Admissibility of unilateral joinder for compulsory joinder parties in collective management remuneration disputes

Şedinţa publică din data de 25 martie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată la 10 iulie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C., D., E., F., G., H., I., au solicitat instanţei, în vederea stabilirii formei finale a Metodologiei privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune, prin gestiune colectivă obligatorie, (denumita in continuare Metodologie) admiterea cererii şi stabilirea formei finale a Metodologiei conform Proiectului de Metodologie, anexat cererii de chemare în judecată, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996.

Prin cererea reconvenţională depusă la 13 august 2018, pârâta-reclamantă F. a solicitat instanţei de judecată să stabilească forma Metodologiei privind remuneraţia datorata artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune prin gestiune colectiva obligatorie in varianta propusă de F..

Prin cererea reconvenţională depusă la 14 august 2018, pârâta-reclamantă Pârâta E., în contradictoriu cu reclamantele A., B., Asociaţia pentru Drepturile Producătorilor de Fonograme din România (ADPFR), Uniunea Naţionala a Artiştilor din România (UNART), Asociaţia Romana pentru Artiştii Interpreţi sau Executanţi (J.), pentru a da eficienta dispoziţiilor legale încălcate prin proiectul de metodologie dedus judecăţii de către reclamante, a solicitat instanţei de judecată următoarele: să respingă, ca nelegale şi abuzive, clauzele proiectului de metodologie dedus judecăţii de către B., A., ADPFR, UNART şi J., clauze prezentate în coloana din partea stânga a tabelului comparativ din cererea formulată şi să stabilească forma finală a "Metodologiei privind remuneraţia unică echitabilă datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme prin gestiune colectivă obligatorie pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune", conform proiectului de metodologie propus negocieri de către E. prin prezenta cerere reconvenţională, proiect prezentat în coloana din partea dreaptă a tabelului comparativ, cu cheltuieli de judecată ocazionate de prezentul litigiu .

Prin cererea reconvenţională formulată la 14 august 2018, pârâta H. S.A. a solicitat instanţei să stabilească forma finală a metodologiei conform variantei propusă de această parte şi anexată cererii formulate .

Prin cererea reconvenţională formulată la 14 august 2018, pârâta C. a solicitat instanţei de judecată să stabilească forma finală a metodologiei, conform variantei propusă de această parte şi anexată cererii formulate .

La 14 august 2018, pârâta F. a solicitat introducerea în cauză a pârâtului Oficiul Român pentru Drepturi de Autor (ORDA) .

La 20 februarie 2018 Uniunea Naţională a Artiştilor din România (UNART) a formulat cerere de intervenţie principală în cauză .

La 20 august 2018, reclamanţii A. şi B. au formulat cerere de intervenţie forţată a J. şi Asociaţia pentru Drepturilor Producătorilor de Fonograme din România - ADPFR, precum şi a Uniunii Naţionale a Artiştilor Din România (UNART).

La 28 septembrie 2018, J. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul reclamanţilor A. şi B. .

La 05 septembrie 2019, Asociatia pentru Drepturile Producătorilor de Fonograme din România - ADPFR a formulat cerere de intervenţie accesorie pentru reclamanţii A. şi B. .

La 28 decembrie 2020, K. S.A. a depus cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtei G. (L.).

La termenul din 20 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti a calificat întâmpinarea depusă de D., ca fiind o cerere reconvenţională.

În şedinţa publică din 22 septembrie 2020, Tribunalul Bucureşti a respins, ca inadmisibilă în principiu, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de către UNART, conform art. 61 C. proc. civ., şi cererea de intervenţie forţată formulate de către reclamante în privinţa J. si ADPFR, conform art. 68 C. proc. civ. a admis cererea de introducere în cauză a ORDA în condiţiile art. 78 C. proc. civ.

În şedinţa publică din 03 februarie 2021, Tribunalul Bucureşti a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei L., formulată de către intervenienta K. S.A.

I.2. Sentinţa pronuţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 243 din 17 februarie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ORDA, ca inadmisibilă; a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de către pârâta Asociaţia Radiourilor Locale şi Regionale; a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C., D., E., F., G., H. S.A., I., şi intervenientul Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, ca inadmisibilă; a admis cererea de sesizare a CCR asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 164 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 8/1996 şi art. II alin. (3) din Legea nr. 74/2018.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 19A din 10 ianuarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi B., A., Uniunea Naţională a Artiştilor din România (UNART), în contradictoriu cu intimatele-pârâte I. S.R.L. (M.), C., Asociaţia Radiodifuzorilor Mici şi Mijlocii Comunicatori de Fonograme, H. S.A. - (N.), G. (L.), D., intimata-reclamantă Oficiul Român pentru Drepturi de Autor - ORDA, împotriva încheierii de şedinţă din 22 septembrie 2020; a admis în principiu cererea de intervenţie principală în interes propriu formulată de intervenienta UNART; a admis în principiu cererea reclamantelor B. şi A. de chemare în judecată a altor persoane ce ar putea pretinde aceleaşi drepturi şi a dispus introducerea în cauză în calitate de reclamanţi a J. şi ADPFR; a respins introducerea în cauză a ORDA, ca neîntemeiată; a admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 243 din 17 februarie 2021; a anulat sentinţa apelată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare; a respins apelul incident formulat de F., ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 19A din 10 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs pârâtele D. şi H. S.A.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 13 ianuarie 2024, sub nr. x/2018, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 20 iunie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut în ceea ce priveşte recurenta-pârâtă D. că aceasta a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pentru care datorează taxa judiciară de timbru în cuantum de 200 RON, în temeiul dispoziţiilor dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru; referitor la recursul declarat de pârâta H. S.A., completul de filtru a constatat că aceasta a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport de dispoziţiile art. 24 alin. (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenta-pârâtă datorează taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON.

II.1. Recursul declarat de pârâta D.:

II.1.1. Motivele de recurs:

Invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare către aceeaşi instanţă, cu menţionarea ca obligatorii pentru instanţa de apel, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ. a următoarelor: menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile nr. 243 din 17 februarie 2021, precum şi a încheierii de şedinţă din 22 septembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, cu consecinta menţinerii soluţiilor de: respingere, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată; respinger,e ca neîntemeiată, a cererii de admitere în principiu a intervenţiei forţate formulată de reclamante în privinţa J., UNART şi ADPFR; respingere, ca inadmisibilă, în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de către UNART; admitere a cererii de introducerere în cauză a Oficiului Român pentru Drepturi de Autor (ORDA).

După prezentarea succintă a situaţiei de fapt, printr-o primă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază deoarece motivarea hotărârii atacate se axează, în principal, asupra fondului cererii de apel, din problema admisibilităţii sau inadmisibilităţii acţiunii reclamantelor, eludând celelalte teze ale dispozitivului hotărârii pronunţate.

În această privinţă, a susţinut că instanţa de apel a motivat în câteva fraze formale admiterea în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta UNART, admiterea cererii reclamantelor de introducere forţată în cauză a organismelor de gestiune colectivă J. şi ADPFR, respingerea cererii de introducere în cauză a ORDA, precum şi respingerea apelului incident formulat de F..

Din perspectiva aceluiaşi motiv de casare, o altă critică vizează existenţa unei motivări contradictorii, în sensul că instanţa de apel, după ce a admis ideea de litisconsorţiu procesual obligatoriu între entităţile ce compun "partea negociatoare" în procesul de negociere a Metodologiei, litisconsorţiu pe care îl consideră necesar şi obligatoriu, adică exact argumentul juridic al primei instanţe în pronunţarea soluţiei, şi-a întemeiat soluţia pe ideea admisibilităţii acţiunii făcute doar de către o parte a entităţilor părţi ale acestui litisconsorţiu, aspect contrar primei susţineri.

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut faptul că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în contextul în care soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii reclamantelor a fost corectă şi legală, motivat de faptul că aceasta nu a fost exercitată împreună cu toate celelalte organisme de gestiune din cadrul comisiei de negociere, între acestea existând un litisconsorţiu obligatoriu, o coparticipare procesuală activă obligatorie, acestea formând "partea negociatoare".

În continuare, a enumerat mai multe elemente faptico-juridice ce ar atrage inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, elemente pe care, de altfel, prima instanţă le-a valorificat, admiţând excepţia inadmisibilităţii, precum şi faptul că metodologiile nu sunt nominale, ci au un caracter colectiv şi se aplică tuturor utilizatorilor şi tuturor organismelor de gestiune colectivă, astfel încât neparticiparea unuia dintre organisme la derularea procedurii atrage invaliditatea acesteia şi inadmisibilitatea acţiunii.

