Revision of final judgment on property restitution and omitted CJEU referral rejected; costs awarded against petitioner

Şedinţa publică din data de 25 martie 2025

Deliberând asupra cererii de revizuire, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 7 ianuarie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună repunerea sa în termenul de depunere a notificării pentru restituirea imobilului situat în Bucureşti, Bd. x, în baza Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea din 15 aprilie 2008, Tribunalul a respins cererile de intervenţie în interesul altei persoane, precum şi cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii B. şi C..

Primul ciclu procesual:

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 734 din 22 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins cererea reclamantei pentru lipsa calităţii procesuale active.

3. Decizia pronunţată în apel:

Instanţa de apel a admis în principiu cererea de intervenţie formulată de intervenientul D., în raport de dispoziţiile art. 51 C. proc. civ. De asemenea, la termenul de judecată din 9 februarie 2011, instanţa a admis şi cererea de intervenţie în interesul Municipiului Bucureşti formulată de intervenienta E. Venera Tulia.

Prin decizia civilă nr. 877A din 29 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis cererea de apel formulată de apelanta A. împotriva sentinţei civile nr. 734 din 22 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în contradictoriu cu intimaţii Municipiul Bucureşti, D. şi E. Venera Tulia.

A fost desfiinţată sentinţa apelată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Al doilea ciclu procesual:

4. Hotărârea pronunţată în rejudecarea fondului:

Prin sentinţa civilă nr. 1317/10.10.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi cu intervenienţii D. şi E. Venera Tulia.

A admis cererile de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului.

5. Decizia pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 260A din 16 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei reclamante (implicând şi interesul în promovarea cererii de chemare în judecată prezente) a fost soluţionată de instanţă la termenul de judecată din 18 aprilie 2016 şi că excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost soluţionată definitiv prin decizia civilă nr. 877/A/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, iar excepţia tardivităţii cererii de repunere în termenul de formulare a notificării întemeiate pe Legea nr. 10/2001 reprezintă un aspect subsumat fondului apelului.

A fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1317 din 10 octombrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General şi cu intervenienţii D., E. Venera Tulia, G. şi H..

A admis cererile de intervenţie accesorie în favoarea intimatului-pârât, formulate de intervenienţii D., E. Venera Tulia, G., H. şi I..

A fost obligată apelanta-reclamantă să plătească intervenientului accesoriu D. cheltuieli de judecată în sumă de 7311,6 RON reprezentând onorariu avocat.

6. Decizia pronunţată în recurs:

Împotriva deciziei civile nr. 260A din 16 februarie 2021 şi a încheierilor din 3 septembrie 2019, din 26 noiembrie 2019, din 25 februarie 2020, din 5 noiembrie 2020 şi din 26 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, în dosarul nr. x/2008 reclamanta A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 421 din 24 februarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca, nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamantă, A., cu obligarea acesteia la plata sumei de 7564,20 RON către intimaţii-intervenienţi E. Venera Tulia şi D., cu titlu de cheltuieli de judecată.

7. Revizuirea formulată în cauză

La data de 9.03.2023 (data poştei), împotriva deciziei civile nr. 421 din 24 februarie 2022, recurenta-reclamantă A. a formulat cerere de revizuire, care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă sub nr. x/2023, prin care a solicitat:

- în principal, anularea deciziei atacate, iar în subsidiar, schimbarea în parte a acesteia pentru motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 din C. proc. civ. din 1865 - nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut;

- anularea deciziei atacate pentru motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 din C. proc. civ. din 1865 - dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.

În ceea ce priveşte motivul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. din 1865, revizuenta susţine că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra cererii incidentale de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu 5 întrebări preliminare formulate în mod expres şi în faţa acesteia, în temeiul art. 267 par. 3 TFUE - motiv de revizuire minus petita.

