Revocatory action insolvency: unmarketability of retained usufruct and absence of defrauding intent

Şedinţa publică din data de 25 martie 2025

ÎNALTA CURTE asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta A. S.A. a formulat împotriva pârâţilor o acţiune revocatorie întemeiată pe prevederile art. 1562 - 1563 C. civ., susţinând că deţine calitatea de creditor urmăritor în dosarul execuţional nr. x/2021 al B.E.J. B., împotriva debitorului C., în temeiul Biletului la ordin seria x emis de către D. S.R.L. la data de 19.11.2018 şi scadent la data de 20.11.2020, pentru suma de 74.762,78 RON, bilet la ordin avalizat de către pârâtul C., care este şi administrator al D. S.R.L.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1562 - 1565 C. civ.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud

Prin sentinţa civilă nr. 698/F/29.06.2023, Tribunalul Bistriţa a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta A. S.A., împotriva pârâţilor C., E. şi F..

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia civilă nr. 91A/20.03.2024 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă îndreptată din oficiu prin încheierea din data de 04.07.2024 pronunţată în acelaşi dosar, instanţa a admis apelul declarat de reclamanta A. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 698/F din 29.06.2023 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pronunţată în dosar nr. x/2021, pe care o schimbă în tot în sensul că admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâţii C., E. şi F. şi pe cale de consecinţă:

A declarat inopozabil faţă de reclamanta A. S.A., în calitate de creditor al pârâtului C., contractul de donaţie autentificat sub nr. x/24.09.2020 de BNP G..

A dispus indisponibilizarea bunurilor imobile obiect al contractului de donaţie autentificat sub nr. x/24.09.2020 de BNP G. până la încetarea executării silite a creanţei reclamantei în valoare de 74.762,78 RON la care se adaugă dobânda până la achitarea integrală a sumei datorate, din dosarul execuţional nr. x/2021 al BEJ B..

A obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 2.675 RON cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în recurs.

A obligat pe intimaţii pârâţi să plătească în solidar apelantei suma de 2.338,68 RON, cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 91A/20.03.2024 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă au formulat recurs recurenţii-pârâţi C., E. şi F., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul memoriului de recurs, în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicită casarea deciziei recurate motivată de faptul că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 1562 alin. (1) şi (2) din C. civ., art. 329 C. proc. civ. şi a ignorat prevederile art. 1417 alin. (2) din C. civ.

Prin decizia pronunţată în cauză, instanţa de apel a apreciat în esenţă că sunt îndeplinite toate condiţiile acţiunii revocatorii, impunându-se astfel admiterea apelului formulat de A. S.A.

În ceea ce priveşte condiţia fraudei debitorului, instanţa de apel a reţinut că în cauză aceasta ar fi fost dovedită, în sensul că pârâtul C. ar fi încheiat contractul de donaţie cu puţin timp înainte de scadenţa obligaţiei sale asumate prin avalizarea biletului la ordin, rezultând astfel intenţia de a sustrage de la urmărire bunul aflat în patrimoniul acestuia. Mai mult decât atât, instanţa de fond a apreciat că acesta şi-ar fi creat sau mărit o stare de insolvabilitate.

Apreciază că prin raţionamentul său, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 1561 alin. (1) şi (2) din C. civ. şi a încălcat prevederile art. 1417 alin. (2) din C. civ. referitoare la starea de insolvabilitate, pronunţând o hotărâre nelegală.

Astfel, o condiţie esenţială pentru admiterea acţiunii revocatorii, prevăzută de art. 1561 alin. (1) şi (2) din C. civ., este aceea ca debitorul să îşi creeze sau să îşi mărească o stare de insolvabilitate.

