State liability for systemic prison overcrowding upheld with moral damages awarded to detainee

Şedinţa publică din data de 25 martie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Penitenciarul Tulcea, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Iaşi, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti - Departament de Poliţie nr. 12 şi Penitenciarul Constanţa - Poarta Albă acordarea sumei de 80.000 euro daune morale pentru prejudiciul cauzat prin: abuzul de putere, gravă neglijenţă în serviciu şi reaua-credinţă în nerespectarea prevederilor din Legea nr. 254/2013, H.G. nr. 157/2016, OMJ nr. 2772/2017 şi CEDO; neluarea măsurilor legale în vederea asigurării condiţiilor detenţie cu respectarea demnităţii umane în penitenciarele unde a fost cazat: Penitenciarul Poarta Albă, Penitenciarul Tulcea şi Penitenciarul Iaşi. Arată în motivare că la 30.06.2016 a fost arestat pentru infracţiunea prevăzută de art. 367 C. pen. - constituirea unui grup infracţional organizat şi a fost deţinut în condiţii degradante, inumane, improprii, vătămătoare, cu încălcarea prevederilor art. 3 CEDO, lucru care a contribuit la declanşarea problemelor de natură psihică şi fizică, supunerea la umilinţe făcând în continuare parte din sistemul penitenciar din România provocându-i suferinţe emoţionale şi fizice.

În drept a invocat dispoziţiile referitoare la răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 998, art. 999, art. 1000 C. civ. din 1864.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1900/12.12.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti - Departamentul de Poliţie 12 şi a respins cererea în contradictoriu cu aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, ca neîntemeiate, a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Statul Român prin MFP ca neîntemeiată, a respins excepţia prescripţiei acţiunii ca neîntemeiată şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Poarta Albă, Penitenciarul Tulcea şi Penitenciarul Iaşi, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată de Curte de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1140A/04.10.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-III civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile formulate de apelantul-reclamant A. şi de apelanta-pârâtă Administraţia Naţională A Penitenciarelor, împotriva sentinţei civile nr. 1900/12.12.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Statul Român Prin Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală De Poliţie A Municipiului Bucureşti - Departament de Poliţie nr. 12, Penitenciarul Constanţa - Poarta Albă, Penitenciarul Tulcea şi Penitenciarul Iaşi.

A anulat în parte sentinţa apelată şi, în rejudecare, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, ca neîntemeiată, a admis în parte cererea şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata către reclamant a sumei de 10.000 de RON, reprezentând despăgubiri morale, respingând în rest cererea. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1140A din 4 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a formulat recurs pârâtul, Statul Român prin Ministerul Finanţelor, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea memoriului de recurs, acesta a susţinut că instanţa de apel, în mod eronat, a dispus obligarea sa la plata către reclamant a despăgubirilor morale în cuantum de 10.000 RON deoarece nu este el autorul pretinselor fapte ilicite la care reclamantul a fost supus pe durata detenţiei sale. Or, reclamantul, în cuprinsul acţiunii sale identifică în mod direct persoanele care au o săvârşit fapta ilicită, respectiv penitenciarele în cadrul cărora acesta a fost deţinut şi nu Statul Român.

Apreciază că în cauză este necesar a se avea în vedere că în cuprinsul Hotărârii nr. 1897/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, prin art. 8 din Anexa 1 se statuează că penitenciarele se înfiinţează şi se desfiinţează prin hotărâre a Guvernului şi sunt instituţii cu personalitate juridică subordonate Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, iar potrivit art. 10 alin. (1), penitenciarele se organizează şi se amenajează astfel încât să asigure condiţii necesare aplicării regimurilor de executare a pedepselor privative de libertate, desfăşurării activităţilor de educaţie şi reintegrare socială, muncă sau alte activităţi lucrative, de cazare, hrănire, echipare, asigurarea asistenţei medicale, igienei individuale şi colective, precum şi realizării tuturor măsurilor de siguranţă în raport cu prevederile legale aplicabile fiecărei categorii de persoane private de libertate.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Ordinul. nr. 433/C/2010 emis de Ministerul Justiţiei, "fondurile necesare vor fi asigurate din subvenţii şi venituri proprii", iar conform art. 4 "direcţiile de specialitate din Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, precum şi directorii unităţilor de penitenciare vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin".

În plus, conform art. 2 din Anexa 1 la ordinul 433/C/2010, "Administraţia Naţională a Penitenciarelor ia toate măsurile necesare pentru creşterea progresivă a numărului spaţiilor de cazare individuală, precum şi pentru reamenajarea spaţiilor existente, în conformitate cu prevederile art. 81 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 (...)".

Potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 2, penitenciarele se înfiinţează prin hotărâre a Guvernului, au personalitate juridică şi sunt în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, organizarea şi funcţionarea penitenciarelor se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin al ministrului justiţiei, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I şi pe pagina de internet a Ministerului Justiţiei şi a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Regulamentul mai sus menţionat, "penitenciarele sunt unităţi care asigură executarea pedepselor privative de libertate şi a măsurii arestării preventive şi cu asigurarea intervenţiei recuperative, în condiţii care garantează respectarea demnităţii umane, facilitând responsabilizarea şi reintegrarea în societate a persoanelor private de libertate şi contribuind la creşterea gradului de siguranţă a comunităţii, menţinerea ordinii publice şi securităţii naţionale".

Precizează, de asemenea, că potrivit art. 2 din regulamentul mai sus menţionat, penitenciarele asigură, printre altele, transpunerea în practică a prevederilor legale referitoare la realizarea separaţiunii persoanelor private de libertate, acordarea drepturilor prevăzute de lege pentru persoanele private de libertate, condiţiile tehnico-materiale, financiare şi medico-sanitare necesare persoanelor private de libertate în custodie şi aplicarea întocmai a prevederilor legale, inclusiv a ordinelor şi instrucţiunilor ministrului justiţiei şi a deciziilor directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor care reglementează domeniul de activitate al penitenciarelor.

Totodată, potrivit art. 10 din Legea nr. 254/19.07.2013, Administraţia Naţională a Penitenciarelor este instituţia publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Justiţiei, având ca scop coordonarea şi controlul activităţii unităţilor care se organizează şi funcţionează în subordinea sa. Cu alte cuvinte, Administraţia Naţională a Penitenciarelor este o structură organizaţională specializată a Ministerului Justiţiei din România, care acţionează în numele şi sub controlul acestuia, înfăptuind hotărârile organelor judiciare în domeniul executării pedepsei cu închisoarea şi a altor măsuri dispuse în cursul procesului penal, în scopul reintegrării sociale a persoanelor custodiate.

Atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor în domeniu sunt reglementate şi în prezent, astfel cum rezultă inclusiv din conţinutul dispoziţiilor art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2010 care statuează că Administraţia Naţională a Penitenciarelor "organizează, coordonează, evaluează, controlează şi îndrumă activităţile referitoare la modul de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate în unităţile din subordinea sa, pronunţate de instanţele judecătoreşti, în conformitate cu legislaţia în vigoare", iar conform lit. c) a aceluiaşi articol, această instituţie "elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate, urmăreşte transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnităţii umane, exercitarea drepturilor de către deţinuţi, persoane internate şi arestate preventiv din unităţile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum şi interzicerea discriminării".

Drept urmare, consideră că în cauză nu a fost probată îndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii sale civile delictuale, respectiv existenţa faptei ilicite a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, a prejudiciului cauzat reclamantului de acest pârât, a legăturii de cauzalitate între cele două condiţii enumerate şi a existenţei vinovăţiei sale, atâta timp cât reclamantul a indicat în mod direct şi evident persoana care, în opinia acestuia, a săvârşit o pretinsă încălcare a dreptului său, respectiv penitenciarul în care a fost încarcerat.

Deşi instanţa de apel reţine calitatea procesuală pasivă a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor "pentru valorificarea pretenţiilor deduse judecăţii", în mod greşit a reţinut culpa în producerea faptei ilicite şi a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata daunelor morale.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, recurentul-pârât solicită diminuarea acestora, deoarece nu au fost corect stabilite de instanţa de apel.

Astfel, în stabilirea despăgubirilor morale este necesar să se ţină cont de dreptul subiectiv nepatrimonial încălcat, ceea ce impune cu necesitate ca reclamantul să facă dovada îndeplinirii a două condiţii cumulative: afirmarea dreptului încălcat şi circumstanţierea acestui drept, respectiv indicarea motivelor de fapt care l-au condus la certitudinea că s-a produs o încălcare a dreptului afirmat.

Totodată, stabilirea cuantumului despăgubirilor nu trebuie să tindă la o îmbogăţire fără justă cauză, ci este imperios necesar să se aibă în vedere gradul de încălcare a dreptului afirmat, respectându-se însă, atât principiul proporţionalităţii, cât şi principiul echităţii.

Nu în ultimul rând, la cuantificarea daunelor morale, în situaţiile în care instanţele apreciază că acestea se cuvin a fi acordate, trebuie să se ia în considerare aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant, a statuat faptul că, în privinţa daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral şi de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanţa trebuie să manifeste prudenţă şi rezonabilitate în acordarea lor.