Conform dispoziţiilor art. 163 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 8/1996, "Comisia de negociere a metodologiilor este constituită din: a) câte un reprezentant al fiecărui organism de gestiune colectivă, care funcţionează pentru câte un domeniu de creatie şi pentru o categorie de drepturi".

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că este obligatorie depunerea unui protocol de împărţire a remuneraţiilor între organisme/desemnarea unui colector unic pentru fiecare metodologie nouă negociată, invocând în acest sens dispoziţiile art. 168 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, iar propunerea de metodologie din partea organismelor de gestiune colectivă trebuie să vină din partea tuturor organismelor existente în domeniul de creaţie în care se organizează potrivit dispoziţiilor art. 163 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

A precizat că anterior modificării Legii nr. 8/1996, prin Legea nr. 74/2018, dispoziţiile legale reglementau două părţi participante la negocierea metodologiilor, pe de o parte reprezentanţii OGC-urilor, iar pe de cealaltă parte reprezentanţii utilizatorilor, părţi compuse fiecare din mai multe enităţi pe care legea le privea ca făcând parte din câte un litisconsorţiu obligatoriu.

Astfel, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că prevederile art. 1312 alin. (2) al Legii nr. 8/1996, în forma anterioară Legii nr. 74/2018, la lit. a) şi b), vorbesc, pe de o parte, de două părţi aflate în negociere, respectiv de entităţile care alcătuiesc o parte ce urmează să participe la negociere.

Or, prima instanţa a apreciat în mod corect că această condiţie de a se stabili o singură formă a metodologiei între organismele de gestiune colectivă înainte de a fi supusă negocierii cu reprezentanţii utilizatorilor a rămas valabilă şi după modificarea procedurii de negociere a metodologiilor şi transpunerea procedurii anterioare de a arbitra în procedura în faţa unei instanţe de judecată, iar formularea din art. 165 alin. (6) al Legii nr. 8/1996 potrivit căruia "părţile (…) pot să se adreseze instanţei de judecată" ar trebui înţeleasă drept un litisconsorţiu obligatoriu între entităţile ce compun "partea negociatoare", adică fie OGC-urile, fie utilizatorii, apreciind ca, inadmisibilă, cererea formulată doar de către unele dintre entităţile componenete.

În aceste condiţii, recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanţei de apel pentru faptul că aceasta din urmă a disociat intelectiv între ideea de litisconsorţiu procesual obligatoriu între entităţile ce compun "partea negociatoare", pe care a acceptat-o ca necesitate şi admisibilitatea acţiunii făcute doar de către o parte a entităţilor părţi ale acestui litisconsorţiu, fapt ce reprezintă o extensie logică nepermisă care nu poate acoperi încălcarea normelor legale substanţiale citate prin memoriul de recurs. Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a omis faptul că admisibilitatea unei cereri de chemare în judecată se apreciază la momentul formulării acesteia, nu prin raportare la proceduri efectuate ulterior. Or, introducerea forţată în cauză a organismelor de gestiune colectivă este inadmisibilă, întrucât încalcă prevederile legale referitoare la formularea cererii de chemare în judecată, iar admiterea cererii de intervenţie principală formulată de o entitate care nu a fost participantă la procedura prealabilă de negociere a metodologiei şi au parcurs în mod real această procedură este inadmisibilă.

Un alt motiv de recurs subsumat aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a privit admiterea apelului formulat împotriva încheierii de şedinţă din 22 septembrie 2020 şi a respingerii cererii de introducere în cauză a ORDA, ca neîntemeiată.

În baza dispoziţiilor art. 151 alin. (19, art. 165 alin. (6), art. 180 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, recurenta-pârâtă a susţinut că întreaga activitate a organismelor de gestiune colectivă, încă de la înfiinţarea acestora, este subordonată controlului Oficiului Român pentru Drepturile de Autor care reprezintă, potrivit legii, unica autoritate de reglementare, evidenţă prin registre naţionale, supraveghere, autorizare, arbitraj şi constatare tehnico-ştiintifică în domeniul drepturilor de autor şi al drepturilor conexe.

În mod particular, ORDA are un rol esenţial, sine qua non, în declanşarea şi derularea procedurilor de negociere a metodologiilor între organismele de gestiune colectivă şi utilizatori sau structurile asociative ale utilizatorilor.

Chiar dacă prevederile art. 78 C. proc. civ. şi art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996 conturează cadrul procesual al cererii de chemare în judecată ce formează obiectul prezentei cauze, acestea nu prevăd expresis verbis prezenţa ORDA în acest cadru procesual, recurenta-pârâtă a considerat că includerea acestea este considerată implicită în viziunea legii.

Sub acest aspect, a invocat prevederile art. 163-165 alin. (5) din Legea nr. 8/1996 ce stabilesc procedura de negociere a metodologiilor cu participarea expresă a ORDA, aceasta stabilind cadrul negocierilor, prin emiterea Deciziei nr. 49/03.05.2018 şi asigurând acest cadru pe toată durata negocierilor. În acest sens, întreaga procedură prealabilă sesizării instanţei de judecată a fost derulată la nivelul şi cu participarea Oficiului Român pentru Drepturi de Autor, iar în acest context a centralizat şi deţine toate datele şi documentele relevante privind negocierea.

În final, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că este necesară introducerea în cauză a ORDA şi pentru ca hotărârea să îi fie opozabilă, asigurându-se astfel celeritatea publicării metodologiei.

Un alt motiv de recurs, subsumat aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a privit admiterea apelului formulat împotriva încheierii de şedinţă din 22 septembrie 2020 şi admiterea cererii reclamantelor de introducere forţată în cauză a organismelor de gestiune colectivă J. şi ADPFR, recurenta-pârâtă arătând că, în cauză, nu au fost respectate dispoziţiile art. 68 C. proc. civ. astfel că introducerea forţată în cauză a organismelor de gestiune colectivă UNART, J. şi ADPFR este inadmisibilă, întrucât acestea nu au participat pe deplin în procedura prealabilă de negociere a metodologiei şi nu au parcurs în mod real şi complet această procedură, context în care nu puteau formula, în mod legal, cererea de chemare în judecată similară cu cea a reclamantelor.

De vreme ce introducerea în cauză a unei terţe persoane presupune ca aceasta să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, o asemenea posibilitatea nu ar exista deoarece UNART, J. şi ADPFR nu au participat la întocmirea şi transmiterea iniţială a propunerii de metodologie şi nici la procedura finală de întocmire şi transmitere către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a protocolului de împărţire a remuneraţiilor între organisme, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 163 alin. (1) şi alin. (3) lit. a) din Legea nr. 8/1996, respectiv art. 168 alin. (29 din Legea nr. 8/1996.

În plus, introducerea în cauză a celor trei organisme de gestiune colectivă ar reprezenta o conferire ilicită a calităţii de reclamant a acestora, cu eludarea prevederilor legale care impun formularea cererii de chemare în judecată, făcând trimitere la prevederile art. 165 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind termenul de maxim 60 de zile pentru negocierea metodologiilor, la cele ale art. 165 alin. (5) din acelaşi act normativ ce reglementează termenul de 30 de zile de la finalizarea procedurii de mediere în care părţile au obligaţia notificării ORDA asupra rezultatului obţinut, precum şi la dispoziţiile art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996 ce prevăd un termen de 15 zile în care părţile se pot adresa instanţei de judecată în cazul în care acestea nu au convenit asupra metodologiei prin negociere sau mediere.

Or, în cazul de faţă, termenul de depunere a cererii de chemare în judecată de 15 zile a expirat fără ca organismele de gestiune colectivă UNART, J. şi ADPFR să formuleze o astfel de cerere.