Întrucât art. 1561 din C. civ. nu defineşte în mod expres starea de insolvabilitate, era necesară analiza dispoziţiilor art. 1417 alin. (2) din C. civ., care conţin o definiţie a noţiunii de "stare de insolvabilitate", aplicabilă cu titlu general şi în materia acţiunii revocatorii. De asemenea, solicită să se constate că în practica Înaltei Curţi s-a apreciat că este necesară interpretarea art. 1561 alin. (1) şi (2) prin raportare la art. 1417 alin. (2) C. civ.

Prin urmare, având în vedere că instanţa de apel a apreciat că pârâtul C. şi-ar fi creat sau şi-ar fi mărit o stare de insolvabilitate -înţeleasă drept inferioritatea activului patrimonial fată de valoarea totală a datoriilor exigibile, ar fi fost necesar să se stabilească în mod precis de ce activul patrimonial este inferior faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile, în condiţiile în care acesta deţinea în patrimoniu dreptul de uzufruct asupra casei care putea fi executat silit şi care era apt să satisfacă integral creanţa A..

Prevederile art. 1417 alin. (2) din C. civ. sunt clare, întrucât se referă la inferioritatea activului ce poate fi supus potrivit legii, executării silite, ceea ce semnifică faptul că o persoană se află în stare de insolvabilitate chiar dacă deţine bunuri a căror valorificare ar duce la acoperirea datoriilor exigibile, dacă aceste bunuri nu pot fi urmărite silit.

Or, prevederile art. 813 alin. (2) C. proc. civ. au fost ignorate de instanţa de apel, "Pot forma obiectul urmăririi silite imobiliare şi dreptul de uzufruct asupra unui imobil, precum şi dreptul de superficie".

Prin urmare, apreciază că instanţa de apel avea obligaţia să analizeze din punct de vedere logic şi gramatical prevederile art. 1561 alin. (1) şi (2) din C. civ. şi art. 1417 din C. civ. şi să observe că aceste prevederi nu îi permit să efectueze aprecieri referitoare la posibilitatea sau imposibilitatea de vânzare a unui bun cu privire la care legea face referire în mod expres că poate face obiectul executării silite.

Însă, instanţa de apel a încălcat prevederile legale sus menţionate şi a efectuat o serie de aprecieri nepermise, în sensul că publicaţia de vânzare nu ar demonstra vânzarea efectivă a dreptului de uzufruct în cadrul unei licitaţii desfăşurate în cadrul executării silite cu privire la un imobil situat în municipiul Bucureşti.

Or, scopul pârâţilor a fost acela de a demonstra că există un bun în patrimoniul pârâtului C. care poate fi executat silit şi care acoperă integral creanţa datorată, executarea silită a dreptului de uzufruct fiind permisă în mod clar de dispoziţiile legale.

Înscrisul la care face referire instanţa de apel a fost depus doar cu titlu exemplificativ, iar prevederile art. 1561 alin. (1) şi (2) din C. civ. şi art. 1417 alin. (2) nu îi permiteau instanţei să efectueze o analiză de oportunitate în ce priveşte eficienţa desfăşurării unei astfel de licitaţii având ca obiect dreptul de uzufruct ci să evalueze, dacă potrivit art. 1417 alin. (2), există un bun în activul patrimonial care, teoretic, este apt să acopere pasivul.

În acest sens, în interpretarea şi aplicarea art. 1561 alin. (1) şi (2) din C. civ., instanţa de apel trebuia să analizeze în ce măsură "bunul"- dreptul de uzufruct face parte din activul patrimonial al pârâtului, fără să evalueze posibilitatea practică de executare silită a acestuia (care oricum este confirmată de prevederile legale), prin urmare apreciază că în raport de prevederile art. 1561 alin. (1) şi (2) din C. civ. şi art. 1417 alin. (2) din C. civ., instanţa de apel trebuia să constate că: intimatul nu a donat integral imobilul, ci doar nuda proprietate, cu rezerva dreptului de uzufruct, în patrimoniul acestuia există un bun apt să fie executat silit - dreptul de uzufruct şi să acopere valoarea totală a datoriilor exigibile, ceea ce proba lipsa stării de insolvabilitate, precum şi faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile acţiunii revocatorii întrucât din publicaţia de vânzare rezulta faptul că bunul se vindea pentru o sumă de 182.608,50 RON, aspect de natură să demonstreze că posibilitatea de vânzare a dreptului de uzufruct nu este una iluzorie.