Tot astfel, în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Din acest motiv, instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

În raport de considerentele expuse, solicită admiterea recursului formulat schimbarea deciziei civile nr. 1140/2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2023 în sensul respingerii cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 16.12.2024, intimatul pârât Penitenciarul Constanţa - Poarta Albă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În cuprinsul întâmpinării, intimatul-pârât a susţinut că potrivit art. 12 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 756/2016 - conducerea fiecărei unităţi cu personalitate juridică se exercită de către un director, acesta fiind ordonator terţiar de credite, cu alte cuvinte, nu ţine exclusiv de administraţia Penitenciarului Constanţa Poarta Albă aducerea spaţiilor de cazare la condiţiile din OMJ 2772/2017, ordonatorii principali şi secundari de credite putând aloca fonduri pentru derularea unor astfel de lucrări.

Din moment ce condiţiile de detenţie din penitenciare reprezintă o disfuncţionalitate structurală, de sistem, asumată şi recunoscută de către Statul Român, generată de lipsa sau slaba finanţare a sistemului penitenciar, calitatea procesuală pasivă îi revine Statului Român.

Aşadar, o posibilă răspundere a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, trebuie analizată din perspectiva obligaţiei acestuia de a asigura şi garanta respectarea şi aplicarea atât a dispoziţiilor Convenţiei Europene, cât şi a art. 22 din Constituţia României (dreptul persoanei la demnitate, integritate fizică si psihică).

Analizând cererea de chemare în judecată, nu doar prin prisma prevederilor dreptului intern (art. 1349 şi urm. C. civ.), ci şi a jurisprudenţei CEDO dezvoltate în aplicarea prevederilor art. 3 din Convenţie, se constată că responsabil pentru prejudiciul cauzat reclamantului nu este Penitenciarul Constanta-Poarta Albă, ci Statul Român.

Statul Român poate răspunde civil, conform dispoziţiilor art. 221-224 C. civ., fie în raporturile juridice în care acesta este titular de drepturi şi obligaţii, fie în subsidiar pentru obligaţiile autorităţilor publice, drept urmare neluarea măsurilor pentru asigurarea normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare constituie o faptă ilicită a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor si nu a administraţiei Penitenciarului Constanta-Poarta Albă.

La data de 23.12.2024, intimata-pârâtă Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În cadrul întâmpinării, intimata a reluat solicitările din etapele procesuale anterioare cu privire la incidenţa lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia. De asemenea, a arătat că în cazul acesteia, nu a fost îndeplinită nicio condiţie pentru angajarea răspunderii civile delictuale, întrucât centrele de reţinere şi arestare preventivă au un rol secundar, care constă în aplicarea dispoziţiilor cu caracter normativ şi în gestionarea resurselor financiare, care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a Statului Român.

Tot la data de 23.12.2024, intimatul-pârât Penitenciarul Tulcea a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat motivată de faptul că numai Statul Român poate fi chemat în judecată pentru deficienţele sistemice de natură a afecta demnitatea umană, în speţă prin raportare la fenomenul de supraaglomerare cu care se confruntă întregul sistem penitenciar românesc.

La aceeaşi dată, intimatul reclamant A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi menţinerea deciziei recurate.

La data de 30.12.2024, intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât pentru prejudiciile ce izvorăsc din condiţiile de detenţie - supraaglomerare, calitatea procesuală pasivă este a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor deoarece el este cel care stabileşte politica penală şi financiară a satului, intimata având doar rolul de a aplică această politică şi care gestionează resursele financiare puse la dispoziţie de către stat.

La data de 28.01.2025, intimatele-pârâte Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti au formulat răspuns la întâmpinările formulate în cauză, în cuprinsul cărora şi-au reluat solicitările din întâmpinări în sensul respingerii recursului formulat de Statul Român, incluzând şi precizarea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de achiesare la apărările formulate de celelalte intimate-pârâte motivată de faptul că s-au invocat concluzii asemănătoare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor, este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul - pârât Statul român, prin Ministerul Finanţelor a susţinut, prin prisma motivului subsumat pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., că în speţă, instanţa de apel, în mod eronat, a dispus obligarea acestuia la plata despăgubirilor morale în cuantum de 10.000 RON, în cauză nefiind probată îndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, respectiv a faptei ilicite a Statului Român. Astfel, în esenţă, recurentul susţine că astfel cum rezultă din acţiunea formulată, pretinsele fapte ilicite cauzatoare de prejudicii au constat în faptul că reclamantul a executat pedeapsa cu închisoarea în cadrul mai multor penitenciare în condiţii necorespunzătoare de detenţie ceea ce a condus la apariţia unor probleme de sănătate a acestuia, or, atât timp cât reclamantul identifică în mod direct persoanele care, în opinia acestuia au săvârşit o încălcare a dreptului său, Statul Român nu poate fi ţinut responsabil pentru decizii care nu au fost luate de acesta.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurentul-pârât susţine că, deşi instanţa de apel reţine calitatea procesuală pasivă a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor pentru valorificarea pretenţiilor deduse judecăţii alături de pârâtul Statul Român, în mod greşit doar acesta a fost obligat la plata despăgubirilor morale.

