Unjust detention compensation: retroactive application of Law 201/2023 and necessity of prior illegality finding

Şedinţa publică din data de 25 martie 2025

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 31.05.2021 sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor publice solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună:

1. în temeiul dispoziţiilor art. 539 - 541 din C. proc. pen., rap. la art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., art. 52 alin. (3) din Constituţie şi art. 5 parag. 5 din Convenţia E.D.O., obligarea pârâtului la repararea pagubei produse prin privarea nelegală de libertate, prin raportare la cele 45 zile de detenţie executate pe nedrept. Sub acest capăt de cerere, a solicitat acordarea sumelor de 20.000 RON, cu titlu de daune materiale şi de 1.000.000 RON, cu titlu de daune morale;

2. în temeiul dispoziţiilor art. 252 C. civ. rap. la art. 1349 C. civ., art. 1357 şi art. 1381 C. civ., cu referire la dispoziţiile art. 21 alin. (3), art. 22 alin. (1) şi art. 25 Constituţia României coroborat cu art. 6 din CEDO şi art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 4 la Convenţie, obligarea pârâtului la repararea prejudiciului produs ca urmare a angrenării reclamantului într-o procedură judiciară penală (afectarea drepturilor la liberă circulaţie, la propria imagine şi la judecarea cauzei în mod echitabil şi într-un termen rezonabil). Sub acest capăt de cerere, a solicitat acordarea sumelor de 20.000 RON, cu titlu de daune materiale şi de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale;

3. în temeiul dispoziţiilor art. 540 alin. (4) C. proc. pen., obligarea pârâtului la recunoaşterea duratei privării de libertate ca vechime în muncă;

4. în temeiul dispoziţiilor art. 253 alin. (3) C. civ., obligarea pârâtului la publicarea dispoziţiei de clasare şi a hotărârii judecătoreşti ce urmează a fi pronunţată în prezenta cauză;

5. în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., obligarea pârâtului la achitarea cheltuielilor de judecată şi de procedură aferente soluţionării prezentei cauze.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 180/06.03.2023 pronunţată de Tribunalul Bacău a fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a următoarelor sume:- 40.000 RON, cu titlu de daune morale produse prin privarea de libertate în cursul procesului penal;-2100 RON, cu titlu de daune materiale reprezentând venituri din muncă de care reclamantul a fost lipsit pe perioada privării de libertate;- 80.000 RON, cu titlu de daune morale produse ca urmare a angrenării reclamantului în procedura judiciară penală;- 4400 RON, cu titlu de daune materiale reprezentând cheltuieli efectuate în cursul procesului penal. Totodată, a fost obligat pârâtul la efectuarea demersurilor necesare pentru recunoaşterea duratei privării de libertate de 45 de zile ca vechime în muncă şi la publicarea hotărârii.

S-au respins ca nefondate celelalte pretenţii ale reclamantului.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 4 205 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în cauză.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia nr. 443/19.06.2024, Curtea de Apel Bacău a respins apelul promovat împotriva hotărârii de primă instanţă de către reclamantul A. şi a admis apelurile formulate de către Statul Român prin MFP- AJFP Bacău şi de către DIICOT - Serviciul Teritorial Bacău împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român prin MFP să plătească reclamantului A. suma de 15.000 RON, reprezentând daune morale pentru încălcarea obligaţiei organelor de urmărire penală de a soluţiona cauza într-un termen rezonabil, respingând toate celelalte pretenţii ca neîntemeiate.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 443/19.06.2024 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, au declarat recurs atât reclamantul A., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău.

a)În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău, acesta a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea memoriului de recurs, acesta a susţinut că în cauză se ridică problema calificării prezentei acţiuni, respectiv dacă sunt aplicabile principiile de drept penal sau cele de drept civil.

În opinia recurentului-pârât, deşi sediul materiei se află în cuprinsul C. pr. penală, prezentei acţiuni îi sunt aplicabile atât normele de drept procedural cat şi cele de drept substanţial civil prevăzute de C. civ.

Mai mult, art. 19 alin. (5) C. proc. civ. penală prevede că şi instanţa penală judecă latura civilă a procesului penal potrivit legii civile.

Raportat la caz, rezultă că este aplicabil principiul neretroactivităţii legii prevăzut de art. 6 alin. (1) si 2 din C. civ. şi că cele două decizii invocate de instanţa de fond pentru acordarea daunelor sunt aplicabile doar cazurilor intervenite după intrarea lor in vigoare. Astfel, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 539 C. pr. penală potrivit căruia nelegalitatea măsurilor restrictive trebuie reţinută în ordonanţa de clasare, hotărâre judecătorească etc., în speţă nefiind îndeplinită această condiţie, hotărârea fiind nelegală.

Cu privire la daunele materiale şi morale potrivit cărora instanţa de apel acordă daune morale de 15.000 RON pentru durata excesivă a procesului penal, privarea de libertate timp de 45 zile a reclamantului şi aproape un an de control judiciar, reţinând în mare parte motivele invocate de reclamant, de natură a-i influenţa decisiv viaţa, recurentul-pârât consideră că instanţa nu răspunde apărărilor acestuia de la fondul cauzei, pe care le menţine şi în etapa procesuală a recursului, cu menţiunile suplimentare asupra faptului că din data de 05.09.2014, odată cu încetarea de drept a măsurii controlului judiciar, reclamantul nu a mai fost expus şi solicitat în cadrul procedurilor de urmărire penală, iar din rechizitoriul din data de 30.09.2020 prin care s-a dispus clasarea cauzei în ceea ce-l priveşte pe reclamant dovedeşte că urmărirea penală s-a desfăşurat legal.

În concluzie, statul, doar reprezentat în faţa instanţelor de judecată de Ministerul Finanţelor, nu poate confirma sau infirma stări de fapt sau inacţiuni decât prin instituţiile şi autorităţile cu competenţe în acest sens, iar excepţiile ridicate de acestea trebuie analizate întrucât potrivit art. 2512 alin. (1) C. civ., curg în folosul tuturor pârâţilor din prezentul dosar.

b)În ceea ce priveşte recursul formulat de către recurentul-reclamant, A., acesta este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 7 şi 8 C. proc. civ.

-Pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia apelată a fost dată cu depăşirea limitelor învestirii şi acordarea a mai mult decât s-a solicitat în referire la pretenţia de despăgubire pentru încălcarea dreptului la propria imagine. Astfel, întrucât instanţa de apel a considerat că hotărârea primei instanţe nu a fost atacată cu apel pe acest aspect (pag. 26 parag. 3 din decizia apelată), procedural era să izoleze şi să menţină acele efecte ale hotărârii tribunalului ce au fost subsumate respectivei încălcări, având în vedere că, prin neatacare, respectivul palier al soluţiei judiciare a intrat în puterea lucrului judecat (după cum se va explica şi în susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.). Or, admiţând apelurile adverse inclusiv în această privinţă, au fost încălcate dispoziţiile art. 477-478 C. proc. civ., vătămarea constând în aceea că, deşi îi fuseseră acordate dezdăunări de către prima instanţă, inclusiv sub aspectul încălcării dreptului la propria imagine, respectiva statuare a fost înlăturată în mod implicit, cu atât mai mult cu cât reclamantul, la pct. 2 al memoriul de apel, a formulat critici explicite sub aspectul încălcării acestui drept;

-Subsumat aceluiaşi caz de casare, s-a criticat soluţia instanţei de apel de reţinere a aplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor art. IV din Legea nr. 201/2023.

