Acquitted detainee awarded damages and litigation costs; his ancillary challenge dismissed as void for lacking statutory grounds.

Şedinţa publică din data de 25 martie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 21.04.2022 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă sub dosar nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata:

- sumei de 2.100 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloare expertiză genetică judiciară, achitată în dosarul nr. x/2017. conform Chitanţei din data de 16.05.2018. aferente Facturii Nr. x/16.05.2018 emisă de C.N Posta Română S.A;

- sumei de 100.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând contravaloarea suferinţelor morale cauzate prin privarea de libertate aferentă perioadei 06.12.2017 - 06.02.2018 şi sumei de 275.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând contravaloarea suferinţelor morale cauzate prin restrângerea dreptului la liberă circulaţie aferentă perioadei 07.02.2018-14.11.2018;

- sumei de 200.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând contravaloarea suferinţelor morale rezultate din durata de soluţionare a procesului penal şi nerespectarea drepturilor;

- dobânzii legale eferente sumelor de mai sus, începând cu data pronunţării prezentei sentinţe şi până la plata efectivă;

- cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului demers judiciar.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 26, art. 34 alin. (1), art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 1349, art. 1357 şi art. 1535 C. civ., art. 5 par. 5, art. 6 şi art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi O.G. nr. 13/2001.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Timiş

Prin sentinţa civilă nr. 53/PI/25.01.2024, pronunţată de Tribunalul Timiş a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2.100 RON cu titlu de daune materiale din dosarul penal nr. x/2017, precum şi a dobânzii legale aferentă sumei de 2.100 RON, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la plata efectivă a acestei sume şi a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia civilă nr. 174/20.06.2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a fost admis apelul declarat de reclamantul-apelant A. împotriva sentinţei civile nr. 53/PI/25.01.2024 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2022.

A fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, cu consecinţa admiterii în parte a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamant şi a daunelor morale în cuantum de 10.000 de RON reprezentând contravaloarea suferinţelor cauzate prin privarea de liberate în perioada 06.12.2017 - 06.02.2018.

A menţinut în rest sentinţa apelată.

A respins apelul declarat de pârâtul-apelant DGRFP Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, prin Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român împotriva sentinţei civile nr. 53/PI/25.01.2024 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2022.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 174 din 20 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, au formulat recurs atât reclamantul A., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGRFP Timişoara prin AFJP Timiş.

a) În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-reclamant A.:

Prin memoriul de recurs reclamantul a susţinut că decizia instanţei de apel este nelegală prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., sub aspectul respingerii în rest a daunelor morale solicitate.

În esenţă, recurentul-reclamant a susţinut că prin decizia nr. 174/20.06.2024 cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale pentru suferinţele suportate prin privarea de libertate este unul mult prea mic faţă de cel solicitat, (aproximativ 10% din suma solicitată), şi consideră că este îndreptăţit inclusiv la repararea prejudiciului ca urmare a restrângerii dreptului la libera circulaţie, precum şi la cel privind durata de soluţionare a procesului penal, despăgubiri care nu au fost acordate de instanţa de apel.

De asemenea, apreciază că motivele reţinute de instanţa de apel în fundamentarea soluţiei sale sunt străine de cauza dedusă judecăţii, context în care hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept. Precizează că temeiul admisibilităţii acţiunii formulate este soluţia de achitare, ce a rămas definitivă, care invalidează tot procesul penal exercitat împotriva sa, cu tot ceea ce a presupus, respectiv măsuri limitative/restrictive de libertate, durata procedurii, precum şi considerente juridice - în plan personal, medical, familial, financiar şi social.

Susţine că este inadmisibil să i se reţină pe de-o parte, faptul că este îndreptăţit la repararea daunelor rezultate din procesul penal în care a fost antrenat pentru măsura arestului preventiv, iar pe de altă parte, să i se reţină că nu este îndreptăţit la repararea daunelor rezultate din procesul penal, raportat la perioada în care libertatea acestuia a fost limitată, ca urmare a măsurii controlului judiciar şi să nu fie despăgubit pentru durata procedurii, care a presupus timp, respectiv 2 ani, timp în care a trebuit în permanenţă să-şi probeze nevinovăţia şi să trăiască în stres, statul uzând de toate procedurile legale pentru a obţine condamnarea acestuia.

De aceea, solicită reanalizarea situaţiei sale de către instanţa de recurs, aplicarea legii naţionale şi europene în vederea reparării prejudiciului suferit, prin acordarea de daune morale solicitate, pentru toate petitele, în integralitate şi nu în proporţie de 10%, respectiv admiterea recursului, casarea în parte a deciziei apelate cu consecinţa trimiterii cauzei spre o noua judecată.

b) În ceea ce priveşte recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGRFP Timişoara prin AFJP Timiş

Prin memoriul de recurs formulat de către recurentul-pârât în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta consideră că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea în mod greşit a normelor de drept material.

În primul rând, consideră netemeinică şi nelegală decizia atacată sub aspectul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român invocată în cauză, instanţa de apel considerând că acest pârât are calitate procesuală pasivă în cauză "întrucât Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare", stabilindu-se în sarcina Statului Român obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat unei persoane ca urmare a unei măsuri privative de libertate în condiţiile în care procesul penal a fost finalizat cu achitarea inculpatului.