În acest context, raportându-se la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv la hotărârea-pilot pronunţată în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României, instanţa de apel a apreciat că poate fi angajată răspunderea civilă delictuală doar a Statului Român, întrucât este singurul răspunzător pentru neîndeplinirea obligaţiei de a crea un sistem penitenciar apt să asigure respectarea garanţiilor Convenţiei, din perspectiva supraaglomerării carcerale, reţinând în mod corect astfel: "Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi cele trei penitenciare la care acesta s-a aflat în stare de deţinere, sunt într-o imposibilitate obiectivă de a rezolva problema de natură sistemică şi structurală existentă în penitenciarele din România, în special suprapopularea, câtă vreme titularul obligaţiei pozitive de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrităţii corporale şi morale a persoanelor private de libertate, precum şi acordarea condiţiilor minime de detenţie, este Statul Român, acesta fiind răspunzător pentru disfuncţionalităţile sistemului de încarcerare, privită ca o consecinţă a politicii statale în materie penală, care trebuie să includă şi atribuirea resurselor materiale necesare în vederea adecvării condiţiilor de deţinere la cadrul normativ aplicabil."

În continuare, având a dezlega aceste critici, care au fost subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel priveşte admiterea în parte a pretenţiilor reclamantului A., prin care Statul Român prin Ministerul Finanţelor a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale, respingând în rest acţiunea. În motivarea soluţiei sale, curtea de apel a reţinut că "numai fapta ilicită constând în neasigurarea suprafeţei minime obligatorii este dovedită în speţă, în vreme ce toate celelalte aspecte fie nu sunt probate, fie nu ating gradul de intensitate necesar pentru a intra în categoria tratamentelor degradante".

În consecinţă, instanţa de apel a respins ca nefondate pretenţiile formulate în contradictoriu cu pârâţii Penitenciarul Tulcea, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Iaşi, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti - Departament de Poliţie nr. 12 şi Penitenciarul Constanţa - Poarta Albă, constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul cauzat de supraaglomerarea din aceste penitenciare, reţinând că aceşti pârâţi nu pot fi consideraţi autori ai faptei ilicite.

În acelaşi timp, calitatea procesuală pasivă a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor a fost recunoscută, alături de cea a pârâtului Statul român, nu în considerarea stabilirii de către instanţa de apel a săvârşirii de către aceasta a vreunei fapte ilicite dintre cele deduse judecăţii, ci strict prin raportare la modul în care şi-a justificat pretenţiile reclamantul în cuprinsul cererii sale, potrivit considerentelor hotărârii din apel "calitatea procesuală pasivă aparţine peroanelor în privinţa cărora reclamantul pretinde săvârşirea unei fapte ilicite prin care s-a produs un prejudiciu a cărui reparare se solicită. Aspectele vizând întrunirea condiţiilor prevăzute în mod cumulativ de art. 1349 şi următ. C. civ. respectiv săvârşirea vreunei fapte ilicite de către pârâţi vizează fondul litigiului dedus judecăţii".

Totodată, prin memoriul de recurs, pârâtul a învederat că, dacă ar fi aplicat corect normele de drept material cuprinse în H.G. nr. 1897/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 275/2006, Ordinul nr. 433/C/2010, anexa nr. 1 la acest ordin, Legea nr. 254/2013, precum şi H.G. nr. 756/2016, instanţa de apel ar fi reţinut că Administraţia Naţională a Penitenciarelor, precum şi celelalte pârâte, Penitenciarul Tulcea, Penitenciarul Iaşi şi Penitenciarul Constanţa - Poarta Albă sunt cele care au atribuţii pentru asigurarea unor condiţii minime de detenţie, şi în special ANP care este responsabilă pentru reamenajarea spaţiilor de deţinere existente şi de construirea unor spaţii de deţinere noi, aceşti pârâţi fiind responsabili pentru prejudiciul moral şi nu Statul Român.

Aceste critici sunt nefondate.