Prin decizia pronunţată în cauză, instanţa de apel a reţinut că pârâţii nu ar fi reuşit să înlăture susţinerile apelantei în sensul că ar fi greu de imaginat că vreo persoană ar putea fi interesată să achiziţioneze, pe calea executării silite, un drept de uzufruct asupra unui imobil care are un proprietar străin de debitorul titular al dreptului de uzufruct.

Dincolo de faptul că o astfel de analiză nu era necesară, concluziile instanţei de apel sunt eronate, putând fi uşor imaginată situaţia unei persoane fizice şi juridice care ar dori să beneficieze de folosinţa imobilului fie pe durata vieţii, fie pe o perioadă de maxim 30 de ani.

Prin contractul de donaţie a cărui revocare a fost cerută s-a transmis doar nuda proprietate asupra imobilului, care nu conferea pârâtei F. un drept locativ propriu, fiind vădit eronată susţinerea potrivit căreia ar fi greu de imaginat situaţia în care diverse persoane fizice sau juridice ar fi interesate în folosirea imobilului -teren intravilan de 700 mp şi casă de locuit de 153 mp şi în dobândirea uzufructului viager asupra acestora.

Mai mult decât atât, instanţa de apel trebuia să observe faptul că în cauză nici măcar nu s-a încercat, în cadrul dosarului de executare silită, să se execute dreptul de uzufruct al pârâtului, motiv pentru care supoziţiile referitoare la dificultatea valorificării acestuia nu pot fi luate în calcul.

În concluzie, apreciază că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1561 alin. (1) şi (2) şi art. 1417 din C. civ., fapt care determină incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a prevederilor art. 329 C. proc. civ., instanţa de apel a apreciat că simpla calitate de soţie a pârâtei E. prezumă faptul că ar fi ştiut că soţul acesteia, C., a luat decizia de a dona bunul fiicei acestora pentru a evita executarea silită a pârâtului. Susţinerile instanţei de apel sunt vădit eronate şi ignoră că principiul autonomiei de voinţă în materie contractuală presupune că o convenţie se bazează doar pe voinţa exclusivă a celui care se angajează contractual, voinţa fiind una autonomă, întrucât intenţia pârâtei E. a fost de a o gratifica pe fiica acestora.

Prin urmare, instanţa de apel a dat în mod greşit eficienţă dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ., care îi impuneau să se întemeieze pe prezumţiile judiciare doar în cazul în care aveau greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins. Totodată, întrucât în cauză s-a pus în discuţie voinţa pârâtei în momentul încheierii contractului, apreciază că prezumţia judiciară nici nu putea fi primită, întrucât legea nu admitea dovada cu martori.

În ceea ce priveşte motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aceştia învederează că, în ceea ce priveşte susţinerile referitoare la lipsa intenţiei pârâtului C. de fraudare a intereselor creditorului, instanţa de apel nu a analizat toate argumentele aduse în apărare, plecând de la prezumţia eronată că încheierea contractului de donaţie înainte de scadenţa obligaţiei prezumă intenţia de a sustrage bunul aflat în patrimoniu de la urmărirea silită.

Astfel, instanţa de apel susţine în mod greşit faptul că pârâţii ar fi încheiat contractul de donaţie "cu puţin timp înainte" de scadenţa obligaţiei pârâtului C.. Contrar acestor susţineri, contractul de donaţie a fost încheiat la data de 24.09.2020, iar biletul la ordin a devenit scadent la data de 28.11.2020. În consecinţă, instanţa de apel nu a stabilit în mod corect situaţia de fapt incidentă şi a apreciat în mod eronat că perfectarea donaţiei cu două luni înainte de scadenţa biletului la ordin ar fi avut loc "cu puţin timp înainte" de scadenţa obligaţiei.