Recurentul afirmă că nu se poate antrena răspunderea sa civilă delictuală a întrucât nu-şi poate legitima calitatea procesuală pasivă când se invocă faptul că alte persoane - fizice sau juridice - s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu. Invocă dispoziţiile art. 221 din C. civ., potrivit cărora "Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat" şi pe cele ale art. 224 alin. (1) din C. civ. "Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului. ".

Având în vedere principiile constituţionale cu privire la răspunderea patrimonială a statului, consacrate de Constituţia României (art. 21, 44, 52, 53 şi 123 alin. (5) şi Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, consideră că acest tip de răspundere, cu caracter autonom, nu este nici generală şi nici absolută, ci este supusă unor reguli speciale, proprii, altele decât cele consacrate de C. civ. şi care guvernează regimul răspunderii particularilor.

În plus, Statul Român prin Ministerul Finanţelor afirmă că nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză nici din perspectiva dispoziţiilor art. 1373 C. civ., care reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului şi a cărei incidenţă presupune ca, între comitent şi prepus, să existe raporturi de autoritate/subordonare, care să rezulte fie dintr-un contract, fie din lege.

Or, consideră evident faptul că Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu poate fi considerat comitent al procurilor din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj, întrucât, pentru ca dispoziţiile art. 1373 C. civ. să îşi găsească aplicarea în cauză, este necesar ca Statul român prin Ministerul Finanţelor să aibă calitatea de comitent al procurorilor de caz, iar între stat şi aceştia nu există un raport de prepuşenie, Statul român prin Ministerul Finanţelor nu este ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege, instanţa de fond ignorând în totalitate aceste dispoziţii legale.

În al doilea rând, hotărârea recurată este nelegală şi netemeinică şi sub aspectul obligării Statului Roman prin Ministerul Finanţelor la plata daunelor morale în cuantum de 10.000 de RON reprezentând contravaloarea suferinţelor cauzate prin privarea de libertate în perioada 06.12.2017 -06.02.2018, cât şi a sumei de 2.100 RON cu titlu de daune materiale din dosarul penal nr. x/2017 şi a dobânzii legale aferente.

În acest sens, învederează instanţei că relativ la procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate, aceasta este una specială, prevăzută de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cele ale art. 538-539 din C. proc. pen. (art. 504 şi următoarele din C. proc. pen. de la 1968).

Practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie oglindită în decizii de speţă a statuat asupra faptului că dispoziţiile art. 998-999 C. civ. (art. 1349 şi următoarele din Noul C. civ.), privind răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. Aşadar, în conformitate cu dreptul naţional, Statul Român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul şi în condiţiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală.

Răspunderea statului pentru erori judiciare nu poate fi angajată exclusiv în condiţiile dreptului comun al răspunderii civile delictuale, ci numai în limitele şi cu observarea riguroasă a dispoziţiilor legale speciale în materie.

Întrucât reclamantul, în baza principiului disponibilităţii învestirii instanţei de judecată, a solicitat cercetarea pe fond a acţiunii sale prin raportare la prevederile art. 1349 şi urm. C. civ., iar nu la acelea impuse prin legile speciale în materie, instanţa de judecată nu avea dreptul de a proceda la soluţionarea pe fond a acţiunii în considerarea temeiului de drept indicat de reclamant, căci dacă ar face aceasta ar lăsa fără efect tocmai dispoziţiile legale speciale dedicate de legiuitor acţiunii în reparaţie rezultate din săvârşirea unei erori judiciare.

Într-un asemenea caz, acţiunea reclamantului trebuia considerată inadmisibilă şi respinsă pentru acest motiv, nemaifiind necesar a se cerceta dacă, pe fond, sunt întrunite condiţiile de drept comun ale răspunderii civile delictuale. Dreptul de dispoziţie procesuală recunoscut reclamantului nu poate fi înţeles în sensul că ar îngădui substituirea, prin exclusiva voinţă a titularului acţiunii, unei căi legale speciale, expres determinată de lege, cu una generală (de drept comun) pe care, în concret, reclamantul ar putea-o socoti mai favorabilă.

Un asemenea tratament juridic nu face decât să concretizeze regula potrivit căreia în situaţiile de concurs între o lege generală şi una specială, legea specială are preferinţă în aplicare (specialia generalibus derogant), doar în acest fel adevărata voinţă a legiuitorului ajungând să se impună în ce priveşte situaţia juridică reglementată, cu caracter derogatoriu, prin legea specială.

Aşadar, având în vedere faptul că răspunderea patrimonială a Statului Român prin Ministerul Finanţelor pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale şi nu potrivit prevederilor dreptului comun întrucât, în caz contrar, prin soluţia pronunţată, s-ar încălca principii fundamentale de drept precum specialia generalibus derogant şi electa una via, solicită respingerea prezentei acţiuni ca inadmisibilă.

În ceea ce priveşte admiterea în parte a cererii şi obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor la plata daunelor morale în cuantum de 10.000 de RON reprezentând contravaloarea suferinţelor cauzate prin privarea de libertate în perioada 06.12.2017 -06.02.2018 consideră netemeinică şi nelegală hotărârea recurată având în vedere că nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite în ipoteza în care este vorba de îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege, în limitele prescrise de aceasta, ca în situaţia întocmirii rechizitoriului şi trimiterii în judecată a unei persoane pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.