Înalta Curte constată că reclamantul a dedus judecăţii o acţiune civilă prin care a solicitat, pe temeiul răspunderii civile delictuale şi a art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, obligarea pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti - Departament de Poliţie nr. 12, Penitenciarul Constanţa - Poarta Albă, Penitenciarul Tulcea şi Penitenciarul Iaşi, la plata sumei de 80.000 euro pentru prejudiciul cauzat prin: abuzul de putere, grava neglijenţă în serviciu şi reaua-credinţă în nerespectarea prevederilor din Legea nr. 254/2013, H.G. nr. 157/2016, OMJ nr. 2772/2017 şi CEDO, precum şi neluarea măsurilor legale în vederea asigurării condiţiilor detenţie cu respectarea demnităţii umane în penitenciarele unde a fost cazat.

În fapt, s-a reţinut că reclamantul A. se află în executarea unei pedepse privative de libertate la Penitenciarul Iaşi, de 18 ani şi 5 luni pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate prevăzută de Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, fiind condamnat în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Constanţa, prin sentinţa penală nr. 27/2018 a Tribunalului Constanţa, pedeapsă care a început la data de 30.06.2016 şi ar urma să expire în termen la data de 22.03.2034.

De asemenea, s-a stabilit că, în temeiul art. 551 din Legea nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, reclamantul a beneficiat de compensarea unui număr de 252 zile din pedeapsă pentru perioada anterioară datei de 23.12.2019, ca urmare a faptului că acestuia nu i s-a asigurat suprafaţa minimă necesară în cadrul penitenciarelor în care a fost cazat, aspecte reţinute în considerentele deciziei recurate la pag. 41 şi necontestate de părţi.

Deşi prin actul normativ menţionat au fost reglementate condiţiile de detenţie şi drepturile persoanelor condamnate, acest act normativ nu cuprinde dispoziţii cu privire la entitatea ce poartă responsabilitatea cauzării unor suferinţe determinate de precaritatea condiţiilor din penitenciare.

Dimpotrivă, prin Legea nr. 254/2013, modificată şi completată prin Legea nr. 169/2017, au fost atribuite Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (instituţie publică, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Justiţiei) doar sarcini cu privire la organizarea executării pedepselor privative de libertate, coordonarea şi controlul activităţii unităţilor care se organizează şi funcţionează în subordinea sa, organizarea, funcţionarea şi atribuţiile acestei entităţi fiind stabilite prin hotărâre a Guvernului, finanţarea fiindu-i asigurată de la bugetul de stat sau din resurse proprii.

Faţă de contextul arătat, în situaţia reclamantului - care s-a plâns de condiţiile precare de detenţie din penitenciarele în care a executat pedeapsa privativă de libertate, acuzaţii despre care s-a reţinut că au fost confirmate pe baza înscrisurilor din dosar - responsabilitatea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, se impune a fi examinată în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, care, în hotărârea cvasi-pilot din 24 iulie 2012, pronunţată în Cauza Iacov Stanciu contra României, a stabilit, cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Convenţie, că, în ceea ce priveşte condiţiile materiale de detenţie şi tratarea necorespunzătoare a problemelor de sănătate, acestea sunt cauzate de nerespectarea, de către Statul Român, a obligaţiei prevăzute de art. 46 din Convenţie cu privire la forţa obligatorie şi executarea hotărârilor CEDO.

Curtea Europeană a statuat, în paragr. 199 al hotărârii, referitor la condiţiile de detenţie necorespunzătoare, că "acestea nu sunt în mod obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciar ca atare, ci pot fi legate de probleme mai generale ale politicii în materie penală. De asemenea, chiar şi într-o situaţie în care aspecte distincte ale condiţiilor de detenţie sunt în conformitate cu reglementările interne, efectul cumulat al acestora poate fi de aşa natură încât să constituie un tratament inuman. Aşa cum a subliniat Curtea în mod repetat, Guvernului îi revine sarcina de a-şi organiza sistemul penitenciar de aşa natură încât să asigure respectarea demnităţii deţinuţilor."

În acelaşi sens, s-a pronunţat Curtea Europeană şi în hotărârea-pilot din 25 aprilie 2017 în Cauza Rezmiveş şi alţii contra României, stabilind că situaţia reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală cauzată de o disfuncţionalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (paragr. 110), statul fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Curtea a fost constantă în a aprecia că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea lor umană" (Cauzele Shishanov contra Republica Moldova, Păvălache contra României), prin art. 3 din Convenţie fiind instituită, în sarcina autorităţilor, obligaţia pozitivă de a se asigura că orice persoană privată de libertate execută pedeapsa în condiţii care nu o supun unei suferinţe sau încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei (Cauzele Kudla contra Poloniei şi Enăşoaie contra României).