Prin decizia atacată, instanţa de recurs a respins ca nefondat recursul, însă a omis în totalitate să se pronunţe asupra cererii incidentale de sesizare a CJUE, cu atât mai mult cu cât prin decizia nr. 421/2022, instanţa de recurs nu analizat nici măcar motivul de recurs privitor la refuzul sesizării CJUE de către instanţa de apel, fiindu-i astfel suprimat accesul la justiţia CJUE şi la aplicarea conformă a normelor dreptului UE, în raport de art. 148 alin. (2)-(4) din Constituţie, a art. 47 din Carta DFUE şi a principiilor CILFIT.

De asemenea, revizuenta susţine că utilitatea formulării cererii de sesizare a CJUE viza stabilirea aspectului esenţial pentru soluţionarea litigiului, anume interpretarea normelor europene - art. 56 TFUE şi a dispoziţiilor Directivei 2005/36/CE din 7 septembrie 2005, privind recunoaşterea calificărilor profesionale, pentru a putea evalua compatibilitatea normelor interne cu dreptul UE şi dacă o expertiză/opinie a unui expert dintr-un stat membru (Franţa) poate fi folosită în alt stat membru (România), în aceleaşi condiţii şi cu aceeaşi valoare probatorie ca şi expertiza medicală judiciară realizată în România.

Întrebările preliminare aveau rolul interpretării dreptului Uniunii, astfel încât instanţa naţională să poată verifica neconformitatea normelor naţionale (art. 4 şi 5 din O.G. nr. 1/20006 şi art. 41 7 din O.G. nr. 2/2000) cu principiile protecţiei jurisdicţionale efective şi drepturile conferite revizuentei de dreptul european, astfel încât instanţa naţională să aibă la dispoziţie toate instrumentele legale care să o ajute în clarificarea anumitor aspecte esenţiale pentru soluţionarea litigiului şi care erau invocate prin motivele de recurs.

Aprecierea utilităţii răspunsului la întrebările preliminare este justificată şi de faptul că obiectul derivat al litigiului se raportează la o procedură ce vizează apărarea dreptului fundamental de proprietate prin repunerea în termenul de formulare a unei notificări având ca finalitate acordarea de măsuri compensatorii în baza Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 165/2013 de către statul român.

Din această perspectivă trebuia evaluat de către instanţa de recurs şi prin raportare la interpretarea dreptului unional în ce măsură revizuentei i se asigură garanţii suficiente procedurale pentru a administra în procesul pendinte din ţara în care nu este rezident, proba cu expertiza de specialitate psihiatrică administrată în Franţa, ca stat membru gazdă, pe teritoriul căruia revizuenta a locuit şi locuieşte efectiv şi al cărei cetăţean francez este.

De asemenea, revizuenta critică decizia atacată şi sub aspectul încălcării garanţiilor conferite prin art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul încălcării dreptului la un proces echitabil care impune instanţelor interne o obligaţie de motivare cu privire la dreptul aplicabil a deciziilor prin care acestea refuză să adreseze o întrebare preliminară.

Prin urmare, solicită instanţei ca prin admiterea cererii de revizuire, să anuleze decizia atacată şi să suspende judecarea recursului până la pronunţarea hotărârii preliminare de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, aceasta fiind unica soluţie pentru respectarea dreptului la un proces echitabil al revizuentei, în raport de dispoziţiile art. 23 din Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care reglementează suspendarea procedurii interne în ipoteza sesizării CJUE în temeiul art. 267 din TFUE.

În ceea ce priveşte motivul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. din 1865, revizuenta susţine că instanţa de recurs a desconsiderat efectul de autoritate de lucru judecat a primei decizii de casare din apel, respectiv a deciziei nr. 877/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a soluţionat definitiv excepţia inadmisibilităţii acţiunii, referitor la aplicabilitatea în cauză art. 103 C. proc. civ. din 1865. Totodată, precizează că acest aspect era reţinut expresis verbis inclusiv prin dispozitivul deciziei de apel pronunţată în al doilea ciclu procesual nr. 260A/16.02.2021.