Răspunderea delictuală a statului în temeiul art. 453 C. proc. civ. nu ar putea fi antrenată întrucât, dispoziţiile procesuale civile reglementează numai răspunderea părţii care a pierdut procesul.

Or, statul nu este parte în procesul penal, ci, potrivit art. 29 C. proc. pen. este un participant care îndeplineşte un serviciu public de restaurare a ordinii de drept.

Nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite în ipoteza în care este vorba de îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege, în limitele prescrise de aceasta, ca în situaţia întocmirii rechizitoriului şi trimiterii în judecată a unei persoane pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.

O astfel de interpretare ar conduce ta concluzia săvârşirii unei fapte ilicite de către organul judiciar penal ori de câte ori soluţia instanţei nu ar confirma actul de inculpare. În această situaţie, pe de o parte, s-ar ignora specificul cercetării judecătoreşti care permite administrarea de probe suplimentare în apărare, inclusiv valorificarea nulităţii actelor de procedură, iar pe de altă parte, s-ar impune procurorului ca la data întocmirii rechizitoriului şi punerii în mişcare a acţiunii penale să aibă certitudinea unei condamnări penale.

Aşadar, nu se poate reţine că în cazul achitării, statul ar fi cel care pierde procesul, în sensul prevăzut de art. 453 C. proc. civ.

Prin urmare masurile privative de libertate timp de aproximativ 2 (două) luni, şi restrictive de drepturi, respectiv de restrângere a dreptului la libera circulaţie timp de aproximativ 9 luni împotriva reclamantului, nu au fost luate în mod abuziv de către organele de cercetare penală şi de instanţa penală, ci au existat în dosarul penal anumite indicii şi o suspiciune rezonabilă în ceea ce priveşte săvârşirea celor doua infracţiuni de către reclamant.

Durata acestor masuri privative de libertate a fost una rezonabilă, iar în speţă nu s-a dovedit că reclamantul ar fi fost anchetat penal în mod abuziv, cu rea-credinţă. Pronunţarea unei soluţii de achitare, nu dovedeşte prin ea însăşi exercitarea cu rea credinţă a atribuţiilor oficiale de persoanele implicate în activitatea de urmărire penală.

Măsurile restrictive de libertate şi de restrângere a anumitor drepturi au fost luate împotriva reclamantului în mod legal, în temeiul unor dispoziţii legale, iar reclamantul a avut posibilitatea sa dovedească netemeinicia şi nelegalitatea acestor măsuri prin formularea căii de atac a contestaţiei împotriva încheierilor prin care s-au luat aceste măsuri.

Din probele administrate în dosar, reclamantul nu a dovedit ca pârâtul a început procesul penal împotriva reclamantului cu rea-credinţă sau că pârâtul ar fi acţionat în afara limitelor dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte pornirea şi desfăşurarea întregului proces penal, situaţie în care în speţă nu este îndeplinită condiţia faptei licite ca şi condiţie a răspunderii civile delictuale.

În cazul de faţă ne aflăm în situaţia în care acţiunea penală s-a pus în mişcare ca urmare a faptului că reclamantul fost inculpat în dosarul penal a determinat prin ameninţare o altă persoană să plaseze o pungă în care se aflau două pistoale în stare de funcţionare cu încărcătura aferentă, la reşedinţa unei persoane cu, care acesta se afla în stare de duşmănie.

În schimb, procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii şi a intereselor de ordin personal, particular, de aceea partea care declanşează un litigiu prin formularea unei cereri de chemare în judecată, este apreciat a fi în culpă pentru că, fără a fi obligat, în scop personal, a determinat pârâtul să iasă din pasivitate pentru a se apăra, efectuând cheltuieli de judecată.

Scopul statului, însă, este restaurarea ordinii de drept şi aflarea adevărului şi nu condamnarea inculpaţilor, aşa încât nu se poate considera că statul a pierdut când un inculpat a fost achitat.

Pe cale de consecinţă, atât timp cât organele judiciare nu au calitatea procesuală stabilită de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. (calitatea de părţi în proces), nu sunt întrunite condiţiile pentru reţinerea ca temei legal a acestor dispoziţii legale, prin raportare la cele ale art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., pentru acordarea cheltuielilor de judecată de la statul român, prin Ministerul Finanţelor, în situaţia în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care a fost achitată prin hotărâre definitivă.

În privinţa daunelor materiale la care Statul Român prin Ministerul Finanţelor a fost obligat în cuantum de 2100 RON şi a dobânzii legale aferente, reprezentând contravaloare expertiză genetică judiciară, achitată în dosarul nr. x/2017, precizează că aceste cheltuieli au fost avansate de reclamant în dovedirea nevinovăţiei sale, nu pot fi cerute pe cale separată şi nu pot fi puse în sarcina Statului Roman raportat la dispoziţiile art. 276 din C. proc. pen.

Pentru considerentele de mai sus solicită admiterea recursului, schimbarea în parte a hotărârii judecătoreşti recurate şi pe cale de consecinţă respingerea cererii de chemare in judecată formulată faţă de Statul Roman prin Ministerul Finanţelor.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 26.11.2024, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGRFP Timişoara prin AFJP Timiş a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul A. ca nefondat cu reluarea argumentelor expuse în cadrul recursului declarat de acesta în sensul că răspunderea statului pentru erori judiciare nu poate fi angajată exclusiv în condiţiile dreptului comun al răspunderii civile delictuale, ci numai în limitele şi cu observarea riguroasă a dispoziţiilor legale speciale în materie, respectiv dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cele ale art. 538-539 din C. proc. pen. (art. 504 şi următoarele din C. proc. pen. de la 1968).