În raport de aceste statuări, Înalta Curte constată că nu poate fi exclusă răspunderea statului pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie, având în vedere că acesta nu s-a conformat recomandărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului şi nu a respectat dispoziţiile art. 46 din Convenţie, deşi, ca parte contractantă era obligat să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii, pronunţate în cauzele în care este parte.

De altfel, dispoziţiile art. 221-224 din C. civ. reglementează răspunderea civilă a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi şi obligaţii, fie în subsidiar, pentru obligaţiile autorităţilor publice.

Ca atare, în mod corect, instanţa de apel a reţinut în sarcina Statului Român o răspundere directă, pentru deficienţele sistemice de natură să afecteze demnitatea umană pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie, similare celor constatate de instanţa europeană.

Înalta Curte reţine, întocmai ca instanţa de apel, că din interpretarea coroborată a prevederilor art. 11, a art. 30 şi a art. 48 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, a art. 2 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 433/2010, a art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016, şi a art. 1 alin. (2) şi art. 66 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare, rezultă că pârâtelor Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi unităţilor penitenciare ca şi Centrelor de Reţinere şi Arest Preventiv, le revine un rol secundar, care constă în aplicarea actelor normative în vigoare, gestionarea resurselor financiare puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare statale, semnalarea existenţei fenomenului supraaglomerării şi înaintarea propunerilor către organele administraţiei publice centrale privind extinderea capacităţii de cazare. Dat fiind cadrul normativ intern, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi unităţile penitenciare, inclusiv centrele de reţinere şi arest preventiv, sunt, mai degrabă, într-o imposibilitate obiectivă de a rezolva problema sistemică a supraaglomerării existentă în penitenciarele din România, câtă vreme titularul obligaţiei pozitive de a lua măsurile necesare este Statul Român, acesta fiind răspunzător pentru disfuncţionalităţile sistemului de încarcerare, privite ca o consecinţă a politicii statale în materie penală, care trebuie să includă şi atribuirea resurselor materiale necesare în vederea adecvării condiţiilor de deţinere la cadrul normativ.

Adoptarea măsurilor adecvate în gestionarea condiţiilor de încarcerare este o obligaţie plasată de către Curtea Europeană, în primul rând, în sarcina Statului Român, cât timp tratamentul degradant reţinut de către instanţa de apel, respectiv supraaglomerarea, reprezintă rezultatul unor deficienţe structurale şi sistemice existente în penitenciarele din România, care nu sunt imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin din factori complecşi.

Mai este de notat că, prin hotărârea pronunţată la 20 iulie 2021 în cauza Polgar contra României, Curtea Europeană a menţionat decizia civilă nr. 460 din 19 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2018, la par. 38 din această hotărâre fiind reţinute următoarele aspecte:

"În 2019, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost declarat un recurs formulat de Statul Român în cadrul unei acţiuni în despăgubire pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie (supraaglomerare). Prin decizia din 19.02.2020, Înalta Curte a statuat că, în acest tip de litigiu, răspunderea aparţinea Statului, nu instituţiilor din subordine. Instanţa a ajuns la această concluzie referindu-se la disfuncţionalităţile structurale caracteristice sistemului penitenciar din România, astfel cum s-a constatat în hotărârea-pilot Rezmiveş, pentru a demonstra că la originea problemei sistemice se află cauze ce pot fi atribuite nu penitenciarelor, ci numai Statului, care este singurul responsabil de politica penală. Înalta Curte a constatat imposibilitatea obiectivă a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de a se conforma standardului prevăzut în legislaţia naţională, ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenţie, deoarece instituţia nu avea competenţa de decizie şi control în acest domeniu. (…)"

În acest sens, Înalta Curte reaminteşte că răspunderea pârâţilor Administraţia Naţională a Penitenciarelor, a Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti - Departament de Poliţie nr. 12, a Penitenciarului Constanţa - Poarta Albă, Penitenciarului Tulcea şi Penitenciarul Iaşi ar fi fost incidentă doar dacă aceştia ar fi fost chemaţi a răspunde pentru producerea unui eventual prejudiciu, ca urmare a condiţiilor efective de detenţie, altele decât supraaglomerarea din penitenciare şi problema condiţiilor precare de detenţie, ce reprezintă, astfel cum s-a enunţat, o problemă sistemică a însuşi Statului român.