În al doilea rând" deşi instanţa de apel a motivat faptul că în opinia sa, nu prezintă relevanţă deschiderea procedurii insolvenţei faţă de D. S.R.L., nu a analizat totuşi susţinerile pârâţilor referitoare la lipsa intenţiei de a frauda a pârâtului C., prin prisma următoarelor elemente:

La data scadenţei biletului la ordin se putea declanşa executarea silită împotriva D. S.R.L., care nu intrase în procedura insolvenţei - fapt ce proba că pârâtul C. nu a avut niciodată intenţia de a o frauda pe intimata-reclamantă;

Pârâtul C. nu putea anticipa faptul că banca ar urma să declanşeze urmărirea silită împotriva acestuia, întrucât D. S.R.L. formulase o cerere de obţinere a unui credit bancar destinat acoperirii sumei prevăzute în biletul la ordin - fapt ce probează lipsa intenţiei de a frauda întrucât cu acel credit, D. ar fi putut să îşi plătească datoriile.

La data exigibilităţii biletului la ordin D. S.R.L. putea fi notificată sau executată silit.

Toate aceste susţineri nu au fost analizate de instanţa de apel, care s-a rezumat la a reţine că este relevantă încheierea contractului cu puţin timp înainte de scadenţa biletului la ordin, că declanşarea procedurii de insolvenţă nu înlătură posibilitatea creditorului să se îndrepte împotriva pârâtului şi că acţiunea revocatorie nu ar avea caracter subsidiar.

Cu toate acestea, argumentele pârâtului referitoare la lipsa fraudei acestuia prin prisma elementelor de mai sus nu au fost analizate deloc de instanţa de apel, care a încălcat şi prevederile art. 1562 din C. civ., din acestea decurgând necesitatea existenţei unei intenţii calificate a debitorului de a-l prejudicia pe creditor, neputând astfel ca instanţa să se bazeze pe o simplă prezumţie ce are în vedere doar data încheierii actului atacat.

Prin urmare, apreciază că în lipsa analizei concrete a tuturor susţinerilor pârâtului referitoare la absenţa fraudei, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi din C. proc. civ., hotărârea fiind parţial nemotivată.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 15.11.2024, intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Aceasta susţine că recurenţii se plâng de faptul că instanţa de apel ar fi ignorat prevederile art. 1417 alin. (2) din C. civ., dispoziţii aplicabile din perspectiva lor, speţei deduse judecăţii instanţei în prezentul dosar şi invocate pentru prima dată prin cererea de recurs.

Cu prioritate, arătă că instanţa nu a putut proceda la analiza dispoziţiilor art. 1417 C. civ. - referitoare la Decăderea din beneficiul termenului în sensul arătat de recurenţi, în primul rând pentru că aceste dispoziţii nu au fost invocate de către aceştia prin întâmpinările formulate în cauză în fond şi în apel, şi mai mult decât atât textul menţionat nici măcar nu priveşte materia analizată în prezentul dosar.

Din punct de vedere procedural, aceste argumente reprezintă apărări complet noi, ce nu au fost expuse nici în cadrul primei instanţe şi nici în cadrul apelului, fiind încălcate dispoziţiile cuprinse în art. 477 alin. (1) şi art. 478 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, contrar criticilor recurenţilor, prejudiciul intimatei-reclamante este dovedit în contextul inexistenţei altor bunuri în proprietatea acestora, demersurile acesteia pentru recuperarea sumei de la recurentul C. sunt neînsemnate, singura suma recuperată în dosarul execuţional nr. x/2021 este în cuantum de 4-310,97 RON potrivit extrasului de cont din data de 26.01.2024 depus la dosarul cauzei.

Deşi recurenţii au susţinut că dreptul de uzufruct este lesne de valorificat si satisface creanţa intimatei-reclamante, neîndoielnic fiind că această valorificare este permisă şi în afara cadrului executării silite, aceştia nu au făcut dovada identificării un terţ dispus să preia acest drept, contra unei sume aptă să stingă creanţa reclamantei.