A punctat recurenta-pârâtă că, deşi, le-au fost comunicate cererea de chemare în judecată, intervenientele J. şi ADPFR au formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul reclamantelor ceea ce conduce la concluzia că acestea nu au pretenţii proprii similare cu cele ale reclamantelor. În ceea ce priveşte UNART, aceasta a formuat cerere de intervenţie în interes propriu, dar cu un conţinut diferit faţă de reclamantele A. şi B., chiar cu motive contradictorii, aspecte din care rezultă faptul că nici această entitate nu se află pe aceeaşi poziţie procesuală cu reclamantele.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de către UNART, recurenta-pârâtă a criticat soluţia de admitere în principiu a acesteia din perspectiva neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 61 şi urm. C. proc. civ., reiterând argumentul potrivit căruia nu a fost participantă la procedura prealabilă de negociere a metodologiei, precum şi incidenţa dispoziţiilor art. 163 alin. (1) şi alin. (3) lit. a) din Legea nr. 8/1996, respectiv art. 168 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, iar cererea de chemare în judecată cu privire la stabilirea metodologiei putea fi formulată doar înăuntrul unui termen de decădere care, în speţă, a fost depăşit, neputând să-şi valorifice pretenţiile într-un cadru procesual generat de alţi reclamanţi şi nejustificând un interes licit, legitim, care să fie valorificat pe această cale chiar dacă i-ar profita o anumită formă a metodologiei.

II.2. Recursul declarat de pârâta H. S.A.

II.2.1. Motivele de recurs:

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare către aceeaşi instanţă, în sensul respingerii apelurilor formulate de către A. şi B. şi cel formulat de UNART, cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile nr. 243/17.02.2021 şi a încheierii din 22 septembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, cu obligarea intimatelor-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

După prezentarea detaliată a situaţiei de fapt, sub aspectul incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 162, art. 163, art. 165 şi 168 din Legea nr. 8/1996, prin raportare la principiul disponibilităţii şi al litisconsorţiului necesar.

Astfel, raportându-se la modul de formulare al cererii de chemare în judecată, calitatea de reclamante a revenit apelantelor A. şi B., care au chemat în judecată utilizatorii şi celelalte trei organisme de gestionare colectivă ce nu sunt semnatare ale cererii.

Cele 3 organisme de gestionare colectivă, nesemnare ale cererii de chemare în judecată (J., ADPFR şi UNART), nu au avut niciodată calitatea de iniţiatori ai procedurii de negociere anterior cererii de chemare în judecată, după cum nu au depus în termen o cerere de chemare în iudecată în termenul prevăzut de art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare la data depunerii cererii de chemare în judecată, făcând trimitere la dispoziţiile art. 162 alin. (1) lit. c), art. 163, art. 164 alin. (1), art. 165, art. 168 alin. (1) - (3) din Legea nr. 8/1998, din analiza cărora rezultă, în interpretarea gramaticală [art. 165 alin. (2) care menţionează în mod expres cele 2 părţi], dar şi teleologică (a scopului urmărit de legiuitor la edictarea textelor legate de modul de negociere al metodologiei privitoare la drepturile patrimoniale), că legea specială, Legea nr. 8/1996, conferă celor 2 părţi ale raportului juridic al negocierii implicate (organismelor de gestionare colectivă, pe de o parte, utilizatorilor pe de altă parte) posibilitatea iniţierii şi participării la negociere şi de stabilire în acest mod a metodologiei de aplicare a legii în materia drepturilor patrimoniale.

A mai arătat că Legea nr. 8/1996 stabileşte celor 2 părţi ale acestui raport juridic şi drepturi procesuale (acela de a se adresa instanţelor judecătoreşti, în art. 165 alin. (6) din Lege), sensul noţiunii de părţi din acest text fiind acela de 2 părţi ale raportului juridic, respectiv organisme de gestionare colectivă membrii fiecăruia aflându-se într-un litisconsorţiu obligatoriu/necesar, impus de legea specială.

Această tratare unitară face ca Legea 8/1996, în forma în vigoare la momentul promovării cererii de chemare în judecată, să nască o situaţie a unui litisconsorţiu procesual obligatoriu/necesar între acele entităţi-organisme de gestiune colectivă, legitimitate procesual activă având doar toate organismele de gestionare colectivă împreună.

În acest context, invocând principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de fond a fost investită cu o cerere de chemare în judecată ce a fost formulată doar de 2 dintre cele 5 organisme de gestionare, iar una dintre cele care nu au formulat cererea de chemare în judecată a înţeles să fomuleze o cerere de intervenţie principală, în temeiul art. 61 C. proc. civ., dar cu depăşirea termenului instituit de lege (15 zile) în art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996.

A mai susţinut faptul că prima instanţă a calificat natura cererii reclamantelor în raport cu celelalte 3 organisme de gestiune colectivă ca fiind de intervenţie forţată în temeiul art. 68 C. proc. civ., calificare ce nu a fost contestată de părţi, motiv pentru care acest aspect a intrat în putere de lucru judecat.

Totodată, recurenta-pârâtă a invocat puterea de lucru judecat şi cu privire la stabilirea, de către instanţa de fond, în ceea ce o priveşte pe UNART, că prioritară este, în raport de principiul disponibilităţii, cererea de intervenţie principală întemeiată pe art. 61 C. proc. civ. în raport de cererea de intervenţie forţată a reclamantelor.

În acest context, a susţinut că ipoteza în care cu putere de lucru judecat 2 din organismele de gestionare colectivă sunt reclamante, 2 sunt interveniente forţate şi una intervenientă principală, în condiţiile în care, după cum s-a arătat în cele ce preced, legea specială consacră situaţia unui consorţiu obligatoriu/necesar pentru aceste organisme de gestionare colectivă, prin soluţia dată de instanţa de apel se ajunge la situaţia în care deşi doar două organisme de gestionare colectivă din cele 5 au formulat cerere de chemare în judecată, soluţia se va răsfrânge şi asupra celorlalte 3, deşi acestea nu şi-au manifestat voinţa în formularea cererii.

De asemenea, recurenta a invocat dispoziţiile art. 68 C. proc. civ., susţinând că nici unul dintre organismele de gestionare colectivă chemate alături de reclamante nu ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul deoarece, pe deoparte, legea specială nu le conferă legitimitate procesuală individuală, iar pe de altă parte, nici nu se mai află în termenul de formulare a unei cereri, acest termen fiind de 15 zile de la încetarea negocierilor.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că deşi nu a existat o manifestare de voinţă din partea acestor organisme în sensul de a negocia şi a supune instanţei o cerere precum cea din prezenta cauză, întrucât nu şi-au însuşit cererea în calitate de reclamante, aceste organisme devin reclamante la cererea altor persoane, aspect ce contravine principiului disponibilităţii, consacrat de art. 9 C. proc. civ.

Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, făcând trimitere la dispoziţiile art. 165 (art. 131 din forma veche a Legii nr. 8/1996), legea specială instituie acest consorţiu processual în virtutea căruia o cerere, care nu este însuşită de toţi cei care formau partea negocierii, să devină inadmisibilă raportat la legea specială.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată doar de 2 organisme de gestionare colectivă, iar prin cea de-a 3-a s-a solicitat intervenţia cu depăşirea termenului prevăzut de lege.

Referitor la cererea formulată de UNART, recurenta-pârâtă a susţinut că în mod corect instanţa de fond a respins-o, ca inadmisibilă, şi în mod greşit instanţa de apel a admis apelul acestei părţi, întrucât, pe de o parte, acest organism de gestionare colectivă nu a iniţiat niciodată negocierea metodologiei şi nici nu şi-a manifestat în termen util (15 zile) voinţa formulării cererii sale, aceasta fiind depusă abia în 20 septembrie 2019 în şedinţă publică, la primul termen de judecată, fiind aşadar, în raport de dispoziţiile art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996 tardiv formulată/inadmisibilă în raport de lipsa calităţii de parte care a demarat negocierea anterior procedurii în faţa instanţei.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea depusă la 07 august 2024, prin poştă, în termen legal, intimatul-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată în etapele procesuale anterioare, susţinând că soluţia instanţei de apel referitoare la respingerea cererii privind introducerea sa în cauză este corectă motivat de faptul că entităţile care pot fi incluse în comisiei de negociere pentru metodologia ce face obiectul cererii de chemare în judecată sunt enumarate limitativ de art. 163 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, republicată.

A invocat faptul că este autoritate publică central şi nu are în temeiul legii atribuţia de a-i reprezenta pe titularii de drepturi sau pe utilizatori şi nici atribuţia de a negocia remuneraţii în numele vreuneia dintre cele două categorii.

De asemenea, niciun text de lege nu reglementează atribuţia acestuia de a face parte, respectiv de a se include în comisia de negociere constituită prin decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.

La 14 august 2024, în termen legal, intimata-pârâtă I. S.R.L. a depus întâmpinări la recursurile formulate de recurentele H. S.A. şi Societatea Română de Radiodifuziune, cu acelaşi conţinut, solicitând admiterea acestora motivat de faptul că procedură prealabilă sesizării instanţei de judecată cu privire la stabilirea Metodologiei privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune, prin gestiune colectivă obligatorie, nu s-a finalizat cu un rezultat pozitiv.