Revizuenta arată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate întemeiate pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ. din 1865, respectiv existenţa a două hotărâri potrivnice (decizia nr. 844/2011 şi decizia nr. 421/2022), sunt pronunţate în aceeaşi pricină existând triplă identitate de părţi, obiect şi cauză. Astfel instanţa de recurs trebuia să ţină seama de ceea ce s-a decis deja prin decizia nr. 877/2011 şi să îşi sprijine raţionamentul pe dezlegările jurisdicţionale anterioare, cu atât mai mult cu cât această decizie a fost pronunţată în acelaşi litigiu. Astfel, este clar că atât Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 877/2011, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 421/2022 au analizat aceeaşi situaţie de fapt, aceeaşi problemă de drept, şi cu toate acestea au reţinut soluţii diferite, prin urmare Înalta Curte a încălcat principiul autorităţii de lucru judecat, precum şi cel al securităţii juridice.

De asemenea, revizuenta invocă încălcarea şi a principiului contradictorialităţii de către instanţa de recurs întrucât a analizat din oficiu, direct prin considerente, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, deşi nu a fost învestită cu aceasta şi nici nu a pus în discuţia părţilor această chestiune.

Prin prisma art. 322 pct. 7 C. proc. civ. din 1865 invocă şi încălcarea principiului non reformatio in pejus întrucât prin decizia nr. 421/2022, revizuentei i s-a agravat situaţia în propria cale de atac.

Întrucât în cauză rejudecarea cu ocazia recursului a unei chestiuni deja soluţionate definitiv constituie o încălcare a principiului non reformatio in pejus şi a dreptului la un proces echitabil, singurul remediu este admiterea cererii de revizuire şi rejudecarea cauzei cu respectarea tuturor garanţiilor procedurale şi convenţionale.

8. Apărările formulate de părţi

La data de 15 aprilie 2023 intimaţii G., I. şi H. şi la 26 aprilie 2023, intimaţii D. şi E. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea în principal ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca nefondată a cererii de revizuire formulată de revizuenta-reclamantă A., cu menţinerea dispoziţiilor deciziei civile nr. 421/24.02.2022.

Conform art. 322 din C. proc. civ. din 1865, în raport de caracterul acestei proceduri, respectiv cale de atac extraordinară de retractare, s-au stabilit condiţiile speciale de exercitare ale acestei proceduri judiciare, respectiv: (i) să fie o hotărâre definitivă şi (ii) să evoce fondul, pe lângă condiţiile generale de exercitare a oricărei acţiuni judecătoreşti.

Dacă în ceea ce priveşte prima condiţie, de a fi o hotărâre definitivă, hotărârea atacată îndeplineşte această condiţie, în ceea ce priveşte cea de a doua condiţie, ca hotărârea definitivă să evoce fondul, aceasta nu este îndeplinită.

Prin hotărârea atacată, instanţa de recurs a respins recursul fără a intra în cercetarea fondului, nefiind îndeplinite condiţiile de exercitare a revizuirii.

Cu privire la motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 din C. proc. civ. din 1865, intimaţii învederează că motivul de revizuire prevăzut de acest text de lege poate fi invocat în trei situaţii: (i) atunci când instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, (ii) atunci când sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut (iii) atunci când s-a dat mai mult decât s-a cerut. Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamantul stabileşte cadrul procesual al judecăţii, dispoziţiile prevăzute de art. 322 pct. 2 devin incidente exclusiv în cazul încălcării principiului disponibilităţii, astfel cum rezultă din însuşi textul de lege indicat.

Prin sintagma "lucru cerut", legiuitorul a avut în vedere petitul care stabileşte limitele judecăţii, respectiv obiectul cererii principale, şi nu orice cerere, de orice natură, formulată în cadrul procesului civil. Prin urmare, dispoziţiile art. 322 pct. 2 din C. proc. civ. din 1865 nu devin incidente în situaţia în care recursul formulat de către un reclamant este respins că nefondat, respectiv când nu ne aflăm într-o situaţie de admitere a recursului, casare cu rejudecare şi, în cadrul unei eventuale rejudecări, o eventuală omitere a analizării cererii incidentale.