La data de 02.12.2024, reclamantul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea susţinerilor recurentului-pârât şi respingerea recursului acestuia, considerând că daunele materiale au fost acordate în mod temeinic şi legal de prima instanţă, reclamantul fiind îndreptăţit să primească şi daune morale.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Luând spre examinare recursurile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

a) Recursul declarat de recurentul-reclamant A. este lovit de nulitate pentru neîncadrare în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aspectul încadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol "Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară şi nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar şi ca susţinerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate de lege.

În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Înalta Curte reţine că argumentele recurentului-reclamant nu reprezintă critici de nelegalitate propriu-zise şi nu pot face obiect concret de analiză pentru instanţa de recurs, întrucât, în realitate, recurentul a reluat ad litteram criticile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicţională din partea instanţei de apel.

Astfel, se observă, de plano, că întreaga motivare din memoriul de recurs reprezintă simple reiterări ale criticilor expuse în cadrul motivelor de apel şi chiar în cererea de chemare în judecată, care au fost, deja, analizate şi dezlegate de instanţa devolutivă de control judiciar.

Din analiza memoriului de recurs, după expunerea situaţiei de fapt din cauză şi a istoricului litigiului din etapele procesuale anterioare, recurentul - fără să o numească în mod expres ca temei de drept - redă la paginile pag. 9 - 14 ale recursului, pasaje (parag. 37 - 49) din Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, al căror conţinut îl alterează prin adăugare menţiunii "măsuri restrictive de drepturi", susţinând în mod greşit că, în fapt, instanţa de apel trebuia să-i acorde şi despăgubirile rezultate din restrângerea dreptului la libera circulaţie ca urmare a măsurii controlului judiciar, aspect care, în realitate, nu este reglementat nici de art. 539 C. proc. civ. (care reglementează un drept la despăgubiri pentru prejudiciile decurgând din măsurile privative de libertate dispuse în mod nelegal asupra celui cercetat, pe parcursul procesului penal) şi nici consacrat prin Decizia CCR nr. 136/2024, care, ca efect al admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 C. proc. civ. pen, a extins sfera de aplicare a dispoziţiilor acestuia şi în cazul măsurilor privative de libertate care dobândesc caracter nedrept prin prisma soluţiei de clasare ori de achitare dispuse la finalul procesului penal.

În ceea ce priveşte critica recurentului-reclamant referitoare la cuantumul redus al daunelor morale acordate de către instanţa de apel, respectiv de 10% din suma solicitată, şi aceasta reprezintă o critică de netemeinicie a hotărârii, care depăşeşte limitele controlului judiciar posibil în recurs, întrucât analiza recursului se limitează exclusiv la verificarea legalităţii hotărârii atacate, nu şi a temeinicia acesteia, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că " Din examinarea probatoriului administrat la dosarul cauzei (declaraţia martorului B.) reiese că mama reclamantului a avut o stare de sănătate precară, că reclamantul se ocupa cu comerţul de maşini, iar în urma procesului a fost nevoit să vândă casa pentru a acoperi cheltuielile ocazionate de proces şi pentru a-şi plăti datoriile acumulate pe parcursul procesului întrucât nu a putu să muncească. Spectrul circumstanţial redat mai sus vine să portretizeze situaţia particulară a reclamantului anterior şi posterior perioadei în care a fost supus măsurilor preventive privative de libertate, astfel încât să poată fi evaluat prin comparaţie prejudiciul moral cauzat acestuia. În această ordine de idei, Curtea apreciază că suma de 10.000 de RON cu titlu de daune morale pentru privarea nelegală de libertate (06.12.2017 până în 06.02.2018 ar constitui un remediu de natură a compensa perioada petrecută în detenţie nelegală peste care s-au suprapus evenimente familiale nefaste, consecinţe pecuniare (imposibilitatea de a presta o activitate remunerată de natură a asigura traiul familial), dar şi sociale (expunere oprobiului public, ruşine, frustare)."

Astfel, se constată că în mod corect, instanţa de apel valorificat toate criteriile necesare pentru evaluarea prejudiciului şi a stabilit suma de 10.000 RON cu titlu de daune morale în favoarea reclamantului, în raport de circumstanţele de fapt particulare ale cauzei, de probatoriile administrate, luând în considerare toate criteriile de cuantificare legale şi jurisprudenţiale, pe care le-a analizat pe larg în cuprinsul deciziei recurate.