Având în vedere faptul că cererea de chemare în judecată a fost formulată doar de către A. şi B., a apreciat intimata că instanţa de judecată trebuie să verifice dacă aceasta a fost formulată de către una sau de către cele două părţi prevăzute de Legea nr. 8/1996 în forma în vigoare anterior modificării intervenite prin Legea nr. 74/2018, reprezentanţii OGC-urilor sau reprezentanţii utilizatorilor, ce făceau parte dintr-un litisconsorţiu obligatoriu. De asemenea instanţa de judecată trebuia să se pronunţe asupra formei definitive a metodologiei, cereri de metodologii care trebuiau să facă parte din cererea de chemare în judecată, iar doar în situaţia în care niciuna din metodologiile propuse de cele două părţi nu ar fi avut temeiuri de legalitate, instanţa ar fi avut posibilitatea să stabilească forma finală a metodologiei.

Intimata-pârâtă a arătat faptul că niciuna dintre cele două cerinţe ale legii nu erau îndeplinite la 03 mai 2018 data constituirii Comisiei de negociere a metodologiei în cauză.

Prima condiţie prevăzută de art. 165 alin. (6) din lege nu a fost îndeplinită, deoarece doar A. şi B. au formulat acţiunea şi nu partea în întregul său, respectiv împreună cu toate entităţile componente, iar încercările ulterioare de introducere în cauză a acestora din urmă au fost contrare legii.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, intimata a precizat faptul că alături de cererea de chemare in judecata nu a fost depusă şi o cerere care să cuprindă conţinutul metodologiei solicitate, cererea fiind, în opinia intimatei, lipsită de obiect.

Faţă de aceste considerente, intimata a solicitat admiterea recursurilor formulate în cauză.

La 19 august 2024, prin poştă electronică, în termen legal, intimata-pârâtă Asociaţia Română de Comunicaţii Audiovizuale a depus întâmpinări la recursurile formulate în cauză, cu conţinut similar, prin care a solicitat admiterea acestora.

Intimata-pârâtă a formulat susţineri similare cu cele ale intimatei I. S.R.L., arătând, în esenţă, faptul că nu sunt îndeplinite cele două condiţii pentru admiterea acţiunii, litisconsorţiul obligatoriu prevăzut de art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, respectiv lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că aceasta nu a fost însoţită de metodologia solicitată.

La 20 august 2024, în termen legal, intimatele-reclamante Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi A. şi Uniunea Producătorilor de Fonograme din România au depus întâmpinare la recursul formulat de pârâta D., prin care au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Referitor la primul motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ., au arătat că hotărârea instanţei de apel este temeinic motivată şi nu cuprinde motive contradictorii.

Astfel, instanţa de apel nu s-a contrazis în ceea ce priveşte obligativitatea unui litisconsorţiu, deoarece această a reţinut faptul că, desi acesta este unul obligatoriu, raţionamentul instanţei de fond este greşit, întrucât intimatele-apelante, deja, uzaseră remediile prevăzute de legiuitor pentru crearea cadrului procesual necesar. Instanţa de apel a enumerat, în penultima pagină a deciziei recurate la paragraful 8, cererile formulate în cauză şi, care dacă ar fi fost admise, ar fi condus la stabilirea cadrului procesual legal şi necesar. Soluţia instanţei de apel a avut ca temei remediul procesual pe care-l oferă C. proc. civ. pentru introducerea în cauză a altor persoane.

Cu privire la cel de-al II-lea motiv de recurs formulat în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatele-reclamante au solicitat respingerea acestuia motivat de faptul că nu sunt indicate normele de drept material ce au fost încălcate de instanţa de apel, fiind reluate, în mare parte, susţinerile din faţa instanţei de apel.

În mod corect instanţa de apel a stabilit că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 8/1996, în forma modificată de Legea nr. 74/2018, deoarece modificarea legii a fost anterioară iniţierii negocierilor, şi nu invers.

Faptul pretins că organismele de gestiune colectivă nu ar putea să se adreseze instanţei decât printr-o cerere comună este de natură a restricţiona în mod nepermis accesul la justiţie şi la un proces echitabil.

Practic, în situaţia refuzului (sau stării de pasivitate) a unuia dintre organismele de gestiune colectivă, de a semna cererea de chemare în judecată, intimatele-reclamante s-ar afla în imposibilitatea de a se adresa instanţei de judecată în ciuda faptului că acestea au participat la negocieri, au calitate procesuală şi justifică un interes legitim, personal şi actual (legat de protecţia drepturilor gestionate şi remunerarea propriilor membri) pentru soluţionarea în justiţie a formei metodologiei care nu a fost agreată de părţi în cadrul negocierilor.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că, deşi, lisconsorţiul este unul obligatoriu, raţionamentul instanţei de fond este greşit, întrucât prin demersurile procesuale întreprinse de intimatele-reclamante, respectiv cele de introducere forţată a UNART, J. şi ADPFR în temeiul art. 68 C. proc. civ., au avut în vedere crearea cadrului procesual necesar astfel că nu se impunea respingerea cererii în cauză.

Intimatele-reclamante au arătat că instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că J. si ADPFR au formulat cereri de intervenţie accesorie, iar UNART cerere de intervenţie principală ce reprezintă o modalitate procesuală de asigurare a participării la judecată, precum şi faptul că din analiza cererilor formulare de către cele 3 organisme se poate deduce că organismele de gestiune colectivă au avut o poziţie comună în ceea ce priveşte propunerea de metodologie supusă negocierii în cadrul comisiei de negociere.

Faptul că nu toate organismele de gestiune colectivă au avut calitatea de reclamante la momentul introducerii cererii de chemare în judecată nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor C. proc. civ. care oferă mijloace pentru crearea cadrului legal conform legii speciale, iar susţinerile recurentelor nu înseamnă decât blocarea accesului la justiţie şi la un proces echitabil.

Prin întâmpinarea formulată, intimatele-reclamante au susţinut şi faptul că din perspectiva art. 162 (fostul art. 130) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe drepturile şi obligaţiile stabilite în sarcina organismelor de gestiune colectivă, printre care şi dreptul/obligaţia de a elabora metodologii, sunt individuale, nicidecum comune, astfel nu se poate vorbi despre o indiviziune în ceea ce priveşte exercitarea acestui drept/îndeplinirea obligaţiei în sensul pretins de recurentă, acela de a avea o cerere de chemare în judecată din partea tuturor organismelor de gestiune la momentul introducerii acestora.

De asemenea, intimatele-reclamante au mai invocat dispoziţiile art. 78 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ. privind posibilitatea instanţei de judecată de a dispune, din oficiu, introducerea în cauză a altor persoane, instanţa de fond respingând demersurile intimatelor de introducere forţată în cauză a celor 3 organisme de gestiune colectivă.

Referitor la soluţia instanţei de apel de respingere a cererii de introducere în cauză a ORDA, intimatele-reclamante au arătat că aceasta este corectă, deoarece ORDA are un rol administrativ, neavând niciun rol în ceea ce priveşte stabilirea conţinutului, obligaţiilor, drepturilor, termenelor pe care metodologie le poate avea.

Prin întâmpinarea formulate la 20 august 2024, prin poştă electronică, împotriva recursului depus de H. S.A, intimatele-reclamante au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, nefiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (8) C. proc. civ.

În susţinerea soluţiei de respingere a recursului, intimatele-reclamante au reluat apărările formulate prin întâmpinarea formulate la recursul declarat de pârâta Societatea Română de Radiodifuziune, apreciind că decizia recurată este legală şi temeinică.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

La data de 20 septembrie 2024, prin poştă, recurenta-pârâtă H. S.A a depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză.

În ceea ce priveşte întâmpinarea depusă de ORDA, recurenta-pârâtă a arătat că aceasta nu a formulat apărari în cauză, ci doar a reiterat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive invocată în primă instanţă şi în apel, motiv pentru care a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată, şi menţinerea în cauză a ORDA.

Referitor la întâmpinările formulate de intimatele I. S.R.L. şi C., având în vedere că acestea solicită admiterea recursului, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea argumentele expuse care vin în completarea şi susţinerea cererii de recurs.

Prin intermediul răspunsului său, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatele-reclamante A. şi B., ca neîntemeiate.