Mai învederează Înaltei Curţi faptul că cererea "distinctă" formulată de revizuenta-reclamantă înaintea instanţei de recurs a fost identică cu cererea de sesizare a CJUE formulată înaintea instanţei de apel. Ca urmare a respingerii acestei cereri de către instanţa de apel (alături de alte motive), revizuenta-reclamantă a formulat recurs, iar instanţa de recurs a dispus recalificarea cererii şi a analizat-o în cadrul motivelor de recurs şi a menţinut soluţia de respingere, o pronunţare anterioară asupra acestei cereri ar fi echivalat cu antepronuntarea instanţei de recurs pe însuşi motivul de recurs cu care a fost învestită.

Cu privire la motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 din C. proc. civ. din 1865, arată că revizuirea reprezintă o cale extraordinară de atac având că obiect remedierea erorilor determinate de nerespectarea principiului autorităţii de lucru judecat, respectiv a puterii de lucru judecat. De asemenea, acest motiv de revizuire presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) existenţa unor hotărâri definitive contradictorii, (ii) pronunţate în aceeaşi pricină şi (iii) în dosare diferite. Dacă prin cele două hotărâri invocate că potrivnice nu s-au soluţionat cereri de chemare în judecată diferite, ci pronunţate în cadrul aceluiaşi proces, dar în faze procesuale diferite (prima hotărâre decizie dată în apel, a doua hotărâre - decizie dată în calea de atac a recursului declarat împotriva primei hotărâri), atunci dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. din 1865 nu sunt aplicabile.

Drept urmare, pentru toate motivele învederate anterior, respectiv faptul că hotărârea atacată nu evocă fondul, iar condiţiile prevăzute de pct. 2 şi 7 ale art. 322 din C. proc. civ. din 1865 nu sunt îndeplinite în prezenta cauză, solicită respingerea cererii de revizuire, în principal ca inadmisibilă şi în subsidiar, ca nefondată, cu obligarea revizuentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

La termenul de judecată din data de 4 mai 2023, revizuenta a depus răspuns la întâmpinări prin care a invocă respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de revizuire pe baza următoarelor apărări:

- interpretarea art. 322 C. proc. civ. din 1865 în acord cu sensul constituţional al dreptului de acces la justiţie şi al art. 148 alin. (2) din Constituţie;

- înlăturarea de la aplicare a sintagmei "care evocă fondul" din art. 322 C. proc. civ. prin mecanismul excepţiei de neconvenţionalitate

- excepţia de neconstituţionalitate a art. 322 C. proc. civ. din 1865 şi sesizarea Curţii Constituţionale cu o decizie care să constate neconstituţionalitatea sintagmei "evocă fondul" şi din care să rezulte interpretarea constituţională a acestui text de lege

Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, revizuenta arată că, în mod neîntemeiat se susţine că decizia civilă nr. 421/24.02.2022 nu ar evoca fondul, întrucât instanţa de recurs nu ar fi analizat fondul deoarece a respins recursul şi a menţinut soluţia pronunţată de instanţa de apel, fapt ce reprezintă o limitare excesivă şi în substanţă a domeniului de aplicare a procedurii de revizuire şi care nu este în mod expres prevăzută de lege.

În ceea ce priveşte înţelesul sintagmei "evocă fondul", în lipsa unei reglementări care să definească legal conceptul, jurisprudenţa şi doctrina au conturat o viziune neunitară cu privire la delimitarea acestuia, fiind exprimate mai multe opinii în sensul că evocarea fondului presupune reţinerea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută în etapele anterioare ale judecării litigiului, reanalizarea probelor, aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite şi, în consecinţă, pronunţarea unei soluţii diferite decât cea a instanţelor inferioare, drept urmare, solicită instanţei să înlăture interpretarea făcută de intimaţi a hotărârii atacate şi să constate că este îndeplinită condiţia evocării fondului în cauză, indicând drept temei Recomandarea nr. R (2000)2 a Comitetului de Miniştri al statelor membre cu privire la reexaminarea sau redeschiderea unor cauze la nivel naţional în urma hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a art. 53 alin. (3) din Constituţia României.