În etapa procesuală a apelului, pârâtul a invocat prevederile art. IV din Legea nr. 201/2023, prevederi diferite faţă de cele cu care a fost învestită instanţa, apărarea iniţială a acestuia se referea la neincidenţa în cauză a că Deciziei CCR nr. 136/2021.

În aceste condiţii, survenirea pe parcursul procesului a unei dispoziţii normative care să se constituie într-un impediment legislativ expres în calea pretenţiei iniţiale a reclamantului, nu poate avea decât caracter de noutate faţă de apărările dezvoltate iniţial în cauză, devenind necesar astfel să fie invocată/însuşită în condiţiile legii. Or, întrucât niciunul dintre apelanţi nu a criticat hotărârea prin prisma acestui considerent, deşi au avut suficiente ocazii să o facă, apreciază că respectiva chestiune nu putea fi analizată în cauză fără a se înfrânge astfel principiul disponibilităţii şi limitele învestirii instanţei de apel, aplicabilitatea dispoziţiilor art. IV din Legea nr. 201/2023 fiind inaptă a constitui fond litigios al apelurilor deduse illo tempore judecăţii, instanţa de apel în mod nelegal extinzându-şi artificial limitele învestirii, contrar dispoziţiilor art. 477 - 478 C. proc. civ.

-Cu referire la aceeaşi soluţie, recurentul-reclamant a invocat încălcarea de către instanţa de apel a normelor privitoare la aplicarea în timp a legii procesuale, contrar dispoziţiilor art. 24-25 C. proc. civ.

În esenţa lor, dispoziţiile art. IV din Legea nr. 201/2023 nu au natura juridică a unor norme de drept substanţial, motiv pentru care, nu pot naşte, modifica sau stinge raporturi juridice izvorâte din încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanei. Ca atare, întrucât referă exclusiv norme cu caracter procesual, dispoziţiile art. IV din Legea nr. 201/2023 sunt aplicabile exclusiv pentru raporturile juridice viitoare, născute după intrarea sa în vigoare, retroactivitatea acestora nefiind permisă.

În opinia recurentului-reclamant, într-o corectă citire, dispoziţiile art. IV din Legea nr. 201/2023 nu neagă dreptul la despăgubiri pentru persoanele private injust de libertate anterior intervenţiei instanţei de contencios constituţional, ci doar orânduiesc procedura de urmat, pentru persoanele aflate în această ipoteză, ulterior publicării în M.Of. a respectivei jurisprudenţe. Aceasta presupune că textul legal precitat nu este realmente aplicabil în prezenta cauză, pentru persoanele private injust de libertate anterior datei de 12.05.2021 rămânând aplicabil fondul normativ activ de dinaintea Legii 201/2023 (dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia CCR nr. 136/2021 şi Decizia nr. 1/2023 a Î.C.C.J.- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

De asemenea, în ipoteza în care respectivele norme vor fi apreciate a fi unele de drept material, urmează a trata infra inclusiv greşita interpretare şi aplicare a acestora, subsumat cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- De asemenea, recurentul a criticat nesoluţionarea unui "capăt al apelului" propriu, respectiv cel de la pct. 2 al memoriului prin care susţine că formulase critici explicite sub aspectul încălcării dreptului la propria imagine, iar neanalizarea acestora echivalează unei derobări artificiale de sarcina rezolvării unuia din motivele de apel.

-Tot circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a criticat greşita soluţionare a apelului procurorului de către instanţa de apel, cu referire la faptul că procurorul nu a invocat chestiuni referitoare la apărarea ordinii juridice sau a intereselor generale ale societăţii, ci din contră, a acţionat în mod manifest în favoarea uneia dintre părţile implicate în proces, conduită care este prohibită de standardele constituţionale în materie, nejustificând un interes procesual legitim cu privire la diminuarea despăgubirilor acordate recurentului-reclamant.

Ca atare, reclamantul a invocat inadmisibilitatea şi lipsa de interes a procurorului în exercitarea apelului în forma respectivă, argumentând astfel că, temeiul de drept invocat în cuprinsul memoriului cu motivele de apel ale procurorului - art. 466 şi urm. C. proc. civ. - este unul generic, suficient doar pentru a indica procedura declarării apelului, insuficient însă pentru a determina calitatea procesuală a procurorului de a formula apel în cauză. Astfel, potrivit art. 92 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ. procurorul nu poate exercita apel în orice cauză a participat la judecata din primă instanţă, ci exclusiv atunci când legea, printr-o normă distinctă, îi conferă o asemenea prerogativă şi exclusiv pentru apărarea ordinii juridice.

-Recurentul-reclamant a invocat şi cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. cu privire la nemotivarea respingerii atât a apărărilor acestuia, dar şi în legătură cu respingerea solicitării de acordare a daunelor materiale şi a cheltuielilor de judecată, instanţa nefurnizând niciun raţionament pentru care aceste daune nu pot fi acordate nici măcar în parte, în ciuda faptului că acţiunea i-a fost totuşi admisă în parte.

Astfel, în esenţă, instanţa de apel a considerat că, anterior Deciziei CCR nr. 136/2021, dreptul invocat de către reclamant era inexistent, concluzionând astfel că "(...) pentru privarea de liberate... reclamantul nu are temei juridic, nici în dreptul naţional, nici în cel prevăzut de C.E.D.O., pentru a solicita daune", instanţa de apel a apreciat că pretenţia reclamantului la dezdăunare nu beneficiază de niciun fel de suport legal, raţionament ce contravine însăşi existenţei instituţiilor consacrate în cuprinsul art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 5 parag. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 9 alin. (5) şi art. 539 - 541 din C. proc. pen., art. 1349 şi urm. C. civ., decizia apelată neavând astfel o motivare corespunzătoare.

-În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant solicită casarea deciziei recurate şi sub aspectul încălcării autorităţii de lucru judecat a hotărârii tribunalului, având în vedere că, din moment ce nu s-a considerat învestită sub aspectul încălcării dreptului la imagine, procedural trebuia ca instanţa de apel să izoleze şi să menţină acele efecte ale hotărârii primei instanţe ce au fost subsumate respectivei încălcări, având în vedere că prin neatacare, respectivul palier al soluţiei judiciare a intrat în puterea lucrului judecat.

-Subsumat cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat o greşita rezolvare de către instanţa de apel a petitului referitor la privarea sa de libertate.

În acest sens, recurentul consideră că, în situaţia în care instanţa de apel a avut în vedere, de fapt, în lipsa statuării prealabile asupra caracterului nelegal al detenţiei acestuia, respectivele aprecieri sunt rezultatul unei greşite aplicări a normelor de drept material (art. 6 alin. (1) şi alin. (2) din C. civ.), dispoziţiile art. IV din Legea nr. 201/2023 neopunându-se pretenţiilor acestuia.

Aşadar, prin acceptarea tezei sugerată de către pârâtă, potrivit căreia efectele Deciziei CCR. nr. 136/2021 nu se produc cu privire o situaţie juridică născută anterior publicării sale în M. Of., dar care îşi produce în continuare efectele juridice, ar avea loc înfrângerea efectului direct şi general obligatoriu al deciziei Curţii şi implicit, prevalenţa unei prescripţii normative în faţa unei norme de rang constituţional. În aceste condiţii, întrucât dreptul la dezdăunare pretins de către recurentul-reclamant nu a fost vreodată analizat anterior, respectivul raport juridic nici nu putut fi vreodată consolidat, fapt ce conferă acestuia natura unei cauze pendinte, ce urmează a fi tranşată în lumina jurisprudenţei constituţionale ivite până la momentul rămânerii sale definitive.