Ca atare, în absenţa unor critici care să releve ignorarea de către judecătorii fondului a unor criterii de cuantificare necesar a fi fost evaluate în raport de situaţia de fapt reţinută, aprecierea dată în privinţa sumei de bani stabilite cu titlu de daune morale nu poate face obiectul reevaluării instanţei de recurs, întrucât nu se subsumează niciunei critici de nelegalitate, în înţelesul dat acestei sintagme de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, reclamantul mai susţine că hotărârea recurată conţine motive contradictorii şi străine de natura pricinii, context în care hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fără a formula critici punctuale cu privire la aceste neregularităţi, ci reiterează faptul că este îndreptăţit şi la repararea prejudiciului rezultat din restrângerea dreptului la libera circulaţie şi la cel privind durata de soluţionare a procesului penal. În legătură cu acestea, Înalta Curte constată că sunt critici de netemeinicie întrucât, în realitate, recurentul tinde la o nouă judecată a acţiunii sale în recurs, fapt nepermis de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte aminteşte că atributul stabilirii situaţiei de fapt şi al aprecierii probelor aparţine în mod exclusiv instanţelor de fond, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul şi scopul recursului sunt reglementate, în mod imperativ, de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi acestea se circumscriu examinării, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin cele exemplificate mai sus a rezultat că recurentul-reclamant nu a combătut în nicio formă considerentele regăsite în hotărârea atacată şi raţionamentul instanţei de apel care au fundamentat în mod real soluţia adoptată, nemulţumirea recurentului cu privire la soluţia instanţei de apel nu poate conduce la declanşarea unui control de legalitate în privinţa acesteia, separat de observaţia că recursul reia într-o formă comprimată, însă identică în esenţă, susţinerile invocate drept motive de apel. Or, motivele din apel nu pot fi invocate tale quale în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurentul critică soluţia primei instanţe.

Având în vedere considerentele expuse, reţinând că în speţă nu este posibilă încadrarea criticilor de recurs în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 174 din 20 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

b) Recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGRFP Timişoara prin AFJP Timiş

Analizând criticile formulate prin acest recurs, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât critică decizia recurată pe de-o parte cu privire la faptul că, în mod netemeinic şi nelegal, Statului Român i s-a reţinut calitatea procesuală pasivă în cauză, iar pe de altă parte cu privire la modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocată în cauză şi respinsă, fiind astfel încălcat principiului disponibilităţii, având în vedere că reclamantul a învestit instanţa de judecată cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală şi nu cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile speciale prevăzute de art. 538-539 C. proc. pen. şi de art. 96 din Legea nr. 303/2004.

În continuare, în dezvoltarea criticii privind excepţia lipsei calităţii procesuale a Statului Român, pârâtul a mai susţinut şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1373 C. civ. privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, întrucât nu se pune problema unei răspunderi civile delictuale în calitate de comitent a statului, raportat la temeiurile juridice invocate în cererea introductivă de instanţă.

Criticile recurentului-pârât sunt nefondate.

Examinarea acestor motive de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanţe sub aspectul obiectului şi cauzei demersului judiciar promovat în cauză.

Obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. priveşte obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor la plata sumei de 2.100 cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea expertizei genetice judiciare, achitată în dosarul nr. x/2017; a sumei de 100.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând contravaloarea suferinţelor morale cauzate prin privarea de libertate aferentă perioadei 06.12.2017 - 06.02.2018, a sumei de 275.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând contravaloarea suferinţelor morale cauzate prin restrângerea dreptului la liberă circulaţie aferentă perioadei 07.02.2018-14.11.2018; a sumei de 200.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând contravaloarea suferinţelor morale rezultate din durata de soluţionare a procesului penal şi nerespectarea drepturilor, sume care să includă şi dobânda legală aferentă.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 26, art. 34 alin. (1), art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 1349, art. 1357 şi art. 1535 C. civ., art. 5 par. 5, art. 6 şi art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi O.G. nr. 13/2001.

Aşadar, ca temei de drept al încălcării unor drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare reclamantul a formulat pretenţia patrimonială de faţă, acesta, deşi a invocat în susţinerea demersului său judiciar dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, a indicat, în acelaşi timp şi alte norme materiale care reglementează răspunderea obiectivă a statului pentru eroarea judiciară în procesul penal, respectiv dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie şi art. 5 par. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, de unde reiese că reclamantul a chemat în judecată Statul Român, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, text constituţional care consacră, la nivel de principiu, regula potrivit căreia statul răspunde patrimonial pentru eventuale erori judiciare cu caracter prejudiciabil.

În plus, din motivarea acţiunii introductive (pag. 9-13 din cerere) rezultă că, deşi nu a numit-o în mod expres, reclamantul şi-a fundamentat acţiunea inclusiv pe considerentele reţinute de către Curtea Constituţională în Decizia nr. 136/2021 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen., citând şi modificând parţial neconform, pasaje din această decizie (parag. 37 - 49), care reglementează şi analizează răspunderea specială a statului în caz de eroare judiciară .Totodată, se constată faptul că, inclusiv în calea de atac a apelului (pag. 9-13), precum şi cea a recursului (pag. 9-14), reclamantul a invocat considerentele acestei decizii în susţinerea căilor de atac formulate.

Aşadar, rezultă că ceea ce s-a urmărit prin promovarea acţiunii nu a fost angajarea unei răspunderi civile delictuale de drept comun sau, cel puţin, nu în partea de pretenţii ce au fost admise prin hotărârile instanţelor de fond (respectiv, pentru cheltuielile de judecată realizate de cel cercetat în cursul procesului penal şi pentru durata privării sale de libertate) - pentru a se pune problema verificării îndeplinirii tuturor condiţiilor generale ale răspunderii delictuale, referitoare la faptă ilicită, vinovăţie, prejudiciu, în condiţiile art. 1357 C. civ. ori a unei răspunderi pentru fapta altuia, în baza raportului de prepuşenie, din perspectiva art. 1373 din C. civ., astfel cum în mod greşit invocă pârâtul în memoriul său de recurs.