A reiterat susţinerile privind puterea de lucru judecat în raport de partea din hotărârea de fond neapelată, respectiv cea referitoare la calificarea dată de instanţa de fond asupra calităţii părţilor şi a cererilor formulate de acestea şi calificarea raportului juridic dintre reglamante drept un litisconsorţiu obligatoriu, aspect cu care şi instanţa de apel a fost de acord.

În acest context, a susţinut că s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că 2 din organismele de gestionare colectivă sunt reclamante, 2 sunt interveniente forţate şi una intervenientă principală, în condiţiile în care, legea specială consacră situaţia unui consorţiu obligatoriu/necesar pentru aceste organisme de gestionare colectivă.

Consideră că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 68 C. proc. civ. motivat de faptul că niciunul din organismele de gestionare colectivă chemate ulterior nu ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, pe de o parte, pentru că legea specială nu le conferă legitimitate procesuală individuală, iar pe de altă parte, că nu se mai află în termenul de formulare a unei cereri, acest termen fiind de 15 zile de la încetarea negocierilor.

În ceea ce priveşte cererea UNART, calificată cu putere de lucru judecat ca o cerere de intervenţie în interes propriu, recurenta-pârâtă a apreciat că în mod corect instanţa de fond a respins-o, ca inadmisibilă, şi în mod greşit instanţa de apel a admis apelul acestei părţi, întrucât, pe de o parte, acest organism de gestionare colectivă nu a iniţiat niciodată negocierea metodologiei şi nici nu şi-a manifestat în termen util (15 zile) voinţa formulării cererii sale, aceasta fiind depusă abia în 20 septembrie 2019, în şedinţă publică, la primul termen de judecată, fiind aşadar, în raport de dispoziţiile art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, tardiv formulată şi inadmisibilă în raport de lipsa calităţii de parte care a iniţiat negocierea anterior procedurii în faţa instanţei.

De asemenea, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea apărărilor legate de inexistenţa unui litisconsorţiu obligatoriu, ca inadmisibile, deoarece acestea au fost formulate direct prin întâmpinarea la recurs şi vizează hotărârea de fond, care nu a fost apelată pe acest aspect, dar şi ale deciziei de apel, de asemenea nerecurate de intimate, acest aspect fiind tranşat deja cu putere de lucru judecat de ambele instanţe.

În final, recurenta-pârâtă a arătat că nu era necesar ca toate organismele să semneze cererea de chemare în judecată, după cum pretind intimatele, însă, în momentul în care această cerere le-a fost comunicată, fiind chemate în cauză trebuiau să îşi manifeste voinţa de a susţine această cerere într-o formă sau alta, însă acest lucru nu s-a întâmplat în prezenta cauză, acest aspect fiind reţinut corect de instanţa fond şi greşit de instanţa de apel, motiv al recurării deciziei de apel.

La data de 19 septembrie 2024, prin firma de curierat O., recurenta-pârâtă Societatea Română de Radiodifuziune a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatele-reclamante Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi A. şi Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, prin care a reiterat, în esenţă, susţinerile din cererea de recurs solicitând admiterea căii de atac şi respingerea apărărilor formulate, ca neîntemeiate.

Astfel, în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că este fondat, având în vedere faptul că a formulat critici de legalitate legate de caracterul insuficient al motivării hotărârii în discuţie.

În ceea ce priveşte motivarea contradictorie, a reiterat susţinerile din recurs conform cărora instanţa de apel a reţinut litisconsorţiu procesual obligatoriu, dar îşi întemeiază propria soluţie pe ideea admisibilităţii acţiunii formulate doar de către o parte a entităţilor ce fac parte din acest litisconsortiu, adică exact contrariul primei susţineri.

Referitor la motivele de recurs ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a reluat atât dispoziţiile legale pe care le consideră incidente în cauză şi pe care instanţa de apel le-a nesocotit la pronunţarea deciziei recurate, dar şi motivele de recurs în baza cărora a solicitat admiterea căii sale de atac.

II.3. Procedura de filtrare a recursului:

Raportul întocmit în cauză, la 04 noiembrie 2024, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor, la 14 noiembrie 2024, 19 noiembrie 2024, 20 noiembrie 2024 şi 21 noiembrie 2024, potrivit listei de comunicări şi proceselor-verbale de înmânare aflate la filele x, iar acesteia nu au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea de şedinţă din 21 ianuarie 2025, instanţa a admis în principiu recursurile declarate de pârâtele D. şi H. S.A. împotriva deciziei civile nr. 19A din 10 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a fixat termen de judecată la 25 martie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă categorie de critici, recurenta-pârâtă a invocat faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, deoarece motivarea hotărârii atacate se axează, în principal, asupra problemei admisibilităţii sau inadmisibilităţii acţiunii reclamantelor, eludând celelalte teze ale dispozitivului hotărârii pronunţate. S-a susţinut că instanţa de apel a motivat în câteva fraze formale admiterea în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta UNART, admiterea cererii reclamantelor de introducere forţată în cauză a organismelor de gestiune colectivă J. şi ADPFR, respingerea cererii de introducere în cauză a ORDA, precum şi respingerea apelului incident formulat de F..

De asemenea, se invocă natura contradictorie a motivării din care rezultă că, deşi litisconsorţiul este obligatoriu, acţiunea în justiţie nu trebuie iniţiată de toate organismele de gestiune colectivă care alcătuiesc o parte a negocierii.

Aceste critici, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate.

Cu privire la obligaţia instanţelor judecătoreşti de a motiva hotărârile pronunţate, statornicită în prezent în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., atât doctrina, cât şi jurisprudenţa sunt constante în a aprecia că motivarea unei hotă­râri judecătoreşti trebuie să fie clară şi completă. În acest sens, instanţa are obligaţia de a demonstra, în scris, de ce s-a oprit la soluţia dată, de ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, de ce a dat o anumită valoare probatorie unei probe administrate, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită inter­­pretare, iar aceasta constituie o obligaţie esenţială, a cărei încălcare duce la desfiin­ţarea hotărârii.

În acelaşi timp, în concepţia Curţii Europene a Drepturilor Omului, între garanţiile dreptului la un proces echitabil se înscrie şi obligaţia tribunalelor de a-şi motiva deciziile lor. În jurisprudenţa dezvoltată în jurul prevederilor art. 6 din Convenţie, Curtea Europeană a formulat cerinţe privitoare la desfăşurarea unui proces pentru ca el să fie echitabil, inclusiv din perspectiva obligaţiei instanţelor de a-şi motiva hotărâ­rile pronunţate. Astfel, s-a apreciat că «textul implică obligaţia tribunalului de a pro­ceda la un examen atent al tuturor capetelor de cerere formulate de reclamanţi, al argu­­mentelor şi cererilor de probă ale părţilor, având a aprecia pertinenţa acestora pentru decizia pe care el o va adopta» (cauzele Kraska c. Suisse; Van de Hurk c. Olandei).

În cauza Albina c. României, Curtea reaminteşte că «dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-1, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59]».

În mod similar, în Hotărârea pronunţată în data de 15.02.2007 în cauza Boldea c. României, Curtea a statuat că absenţa sau insuficienta motivare a hotărârilor judecă­toreşti are semnificaţia juridică a încălcării dreptului la un recurs efectiv şi, prin urmare, la un proces echitabil şi violează art. 6 şi 10 din Convenţia Europeană a Drep­tu­rilor Omului, fiind o abatere sancţionată cu condamnarea Statului la despăgubiri. Fără ca această interpretare să conducă la ideea că instanţa ar fi obligată să răspundă separat fiecărui argument invocat de parte, se reţine în jurisprudenţa Curţii că «dacă un justiţiabil invocă în scris un argument suficient de clar şi de precis, pe deasupra susţinut de probe şi de natură să aibă o incidenţă asupra soluţiei ce urmează să fie pronunţată în respectivul litigiu, este necesar ca instanţa să analizeze acest argument şi să formuleze un răspuns explicit şi specific».

În acelaşi timp însă, în mai multe decizii Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument. Măsura în care se aplică această obligaţie de motivare poate varia în funcţie de natura deciziei şi trebuie determinată în funcţie de circumstanţele cauzei. Chiar şi omisiunea de a răspunde unui argument nu ridică probleme pe tărâmul Convenţiei, cât timp respectivul argument nu era hotărâtor în soluţionarea cauzei (cauza Ruiz Torija c. Spaniei, cauza Jahnke şi Lenoble c. Franţei).

La rândul său, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că motivarea unei hotă­râri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. În principiu, şi gruparea argumentelor este legalmente admisibilă, atât timp cât instanţa răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun.