În subsidiar, dacă s-ar trece peste interpretarea mai sus invocată şi s-ar considera că, potrivit unei norme interne, hotărârea atacată ar fi calificabilă ca fiind una care evocă fondul, revizuenta invocă excepţia de neconvenţionalitate a art. 322 C. proc. civ. din 1865, asupra sintagmei "să evoce fondul", prin raportare la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului coroborat cu art. 20 din Constituţia României, precum şi la jurisprudenţa relevantă a CEDO.

În acest sens, revizuenta roagă instanţa să constate că interpretarea potrivit căreia instanţa de recurs nu ar fi analizat fondul întrucât a respins recursul, menţinând soluţia pronunţată de instanţa de apel reprezintă o interpretare eronată şi excesiv de formalistă în privinţa condiţiilor de admisibilitate a revizuirii, incompatibilă nu doar cu norma internă în materie, ci şi cu standardul dreptului de acces la instanţă, consacrat de art. 6 CEDO şi jurisprudenţa relevantă a acestuia enumerată de revizuentă în cuprinsul cererii sale, precum şi de art. 53 din Convenţie care instituie principiul subsidiarităţii între normele convenţionale şi dreptul intern.

În raport de aceste considerente, revizuenta solicită instanţei să facă aplicarea inclusiv a Recomandării (2004)5 a Comitetului de Miniştri către statele membre privind verificarea compatibilităţii proiectelor de lege, a legilor în vigoare şi a practicilor administrative cu standardele impuse de CEDO.

9. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

La termenul de judecată din data de 13 decembrie 2023 revizuenta a depus o cerere de completare a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "evocă fondul" din cuprinsul art. 322 pct. 2 şi 7 din C. proc. civ. din 1865, cerere de sesizare care a fost admisă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin încheierea de şedinţă din aceeaşi dată, pronunţată în dosarul conex nr. x/2023

La aceeaşi dată, revizuenta a mai depus următoarele documente:

- note de şedinţă prin care solicită respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de revizuire şi în raport de aplicarea prioritară a jurisprudenţei CJUE în materia respectării obligaţiei de trimitere preliminară în raport de dispoziţiile art. 11, 20 alin. (2), (14)8 alin. (2) şi alin. (4) din Constituţie;

- cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

1. Articolele 2 şi 19 din Tratatul privind Uniunea Europeană precum şi art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, respectiv garanţiile de independenţă şi de imparţialitate impuse în temeiul dreptului Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale care permite judecătorului care a pronunţat o hotărâre prin care a omis să se pronunţe asupra cererii de sesizare a CJUE cu mai multe întrebări preliminare să soluţioneze cererea de revizuire formulată împotriva acestei hotărâri întemeiată pe omisiunea pronunţării instanţei asupra cererii de sesizare a CJUE?

2. Dreptul Uniunii şi în special art. 47 din Carta DFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale care nu prevede o cale de atac împotriva unei decizii definitive şi irevocabile în sistemul naţional prin care o instanţă de ultim grad a omis si se pronunţe asupra cererii de sesizare a CJUE cu mai multe întrebări preliminare?

3. Interpretarea principiilor protecţiei jurisdicţionale efective, al cooperării loiale, al echivalenţei şi al efectivităţii, consacrate de dreptul Uniunii, se opune unei reglementări interne care nu ar permite un remediu procedural intern pentru omisiunea pronunţării asupra unei cereri de trimitere preliminară?

4. Dreptul Uniunii şi în special art. 47 din Carta DFUE se opun unei reglementări naţionale ca cea a art. 322 pct. 2 din C. proc. civ. 1865 a cărei reglementare omite dreptul de a formula o cerere de revizuire a unei hotărâri judecătoreşti care nu evocă fondul pronunţate de o instanţă de ultim grad prin care instanţa a omis să se pronunţe asupra cererii de sesizare a CJUE cu întrebări preliminare?