În realitate, îndreptând acţiunea împotriva statului, reclamantul a tins la angajarea unei răspunderi civile delictuale obiective, independente de orice vinovăţie, a statului, conform art. 52 alin. (3) din Constituţie, în calitatea acestuia de garant al legalităţii căruia îi incumbă şi riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţie, cu respectarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor.

Acest fundament al acţiunii justifică, neîndoielnic, poziţia procesuală a pârâtului Statul român, a cărui răspundere, în acest context, nu este una specifică unui comitent pentru prepusul său, ceea ce în cauză nici nu s-a cerut şi nici nu s-a reţinut de către instanţa de apel.

Astfel, Înalta Curte constată că prin decizia recurată, instanţa de apel în mod corect şi-a fundamentat soluţia pe dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 539 C. proc. pen. şi art. 5 din Convenţie prin raportare la Decizia CCR nr. 136/2021 privind acordarea daunelor morale rezultate din privarea de libertate a reclamantului pentru perioada 06.12.2017 - 06.02.2018 după cum urmează:" În speţă, întrucât reclamantul a fost supus unei măsuri preventive privative de libertate, dar ulterior acesta a fost achitat de instanţa penală, curtea apreciază că sunt îndeplinite condiţiile art. 539-540 C. proc. pen., date fiind considerentele ce succed.", apoi în mod corect analizează dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., şi concluzionează astfel. " Norma în discuţie se află în strânsă corelare cu art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care consacră dreptul la libertate şi la siguranţă, care odată încălcat atrage aplicarea art. 5 paragraf 5 din Convenţie, precum şi cu art. 9 C. proc. pen., care redă în tocmai conţinutul art. 5 din Convenţie. Potrivit art. 5 paragraful 5 din Convenţie, orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor aceluiaşi art. 5, are dreptul la reparaţii, paragraful 5 al art. 5 din Convenţie fiind imediat următor celui care prevede că orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.".

Astfel, în mod judicios, instanţa de apel a aplicat în cauză şi Decizia CCR nr. 136/2021, care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională.

Faptul că reclamantul a indicat, ca temei juridic în cuprinsul acţiunii introductive şi dispoziţiile art. 1349, respectiv art. 1357 din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv cea pentru fapta proprie, nu poate avea semnificaţia încadrării demersului acestuia în sfera unei răspunderi civile delictuale de drept comun, bazate pe ideea de vinovăţie a statului ori grefată pe raportul de prepuşenie în legătură cu desfăşurarea în concret a anchetei şi urmăririi penale, ci doar pe aceea a indicării instituţiei juridice căreia i se circumscriu, de o manieră generică, pretenţiile, ca sediu al materiei răspunderii delictuale extracontractuale.

Pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamantului, esenţiale sunt motivele acţiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat (dar susceptibil de încadrare şi calificare corectă de către instanţă, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), care relevă fără putinţă de tăgadă că ceea ce s-a pretins în cadrul procesului a fost angajarea răspunderii statului, în calitatea sa de garant al bunei funcţionări a serviciului public al justiţiei. Or, aceasta este o răspundere directă şi obiectivă, independentă de vreo formă de vinovăţie, derivată, cum s-a arătat, din calitatea acestuia de semnatar al Convenţiei europene, care se fundamentează pe ideea de garanţie, în condiţiile în care statul şi-a asumat monopolul administrării justiţiei, garantând astfel, pentru serviciul public pe care îl organizează, repararea prejudiciului care ar putea fi cauzat beneficiarilor acestuia.

De asemenea, în mod nefondat, recurentul pârât mai susţine şi faptul că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere şi dispoziţiile art. 221 şi art. 224 alin. (1) C. civ. privind răspunderea subsidiară a statului, subordonată celei a persoanelor juridice care se pot face vinovate de producerea unui prejudiciu, aşa încât, cu referire la particularităţile speţei, inclusiv a art. 96 din Legea nr. 303/2004, procurorii sunt independenţi şi se supun legii, fiind obligaţi să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor; iar calitatea procesuală pasivă nu poate fi justificată nici din perspectiva dispoziţiilor art. 1373 C. civ., statul nefiind un comitent al procurorilor de caz şi neexistând un raport de prepuşenie astfel cum s-a reţinut anterior.

Şi aceste susţineri ale recurentului-pârât ignoră temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului, care a indicat în cuprinsul prezentei acţiuni nesocotirea, cu ocazia desfăşurării procedurii judiciare penale, a unor drepturi fundamentale ocrotite de Convenţia europeană - respectiv dreptul la libertate şi siguranţă (art. 5 par. 5), dreptul la un proces echitabil, respectiv respectarea prezumţiei de nevinovăţie (art. 6), precum şi dreptul la respectarea vieţii private şi de familie(art. 8)- Convenţie la care Statul Român este parte.

Astfel, prin ratificarea Convenţiei europene (conform Legii nr. 30/1994), Statul Român şi-a asumat, alături de celelalte state semnatare, obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie, în sarcina acestuia urmând să fie pusă răspunderea în cazul nesocotirii respectivelor drepturi/libertăţi considerate fundamentale.

