Cassation appeal annulled for lack of valid legal grounds: failure to distinguish abuse of right from unlawful acts and improper re-evaluation of evidence at the cassation stage

Şedinţa publică din data de 25 martie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la data de 05.12.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând să se constate abuzul de drept şi de drept procesual săvârşit de pârât şi să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 210.935 RON reprezentând daune materiale, amendarea pârâtului şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Olt

Prin sentinţa nr. 551/10.11.2023, pronunţată de Tribunalul Olt s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul B.; s-a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant B. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S.R.L..

3. Hotărârea pronunţată de Curte de Apel Craiova

Prin decizia civilă nr. 220/18.06.2024 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a fost respins apelul formulat de către apelanta - reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 551/10.11.2023, pronunţate de Tribunalul Olt în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimatul - pârât B., ca nefondat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 220/18.06.2024 pronunţate de Curtea de Apel Craiova a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta susţine că instanţa de apel pleacă de la o premisă greşită atunci când reţine că pentru angajarea răspunderii unei persoane pentru abuz de drept se impune întrunirea cumulativă a condiţiilor privind fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia şi legătura de cauzalitate. Consideră că prin această afirmaţie instanţa de apel pune semn de egalitate între fapta ilicită şi abuzul de drept, ori abuzul de drept nu este o faptă ilicită, ci reprezintă o ipoteză distinctă de răspundere care atrage un mecanism reparator specific, iar nu cel al răspunderii civile atras de comiterea unei fapte ilicite.

Fapta ilicită presupune depăşirea legalităţii, încălcarea unor norme de drept, or, abuzul de drept prezinta o caracteristica esenţială care-l deosebeşte de celelalte acte şi fapte licite, existenta unui drept subiectiv care, deşi exercitat în limitele sale externe, depăşeşte limitele sale interne, de vreme ce nu a fost exercitat în concordanţă cu scopul său economic şi social, în acord cu interesul general comun, precum şi în conformitate cu legea şi cu regulile de convieţuire socială.

Aceasta diferenţiere este esenţială, chiar dacă pare inutilă prin prisma efectelor produse de abuzul de drept şi de fapta ilicită, ambele atrăgând, în viziunea unanimă a doctrinei şi jurisprudenţei noastre, mecanismul reparatoriu al răspunderii civile.

Pornind de la aceste aspecte, consideră evident că instanţa de apel nu a făcut o analiză a caracterului abuziv al exercitării dreptului subiectiv şi a dreptului procesual de către paratul-intimat, ci s-a mulţumit a relua argumentele instanţei de fond referitoare la nedovedirea caracterului abuziv.

Instanţa de apel, în mod nelegal şi absolut selectiv, a ignorat toate dovezile depuse de recurentă în anexele la cererea de chemare în judecată şi menţionate în cuprinsul cererii de chemare în judecata, limitându-se la a arăta că nu a indicat numărul operaţiunilor de control, modalitatea de afectare a activităţii, că nu a făcut dovada unor acte de influenţare a celorlalte persoane şi că nu a depus nicio probă în susţinerea pretenţiilor sale, ceea ce nu este adevărat.

Recurenta face trimitere la înscrisurile depuse la dosarul cauzei constând în numeroase adrese şi notificări transmise către pârât, acţiuni în instanţă prin care a arătat caracterul abuziv al exercitării drepturilor civile şi procesuale a pârâtului faţă de reclamantă.

De asemenea, indică faptul că în cursul desfăşurării litigiului în apel a depus dovezi din care rezultă că pârâtul a fost mandatar pentru alte persoane reclamante, care a promovat acţiuni sau plângeri penale în numele acestora contra recurentei, precum şi dovezi privind solicitarea de executare de 3 ori a aceluiaşi titlu.