Or, cu privire la celelalte condiţii de detenţie din penitenciarele în care reclamantul s-a aflat în custodie instanţa de apel a reţinut următoarele: "din materialul probator administrat nu au rezultat date din care să rezulte lipsa igienei saltelelor, lenjeriilor sau spaţiilor de cazare sau prezenţa ploşniţelor, ci dimpotrivă, rezultă că dezinsecţia era organizată periodic, iar elementele de lenjerie şi saltelele erau corespunzătoare. Nu a fost probată alimentarea deţinuţilor cu hrană de proastă calitate care să cauzeze probele de sănătate la nivelul vederii sau danturii. De asemenea, nu a fost probată nici cazarea împreună cu persoane cu probleme psihice a reclamantului, iar potrivit evidenţelor, reclamantului i s-a respectat dreptul la o oră de plimbare pe zi. În plus, atât ANP, cât şi penitenciarele pârâte au prezentat liste impresionante de cursuri şi programe la care reclamantul a participat sau ar fi putut să participe, unele dintre acestea chiar parcurse integral de către reclamant, iar altele întrerupte după o perioadă de participare . De asemenea, potrivit relaţiilor primite de la penitenciarele pârâte, reclamantul a beneficiat de iluminat natural, iar simpla sa susţinere în sens contrar nu este suficientă." Aceste statuări ale instanţei de apel nu au fost contestate de părţi, astfel singura încălcare constatată în speţă prin decizia recurată a vizat doar problema supraaglomerării în penitenciarele în care a fost cazat reclamantul, prin care acestuia nu i-a fost asigurată suprafaţa minimă de 4 mp în anumite intervale de timp ulterioare datei de 23.12.2019.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că, în mod corect, pârâtului Statul Român i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, faţă de natura faptei ilicite reţinute (neasigurarea suprafeţei minime obligatorii), acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat de această faptă fiind în mod justificat dispusă în sarcina sa, pentru responsabilitatea pe care o are în stabilirea politicii sale penale.

În mod nefondat prin critica subsumată tot pe motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a pretins că în cauză nu a fost probată îndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a Statului Român, respectiv existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între acestea, precum şi a existenţei vinovăţiei Statului Român, atât timp cât reclamantul a indicat persoanele care în opinia acestuia, au săvârşit fapta, respectiv penitenciarele pârâte.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin raportare la încălcarea constatată - supraaglomerarea din penitenciarele în care reclamantul s-a aflat în custodie, instanţa de apel, în mod corect, s-a raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv la hotărârea-pilot pronunţată în cauza Rezmireş împotriva României, mai sus menţionată, şi a apreciat că poate fi angajată răspunderea civilă delictuală doar a Statului Român, întrucât este singurul răspunzător pentru neîndeplinirea obligaţiei de a crea un sistem penitenciar apt să asigure respectarea garanţiilor Convenţiei, din perspectiva supraaglomerării carcerale.

În consecinţă, în mod corect, instanţa de apel a respins în rest cererea formulată în contradictoriu cu Penitenciarul Tulcea, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Iaşi, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti - Departament de Poliţie nr. 12 şi Penitenciarul Constanţa - Poarta Albă, constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul cauzat de supraaglomerarea din penitenciarele în care reclamantul a fost cazat, reţinând că aceşti pârâţi nu pot fi consideraţi autori ai acestei fapte ilicite.

În primul rând, ţinând cont de cadrul fixat prin decizia recurată, în mod corect, instanţa de apel a obligat în nume propriu doar Statul Român la plata daunelor morale, din moment ce reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru fapta ilicită proprie, iar nu pentru faptele autorităţilor şi instituţiilor publice chemate, de asemenea, în judecată (Penitenciarul Tulcea, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Iaşi, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti - Departament de Poliţie nr. 12 şi Penitenciarul Constanţa - Poarta Albă).

În al doilea rând, plecând de la realitatea că, dintre relele condiţii de detenţie alegate, instanţa de apel a reţinut că s-a probat doar supraaglomerarea din camerele de cazare din penitenciare, se reţine că este corect raţionamentul expus în decizia recurată, în sensul că legitimitatea procesuală pasivă a Statului Român se justifică în cauză, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 3 din Convenţie.

Astfel, din moment ce faptele au fost reclamate ca reprezentând delicte civile nu numai prin prisma dispoziţiilor art. 998-1000 şi art. 1002 din C. civ. din 1864, ci şi prin raportare la prevederile art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în mod corect instanţa de apel a analizat pricina şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene, care, împreună cu Convenţia, formează un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţele naţionale.

În ceea ce priveşte condiţiile mediului penitenciar din România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului tot prin hotărârea-pilot pronunţată în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României, a reţinut următoarele aspecte: (i) în ciuda măsurilor legislative, administrative şi bugetare luate pe plan intern, persistă natura sistemică a problemei structurale identificate în anul 2012 în cauza Iacov Stanciu (parag. 107); (ii) situaţia reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncţionalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta în viitor numeroase persoane (parag. 110); (iii) relele condiţii de detenţie din România nu sunt neapărat rezultatul unor deficienţe imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin de obicei din factori mai complecşi, cum ar fi probleme de politică penală (parag. 124); (iv) în ciuda eforturilor depuse, indicele de ocupare a penitenciarelor din România rămâne foarte ridicat, astfel că Statul este obligat, în pofida problemelor logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar de aşa natură încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea umană (parag. 113).