Specificul prezentei cauze constă în respingerea de către prima instanţă a cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, în considerarea lipsei coparticipării procesuale obligatorii sau necesare, precum şi în respingerea ca inadmisibile a cererilor prin care reclamantele originare au încercat complinirea cadrului procesual.

Având în vedere că, potrivit art. 466 C. proc. civ., obiectul apelului este reprezentat de hotărârea primei instanţe, respectiv de încheierile premergătoare cu caracter interlocutoriu care au fost apelate, instanţa de apel era în drept să-şi limiteze examinarea la legalitatea statuărilor criticate prin apelurile declarate şi care privesc, în esenţă, maniera în care prima instanţă de fond a conceput litisconsorţiul necesar în această materie litigioasă.

Or, de vreme ce instanţa de apel a examinat în substanţă această chestiune - de altfel, în mod legal, astfel cum se va arăta - nu sunt fondate nici criticile referitoare la o pretinsă nemotivare, nici cele care reproşează o motivare insuficientă, formală ori contradictorie.

Astfel, instanţa de apel a statuat în substanţă că litisconsorţiul procesual obligatoriu nu poate fi înţeles în sensul că ar fi necesară sesizarea instanţei printr-o cerere comună a tuturor organismelor de gestiune colectivă din domeniul de creaţie cu privire la care se dispută viitoarea metodologie.

În mod judicios, Curtea de Apel a reţinut că o asemenea soluţie restrictivă conduce la lipsirea de accesul la justiţie al unor reclamanţi aflaţi în litisconsorţiu necesar, atunci când una din părţile aflate în aceeaşi situaţie cu reclamanţii în raportul juridic substanţial refuză să acţioneze; cu atât mai mult situaţia poate deveni problematică în materia de faţă, unde ar exista teoretic riscul constituirii unor asociaţii - organisme de gestiune colectivă de natură a sabota interesele altor organisme de gestiune, cu care formal s-ar afla de aceeaşi parte a raportului juridic ce le aduce faţă în faţă cu utilizatorii, lucrând, însă, în interesul acestora din urmă.

În orice caz, tocmai pentru astfel de situaţii de litisconsorţiu necesar, când una din părţile aflate pe aceeaşi latură a raportului juridic cu reclamanţii nu poate fi găsită sau refuză să acţioneze împreună cu aceştia, Codul de procedură prevede remediul chemării în judecată a altei persoane care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, procedură instituită de art. 68 şi următorele C. proc. civ., persoana chemată în judecată dobândind la rândul său poziţia procesuală de reclamant, hotărârea urmând să îşi producă efectele şi în privinţa sa.

A refuza reclamanţilor aflaţi într-o atare situaţie posibilitatea atragerii în proces a persoanei în lipsa căreia nu poate fi judecat procesul, dar pe care aceştia fie nu o găsesc pentru a se alătura acţiunii, fie refuză să acţioneze printr-o cerere comună cu aceştia, înseamnă a le refuza accesul la instanţă, ceea ce nu se poate permite.

Prin urmare, Curtea a constatat că în mod greşit tribunalul a respins ca inadmisibilă cererea reclamantelor de a atrage forţat în proces, în calitate de reclamante, a celorlalte organisme de gestiune colectivă interesate - UNART, ADPFR, J. - şi în mod greşit a respins cererea de intervenţie formulată în nume propriu de intervenienta UNART, aceste cereri fiind tocmai mijloacele procesuale permise de lege prin care se asigură participarea în proces a tuturor părţilor a căror coparticipare era obligatorie.

Departe de a constitui o motivare formală, insuficientă ori contradictorie, Curtea de Apel a răspuns în substanţă motivelor de apel şi apărărilor formulate, arătând atât cum trebuie interpretată noţiunea de coparticipare procesuală obligatorie ori necesară, cât şi care sunt remediile procesuale prin care cadrul procesual, iniţial incomplet, poate fi complinit.

Procedând în acest fel, instanţa de apel nu s-a contrazis, ci dimpotrivă, a expus un raţionament judiciar coerent şi aflat în concordanţă cu exigenţele rezultate din art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv din art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, hotărârea este legală şi din perspectiva criticilor de nelegalitate substanţială subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi care vor fi examinate împreună, fiind, în ansamblul lor, în mod vădit lipsite de temei.

Potrivit art. 192 alin. (1) C. proc. civ., pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, orice persoană se poate adresa justiţiei prin sesizarea instanţei competente cu o cerere de chemare în judecată. În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei poate fi făcută şi de alte persoane sau organe.

În condiţiile art. 59 C. proc. civ., mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură. Din acest text de lege rezultă că regula este reprezentată de coparticiparea procesuală facultativă, coparticiparea procesuală obligatorie având caracter excepţional, doar în acele situaţii în care natura raportului juridic ori o dispoziţie specială a legii o impune (art. 78 alin. (2) C. proc. civ.).

Potrivit art. 163 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, în forma republicată în urma modificărilor aduse prin L. nr. 74/2018,

În vederea iniţierii procedurilor de negociere a metodologiilor, organismele de gestiune colectivă, utilizatorii sau structurile asociative ale utilizatorilor prevăzuţi la alin. (3) lit. b) şi c) trebuie să depună la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor o cerere, însoţită de lista părţilor propuse pentru negociere şi elementele de identificare ale acestora, metodologiile propuse a fi negociate, precum şi dovada notificării acestora în vederea negocierii. Nedepunerea listei sau depunerea unei liste incomplete, precum şi lipsa dovezii notificării atrag respingerea cererii de iniţiere a procedurilor de negociere.

(2) Metodologiile se negociază în cadrul unei comisii constituite prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, emisă în termen de 15 zile de la primirea cererii de iniţiere a procedurilor de negociere. Decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala entităţii solicitante.

(3) Comisia de negociere a metodologiilor este constituită din:

a) câte un reprezentant al fiecărui organism de gestiune colectivă, care funcţionează pentru câte un domeniu de creaţie şi pentru o categorie de drepturi;

b) câte un reprezentant al structurilor asociative reprezentative ale utilizatorilor, la nivel naţional, şi câte un reprezentant al primilor 3 utilizatori majori, stabiliţi pe baza cifrei de afaceri, cu condiţia ca acestea să fie declarate la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, pe propria răspundere. Instituţiile publice, inclusiv societăţile publice de radiodifuziune şi de televiziune, care fac parte din comisia de negociere, sunt exceptate de la declararea cifrei de afaceri;

c) câte un reprezentant al structurilor asociative reprezentative ale utilizatorilor la nivel local sau, în lipsa acestora, a reprezentanţilor a 2 utilizatori locali notificaţi de organismele de gestiune colectivă şi care depun la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor acordul de participare în respectiva comisie.

(4) În funcţie de propunerea primită în vederea emiterii deciziei de constituire a comisiei de negociere, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor poate convoca şi desemna în comisia de negociere orice entitate care are un interes legitim.

(5) Decizia de desemnare a comisiei de negociere se comunică părţilor prin scrisoare recomandată, împreună cu propunerea de metodologii depusă de entitatea solicitantă.

Art. 164 din aceeaşi lege reglementează negocierea metodologiilor, iar potrivit dispoziţiilor relevante ale art. 165 din lege,

(1) În cazul în care părţile nu pot stabili metodologii prin negociere, acestea pot recurge la mediere.

(2) Negocierea metodologiilor se desfăşoară conform programului stabilit între cele două părţi, pe o durată de maximum 60 de zile de la data constituirii comisiei.

(3) Înţelegerea părţilor cu privire la metodologiile negociate se consemnează într-un protocol care se depune la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor. Protocolul se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala entităţii care a iniţiat procedura de negociere, prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, emisă în termen de 10 zile de la data depunerii. (. . . . . . . . . .)

(5) În termen de 30 de zile de la finalizarea procedurii de mediere, părţile au obligaţia notificării Oficiului Român pentru Drepturile de Autor asupra rezultatului obţinut, cu respectarea regulilor aplicabile notificării actelor juridice.

(6) În cazul în care părţile nu au convenit asupra metodologiei prin negociere sau mediere, pot să se adreseze, în termen de 15 zile de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (2) sau (5), instanţei judecătoreşti.

Prima instanţă a interpretat acest din urmă text în sensul că ar reglementa obligativitatea formulării cererii de chemare în judecată de către toate persoanele care alcătuiesc o "parte" a negocierilor, respectiv, după caz, organisme de gestiune colectivă, structuri asociative ale utilizatorilor la nivel naţional, respectiv local.