De asemenea, recurentul-reclamant invocă şi Decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, deoarece se află exact în ipoteza prevăzută de această decizie, prin intermediul căreia, dreptul la despăgubire solicitat de recurentul-reclamant a fost consolidat suplimentar, devenind cât se poate de clar faptul că, nu îi mai era necesară o statuare prealabilă asupra nelegalităţii detenţiei, fiind un drept câştigat cauzei, instanţele de judecată fiind ţinute să determine exclusiv întinderea acestui drept şi nu însăşi existenţa sa.

În ceea ce priveşte imposibilitatea obiectivă de a obţine o soluţie prealabilă asupra caracterului nelegal al privării de libertate si necesitatea existentei unui remediu efectiv, aplicabil inclusiv într-o astfel de ipoteză: legislaţia naţională nu prevede instrumente juridice prin intermediul cărora să poată fi satisfăcut standardul stabilit prin decizia ÎCCJ- RIL nr. 15/2017. În cazul particular al recurentului-reclamant, după ce i-a fost comunicată soluţia de clasare, cunoscând respectiva dezlegare obligatorie, s-a adresat tuturor organelor judiciare naţionale cu potenţiale competenţe în materie (procuror, procuror ierarhic superior, judecător de cameră preliminară), în vederea obţinerii unei determinări explicite a caracterului nelegal al măsurilor preventive cărora a fost supus, toate aceste demersuri judiciare fiind sortite eşecului.

În ceea ce priveşte necesitatea aplicării uniforme a legii faţă de categorii de persoane aflate în situaţii obiective identice, recurentul arată că până la survenirea Legii 201/2023, jurisprudenţa ÎCCJ relevase deja faptul că "Soluţia de achitare este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de parte în urma privării injuste de libertate, dovedind caracterul injust al reţinerii, fără a fi necesară o altă constatare a caracterului nelegal al măsurii preventive. ".

-Tot pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a criticat şi greşita rezolvare a petitului referitor la încălcarea dreptului la libera circulaţie.

Recurentul arată că în aceea că dispoziţiile art. 1349 C. civ. nu pot constitui temei juridic suficient pentru acordarea de daune în cazul măsurilor restrictive de drepturi. Plasarea acestuia într-o stare de libertate provizorie, sub control judiciar, a implicat restricţionarea dreptului la liberă circulaţie şi inhibarea prerogativei generice de auto-dispoziţie, motiv pentru care, inconvenientele astfel generate dau naştere unui drept legitim la reparaţie, orice altă interpretare făcând ca aceste libertăţi ale persoanei, consacrate în cuprinsul art. 25 din Constituţie, să fie teoretice şi iluzorii.

Ca atare, pentru a satisface standardul din dispoziţiile art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului, interpretarea corectă a instituţiei răspunderii civile delictuale trebuie să fie una incluzivă, astfel încât să permită reparaţia, iar nu exclusivă, astfel încât dreptul reparaţie să nu poată fi vreodată realizat.

Faţă de toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei către Curtea de Apel Bacău în vederea rejudecării apelului.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, recurentul-reclamant, A. a solicitat anularea recursului formulat de către recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor - AFP Bacău, întrucât acesta nu conţine veritabile critici de nelegalitate, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind doar informal invocate de către acesta, drept urmare, recurentul-reclamant se află în imposibilitate de a răspunde criticilor cuprinse în cadrul memoriului de recurs formulat de recurentul-pârât.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Luând spre examinare recursurile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

a)Recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău este lovit de nulitate pentru neîncadrare.

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aspectul încadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol "Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.

În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac este lovită de nulitate.

În cauză, Înalta Curte constată din analiza memoriului de recurs că recurentul-pârât consideră, străin de problematica litigiului, că acesta ar ridica o problemă de calificare a acţiunii, în sensul de a determina dacă acesteia îi sunt aplicabile principiile de drept penal sau cele de drept civil, fiind făcută şi o referire la cuprinsul art. 19 alin. (5) C. proc. pen. din care se înţelege că (şi) instanţa penală judecă latura civilă a procesului penal potrivit legii civile.

Aceste susţineri nu au nicio legătură nici cu dezlegările instanţei de apel, dar nici cu chestiunile litigioase supuse atenţiei în cauza de faţă care, în mod necontestat, are ca obiect soluţionarea unei acţiuni civile în pretenţii de sine stătătoare, pentru repararea prejudiciilor pretins suferite de cel supus anchetei penale, iar nicidecum a unei acţiuni civile ce ar fi constituit latura civilă a unui proces penal, pentru a se justifica în vreun fel invocarea aspectelor mai sus prezentate ale acestui recurs.

În continuare, recursul cuprinde afirmaţii generice relative la incidenţa principiului neretroactivităţii legii prevăzut de art. 6 alin. (1) şi (2) din C. civ., afirmându-se că aplicarea art. 539 C. proc. pen. trebuie să aibă în vedere forma legală care prevede ca nelegalitatea măsurilor restrictive de drepturi să fi fost anterior reţinută în ordonanţa de clasare, hotărâre judecătorească, etc., considerând că în speţă nu este îndeplinită această condiţie, şi pe cale de consecinţă, că hotărârea recurată este nelegală.

Nici aceste critici nu dovedesc respectarea exigenţei motivării recursului în condiţiile în care, aşa cum rezultă din cuprinsul hotărârii recurate, prin soluţia sa, curtea de apel nu a recunoscut vreun drept la dezdăunare în favoarea reclamantului pe tărâmul dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., ci dimpotrivă, ca efect al aplicării direct în apel a art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023, a stabilit că reclamantul din cauza pendinte nu are temei juridic pentru a solicita acordarea de daune pentru privarea injustă de libertate.

Prin urmare, în orice conţinut s-ar prezenta, nicio critică de nelegalitate a hotărârii din apel nu ar putea fi adusă de recurentul-pârât în legătură cu pretenţiile întemeiate de reclamant pe dispoziţiile art. 539 din C. proc. civ., câtă vreme aceste pretenţii au fost respinse şi nu încuviinţate în urma judecăţii realizată în controlul judiciar din etapa apelului.

Tot în mod generic, recurentul-pârât critică faptul că instanţa de apel nu a răspuns apărărilor sale, fără însă a menţiona în mod expres şi concret cu privire la ce apărări nu i s-ar fi răspuns de către instanţă. În plus, invocă motive de netemeinicie a soluţiei recurate, făcând trimitere la actele şi documentele dosarului, respectiv la încetarea de drept a măsurii controlului judiciar dispusă în cazul reclamantului din data de 09.09.2014 sau la rechizitoriul din data de 30.09.2020, elemente care au dus la stabilirea situaţiei de fapt şi care nu mai poate fi reevaluată şi rediscutată în etapa procesuală a recursului, întrucât sunt aspecte care ţin de fondul cauzei.

Acest demers depăşeşte limitele controlului judiciar posibil în recurs, care se limitează la verificarea legalităţii hotărârii atacate, nu şi a temeinicia acesteia, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Este de reamintit că atributul stabilirii situaţiei de fapt şi al aprecierii probelor aparţine în mod exclusiv instanţelor de fond, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul şi scopul recursului sunt reglementate, în mod imperativ, de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin cele exemplificate mai sus a rezultat că recurentul-pârât nu a combătut în nicio formă considerentele regăsite în hotărârea atacată şi raţionamentul instanţei de apel care au fundamentat în mod real soluţia adoptată, simplele susţineri formulate prin memoriul de recurs ce abordează aspecte disparate, cele mai multe fără legătură cu cauza ori fără legătură cu soluţia adoptată, nu pot fi considerate apte a declanşa un control în legalitate în privinţa acesteia, separat de observaţia că recursul reia într-o formă comprimată, însă identică în esenţă, susţinerile invocate drept motive de apel.