În acest sens, instanţa de contencios european a stabilit că, de vreme ce art. 1 din Convenţie se referă la respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor aflate sub jurisdicţia statelor contractante, această jurisdicţie trebuie înţeleasă ca însumând toate autorităţile acelui stat (legislativă, executivă şi judecătorească). Ca atare, în măsura în care actul unei asemenea autorităţi se concretizează într-o încălcare a unui drept garantat de Convenţie, se angajează răspunderea statului în cauză. De aceea, referirea pe care o face recurentul la dispoziţiile din C. civ. (art. 221, art. 224) privitoare la angajarea răspunderii persoanelor juridice de drept public sau la cele vizând reperele cu respectarea cărora trebuie desfăşurată activitatea procurorului pe baza principiilor legalităţii, imparţialităţii şi independenţei) este una inadecvată şi care nu poate schimba pe titularul responsabilităţii, atunci când în disputa judiciară este vorba despre nesocotirea în mod direct a unor drepturi garantate de Convenţie.

Toate aceste aspecte sunt recunoscute inclusiv recurentul-pârât în cadrul propriului memoriu de recurs, care după ce critică soluţia instanţei de apel, sub aspectul temeiurilor de drept invocate de reclamant în acţiune, ajunge într-un final la aceeaşi concluzie cu cea a instanţei de apel susţinând în mod corect că "în conformitate cu dreptul naţional, statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul şi în condiţiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală", ceea ce de fapt s-a şi reţinut în cauză.

Întrucât, în cauză nu se analizează îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a statului, în nume propriu sau în calitate de comitent, pentru a se pune problema lipsei calităţii sale procesuale pasive ori a inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Statul Român, drept urmare, Înalta Curte va respinge toate aceste critici ca nefondate.

Prin critica subsumată tot pe motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în mod nefondat, recurentul a pretins că în mod greşit instanţa de apel, în temeiul art. 453 C. proc. civ. prin raportare la art. 276 C. proc. pen. a menţinut obligaţia Statului Român la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată cu titlu de daune materiale în cuantum de 2100 RON şi a dobânzii legale aferente, reprezentând contravaloare expertiză genetică judiciară, achitată în dosarul nr. x/2017.

În cauza de faţă, se înţelege din argumentele care au fundamentat soluţia instanţei de apel adoptată în privinţa cererii reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată realizate în procesul penal - "Faptul că Statul nu a figurat ca parte în procesul penal nu justifică o interpretare contrară câtă vreme acesta are calitatea de garant al înfăptuirii justiţiei. Astfel fiind, criticile pârâtului apelant sunt nefondate. Statul Român, care este titularul acţiunii penale, atâta timp cât are dreptul, obligaţia şi puterea de a solicita instanţelor de judecată tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârşirea de infracţiuni, trebuie să îşi asume şi responsabilitatea pierderii acţiunii penale exercitate - nu cu rea-credinţă, căci atunci s-ar fi aflat într-o altă ipoteză reglementată de lege - şi să acopere cheltuielile de judecată efectuate de cel faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală"- că au avut în vedere faptul că obligaţia statului pentru despăgubirea reclamantului are la bază răspunderea obiectivă a acestuia, iar nu o răspundere fundamentă pe ideea de culpă.

În speţă, pretenţia analizată priveşte dreptul persoanei acuzate la recuperarea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal soluţionat definitiv prin achitare, ca formă de reparare a prejudiciului adus acesteia, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. şi ale art. 453 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 276 alin. (5) şi (6) din C. proc. pen. şi cele ale art. 451 - 455 C. proc. civ. dau cadrul general de soluţionare pe cale separată, în faţa instanţei civile, a pretenţiilor constând în cheltuielile de judecată efectuate în cursul procesului penal de către cel cercetat sub acuzaţie penală şi achitat prin hotărâre definitivă, în timp ce fundamentul obligării Statului la suportarea acestor cheltuieli a fost identificat în obligaţia de garanţie care revine acestuia, ca titular al acţiunii penale - al cărei obiect e reprezentat de tragerea la răspundere penală a celor ce au săvârşit infracţiuni - care, finalizată fiind printr-o soluţie de achitare, are semnificaţia pierderii procesului de către cel ce l-a iniţiat (Statul român).

Soluţia instanţei de apel, este una corectă întrucât, pornind de la soluţia de principiu consacrată prin dispoziţiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen.- potrivit cu care, în caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz, părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă - nu se poate deduce că atunci când acţiunea penală este pornită din oficiu, iar nu la sesizarea persoanei vătămate, inculpatul cercetat penal şi achitat în final, trebuie să suporte singur costurile apărării sale din acest proces.

De asemenea, Înalta Curte constată că, potrivit art. 14 din C. proc. pen., obiectul acţiunii penale îl reprezintă tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Ca subiect pasiv al pretinsei infracţiuni, în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost lezate, statul a fost titularul acţiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanşând din oficiu investigaţia şi conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluţia de achitare pronunţată la finalul cercetării judecătoreşti are semnificaţia pierderii procesului de către cel care l-a pus în mişcare.