În motivarea cererii sale, revizuenta a susţinut că utilitatea acestei cereri este justificată de necesitatea unei interpretări corecte a dreptului unional invocat, care să fie utilă instanţei inclusiv în soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii revizuirii pentru motivul omisiunii pronunţării asupra cererii incidentale de sesizare a CJUE formulate în recurs, precum şi pentru interpretarea corectă a normei care reglementează calea extraordinară a revizuirii în acord cu art. 148 din Constituţie şi prevederile art. 47 din Carta DFUE, principiile protecţiei jurisdicţionale efective, al cooperării loiale, al echivalenţei şi al efectivităţii.

La data de 22 februarie 2024, intimaţii D. şi E. Venera Tulia au depus concluzii scrise prin care au invocat excepţia lipsei de obiect a cererii de revizuirea şi în subsidiar, excepţia lipsei de interes a acesteia.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect, aceştia au arătat că în data de 27.02.2023 a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie contestaţia în anulare formulată de revizuenta din prezenta cauză împotriva aceleiaşi decizii de recurs nr. 421/24.02.2022, cerere care a făcut obiectul cauzei nr. x/2023 şi care a fost admisă în data de 14.12.2023, Înalta Curte stabilind termen de judecată pentru rejudecarea recursului la data de 21.03.2024. Având în vedere că decizia nr. 421/2022 a fost irevocabil anulată în dosarul nr. x/2023, consideră prezenta cerere de revizuire ca lipsită de obiect.

De asemenea, cererea de revizuire este lipsită de obiect întrucât prin decizia pronunţată în contestaţia în anulare în cadrul dosarului nr. x/2023, revizuenta a obţinut rezultatul urmărit, respectiv desfiinţarea deciziei nr. 421/2022 şi rejudecarea cauzei în recurs, nemaiavând astfel interes să continue judecarea prezentei cereri.

La termenul din data de 18 martie 2024, constatând că, prin decizia civilă nr. 2657/14.12.2023 a fost admisă contestaţia în anulare şi s-a anulat decizia civilă nr. 421/2022 pronunţată de Înalta Curte, stabilindu-se termen pentru soluţionarea recursului la data de 21 martie 2024, în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte a suspendat judecata prezentei cauze până la soluţionarea dosarului nr. x/2008

La termenul din 25 martie 2025, la solicitarea revizuentei şi ca urmare a soluţionării dosarului nr. x/2008 prin decizia nr. 1529/06.06.2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi continuarea judecăţii.

La acelaşi termen, revizuenta a formulat o nouă cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 324 alin. (1) pct. 1 teza a doua şi a treia din C. proc. civ. din 1865, cerere de sesizare care a fost admisă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin încheierea din şedinţa publică din aceeaşi dată, pronunţată în dosarul conex având nr. x/2023

Prin notele scrise depuse la termen, revizuenta a cerut să se reţină formularea în termen a cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 din C. proc. civ. din 1865, respingerea excepţiei tardivităţii şi constatarea de către instanţă că aceasta a fost depusă în termenul de o lună, calculat de la data la care aceasta a luat cunoştinţă de decizia nr. 421/2022.

În subsidiar, invocă şi excepţia de neconvenţionalitate a art. 324 alin. (1) pct. 1 teza a doua şi a treia C. proc. civ. din 1865, urmarea căreia instanţa ar trebui să înlăture în mod direct de la aplicare aceste dispoziţii legale interne, sub aspectul momentului de la care se calculează termenul de formulare a revizuirii, care, într-o altă interpretare decât cea arătată de revizuentă anterior, ar încălca în substanţa sa accesul justiţiabililor la controlul judecătoresc al instanţelor, aspect care demonstrează standardul de protecţie mai scăzut al normei interne în comparaţie cu normele internaţionale. Diferenţa de tratament juridic ce se creează prin soluţiile legislative adoptate pentru acelaşi scop, respectiv remedierea unor erori de judecată prin mecanismul revizuirii, reprezintă o încălcare de către legiuitor a egalităţii de tratament juridic, ceea ce, în absenţa unei determinări, este contrară inclusiv prevederilor art. 14 din Convenţie dar şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.