Pentru aceste considerente, întrucât prin memoriul de recurs nu se identifică invocate aspecte de nelegalitate, devine incidentă sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor reprezentat prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău împotriva deciziei civile nr. 443 din 19 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

b)Recursul declarat de recurentul-reclamant A.

Analizând criticile formulate prin acest recurs, Înalta Curte constată caracterul parţial fondat al acestora, în limitele şi potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.

- Sunt întemeiate criticile de recurs prin invocarea cărora recurentul-reclamant a susţinut nelegalitatea soluţiei instanţei de apel adoptate în privinţa pretenţiei de dezdăunare pentru afectarea dreptului la propria imagine, ca o consecinţă a procesului penal al cărui subiect a fost acesta. Soluţia în discuţie a fost criticată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - pentru depăşirea limitelor învestirii şi acordarea a mai mult decât s-a solicitat, arătându-se că, deşi instanţa de apel s-a considerat neînvestită cu critici îndreptate împotriva soluţiei de primă instanţă date acestei pretenţii, în loc să izoleze şi să conserve efectele decurgând din recunoaşterea încălcării prin hotărârea de primă instanţă, a suprimat implicit despăgubirea recunoscută de tribunal. De asemenea, aceeaşi soluţie a fost criticată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.- pentru încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii de primă instanţă (în limitele aceleiaşi soluţii) întrucât, deşi a reţinut că soluţia dată dreptului la despăgubiri pentru afectarea imaginii nu a fost atacată, instanţa de apel nu a conservat efectele senţinţei tribunalului care soluţionase pretenţia, dar şi pentru nesoluţionarea "unui capăt al apelului subsemnatului", critică circumscrisă tot prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În legătură cu această pretenţie, Înalta Curte reţine că, potrivit evaluării de primă instanţă, aspectele invocate de reclamant în legătură cu "pătarea imaginii publice" - încătuşarea şi luarea în custodie care au avut loc în public, în prezenţa unora dintre vecini, efectuarea percheziţiei la primele ore ale dimineţii la domiciliul legal - nu justifică în mod necesar dreptul la dezdăunare întrucât simpla angrenare a reclamantului, ca a oricărei alte persoane, într-o astfel de procedură nu poate fi apreciată de plano ca fiind generatoare de vătămări nejustificate în privinţa celui faţă de care se desfăşoară cercetările, câtă vreme sunt respectate dispoziţiile legale care reglementează desfăşurarea urmăririi penale, drepturile persoanelor vizate, termenele de derulare a procedurii. Subliniind că nu s-a dovedit încălcarea normelor de procedură, s-a reţinut că reclamantul nu poate pretinde daune pentru aspectele analizate.

Cu toate acestea, "ca şi consecinţă de ordin moral a faptului că reclamantul a făcut subiectul unei urmăriri penale, afectarea imaginii sale, a onoarei, dar şi a demnităţii, prin postura în care a fost pus timp de şapte ani, aceea de a aduce explicaţii, scuze, de a suporta ruşinea la locul de muncă şi în societate, dar şi incertitudinea, chiar şi revolta faţă de ceea ce i se întâmplă", tribunalul a stabilit în favoarea acestuia o despăgubire globală în sumă de 80 000 RON pentru consecinţele de ordin psihic, social, profesional şi familial pe care angrenarea în procesul penal le-a produs asupra sa.

În etapa apelului, deşi curtea de apel a declarat că hotărârea primei instanţe nu va fi analizată în limita soluţiei de acordare a daunelor morale pentru afectarea dreptului reclamantului la imagine, întrucât nu a făcut obiectul niciunuia din apelurile exercitate, totuşi a rezultat că la finalul judecăţii sale, instanţa de prim control judiciar a suprimat orice consecinţă a recunoaşterii de către tribunal a vreunei încălcări decurgând din acesta. Astfel, subsecvent cenzurării dezdăunării reclamantului pentru durata procedurii, se observă că instanţa de apel a redus despăgubirea (care fusese stabilită global, pentru toate prejudiciile de ordin moral mai sus enunţate, decurgând din afectarea dreptului la libera circulaţie prin instituirea măsurii preventive a controlului judiciar, a dreptului la propria imagine, a dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil) ca fiind excesivă, de la suma de 80 000 RON la suma de 15 000 de RON, menţionată ca fiind tot globală, dar menită să asigure "repararea prejudiciului moral suferit de reclamant ca urmare a încălcării obligaţiei organelor de urmărire penală de a soluţiona cauza într-un termen rezonabil".

O astfel de judecată a cauzei relevă, în primul rând, caracterul contradictoriu al considerentelor, de natură să vicieze însăşi soluţia adoptată, câtă vreme se înţelege că anumite încălcări recunoscute şi despăgubite ca atare prin sentinţa tribunalului (în despăgubirea globală de 80 000 de RON acordată) ar fi rămas nesupuse controlului judiciar în apel din lipsă de învestire. În acelaşi timp, soluţia la finalul judecăţii (din apel) relevă o suprimare cu totul a vreunei despăgubiri pentru afectarea dreptului la imagine, de vreme ce suma globală de 80 000 RON a fost considerată excesivă şi a fost redusă la suma de 15 000 RON ca efect al reevaluării exclusiv a componentei de încălcare a dreptului la judecarea cauzei în termen rezonabil, fără să se arate dacă în această ultimă sumă, de 15 000 RON, s-ar regăsi ori nu şi despăgubirea pentru afectarea dreptului la propria imagine (despăgubirea pentru afectarea libertăţii de mişcare fiind suprimată odată cu despăgubirea pentru privarea nedreaptă de libertate justificat pe lipsa unui temei legal în dreptul intern ori în dreptul internaţional).

În al doilea rând, decizia atacată relevă o nesocotire de către instanţa de apel a limitelor obiective de învestire a judecării cauzei în apel, aceasta stabilind eronat că soluţia în privinţa capătului de cerere privind acordarea de daune pentru încălcarea dreptului la imagine nu ar fi făcut obiectul niciunuia din apelurile formulate în cauză.

Or, contrar reţinerilor instanţei de apel, se constată că măsura dezdăunării unei astfel de încălcări a fost contestată atât de către reclamant (la pct. 2 al memoriului său) în sensul acordării unei despăgubiri superioare, prin detalierea şi reiterarea unor împrejurări de fapt relevante pentru toate tipurile de încălcări constatate de prima instanţă, cât şi de către pârât ori de Ministerul Public, aceştia pledând pentru un cuantum diminuat al despăgubirii.

Reamintind că pretenţiile subsumate celui de-al doilea petit al cererii reclamantului, identificate generic drept daune produse prin angrenarea sa într-o procedură penală (pentru limitarea libertăţii de mişcare prin controlul judiciar, pentru afectarea dreptului la propria imagine şi pentru durata excesivă a procesului penal), au fost despăgubite global în sentinţa primei instanţe cu suma de 80 000 de RON, se observă că acestea au fost contestate, chiar şi numai în privinţa cuantumului, prin apelurile formulate de toate părţile litigante (reclamantul, pârâtul şi Ministerul Public), împrejurare suficientă pentru declanşarea unui control juridiciar în apel asupra tuturor componentelor despăgubirii, aşa cum a fost stabilită şi recunoscută de tribunal.