Cu alte cuvinte, chiar dacă nu este în mod direct, parte în procesul penal, Statul român, în calitate de titular al acţiunii penale, atâta timp cât are dreptul, obligaţia şi puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârşirea de infracţiuni, trebuie să îşi asume şi responsabilitatea pierderii acţiunii penale exercitate şi să acopere cheltuielile de judecată efectuate de către persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală şi care a fost achitată în mod definitiv.

Din această perspectivă, răspunderea civilă delictuală a Statului român nu este subiectivă, ci una obiectivă, fără a fi necesară probarea vinovăţiei, sub forma intenţiei sau culpei, întrucât se întemeiază pe o obligaţie de garanţie, respectiv obligaţia de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei. Statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre "prepuşii" săi a acţionat legal, pentru că în discuţie nu este fapta ilicită a organelor de urmărire penală, exercitarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a funcţiei procurorului, ci exclusiv respingerea acuzaţiei în materie penală ca soluţie definitivă a procesului iniţiat, în cauză nereţinându-se fapta ilicită a Statului Român când s-a dispus obligarea acestuia la plata daunelor materiale.

În acest context, Înalta Curte reţine că, din momentul în care acţiunea penală a fost respinsă, dispunându-se achitarea în mod definitiv, în patrimoniul persoanei achitate se naşte un drept de creanţă împotriva statului, pentru recuperarea cheltuielilor de judecată făcute pentru a-şi asigura apărarea, în condiţiile în care instanţa penală nu s-a pronunţat asupra acestui aspect. Este de neacceptat ca o cheltuială judiciară, fie ea efectuată chiar şi în cadrul unui proces penal, să nu poată fi recuperată de către persoana care a fost achitată, întrucât o atare soluţie ar contraveni principiilor care guvernează procesul penal, respectiv legalitatea, aflarea adevărului şi garantarea libertăţilor persoanei, precum şi principiilor procesului civil, şi anume legalitatea, egalitatea în faţa legii civile, dreptul la un proces echitabil etc.

A nega dreptul reclamantului la recuperarea cheltuielilor de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluţionat prin pronunţarea unei soluţii de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi puse în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabileşte expres subiectul de drept care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale exprese.

O astfel de interpretare a prevederilor textului de lege anterior menţionat ar fi contrară şi principiului echităţii - principiu recunoscut în mod constant şi protejat de către instanţele judecătoreşti - întrucât, în acest caz specific, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii şi susţinerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanşat, ci şi să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deşi, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală.

Prin urmare, justificarea soluţiei instanţei de apel nu încalcă dispoziţiile de drept substanţial aplicabile cauzei deoarece statul organizează şi conduce activitatea judiciară. Or, ca gestionar şi organizator al activităţii judiciare în ansamblu şi, în mod specific, al celei de urmărire, anchetare şi tragere la răspundere a celor ce săvârşesc infracţiuni, statul este cel care trebuie să suporte consecinţele pierderii acţiunii penale exercitate, constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală şi care a fost achitată definitiv, doar în acest fel asigurându-se conţinut şi sens reglementării conţinute în art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în acord cu care, în afara cazurilor reglementate expres în precedentele alineate ale acestui articol, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.

În consecinţă, faţă de soluţia dată prin sentinţa penală nr. 44/17.01.2019, pronunţată de Judecătoria Lugoj în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 448/A/06.05.2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în acelaşi dosar, potrivit căreia, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., reclamantul a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor, faptă prevăzută de art. 342 alin. (1) C. pen., iar în temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, faptă prevăzută de art. 268 alin. (2) C. pen. rap. la art. 52 C. pen., condiţia pierderii procesului nu mai este o chestiune ce poate fi pusă la îndoială.

Astfel, în absenţa unei soluţii legale contrare şi în virtutea principiului echităţii, se înţelege că aceeaşi soluţie legală consacrată expres prin dispoziţiile art. 276 alin. (5) C. proc. civ., trebuie să funcţioneze ori să fie valabilă şi în cazul inculpatului care, cercetat din oficiu sub acuzaţia săvârşirii unei infracţiunii, este în final achitat, urmând a se determina în acest caz doar cel în sarcina căruia trebuie să fie stabilită obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, faţă de particularitatea că, potrivit art. 32 C. proc. pen., părţile în procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, pe fondul acuzaţiei penale, statul nu a reuşit să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, achitarea fiind pronunţată în mod definitiv, caz în care devine incident dreptul la despăgubire. Netemeinicia acuzaţiei în materie penală constituie un motiv care justifică un drept la despăgubire pentru prejudiciul produs persoanei inculpate prin efectuarea cheltuielilor de judecată în procesul penal. Acţiunea statului nu poate fi calificată decât ca o faptă care a adus atingere drepturilor sau intereselor altei persoane, faptă care angajează răspunderea sa civilă delictuală, obiectivă şi nu pentru fapta ilicită astfel cum în mod eronat susţine recurentul-pârât.

Prin urmare, din perspectiva soluţiei pronunţate pe fondul acuzaţiei penale, favorabile inculpatului, se naşte un drept la despăgubire faţă de acesta din urmă, soluţia instanţei de apel fiind una corectă.

Pentru considerentele arătate, reţinând că în speţă nu se verifică nelegalitatea deciziei recurate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGRFP Timişoara prin AFJP Timiş, împotriva deciziei civile nr. 174 din 20 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 174 din 20 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 martie 2025.