În sens contrar, instanţa de apel a reţinut că este posibilă sesizarea instanţei judecătoreşti de către persoanele interesate, fără a se cere ab initio formularea cererii de către toate entităţile care ar putea urmări (teoretic) un interes comun, urmând a se recurge la cererile de intervenţie prevăzute de lege pentru a complini cadrul procesual. În mod particular, instanţa de apel a reţinut că este admisibilă formularea unei cereri de chemare în judecată a altei persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, potrivit art. 68 şi urm. C. proc. civ., după cum este posibilă şi formularea unei cereri de intervenţie voluntară principală de către organismul de gestiune colectivă a cărui poziţie nu coincide ori nu coincide în totalitate cu cea a reclamanţilor originari, dar care urmăreşte de asemenea stabilirea pe cale judiciară a metodologiei aplicabile respectivului domeniu de creaţie.

Trebuie observat că stabilirea metodologiilor pentru domeniile de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite titularilor drepturilor de autor sau conexe, ce trebuie negociate cu utilizatorii în vederea plăţii acestor drepturi, în cazul în care modul de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către autorii sau titularii de drepturi reprezintă o misiune fundamentală a organismelor de gestiune colectivă şi totodată un instrument juridic indispensabil pentru asigurarea unei protecţii efective a drepturilor reale, respectiv a drepturilor conexe, protecţie care reprezintă o finalitate imperativă a dreptului naţional, respectiv al Uniunii Europene aplicabil acestei materii.

Este real că Legea nr. 8/1996, în forma sa actuală, dă prioritate negocierii părţilor, însă reglementează, în consonanţă cu dispoziţiile art. 21 din Constituţie, care reglementează liberul acces la instanţa judecătorească, care nu poate fi îngrădit, şi posibilitatea sesizării instanţei pentru a se stabili, prin hotărâre judecătorească obligatorie, metodologia aplicabilă respectivului domeniu de creaţie.

Aşadar, orice restrângere ori condiţionare a dreptului de acces la justiţie în acest domeniu trebuie ca, în consonanţă cu exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, să rezulte dintr-o prevedere expresă a legii, să urmărească un scop legitim şi să aibă caracter proporţional, fără a aduce atingere dreptului în însăşi substanţa sa.

Din dispoziţiile art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996 nu rezultă exigenţa ca toate persoanele, respectiv entităţile care alcătuiesc o "parte" a negocierii metodologiilor să sesizeze instanţa judecătorească printr-o unică cerere de chemare în judecată, formulând o pretenţie comună, respectiv formulând o propunere unică de metodologie.

Soluţia primei instanţe în sens contrar nu doar că adaugă în mod nepermis la lege, ci, astfel cum judicios a remarcat instanţa de apel, permite situaţii de lipsire a accesului la justiţie al unor reclamanţi aflaţi în litisconsorţiu necesar, atunci când una din părţile aflate în aceeaşi situaţie cu reclamanţii în raportul juridic substanţial refuză să acţioneze; cu atât mai mult situaţia poate deveni problematică în materia de faţă, unde ar exista teoretic riscul constituirii unor asociaţii-organisme de gestiune colectivă de natură a sabota interesele altor organisme de gestiune, cu care formal s-ar afla de aceeaşi parte a raportului juridic ce le aduce faţă în faţă cu utilizatorii, lucrând, însă, în interesul acestora din urmă.

Pe de altă parte, chiar în lipsa unor asemenea ipoteze conjuncturale, trebuie observat că instanţa nu are îndreptăţirea de a adăuga, pe cale de interpretare, îngrădiri ale dreptului la acţiune care, fără a facilita atingerea scopului prevăzut de legiuitor, sunt dimpotrivă de natură a-l zădărnici, prin îngreunarea excesivă a accesului la instanţă.

Or, potrivit art. 5 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., judecătorii sunt obligaţi să primească şi să judece cererile de competenţa lor, iar nu să găsească motive pentru a refuza judecata (astfel cum s-a întâmplat în speţă), şi aceasta chiar dacă legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

De asemenea, nu are nicio bază legală procedeul tribunalului care, pentru a adăuga normei în vigoare o cerinţă procedurală neprevăzută de aceasta, se raportează la o lege abrogată, respectiv la procedura arbitrajului reglementată anterior Legii nr. 74/2018. Chiar dacă un atare procedeu poate constitui un argument interpretativ acolo unde legea nouă conservă soluţii ori sintagme ale legii vechi, în speţă formularea legii noi este diferită, iar soluţiile anterioare nu pot ultraactiva.

Mai mult, trebuie observat că tribunalul a interpretat eronat şi legea veche, al cărui sens este contrar rezultatului reţinut (coparticiparea obligatorie la sesizarea arbitrilor, respectiv în prezent a instanţei). Astfel, fostul art. 1312 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 (anterior Legii nr. 74/2018) prevedea că (3) Oficiul Român pentru Drepturile de Autor poate fi solicitat, pentru iniţierea procedurii de arbitraj efectuate de către arbitri, în următoarele situaţii:a) entităţile care alcătuiesc o parte ce urmează să participe la negociere nu au putut conveni asupra punctului de vedere comun ce trebuie prezentat celeilalte părţi (...).

Rezultă prin urmare că ipoteza în care "entităţile care alcătuiesc o parte ce urmează să participe la negociere" nu se înţeleg asupra unui punct de vedere comun - şi, a fortiori, nu este posibilă negocierea unui acord acceptat de toată lumea - reprezintă o situaţie care îndreptăţea sesizarea instanţei arbitrale, tocmai pentru că, în lipsa negocierii amiabile, conflictul juridic trebuie rezolvat printr-o hotărâre cu putere obligatorie. Este prin urmare vădit eronat să se interpreteze că "entităţile care alcătuiesc o parte ce urmează să participe la negociere" ar fi trebuit să sesizeze în comun instanţa arbitrală, deşi nu s-au înţeles cu ocazia negocierilor. Este limpede că o asemenea condiţionare nejustificată ar fi îngreunat în trecut accesul la arbitraj, iar în prezent condiţionează accesul la instanţă.

Or, singura diferenţă relevantă în legislaţia în vigoare o reprezintă abandonarea soluţiei arbitrajului obligatoriu, în caz de neînţelegere, părţile interesate fiind în drept să sesizeze (direct) instanţa judecătorească. Aşadar, finalitatea legii noi o reprezintă facilitarea accesului la instanţă, iar nu îngreunarea sa.

Chiar dacă legea nu se mai referă expres la ipoteza în care "entităţile care alcătuiesc o parte ce urmează să participe la negociere" nu se înţeleg asupra unui punct de vedere comun în cadrul negocierilor, este limede că, în substanţă, această ipoteză reprezintă una dintre situaţiile posibile în care negocierea eşuează, iar cei interesaţi pot sesiza instanţa.

Ca urmare, în lipsa oricărei condiţionări exprese a legii şi ţinând cont de dispoziţiile art. 21 din Constituţie, ca şi ale art. 5 şi 6 C. proc. civ., dispoziţiile art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996 trebuie interpretate în sensul că oricare dintre entităţile participante la negociere se subsumează noţiunii de "părţi" la care se referă legea şi poate sesiza instanţa cu cererea de stabilire a metodologiei. Astfel, reclamantele din cauza de faţă aveau îndreptăţirea de a acţiona, atât singure, cât şi împreună, iar cererea formulată nu este (în niciun fel) inadmisibilă.

O atare soluţie trebuie de altfel adoptată şi sub imperiul art. 163 alin. (1) din L. nr. 8/1996, fiind posibil ca un singur organism de gestiune colectivă ori unele dintre acestea (ori, după caz, un utilizator major etc.) să depună cererea de negociere, iar celelalte părţi a căror participare la negociere este necesară urmând a fi indicate în cuprinsul listei ataşate cererii.

Este prin urmare lipsită de suport legal susţinerea recurentei D., potrivit căreia propunerea de metodologie trebuie să vină din partea tuturor organismelor existente în domeniul de creaţie în care se organizează, potrivit dispoziţiilor art. 163 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în caz contrar s-ar ajunge în situaţia stabilirii mai multor metodologii. Dimpotrivă, nu există niciun impediment legal ca, după caz, un organism de gestiune colectivă ori un grup de organisme de gestiune colectivă să propună o metodologie, iar alte organisme o metodologie diferită - pentru raţiuni de simetrie, şi utilizatorii ori asociaţiile utilizatorilor pot proceda în acelaşi fel - iar în final instanţa este cea îndreptăţită şi obligată să formuleze o metodologie unică, prin raportare la proiectele propuse de părţi.