Prin urmare, se dovedeşte întemeiată critica recurentului-reclamant sprijinită pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin care s-a plâns de "nesoluţionarea unui capăt al apelului" propriu, respectiv cel de la pct. 2 al memoriului de apel prin care a criticat soluţia de primă instanţă adoptată asupra pretenţiei din capătul doi al cererii, inclusiv în privinţa componentei de încălcare a dreptului la imagine, fiind emisă cu evidenta încălcare a prevederilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ. afirmaţia curţii de apel în sensul că soluţia de despăgubire pentru afectarea dreptului la imagine nu ar fi făcut obiectul niciunuia din apelurile formulate.

Sub un ultim aspect, se dovedesc întemeiate şi celelalte critici ale reclamantului îndreptate împotriva acestei soluţii din apel, câtă vreme consecinţa judecăţii a fost - aşa cum s-a arătat - cea a suprimării oricăror efecte ale recunoaşterii unei încălcări a dreptului la imagine prin sentinţa tribunalului, cu toate că se reţinuse, eronat însă în acord cu cele explicate mai sus, că dezlegarea primei instanţe în privinţa afectării dreptului reclamantului la imagine nu ar fi fost criticată în apel. Nu a rezultat că instanţa de apel ar fi conservat ceva din recunoşterea prin hotărârea tribunalului a încălcării dreptului la imagine a reclamantului, cu toate că statuase că niciun apel nu contestase soluţia şi că, drept urmare, nici curtea de apel nu o va reexamina în lipsă de învestire. Raţionamentul şi soluţia instanţei de apel sprijinită pe acesta îndreptăţesc criticile recurentului de "depăşire a limitelor învestirii şi acordare a mai mult decât s-a solicitat" ori pe aceea de nesocotire a autorităţii lucrului judecat a hotărârii primei instanţe, încălcări ce se relevă ca atare strict prin raportare la chiar elementele avute în vedere de curtea de apel în adoptarea deciziei atacate.

Se impune, din acest motiv, admiterea recursului şi casarea deciziei atacate în limita celor mai sus arătate, cu refacerea judecăţii din apel.

- Sunt, de asemenea, parţial întemeiate criticile recurentului îndreptate împotriva soluţiei instanţei de apel care a considerat ca fiind lipsite de temei legal în dreptul intern pretenţiile sale de despăgubire pentru perioada privării nedrepte de libertate la care a fost supus în cursul procesului penal, ca efect al măsurilor preventive ale reţinerii şi arestului totalizând un numar de 45 de zile.

Aceste critici au fost susţinute pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocându-se încălcarea principilui disponibilităţii şi a limitelor învestirii instanţei de apel prin reţinerea incidenţei în cauză a prevederilor art. IV din Legea nr. 201/2023, în afara apărărilor susţinute în cauză de pârât (care s-a limitat la a susţine inaplicabilitatea dezlegărilor din Decizia CCR 136/2021) şi cu încălcarea normelor privitoare la aplicarea în timp a legii procesuale, art. 24-25 din C. proc. civ. pe temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. s-a invocat neanalizarea apărărilor reclamantului în legătură cu această pretenţie, iar pe temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost criticată greşita rezolvare a petitului privitor la despăgubirile solicitate pentru privarea de libertate.

Prealabil analizei acestor critici, este de menţionat că, deşi în cererea cu care s-a adresat instanţei la 31.05.2021, reclamantul a pretins acordarea de despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate pe durata celor "45 de zile de zile de detenţie executate pe nedrept", din cuprinsul motivării cererii se înţelege că acesta a dedus judecăţii, în realitate, un caz de despăgubire pentru reţinere şi arestare nedreaptă, măsuri preventive care au fost dispuse faţă de el în cursul cercetării penale care l-a vizat în dosarul penal nr. x/2012 al DIICOT-ST Suceava finalizat cu soluţie de clasare prin rechizitoriul din 30.09.2020, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) şi lit. c) C. proc. pen.

Temeiul juridic al acestor pretenţii a fost indicat cu trimitere la prevederile art. 539-541 şi ale art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 5 par. 5 CEDO, dar şi prin invocarea dezlegărilor din Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale.

Prin hotărârea de primă instanţă, aceste pretenţii au fost soluţionate favorabil, recunoscându-se în beneficiul reclamantului un drept la despăgubire pentru privarea nedreaptă de libertate pentru perioada 24.09-6.11.2013 în temeiul art. 539 C. proc. civ. pen, a Deciziei CCR nr. 136/2021 şi a Deciziei nr. 1/2023 a ÎCCJ-completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, drept cuantificat la suma de 40 000 de RON.

Invocând ca motiv de ordine publică incidenţa în cauză a prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023, instanţa de apel a reformat soluţia menţionată a hotărârii de primă instanţă, stabilind că, întrucât situaţia litigioasă a reclamantului nu se înscrie în ipoteza normei - neaflându-se în executarea unei măsuri privative de libertate la 12.05.2021, data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, şi nici ulterior acestui moment - acesta nu are temei juridic pentru a solicita acordarea de daune pentru privarea injustă de libertate.

Raportând motivele de recurs formulate la situaţia litigioasă mai sus descrisă, rezultă că este nefondată critica prin care, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a pretins nelegalitatea deciziei din apel justificat de încălcarea principiului disponibilităţii şi a limitelor judecăţii din apel întrucât curtea de apel s-ar fi pronunţat asupra unei apărări care nu a fost susţinută de niciunul dintre opozanţii săi în proces, pârâtul sau Ministerul Public. În mod evident, luarea în discuţie a unor alte aspecte decât cele invocate prin apărările formulate de pârât în proces nu generează o situaţie de încălcare a principiului disponibilităţii (care rămâne circumscris rezolvării pretenţiilor care dau cadrul obiectiv de învestire a instanţei), iar o eventuală nesocotire a acestuia nu ar putea fi invocată de partea adversă, respectiv de reclamant, în legătură cu luarea în discuţie a unei apărări nesusţinute de pârât.

Întrucât, potrivit art. 479 alin. (1) teza finală C. proc. civ. instanţa de apel poate invoca motive de ordine publică din oficiu, ceea ce a făcut şi instanţa care a pronunţat decizia atacată atunci când a luat în analiză, direct în apel, incidenţa prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023, se înţelege că nu poate fi privită ca validă nici critica de încălcare a limitelor judecăţii din apel.

Tot nefondată este şi critica întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în referire la aspectul nemotivării hotărârii atacate ori al existenţei unor motive contradictorii, teze care însă au fost susţinute în mod confuz, neclar de către recurent, mai degrabă în legătură cu un presupus raţionament al instanţei de apel (determinarea ori nedeterminarea prealabilă a caracterului nelegal al privării de libertate la care a fost supus reclamantul în cursul procesului penal), care însă nu se regăseşte expus în considerentele hotărârii.

Sunt însă întemeiate criticile de nelegalitate circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ. pe care le-a susţinut recurentul invocând o aplicare retroactivă în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 201/2023 şi o greşită soluţionare a acestei pretenţii, cu nesocotirea incidenţei în cauză a Deciziilor nr. 136/2021 a CCR şi nr. 1/2023 a ICCJ-completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În acest sens, se observă că instanţa de apel a invocat ca motiv de ordine publică incidenţa în cauză a prevederilor Legii nr. 201/2023 şi a făcut aplicare acestora (respectiv, art. IV), în pofida faptului că litigiul pendinte a fost început prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul instanţelor la data de 31.05.2021, în timp ce actul normativ în discuţie a fost publicat în Monitorul Oficial al României abia la data de 6 iulie 2023, ulterior soluţionării cauzei în primă instanţă.