Referitor la acest ultim abuz, din înscrisurile depuse în această fază procesuală, respectiv din încheierea BEJ C. nr. 361E/2021 rezultă că cererea de compensare a fost formulata abuziv într-un dosar în care recurenta nici nu era parte. Toate aceste dovezi ale abuzului de drept au fost ignorate de instanţa de apel, mai mult chiar, aceasta apreciază că recurenta nu a depus nicio probă în acest sens.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că nu au existat demersuri repetitive, în condiţiile in care, aşa cum a arătat, recurenta a depus inclusiv dovezi privind solicitarea de executare de 3 ori a aceluiaşi titlu.

În aceste condiţii, decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi cu interpretarea eronată sau chiar cu ignorarea probatoriului, întrucât instanţa de apel nu a analizat de fapt abuzul de drept din partea pârâtului.

Având în vedere aceste argumente, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi, în subsidiar, schimbarea în tot a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii cu consecinţa constatării abuzului de drept, obligarea la plata prejudiciului cauzat, amendarea pârâtului şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 13.11.2024, intimatul B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, acesta fiind promovat cu rea-credinţă, prin prezentarea unei situaţii neadevărate ca fiind adevărată, prin care recurenta urmăreşte zădărnicirea punerii în aplicare a unei hotărâri judecătoreşti definitive.

În acest sens, arată că prin sentinţa definitivă nr. 1394/2018, recurenta a fost obligată la mutarea activităţii desfăşurate în halele situate în localitatea Scorniceşti-Negreni, jud. Olt la o distanţă de minim 1500 m faţă de locuinţele reclamanţilor. Susţine că recurenta refuză şi în prezent să execute această hotărâre judecătorească şi practică aceeaşi activitate în continuare, pe acelaşi amplasament.

Mai arată în continuare că între părţi a fost o amplă situaţie litigioasă cu privire la această activitate, inclusiv acte de urmărire penală.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aspectul încadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3), iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Rezultă, aşadar, din conţinutul acestor prevederi, că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar şi ca motivele formulate să fie subsumabile cazurilor de casare expres şi limitativ reglementate de lege.

În consecinţă, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este sancţionată cu nulitatea.

Aceasta întrucât motivarea recursului presupune nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci şi expunerea criticilor care, din punct de vedere legal, să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres reglementate potrivit dispoziţiilor menţionate anterior.

Înalta Curte constată că, deşi formal a încadrat recursul său în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. - prevederi legale care au în vedere situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi când instanţa a aplicat greşit normele de drept material, când a recurs la textele de lege incidente pricinii, dar fie le-a încălcat, fie le-a aplicat în mod greşit - recurenta-reclamantă nu a formulat, în concret, critici de nelegalitate încadrabile în aceste motive sau în celelalte motive de casare limitativ prevăzute de lege.

În realitate, memoriul de recurs, în conţinutul căruia se fac referiri la mai multe texte de lege, se bazează pe susţineri cu caracter general, fără a se arăta, în concret, modalitatea în care aceste texte de lege au fost încălcate de către instanţa de apel, recurenta-reclamantă urmărind, în esenţă, reţinerea abuzului de drept în sarcina pârâtului, respectiv o nouă judecată pe fondul cauzei, prin reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor administrate, aspect nepermis în etapa procesuală a recursului.

Într-o primă critică, recurenta susţine că instanţa de apel a pornit de la o premisă greşită când a reţinut că pentru angajarea răspunderii unei persoane pentru abuz de drept se impune întrunirea cumulativă a condiţiilor privind fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia şi legătura de cauzalitate, aceasta punând un semn de egalitate între fapta ilicită şi abuzul de drept, or acesta nu este o faptă ilicită, ci o ipoteză distinctă de răspundere care atrage un mecanism reparator specific, iar nu cel al răspunderii civile atras de comiterea unei fapte ilicite. Drept urmare, recurenta susţine că instanţa de apel nu a făcut o analiză a caracterului abuziv al exercitării dreptului subiectiv şi a celui procesual de către pârât, ignorând dovezile depuse de recurentă, ci s-a mulţumit a relua argumentele instanţei de fond referitoare la nedovedirea caracterului abuziv.