În concluzie, solicită înlăturarea tuturor afirmaţiilor recurenţilor şi respingerea, în consecinţă, a recursului exercitat de către aceştia, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin motivele de recurs subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii - pârâţi F., E. şi C. susţin în esenţă că, întrucât, art. 1562 C. civ. nu defineşte în mod expres starea de insolvabilitate, instanţa de apel trebuia să facă aplicarea şi a art. 1417 alin. (2), care conţine o definiţie a noţiunii de stare de insolvabilitate, aplicabilă cu titlu general şi în materia acţiunii revocatorii, fapt ce nu s-a întâmplat în speţă.

Înalta Curte reţine că acţiunea revocatorie sau pauliană este acea acţiune prin care creditorul urmăreşte obţinerea inopozabilităţii pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în prejudicierea drepturilor sale, scopul final constând în repararea prejudiciului cauzat creditorului.

Dispoziţiile art. 1562 şi 1563 C. civ. reglementează condiţiile de admisibilitate ale acţiunii revocatorii şi anume: prejudiciul suferit de creditor ca urmare a încheierii actului juridic de către debitor, frauda debitorului, complicitatea terţului la fraudă (doar în cazul contractelor cu titlu oneros) şi, respectiv caracterul cert al creanţei.

În ceea ce priveşte exercitarea acţiunii revocatorii în cazul unui act juridic cu titlu gratuit, astfel cum este cazul în speţă, este necesar să fie îndeplinite doar primele 2 condiţii: respectiv creditorul să dovedească un prejudiciu, în sensul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate, iar actul juridic încheiat de debitor să aibă un caracter fraudulos (debitorul să aibă reprezentarea rezultatului păgubitor cauzat creditorului), la care se adaugă condiţia caracterului cert al creanţei invocate de creditor.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 663 alin. (2) C. proc. civ.: Creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu, iar această condiţie se verifică, potrivit dispoziţiilor art. 1563 C. civ., la data introducerii acţiunii.

Rezultă că acţiunea revocatorie este justificată de nevoia de conservare a patrimoniului debitorului în vederea obţinerii de către creditorul unei creanţe certe a prestaţiei pe care debitorul i-o datorează. Urmare a admiterii acţiunii revocatorii, actul de înstrăinare dovedit ca fiind fraudulos va fi inopozabil creditorului, el putând urmări bunul care forma obiectul respectivului act ca şi cum acesta n-ar fi ieşit din patrimoniul debitorului, având dreptul de a fi plătit din preţul acestuia, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1565 alin. (1) C. civ.

În ceea ce priveşte condiţia ca actul încheiat de debitor cu terţul să fi cauzat un prejudiciu creditorului reclamant, recurentul, C. a arătat, în esenţă, că insolvabilitatea debitoarei nu a fost dovedită, atât timp cât în patrimoniul acestuia existau drepturi, respectiv cel de uzufruct viager asupra bunului imobil la care se referă contractul de donaţie din 24 septembrie 2020, care putea fi valorificat, aspect ilustrat prin publicaţia de vânzare la licitaţie publică a dreptului de uzufruct viager privind un alt imobil.

Instanţa de apel a reţinut pe baza probelor administrate, respectiv din înscrisurile depuse de către intimaţi "relevă doar existenţa unei publicaţii de vânzare, fără a rezulta că, în situaţia respectivă, a fost posibilă executarea silită prin perfectarea vânzării dreptului de uzufruct viager".

Prin decizia recurată s-a apreciat, însă, că " potrivit răspunsurilor comunicate de către Casa Naţională de Pensii Publice şi Depozitul Central S.A., debitorul nu figurează cu venituri sau instrumente financiare care să poată face obiectul executării silite. În acestei condiţii, cererea de stăruinţă în executarea silită a rămas fără rezultat, reieşind cu certitudine faptul că A. a suferit un prejudiciu, creditoarea fiind pusă în situaţia de a nu-şi putea realiza creanţa deţinută împotriva debitorului C. ca urmare a încheierii de către acesta a contractului de donaţie, în patrimoniul acestuia nefiind identificate alte venituri sau bunuri care să poată fi executate silit."