În ceea ce priveşte dispoziţiile care interesează prezenta cauză, prin acest act normativ s-a realizat o punere în acord a dispoziţiilor legale din cuprinsul art. 539 - 541 C. proc. pen. cu decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, astfel că, prin reglementarea din cuprinsul art. 539 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. s-a recunoscut un drept la despăgubiri pentru privarea de libertate nedreaptă.

Totodată, în contextul acestei reglementări, în cuprinsul art. IV din Legea nr. 201/2023 au fost integrate şi o serie de norme tranzitorii de aplicare a art. 539 alin. (1) lit b) din C. proc. pen.. Întrucât acţiunea acestor norme tranzitorii este, în mod logic şi firesc, subordonată ipotezei de incidenţă/aplicabilitate a art. 539 alin. (1) lit. b) unei anume cauze şi cum cererea de chemare în judecată aflată pendinte pe rolul instanţei de apel nu se întemeia pe aceste dispoziţii legale, inexistente de altfel în fondul legal activ la data promovării acesteia, rezultă că instanţa de apel nu putea face aplicare art. IV al Legii nr. 201/2023 în litigiului de faţă.

Judecata înfăptuită astfel de instanţa de apel ilustrează o eronată aplicare în cauză a normelor tranzitorii ale acestui act normativ, care nu puteau fi incidente litigiului pendinte întrucât acesta nu se înscria în ipoteza de aplicare a art. IV, neavând ca obiect despăgubiri solicitate în temeiul art. 539 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 135/2010. Greşita reţinere a incidenţei în cauză a prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023 a determinat şi o aplicare retroactivă a noului act normativ, căruia i s-a dat eficienţă într-o acţiune promovată cu doi ani anterior adoptării sale şi care este fundamentată pe alte temeiuri legale, cu consecinţa suprimării dreptului la despăgubiri cuvenit reclamantului raportat la cadrul legal invocat drept temei al acesteia, respectiv art. 539 C. proc. pen., în limitele extinse de aplicare ca efect al declarării neconstituţionalităţii sale prin Decizia CCR nr. 136/2021, potrivit cu care "soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională".

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere că, potrivit situaţiei de fapt reţinută în hotărârea de primă instanţă, recurentul-reclamant a fost privat de libertate pe o perioadă de 45 zile, fiind subiect al unei proceduri judiciare penale care s-a finalizat cu emiterea rechizitoriului din data de 30.09.2020, soluţia dispusă faţă de acesta fiind de clasare a cauzei în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din C. proc. pen. Soluţia de clasare a rămas definitivă prin respingerea plângerii reclamantului în temeiul Ordonanţei din 6.01.2021 a procurorului şef adjunct al secţiei de Combatere a Infracţiunilor de Terorism şi Criminalităţii Informatice din DIICOT, soluţie ce a fost apoi menţinută prin încheiera nr. 116/9.03.2021 a Judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Suceava, iar în data de 31.05.2021 a formulat acţiunea care face obiectul prezentei cauze.

În acord cu considerentele din par. 54, teza finală ale Deciziei CCR nr. 136/2021 - potrivit cu care "în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. civ. penală, sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva ordonanţă de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare" -, se înţelege că evenimentul generator al dreptului la despăgubire este reprezentat de ordonanţa de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare).

În conformitate cu art. 6 alin. (1) C. civ., legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare şi aceasta nu are putere retroactivă, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoarea legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

Cum actul/faptul generator al dreptului la despăgubiri în cazul pendinte este rechizitoriul din 30.09.2020 prin care s-a dispus clasarea cercetării penale faţă de reclamant, a cărui soluţie a fost menţinută prin Ordonanţa din 6.01.2021, în conformitate cu regulile de aplicare a legii civile în timp mai sus menţionate, efectele sale nu puteau fi determinate prin raportare la alte acte normative decât cele în vigoare la data producerii sale şi nici evaluate prin raportare la alt cadru legal decât cel existent la data introducerii acţiunii de faţă.

Dispoziţiile legii noi sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia dar doar în materiile de referinţă enunţate în alin. (6) al art. 6 din C. civ., între care nu se regăsesc şi starea de privare de libertate a persoanei supusă unei cercetări penale.

Prin urmare, litigiului pendinte îi sunt incidente efectele Deciziei CCR nr. 136/2021 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 494 din 12 mai 2021), în raport cu care dispoziţiile art. 539 C. proc. civ. nu au devenit neconstituţionale în integralitatea lor, ci sunt aplicabile doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie a instanţei de contencios constituţional, în sensul că aceste prevederi legale sunt constituţionale în măsura în care recunosc şi un drept la repararea pagubei cauzate persoanei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. sau prin achitare.

A considera contrariul ar însemna, o încălcare a prevederilor art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc forţa juridică obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte modalitatea în care se produc efectele deciziilor sale, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 874/2018 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 3 ianuarie 2019, a statuat că singura situaţie în care nu sunt aplicabile efectele unei decizii de admitere a neconstituţionalităţii Curţii Constituţionale, fiind vorba de un raport juridic epuizat - facta praeterita, este aceea a cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, ca urmare a soluţionării lor definitive până la acest moment, şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă constatată neconstituţională.

Având în vedere că recurentul-reclamant a introdus acţiunea sa la data de 31.05.2021, după 19 zile de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 în Monitorul Oficial, Înalta Curte reţine acesteia că îi sunt pe deplin aplicabile interpretările reţinute de Curtea Constituţională în cuprinsul acestei decizii, întrucât reclamantul nu se afla în situaţia unui raport juridic epuizat, cauza sa nefiind soluţionată până la data de 12.05.2021, ci din contră, dreptul acestuia la despăgubire a luat naştere la 06.01.2021, data soluţionării plângerii sale împotriva rechizitoriului de clasare a cauzei în ceea ce îl priveşte .

Întrucât raportul de despăgubire nu era definitiv consolidat, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive anterior publicării deciziei CCR nr. 136/2021, Înalta Curte constată că instanţa de apel avea obligaţia de a aplica dezlegările date prin această decizie, iar motivarea soluţiei fundamentată pe lipsa unui temei juridic pentru acordarea de despăgubiri pentru privarea de libertate a recurentului-reclamant este una eronată.

De asemenea, în legătură cu această pretenţie, instanţa de apel era ţinută să facă aplicare şi dezlegărilor din Decizia nr. 1/2023 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât această decizie a avut în vedere problema de drept privitoare la condiţiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri şi în ipoteza unei privări nedrepte/injuste de libertate, respectiv atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.

În motivarea acestei dezlegări, Înalta Curte a reţinut că soluţiile de clasare sau de achitare conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzaţiei penale şi, ca urmare a acestui fapt, al reţinerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (paragrafele 50 şi 51).

În sfârşit, în ultimă instanţă, dacă tot a făcut aplicare în cauză normelor tranzitorii ale art. IV ale Legii nr. 201/2023, instanţa de apel ar fi trebuit să observe că, deşi prin situaţia sa, reclamantul nu se încadra în ipoteza de aplicare a alin. (1) din textul normativ în discuţie, acestuia nu-i putea fi negat dreptului la acţiunea în despăgubiri pentru privarea nedreaptă de libertate fie şi numai în aplicarea art. IV alin. (2), deoarece soluţia clasării dispuse în cazul său rămăsese definitivă anterior intrării în vigoare a actului normativ menţionat. Or, pentru astfel de situaţii, norma tranzitorie a alin. (2) din art. IV recunoşte un drept la acţiunea în repararea pagubei ce poate fi introdusă în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, înţeles ca moment limită pus la dispoziţie în acest sens de legiuitor, acţiunea reclamantului neputând fi considerată lipsită de temei legal doar pentru că a fost introdusă anterior acestui moment.