Astfel, se observă că deşi recurenta a invocat că decizia atacată ar fi afectată de viciul unei nemotivări corespunzătoare, Înalta Curte observă că aceasta nu este reală, întrucât instanţa de apel a motivat pe larg la filele x din decizia recurată şi în mod corect ce reprezintă abuzul de drept şi în ce condiţii acesta este incident prin raportare la situaţia de fapt reţinută în cauză şi făcut o analiză temeinică şi riguroasă a tuturor aspectelor învederate de părţi, precum şi a probatoriului administrat în cauză concluzionând că "împrejurarea că pârâtul din prezenta cauză împreună cu alte 4 persoane cu interese identice au format un litisconsorţiu procesual într-un litigiu în care au triumfat denotă temeinicia demersului promovat şi exclude exercitarea abuzivă a dreptului de acces la instanţă. ".

Or, pentru a se reţine incidenţa acestui motiv de casare circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., era necesar să se arate într-o manieră efectivă ori concretă lipsa motivării în legătură cu critici punctuale, deduse judecăţii de către recurentă, fapt ce nu s-a întâmplat.

În speţă, cadrul factual reţinut de către instanţa de apel şi care nu poate face obiectul reevaluării în faţa instanţei de recurs, a stabilit cu ocazia devoluţiunii cauzei că pârâtul alături de alţi reclamanţi au formulat o acţiune având ca obiect obligarea A. S.R.L. să respecte distanţa legală dintre halele de creştere a porcilor şi locuinţele lor, înregistrată sub nr. x/2016 şi soluţionată favorabil prin sentinţa civilă nr. 1394/2018 iar "promovarea unor litigii similare de către persoane aflate în situaţie identică determină prezumţia simplă că proprietarii vecini au fost încurajaţi de succesul repurtat de reclamanţii din dosarul antereferit împotriva societăţii care desfăşura activitate de creştere a animalelor fără respectarea dispoziţiilor legale privind ocrotirea sănătăţii publice, iar nu pe cea de exercitare a unor acte de instigare de către pârâtul din prezenta cauză. Sarcina probei exercitării, cu rea credinţă, de către pârât a unor astfel de acte de influenţare a voinţei reclamanţilor din cele 14 dosare subsecvente cu acelaşi obiect (identificate în cuprinsul memoriului de apel) îi revenea reclamantei din prezenta cauză, care însă nu a administrat nicio dovadă în acest sens.".

De asemenea, instanţa de apel a mai reţinut că generic, reclamanta a indicat exercitarea abuzivă de către pârât a dreptului de petiţionare prin aceea că a formulat cereri, acţiuni, petiţii pentru a reclama în mod nejustificat poluări ale apelor, solului, atentate la viaţa şi sănătatea publică, arătând că îşi "însuşeşte considerentele primei instanţe potrivit cărora condiţia premisă a stabilirii abuzului de drept o constituie indicarea de către reclamantă, în concret, a numărului operaţiunilor de control ce au fost determinate de petiţiile formulate de pârât şi în ce mod eventualele sesizări i-au afectat activitatea economică, condiţie care nu este îndeplinită în cauză. Or, în cuprinsul memoriului de apel apelanta reclamantă nu a expus critici concrete împotriva silogismului juridic construit de tribunal, nu a depus nicio probă în susţinerea aserţiunilor, limitându-se la reluarea ad litteram a argumentelor expuse în cuprinsul cererii introductive cu privire la acest aspect.".

A afirma, aşadar, la acest moment procesual, contrariul, constituie o nesocotire a limitelor în care instanţa de recurs examinează cauza, exclusiv din perspectiva legalităţii acesteia, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., iar nu şi cu privire la faptele cauzei, astfel cum decurg din maniera de interpretare a probatoriului administrat - aspecte de temeinicie a căror existenţă şi apreciere aparţin exclusiv instanţelor fondului şi nu instanţei învestite să judece recursul.