Se observă că adoptarea măsurilor adecvate în gestionarea condiţiilor de încarcerare este o obligaţie plasată de către Curtea Europeană, în primul rând, în sarcina Statului Român, cât timp tratamentul degradant reţinut de către instanţa de apel, respectiv supraaglomerarea, reprezintă rezultatul unor deficienţe structurale şi sistemice existente în penitenciarele din România, care nu sunt imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin din factori complecşi.

În acest context, contrar susţinerilor recurentului, se constată că instanţa de apel a valorificat în mod corect jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atunci când a reţinut că, în ceea ce priveşte tratamentul degradant reţinut ca fiind singurul probat în cauză (supraaglomerarea din camerele de cazare din penitenciare), se poate angaja răspunderea civilă delictuală doar a Statului Român, întrucât acesta este singurul răspunzător pentru neîndeplinirea obligaţiei pozitive de a crea un sistem penitenciar apt să asigure respectarea garanţiilor instituite de art. 3 din Convenţie, din perspectiva supraaglomerării carcerale.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul critică soluţia instanţei de apel şi sub aspectul referitor la cuantumul daunelor morale acordate de instanţa de apel, susţinând că acestea nu au fost în mod corect stabilite şi solicită diminuarea acestora, invocând motive generice în sensul că acestea nu ar trebui să tindă la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului, fără a arăta însă în concret care sunt criteriile pe care instanţa de apel trebuia să la aibă în vedere prin raportare la încălcarea constatată în cauză.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că " Sub aspectul cuantificării efective a daunelor morale, Curtea constată că, dată fiind natura prejudiciului care le generează şi faptul că nu se poate recurge la mijloace de probă materiale pentru determinarea întinderii despăgubirilor acordate cu acest titlu, evaluarea daunelor include în mod inerent o doză de aproximare şi se va realiza prin raportare la ansamblul împrejurărilor de fapt ale cauzei, stabilindu-se o sumă care să constituie, pe cât posibil, o compensaţie echitabilă pentru consecinţele prejudiciabile suferite.", şi că suma de 80.000 euro, solicitată de reclamant este exagerat de mare, drept urmare, în mod corect instanţa de apel "verificând şi jurisprudenţa CEDO în cauze similare şi raportat la perioada în care reclamantului i-au fost încălcate drepturile mai sus menţionate, va stabili cu titlu de despăgubire suma de 10.000 RON, ce reprezintă o satisfacţie echitabilă şi rezonabilă pentru a cuantifica din punct de vedere pecuniar prejudiciul moral suferit de apelantul-reclamant".

Astfel, se constată că în mod corect, instanţa de apel valorificat toate criteriile necesare pentru evaluarea prejudiciului şi a stabilit suma de 10.000 RON cu titlu de daune morale în favoarea reclamantului, în raport de circumstanţele de fapt particulare ale cauzei, de probatoriile administrate, cu luarea în considerare a criteriilor de cuantificare legale şi jurisprudenţiale, pe care le-a analizat pe larg în partea finală a deciziei recurate.

Ca atare, în absenţa unor critici care să releve ignorarea de către judecătorii fondului a unor criterii de cuantificare necesar a fi fost evaluate în raport de situaţia de fapt reţinută, aprecierea dată în privinţa sumei de bani stabilite cu titlu de daune morale nu poate face obiectul reevaluării instanţei de recurs, întrucât nu se subsumează niciunei critici de nelegalitate, în înţelesul dat acestei sintagme de art. 488 C. proc. civ.

Aşa fiind, solicitările prin care partea reclamantă pretinde instanţei de recurs să constate că suma de 10.000 RON nu ar semnifica o justă despăgubire morală, precum şi acelea prin care recurentul pretinde că suma ar fi nejustificat de mare, în raport de circumstanţele de fapt ale cauzei pendinte, şi că ar conduce la îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantului, nu pot fi primite spre examinare, ştiut fiind că instanţa de recurs controlează doar modalitatea în care judecătorii fondului au aplicat legea, nu modalitatea în care au stabilit şi apreciat faptele.

Pentru considerentele arătate, reţinând că în speţă nu se verifică nelegalitatea deciziei recurate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1140A din 4 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 1140A din 4 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 martie 2025.