În considerarea acestor motive, apreciind ca întemeiate motivele de recurs analizate în cele de mai sus, Înalta Curte va admite recursul formulat şi va casa decizia atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare în ceea ce priveşte pretenţia de despăgubire pentru privarea de libertate nedreaptă.

-Sunt nefondate criticile de recurs susţinute pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care s-a invocat că, în soluţionarea apelului procurorului, instanţa de apel ar fi încălcat regulile procesuale ce limitează prerogativele acestui participant, întrucât acesta nu a invocat chestiuni referitoare la apărarea ordinii juridice sau a intereselor generale ale societăţii, ci a acţionat în favoarea pârâtului.

Critică este nefondată, Înalta Curte reţinând că, pe lângă părţile din proces, art. 458 C. proc. civ. acordă dreptul de exercitarea căilor de atac şi altor organe sau persoane, în condiţiile stabilite de lege. Din formularea normei juridice, rezultă că aceasta reprezintă o situaţie de excepţie în materie civilă - organe sau persoane juridice care pot exercita acţiunea civilă, în baza unor dispoziţii exprese ale legii, chiar dacă nu invocă drepturi proprii în justiţie.

O aplicare a acestei norme juridice este reprezentată de dispoziţiile art. 92 alin. (4) C. proc. civ., care consacră dreptul procurorului de a exercita căile de atac prevăzute de lege în cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când a participat la judecată, în condiţiile legii.

Acest drept al organului judiciar de a exercita căile de atac legale este consacrat la nivel constituţional prin dispoziţiile art. 129 din Constituţie şi are la bază o prezumţie de susţinere şi urmărire a ocrotirii interesului public, care nu poate fi evaluat/cenzurat ori contestat după conţinutul solicitărilor, în speţă invocându-se că prin faptul că a pretins diminuarea despăgubirii, Ministerul Public nu ar urmări un interes procesual legitim. Dimpotrivă, faptul că scopul spre care a tins prin exercitarea căii de atac a apelului corespunde cu cel al pârâtului Statul român, este de natură să confirme susţinerea şi urmărirea ocrotirii interesului public de către acest participant la procedură, care, în raport cu specificul cauzei, poate fi subordonat inclusiv ideii de conservare a bugetului acestuia.

Prin urmare, nu pot fi primite argumentele recurentului ce au susţinut o lipsă de interes ori o inadmisibilitate a apelului exercitat în cauză de Ministerul Public.

- Este întemeiată critica recurentului de nemotivare prin hotărârea pronunţată a respingerii cererii sale de acordare a daunelor materiale şi a cheltuielilor de judecată, ca prejudicii materiale decurgând din procesul penal şi din privarea nedreaptă suferită, critică a cărei analiză este circumscrisă motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu referire la aceste pretenţii, Înalta Curte constată că prima instanţă a acordat reclamantului suma de 2 100 RON reprezentând venituri din muncă de care a fost lipsit pe perioada privării de libertate şi suma de 4 400 RON reprezentând cheltuieli efectuate în cursul procesului penal, iar în apel instanţa a respins aceste pretenţii ca neîntemeiate fără a se indica prin considerente şi motivele care au justificat soluţia.

Or, atât timp cât instanţa de apel nu a reţinut şi nici nu a înlăturat susţinerile reclamantului cu privire la acordarea de daune materiale şi nici nu a explicat raţionamentul juridic pe care l-a adoptat în susţinerea acestei decizii în vederea realizării controlului judiciar, Înalta Curte reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. cu atât mai mult cu cât, dezlegările în privinţa dreptului la despăgubiri pentru privarea nedreaptă de libertate, care impun refacerea judecăţii în apel, deschid calea reexaminării şi a pretenţiilor accesorii în raport cu cele dintâi, în măsura existenţei unor critici de apel care să vizeze dezlegările pe aceste aspect din sentinţa tribunalului.

-În mod nefondat, prin criticile subsumate motivului de casare reglementat în cuprinsul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a pretins nelegala soluţionare în apel a petitului referitor la încălcarea dreptului său la libera circulaţie ca urmare a măsurii preventive a controlului judiciar dispuse faţă de el în cursul procesului penal în care a fost cercetat.

Sub acest aspect, constată că temeiul juridic invocat de recurentul-reclamant în acţiune pentru acordarea despăgubirilor ca urmare a afectării dreptului său la libera circulaţie a fost indicat cu trimitere la dispoziţiile art. 252 C. civ. rap. la art. 1349 C. civ., art. 1357 şi art. 1381 C. civ., cu referire la dispoziţiile art. 21 alin. (3), art. 22 alin. (1) şi art. 25 Constituţia României, coroborat cu art. 6 din CEDO şi art. 2 din Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţie.

Astfel, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că "pentru măsura preventivă a controlului judiciar, reclamantul nu are temei juridic, nici în dreptul naţional, nici în cel prevăzut de CEDO".

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, răspundere care este stabilită în condiţiile legii. Conform art. 268 alin. (6) din Legea nr. 303/2022,cu modificări şi completări, prin C. proc. pen. pot fi reglementate ipoteze şi proceduri specifice în care se poate angaja răspunderea statului şi regresul acestuia.

În forma lor iniţială, prevederile art. 539 C. proc. pen. reprezentau transpunerea în plan naţional a principiului de ordin convenţional consacrat prin art. 5 par. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a dreptului persoanei de a fi despăgubită pentru arestarea sau deţinerea sa în condiţii contrare garanţiilor înscrise în art. 5 din Convenţie, aşadar reglementau o răspundere a statului pentru privarea nelegală de libertate în cursul procesului penal.

În acord cu par. 47 din Decizia nr. 136/2021, recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art. 5 par. 5 din Convenţie, ci al art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Aceste texte constituţionale oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie (...). Odată oferit acest standard, şi în privinţa acestuia devin aplicabile garanţiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 5 par. 5 din Convenţie.

Aşadar, în forma lor actuală rezultată în urma Decizie nr. 136/2021 a CCR, dispoziţiile art. 539 C. proc. civ..pen. oferă garanţii de protecţie superioară celor din art. 5 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului dar toate acestea sunt incidente pentru cazul măsurilor preventive privative de libertate dispuse faţă de persoană în cursul procesului penal. În consecinţă, recurentul-reclamant care se consideră victimă a unei măsuri preventive restrictive de drepturi dispusă în cursul procesului penal nu are a se prevala ori a invoca vreo protecţie pe tărâmul art. 5 din Convenţie care garantează dreptul oricărei persoane la libertate şi siguranţă prin interzicerea, în esenţă, a oricăror arestări sau deţineri arbitrare.

Contestarea legalităţii măsurii controlului judiciar, evaluată retroactiv, prin spectrul soluţiei de clasare care a pus capăt procesului penal (care ar demonstra caracterul nenecesar al acesteia), nu mai poate avea loc nici chiar în procesul civil în care se solicită dezdăunarea persoanei în temeiul art. 1349 şi art. 1357 C. civ., pentru pretinse prejudicii suferite prin luarea acestei măsuri preventive. Se opune la aceasta existenţa şi autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate de instanţele penale care au dispus chiar la solicitarea reclamantului măsura controlului judiciar (acesta fiind titularul cererii de liberare provizorie sub control judiciar asupra căreia a dispus instanţa penală prin încheierea nr. 382/1.11.2013 a Tribunalului Suceava), iar peste evaluările organelor de jurisdicţie penală nu pot fi propuse şi realizate evaluări contrare în jurisdicţia civilă care judecă acţiunea în daune, aşa după cum propune recurentul pe calea demersului său în justiţie.