Prin urmare, cum criticile recurentei-reclamante vizează, în realitate, doar o reinterpretare a elementelor de probatoriu (care nu mai pot fi supuse unei noi dezbateri în faţa instanţei de recurs), în legătură cu care solicită o nouă dezlegare, pentru ca, ulterior, în raport cu noua situaţie de fapt, să poată fi incidentă o eventuală încălcare a dispoziţiilor de drept material indicate, acestea nu sunt susceptibile de analiză în prezenta cale extraordinară de atac.

Nici susţinerile referitoare la existenţa unei interpretări greşite a normelor legale cu privire la raporturile juridice dintre părţi nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate cu privire la decizia atacată, întrucât recurenta-reclamantă omite a indica normele de drept material pretins încălcate şi maniera efectivă în care ar fi avut loc aceasta, limitându-se, şi de această dată, la a solicita o nouă interpretare a mijloacelor probatorii administrate în cauză, susţinând că "instanţa de apel prin refuzul de a analiza înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu a analizat de fapt abuzul de drept".

Or, exigenţele procedurale ale motivului de casare invocat de parte impuneau, dimpotrivă, invocarea unei greşite interpretări şi aplicări a unor texte de lege, iar nu a unor probe din prezenta pricină.

Drept urmare, şi aceste susţineri, care nu indică, punctual, în ce constă pretinsa nelegalitate săvârşită de instanţa de apel cu ocazia pronunţării deciziei atacate, ci realizează, mai degrabă, ca şi în cazul celei dintâi critici, aprecieri cu privire la greşita interpretare a probelor şi a reţinerii stării de fapt, nu pot forma obiect de analiză în recurs.

Nici afirmaţiile recurentei-reclamante potrivit cărora "instanţa de apel nu s-a raportat niciun moment la situaţia de fapt, a ales selectiv să observe doar anumite aspecte, a analizat în mod absolut greşit şi superficial cererea dedusă judecăţii, fără a analiza contextul şi succesiunea de evenimente care au dus la abuzul de drept, reţinând astfel buna-credinţă în exercitarea tuturor demersurilor efectuate de pârâtul-intimat", nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate din moment ce, în dezvoltarea sa, recurenta face trimitere, în realitate, la aspecte factuale care au primit o dezlegare din partea instanţei de apel ori la evaluări ale acesteia, care sunt străine de examinare în cadrul prezentei căi extraordinare de atac.

Se observă, aşadar, că recurenta-reclamantă nu a realizat o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în drept şi aptă de cenzură de legalitate, ci s-a limitat doar la a reproşa modalitatea în care au fost interpretate probele de către instanţa de apel ori faptul că nu au fost administrate anume probe, expunând consideraţii generale şi reiterând contextul factual al cauzei asupra căruia solicită o altă dezlegare, indicând doar în mod formal dispoziţiile art. 14, art. 15, art. 1353 şi art. 1386 alin. (1) C. civ.

Or, această manieră de formulare a respectivelor susţineri nu este aptă să răspundă cerinţelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă omiţând să supună instanţei de recurs veritabile critici de nelegalitate a deciziei instanţei de apel.

Procedând astfel, nu este posibilă conturarea limitelor de exercitare a controlului judiciar din prezenta fază procesuală, circumscris strict aspectelor de nelegalitate pe baza situaţiei factuale determinate de instanţele de fond, singurele care au competenţa de administrare şi evaluare a probatoriului, în timp ce, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de recurs verifică doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile la situaţia de fapt tranşată de acestea.

Prin urmare, din moment ce recurenta nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greşelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente şi nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, nu este posibilă verificarea legalităţii deciziei recurate.

Pentru toate aceste considerente, văzând dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 220/18 iunie 2024 a Curţii de Apel Craiova, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 220 din 18 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 martie 2025.