Drept urmare, Înalta Curte constată că această apreciere a instanţei de apel corespunde intenţiei legiuitorului la edictarea normei din art. 1562 alin. (1) C. civ., deoarece starea de insolvabilitate a debitorului, provocată sau accentuată prin încheierea actului atacat, nu rezultă doar din absenţa oricărui venit al debitorului, de natură a face imposibilă recuperarea vreunei părţi din creanţa reclamantului, ci subzistă şi în cazul în care venitul existent nu oferă o dovadă că creditoarea ar putea să-şi satisfacă creanţa, aceasta în condiţiile în care, înscrisurile depuse de intimaţi relevă doar existenţa unei publicaţii de vânzare, fără a rezulta că, în această situaţie a fost posibilă executarea silită prin perfectarea vânzării asupra dreptului de uzufruct.

Legiuitorul nu defineşte în cuprinsul art. 1562 alin. (1) C. civ. noţiunea de "insolvabilitate", însă această definiţie se regăseşte în alte prevederi legale, precum cele ale art. 1417 alin. (2) C. civ. ori ale art. 265 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Astfel, potrivit art. 1417 alin. (2) C. civ., "În sensul prevederilor alin. (1), starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanţă, care, în acest scop, poate ţine seama de anumite împrejurări, precum dispariţia intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanşarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită şi altele asemenea."

De asemenea, art. 265 alin. (1) din Codul de procedură fiscală prevede că "În sensul prezentului cod este insolvabil debitorul ale cărui venituri ori bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligaţiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori bunuri urmăribile."

Cerinţa relativă la prejudiciul creditorului presupune existenţa unui prejudiciu personal şi actual constând în faptul că debitorul şi-a creat sau şi-a mărit starea de insolvabilitate prin încheierea actului juridic (act de însărăcire) a cărei inopozabilitate se solicită a se constata.

Se observă similitudinea de conţinut conceptual al noţiunii de "insolvabilitate" în normele citate, distinct de adaptarea acestuia la specificul situaţiilor juridice diferite cărora normele le sunt destinate - decăderea din beneficiul termenului ce afectează o obligaţie civilă, respectiv insolvabilitatea în sens fiscal. În ambele cazuri, este relevată disproporţia dintre activul şi pasivul patrimonial al debitorului.

Consecvenţa legiuitorului în modul de formulare a unor prevederi din materii diferite denotă consacrarea legislativă a noţiunii de "insolvabilitate" cu o semnificaţie certă, în condiţiile în care, în conformitate cu dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cu denumirea marginală "Unitatea terminologică", "În limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi termeni."

În acest context, se constată, în cauză, o valorificare corespunzătoare de către instanţa de apel a înţelesului sintagmei "stare de insolvabilitate" din cuprinsul art. 1562 C. civ., cu referire la actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor creditorului, din moment ce s-a considerat că cerinţele de aplicare a normei sunt întrunite şi în situaţia în care, după înstrăinarea cu titlu gratuit a imobilului, s-a constatat că pârâtul C. nu figurează cu venituri sau instrumente financiare care să poată face obiectul executării silite şi nici cu alte bunuri impozabile.

Susţinerea recurenţilor potrivit căreia, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1562 alin. (1) şi (2) C. civ. şi art. 1417 C. civ. şi a efectuat o serie de aprecieri nepermise, în sensul că publicaţia de vânzare depusă de aceştia nu ar demonstra vânzarea efectivă a dreptului de uzufruct în cadrul licitaţiei, în condiţiile în care aceste prevederi legale nu îi permiteau instanţei de apel să efectueze o analiză de oportunitate a publicaţiei, ci trebuia să evalueze doar dacă în activul patrimonial al recurentului C. exista un bun apt să acopere pasivul, nu poate fi reţinută.