De altfel, invocând nelegalitatea măsurii controlului judiciar în raport de soluţia finală a procesului penal, aceea de clasare, recurentul tinde să acrediteze ideea extremă că măsura controlului judiciar n-ar putea fi luată în mod legal decât în acele situaţii în care există certitudinea săvârşirii unei infracţiuni şi a condamnării făptuitorului, ceea ce contravine raţiunii şi scopului reglementării măsurii preventive în discuţie.

În sfârşit, nu poate să fie plasată în spectrul ilicitului civil de drept comun (temeiul acţiunii fiind art. 1349 şi art. 1357 C. civ.) o măsură preventivă prevăzută de lege, cea a controlului judiciar, dispusă şi menţinută în cursul procesului penal de o instanţă de judecată, cu respectarea regulilor de instituire ori menţinere prevăzute de C. proc. pen., aspect ce rezultă din hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele penale.

Din cuprinsul art. 1349 şi 1357 C. civ., rezultă că pentru a opera dreptul la acordarea de despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale este necesar să fie întrunite, în mod cumulativ, condiţiile existenţei prejudiciului, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Pentru a exista fapta ilicită, este necesar ca acţiunea sau inacţiunea să fie contrară ordinii sociale şi reprobată de societate, să fie consecinţa unei comportări interzise sau contrare unei norme juridice. Pornind de la realitatea că ilicitul reprezintă ceea ce este interzis de lege, oprit sau care încalcă anumite dispoziţii legale, principii sau reguli, se ajunge la fapta ilicită, adică acea faptă care declanşează răspunderea materială. În caz contrar, când fapta nu este declarată de lege ilicită, este de la sine înţeles că răspunderea materială este exclusă.

În speţă, prin încheierea nr. 382/01.11.2013 a Tribunalului Suceava s-a dispus admiterea cererii de liberare provizorie a recurentului-reclamant şi a fost plasat sub control judiciar, în consecinţă acesta a fost pus în libertate, sub imperiul unor constrângeri ale libertăţii de mişcare şi a altor obligaţii specifice măsurii controlului judiciar. Această încheiere a rămas definitivă prin decizia penală nr. 975/06.11.2013 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, iar la data de 09.09.2014, ca urmare a unei solicitări a reclamantului, s-a constatat intervenită încetarea de drept a obligaţiilor corelative măsurii controlului judiciar.

Întrucât măsura controlului judiciar are rolul de a asigura buna desfăşurare a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii de către acesta de alte infracţiuni, fiind luată doar în condiţiile strict prevăzute de C. proc. pen. (printr-o ordonanţă a procurorului sau o încheiere a judecătorului), Înalta Curte reţine că această măsură nu intră în sfera delictului civil, nefiind astfel îndeplinită condiţia faptei ilicite pentru a genera dreptul recurentului-reclamant la despăgubiri, indiferent dacă ulterior acesta a fost achitat.

Cu privire la libertatea de circulaţie, Înalta Curte constată că art. 2 parag. 3 din Protocolul Adiţional nr. 4 la Convenţie prevede în mod expres excepţiile de la exercitarea acestui drept astfel: " nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.".

Având în vedere că, în dreptul intern, măsura controlului judiciar reprezintă o aplicare a textului de lege anterior menţionat, drept urmare, luarea acestei măsuri nu poate reprezenta o încălcare automată a dreptului la un proces echitabil, atât timp cât a fost luată cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de C. proc. pen.

Concluzia celor de mai sus este că, în aplicarea art. 539 C. proc. pen. în limitele extinse ca efect al deciziei CCR nr. 136/2021, instanţele au obligaţia de a face distincţia între măsurile privative de libertate nelegale şi cele injuste/nedrepte, în cazul acestora din urmă soluţia de achitare/clasare fiind suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate/clasate (în acest sens şi decizia nr. 1/16.01.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă). Se poate aşadar observa că acest text de lege intern oferă garanţii suplimentare faţă de cele prevăzute de art. 5 din Convenţie în sensul că recunoaşte dreptul la acordarea de despăgubiri nu numai în cazul unei privări nelegale de libertate ci şi în cazul unei privări nedrepte/injuste cum este situaţia reclamantului.

Însă, această soluţie nu poate fi extinsă mutatis mutandis şi în situaţia despăgubirilor solicitate pentru măsura controlului judiciar nici în temeiul art. 538-541 C. proc. pen. şi nici în temeiul art. 1349 şi urm. C. civ. care reglementează regimul răspunderii civile delictuale, în lipsa unui text de lege care să prevadă expres dreptul la despăgubire şi în această situaţie, în condiţiile în care nu este dovedită existenţa unei fapte ilicite, iar răspunderea obiectivă a statului (transpusă în cuprinsul art. 539 C. proc. civ..pen) este una care ţine de domeniul legii speciale, neputând fi extinsă prin analogie. În acelaşi timp, pentru eroare judiciară săvârşită în procesul penal (căci acesta este domeniul de referinţă al prezentei analize), răspunderea statului nu poate fi, în acelaşi timp, atât obiectivă - în cazul privării de libertate nelegală sau nedreaptă, cât şi subiectivă - în cazul controlului judiciar, şi aceasta, în niciun caz în afara unei prevederi legale care să dispună în acest sens.

În consecinţă, potrivit tuturor considerentelor expuse anterior şi în temeiul art. 497 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ., recursul reclamantului A. împotriva deciziei nr. civile nr. 443 din 19 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bacău va fi admis în limitele aspectelor de nelegalitate constatate ca fiind întemeiate, va fi casată în parte decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor formulate aceleiaşi instanţe de apel. Întrucât nu a fost contestată prin niciunul din recursurile formulate, va fi menţinută soluţia instanţei de apel din decizia atacată doar în privinţa daunelor morale acordate pentru durata procedurii.

La reluarea judecăţii, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va proceda la rejudecarea apelurilor formulate, cu aplicarea dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. în forma extinsă ca efect al deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 şi a Deciziei nr. 1/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în privinţa cererii în despăgubiri pentru privarea nedreaptă de libertate, urmând ca rejudecarea să privească şi cererea de despăgubiri materiale decurgând din această privare, instanţa de apel urmând să justifice modalitatea de soluţionare a acestora, cu arătarea raţionamentului logico-juridic în pronunţarea soluţiei sale.

Totodată, la rejudecarea vor fi avute în vedere dezlegările prezentei decizii în referire la afectarea libertăţii de miscare prin măsura controlului judiciar, de natură să influenţeze judecata cererii de despăgubiri pentru angrenarea reclamantului într-o procedură judiciară penală, respectiv dezlegările privitoare la deficienţele judecăţii de apel referitoare la daunele cerute pentru afectarea dreptului la imagine, urmând ca instanţa de rejudecare să evalueze dacă acestea vor fi compensate distinct ori apreciază că pot fi incluse în suma de 15.000 RON acordată cu titlu de daune morale pentru durata procedurii prin decizia din apel actuală şi menţinută, urmare a necontestării sale prin niciunul dintre recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român Ministerul Finanţelor prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău împotriva deciziei civile nr. 443 din 19 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 443 din 19 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare a apelurilor declarate, aceleiaşi instanţe de apel.

Menţine soluţia recurată doar în privinţa daunelor morale acordate pentru durata procedurii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 martie 2025.