Pentru acest motiv, hotărârea recurată este, în statuările sale, pe deplin legală şi judicioasă, criticile formulate în sens contrar urmând a fi înlăturate.

Ambele instanţe de fond au reţinut incidenţa coparticipării procesuale obligatorii, chestiune care nu a fost contestată nici de recurente. Ca atare, acceptând în cauza de faţă această premisă, instituţia coparticipării procesuale necesare nu poate fi confundată cu o pretinsă coparticipare procesuală activă necesară sau obligatorie, care nu este prevăzută de niciun text de lege, cerinţa sesizării instanţei printr-o cerere comună de către părţi care nu se înţeleg fiind ilogică, contrară legii şi de natură a ştirbi dreptul de acces la instanţă în chiar substanţa sa.

Este prin urmare posibil ca, în cursul negocierilor, respectiv (a fortiori) în cursul etapei judiciare, organisme de gestiune colectivă, respectiv structuri diferite ale utilizatorilor să prezinte puncte de vedere diferite şi să propună forme diferite ale metodologiilor, urmând ca instanţa, pe baza susţinerilor părţilor, să cântărească în mod echitabil criteriile prevăzute de lege şi să hotărască, potrivit liberei sale convingeri şi aprecieri a probelor, respectiv a circumstanţelor cauzei (art. 22 alin. (7), art. 264 C. proc. civ.).

Aşadar, în măsura în care se porneşte de la premisa - asupra căreia nu este necesar a se statua în prezenta cauză - că în faţa instanţei sesizate potrivit art. 165 alin. (6) din lege, coparticiparea entităţilor la care se referă art. 163 alin. (3) din lege este obligatorie sau necesară, cadrul procesual urmează a fi complinit, după caz, prin formularea unor cereri de intervenţie voluntară principală, prin chemarea în judecată a altei persoane care poate pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul pe calea unei cereri separate (respectiv care poate cere, la rândul său, stabilirea metodologiei), respectiv prin introducerea forţată în proces, din oficiu, în coordonatele prevăzute de art. 78 alin. (2) C. proc. civ. Ca urmare, instanţa nu poate lipsi de eficienţă cererile de intervenţie menţionate, după cum nu poate omite aplicarea art. 78 C. proc. civ., ci trebuie să uzeze de toate mijloacele prevăzute de lege pentru complinirea cadrului procesual şi judecarea pe fond a cererii deduse judecăţii, după cum, în situaţii precum cea de faţă, celelalte entităţi care au participat ori ar fi putut participa la negocierea metodologiei pot fi inclusiv împrocesuate de la bun început, în calitate de pârâte, calitate în care pot formula apărări, iar hotărârea va fi obligatorie în ce le priveşte, în sensul art. 435 alin. (1) C. proc. civ. Este prin urmare de esenţa acestei cereri de intervenţie că determină extinderea cadrului procesual activ şi producerea efectelor hotărârii judecătoreşti asupra unor părţi care nu au urmărit ele însele sesizarea instanţei.

Nu poate fi primită critica potrivit căreia prin atragerea forţată în proces a unor organisme de gestiune care nu a formulat cererea ar fi încălcat principiul disponibilităţii; o atare critică vădeşte neînţelegerea instituţiei cererilor de intervenţie forţată, pe care C. proc. civ. le reglementează tocmai ca pe o limitare a principiului disponibilităţii, ceea ce este cu atât mai adevărat în privinţa cererii reglementate de art. 68 C. proc. civ., care are ca efect introducerea în proces a unui veritabil reclamant, faţă de care se vor produce chiar efectele hotărării (în sensul restrâns reglementat de art. 435 alin. (1) C. proc. civ.).

Este eronată şi susţinerea potrivit căreia cererea de intervenţie forţată formulată potrivit art. 68 şi urm. C. proc. civ. ar fi inadmisibilă, întrucât reclamantul atras în proces nu ar putea formula aceleaşi pretenţii precum reclamantele originare, acest motiv fiind de altfel şi contradictoriu cu aserţiunea potrivit căreia toate organismele de gestiune colectivă alcătuiesc o singură "parte"; în mod evident, condiţiile art. 68 C. proc. civ. sunt îndeplinite, în condiţiile în care cei atraşi în proces au la rândul lor calitatea de a cere stabilirea metodologiei, şi aceasta chiar dacă în concret solicitările lor cu privire la metodologie ar fi diferite de cele ale reclamantelor originare (de altfel, între reclamantul iniţial şi cel survenit în economia intervenţiei forţate în discuţie există, în anumite constelaţii factuale, un veritabil conflict de drepturi).

De asemenea, este nefondată critica potrivit căreia admiterea cererii de intervenţie principală formulată de o entitate care nu a fost participantă la procedura prealabilă de negociere a metodologiei şi nu au parcurs în mod real această procedură este inadmisibilă.

Procedura negocierii metodologiei nu are natura unei proceduri administrativ-jurisdicţionale a cărei parcurgere ar fi obligatorie; se observă de altfel că iniţiatorii procedurii de negociere trebuie să depună o listă cu toţi cei care ar urma să participe, însă nu există mecanisme de constrângere legală, prin care participarea efectivă la proceduri ar putea fi impusă.

A susţine în aceste coordonate că, dacă unele entităţi nu vor/nu pot să participe la negociere, ele nu mai pot fi atrase în etapa judiciară în proces, prin căile procesuale prevăzute de lege, iar acţiunea formulată doar de o parte dintre entităţile interesate să obţină stabilirea unei noi metodologii ar fi şi ar rămâne în mod inexorabil inadmisibilă ar echivala cu o suprimare în totalitate a accesului la instanţa judecătorească, o consecinţă vădit contrară art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi care nu poate fi, în niciun caz, acceptată.

În raport de cele ce preced, termenul de 15 zile prevăzut de art. 165 alin. (6) din L. nr. 8/1996 se aplică doar cererii introductive de instanţă, neputându-se interpreta că ar fi aplicabil şi cererilor prin care terţii sunt atraşi, respectiv intervin în proces, întrucât o atare interpretare ar însemna inaplicabilitatea modalităţilor de intervenţie în proces despre care Înalta Curte a reţinut prin prezenta decizie că sunt admisibile şi trebuie să constituie remedii efective, reale pentru complinirea cadrului procesual - cererea de intervenţie voluntară principală, cererea de chemare în judecată a altei persoane care ar putea pretinde, pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi ca şi reclamantul şi introducerea forţată, din oficiu, a altor persoane. Prin urmare, nu poate fi primită critica recurentelor, potrivit cărora atragerea în proces a J., ADPFR şi UNART ar fi inadmisibilă în considerarea neparcurgerii procedurii negocerii şi/sau a nerespectării termenului de 15 zile menţionat anterior.

În ceea ce o priveşte pe intervenienta UNART, trebuie observat că ar fi excesiv de formalist să fie respinsă ca tardivă cererea sa de intervenţie voluntară principală, numai ca ulterior să fie atrasă în proces potrivit art. 68 sau 78 C. proc. civ., ca atare soluţia ultimei instanţe de fond este legală şi din această perspectivă.

Este nefondată şi critica privitoare la neintroducerea în cauză a Oficiului Român pentru Dreptul de Autor (ORDA), care nu este parte în raportul juridic dedus judecăţii şi căreia, prin urmare, nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 78 C. proc. civ. Obligaţia acestei autorităţi publice de a publica metodologia stabilită rezultă ex lege şi nu este în niciun fel condiţionată de participarea la prezenta judecată. De altfel, în măsura în care instanţa simte nevoia unui punct de vedere de specialitate, îl poate solicita ORDA, ca oricărei autorităţi publice, în limitele competenţei acesteia.

Pentru motivele care preced, recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare (art. 496 C. proc. civ.), cu aplicarea art. 453 C. proc. civ. în privinţa cheltuielilor de judecată.

Prin efectul prezentei decizii, la aproximativ 7 ani de la data învestirii primei instanţe, aceasta urmează a păşi în final la judecarea pe fond a cererilor cu care a fost învestită. Înalta Curte reaminteşte atât dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., cât şi pe cele ale art. 6 C. proc. civ., potrivit cărora instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege pentru respectarea dreptului la un proces echitabil şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele D. şi H. S.A. împotriva deciziei civile nr. 19A din 10 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentele-pârâte D. şi H. S.A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.975 RON, către intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România-Asociaţia pentru Drepturi Conexe (B.).

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 martie 2025.