Astfel, Înalta Curte constată că, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a acestor dispoziţii legale motivată de faptul că din existenţa publicaţiei de vânzare a dreptului de uzufruct, nu poate rezulta în această situaţie, că a fost posibilă executarea silită prin perfectarea vânzării dreptului de uzufruct viager, fiind respectată astfel condiţia prevăzută de art. 1562 C. civ., prin raportare la situaţia de fapt reţinută în speţă, întrucât în urma înstrăinării cu titlu gratuit a bunurilor sale, recurentul C. şi-a mărit o stare de insolvabilitate.

Atâta vreme cât debitorul s-a lipsit cu bună ştiinţă şi cu titlu gratuit de o valoare certă şi serioasă din patrimoniul său, despre care era convins că va putea face obiect al executării silite, intenţia sa de a-şi crea o stare de insolvabilitate este neechivocă, astfel cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de apel că în urma demersurilor efectuate de executorul judecătoresc în dosarul de executare silită nr. x/2021, din răspunsurile comunicate de Casa Naţională de Pensii Publice şi Depozitul Central S.A., debitorul nu figurează cu venituri sau instrumente financiare care să poată face obiectul executării silite.

În ceea ce priveşte condiţia ca actul să fie încheiat în frauda debitorului, se observă că recurenţii fac referire, în fapt, la o altă condiţie pentru intentarea acţiunii revocatorii, desprinsă din art. 1562 C. civ., anume complicitatea la frauda debitorului, din moment ce evocă buna sa credinţă la încheierea contractului de donaţie.

Astfel, Înalta Curte constată că deşi instanţa de apel a apreciat că " în cauză este dovedită şi frauda debitorului, având în vedere că acesta a încheiat contractul de donaţie cu puţin timp înainte de scadenţa obligaţiei sale, asumată prin avalizarea biletului la ordin, rezultând intenţia acestuia de a sustrage urmăririi silite bunurile aflate în patrimoniul său" şi că în privinţa intimatei E., "în temeiul dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ. se prezumă prin prisma relaţiei pe care o avea cu debitorul că, aceasta avea cunoştinţă de faptul că, soţul său C. a avalizat biletul la ordin care urma să devină scadent la data de 20.11.2020, context în care a fost de acord cu încheierea contractului de donaţie în privinţa imobilului pe care îl aveau în proprietate, pentru a evita iminenta executare silită a acestuia.", acest raţionament nu influenţează soluţia finală a instanţei de apel, deoarece potrivit art. 1562 alin. (2) C. civ., condiţia existenţei fraudei din partea terţului contractant este incidentă numai în cazul contractelor cu titlu oneros, or în cauză, înstrăinarea a avut loc printr-un act cu titlu gratuit, instanţa de apel constatând şi motivând în mod corect existenţa celorlalte două condiţii care au fost întrunite în cauză.

Întrucât debitorul la care se referă art. 1562 alin. (1) C. civ. este, în speţă, pârâtul C., şi nu recurenta - pârâtă E. care este terţ faţă de contractul de credit nr. x/2017, condiţia ca actul să fie încheiat în frauda debitorului trebuie analizată exclusiv în persoana pârâtului C..

Această condiţie presupune ca debitorul să fi avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor al actului faţă de creditor, realizând că prin încheierea actului şi-a creat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitate, astfel nu este necesar ca atitudinea subiectivă a debitorului să îmbrace forma intenţiei (dolului) de a-l păgubi pe creditor.

Or, instanţa de apel a reţinut în fapt, că debitorul C., împreună cu soţia acestuia, pârâta E. au donat imobilul situat în Beclean, strada x, nr. 41, judeţul Bistriţa Năsăud către F. prin contractul de donaţie autentificat sub nr. x/24.09.2020, iar din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că debitorul nu figurează cu venituri sau instrumente financiare care să poată face obiectul executării silite.

Faţă de aceste împrejurări de fapt reţinute de către instanţa de apel, rezultă că pârâtul a conştientizat că prin încheierea contractului de donaţie şi-a creat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitate şi a produs un prejudiciu creditorului, în sensul art. 1562 alin. (1) C. civ.. Susţinerile recurenţilor nu pot fi, aşadar, primite, instanţa de apel făcând o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 1562 C. civ. la situaţia de fapt stabilită.

Cât priveşte celelalte critici ale recurenţilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. conform cărora nu a analizat toate argumentele acestora din apărare, hotărârea instanţei de apel fiind nemotivată sub acest aspect.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte reţine că, din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Verificând hotărârea atacată cu recurs, din perspectiva respectării cerinţelor legale de indicare a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, Înalta Curte constată că instanţa de apel a luat în considerare toate aspectele esenţiale ale cauzei şi a răspuns argumentelor părţilor din apel, motivarea deciziei pronunţate în apel cuprinzând fraze prin care se arată într-o manieră lămuritoare considerentele pentru care a fost menţinută sentinţa primei instanţe, cu referiri exprese la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii, la probele administrate şi la dispoziţiile de drept material aplicabile.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă în dispozitiv instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Raportat la aceste aspecte, recurenţii ar fi trebuit să invoce şi să demonstreze incidenţa uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele mai sus arătate, însă, din analiza cererii de recurs, Înalta Curte constată că aceasta nu conţine precizări care să reprezinte o argumentare în fapt şi în drept a vreunei critici de nelegalitate a deciziei instanţei de apel care să poată fi circumscrisă acestui motiv de recurs, în sensul că recurenţii nu au arătat în ce manieră instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceştia nefăcând nimic altceva decât să reia, în esenţă, aspecte susţinute şi în cadrul etapei procesuale a apelului şi să îşi exprime nemulţumirea faţă de modul în care instanţa de apel a analizat cauza.

În primul rând, recurenţii susţin că instanţa de apel în mod greşit a reţinut faptul că recurenţii au încheiat contractul "cu puţin timp înainte" de scadenţa obligaţiei recurentului C., iar în al doilea rând, aceasta a motivat că nu prezintă relevanţă deschiderea procedurii insolvenţei faţă de D. S.R.L. şi nu a analizat susţinerile recurenţilor referitoare la lipsa intenţiei de a frauda a recurentului C., prin prisma mai multor elemente de fapt enunţate de acesta.

Înalta Curte constată că recurenţii, invocă prevederile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. doar pentru a relua în faţa instanţei de recurs susţineri ce au fost deja analizate de către instanţa de apel, aceştia tind, în realitate, la reaprecierea situaţiei de fapt şi a probelor analizate de către instanţa de apel, chestiune ce excedează atribuţiilor instanţei de control judiciar, circumscrise cercetării legalităţii deciziei recurate, din perspectiva cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi care nu vizează şi reevaluarea aspectelor de fapt reţinute de către instanţa de apel.

Prin urmare, faptul că recurenţii nu sunt mulţumiţi de concluzia la care a ajuns instanţa de apel cu privire la pretenţiile deduse judecăţii nu justifică incidenţa în cauză a motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., întrucât această situaţie nu echivalează cu lipsa motivării sau cu existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile legale mai sus menţionate.

Niciuna dintre susţinerile subsumate de recurenţi acestui motiv de recurs nu se circumscrie ipotezelor pe care textul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. le are în vedere, astfel că ele nu pot face obiect de analiză pentru instanţa de control judiciar.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate de părţi în etapa procesuală a apelului, Înalta Curte va constata că nici criticile subsumate de recurenţii pârâţi ultimului motiv de recurs nu pot fi primite, dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. nefiind aplicabil în cauză.

În raport de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-pârâţi F., E. şi C. împotriva deciziei civile nr. 91/A din 20 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 martie 2025.