De asemenea, revizuenta depune şi un set de note scrise în combaterea excepţiei lipsei de interes/obiect ca urmare a pronunţării deciziei nr. 267/14.12.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2023 pe motiv că decizia nr. 421/2022 nu a fost anulată şi sub aspectul încălcării autorităţii de lucru în raport cu decizia nr. 877/2011 a Curţii de Apel Bucureşti.

10. Considerentele Înaltei Curţi asupra de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de revizuenta A., Înalta Curte o va respinge pentru considerentele ce urmează:

Cu titlu preliminar, în ceea ce priveşte necesitatea sesizării CJUE cu întrebarea nr. 1 din cerere, Înalta Curte constată că la dezbaterile din şedinţa publică din data de 25.03.2025, revizuenta a învederat că aceasta rămâne fără obiect de vreme ce judecătorul vizat nu mai face parte din completul de judecată, drept urmare Înalta Curte a luat act de solicitarea revizuentei, urmând a avea în vedere întrebările menţinute de parte, respectiv cele cu numărul 2, 3 şi 4 din cererea acesteia:

"2. Dreptul Uniunii şi în special art. 47 din Carta DFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale care nu prevede o cale de atac împotriva unei decizii definitive şi irevocabile în sistemul naţional prin care o instanţă de ultim grad a omis si se pronunţe asupra cererii de sesizare a CJUE cu mai multe întrebări preliminare?

3. Interpretarea principiilor protecţiei jurisdicţionale efective, al cooperării loiale, al echivalenţei şi al efectivităţii, consacrate de dreptul Uniunii, se opune unei reglementări interne care nu ar permite un remediu procedural intern pentru omisiunea pronunţării asupra unei cereri de trimitere preliminară?

4. Dreptul Uniunii şi în special art. 47 din Carta DFUE se opun unei reglementări naţionale ca cea a art. 322 pct. 2 din C. proc. civ. 1865 a cărei reglementare omite dreptul de a formula o cerere de revizuire a unei hotărâri judecătoreşti care nu evocă fondul pronunţate de o instanţă de ultim grad prin care instanţa a omis să se pronunţe asupra cererii de sesizare a CJUE cu întrebări preliminare?"

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din TFUE "Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen.".

Pe plan intern, potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană:

"(1) Instanţa de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză. (2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.".

Potrivit art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene "Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în faţa unei instanţe judecătoreşti, în conformitate cu condiţiile stabilite de prezentul articol.

Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public şi într-un termen rezonabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege. (...)".

În acelaşi timp, art. 51 alin. (1) din aceeaşi Cartă - ce reglementează domeniul său de aplicare - dispune că "Dispoziţiile prezentei carte se adresează instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarităţii, precum şi statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii", condiţionând deci aplicarea dispoziţiilor sale de incidenţa în cauza în care s-ar pune în discuţie (şi) o normă de drept european în soluţionarea acesteia.

Pe de altă parte, cât priveşte admisibilitatea cererii de sesizare a CJUE, acţiunea pentru pronunţarea unei decizii preliminare reprezintă un mecanism fundamental al dreptului comunitar, mecanism menit să confere organelor jurisdicţionale naţionale mijloacele de a asigura o interpretare şi aplicare unitară a dreptului UE în toate statele membre. CJUE este abilitată să statueze pe calea deciziilor preliminare cu privire la interpretarea dreptului european.

În contextul art. 267 din TUE, orice organ de jurisdicţie al unui stat membru, în măsura în care acesta este abilitat să pronunţe o hotărâre cu caracter jurisdicţional, poate în principiu să sesizeze Curtea cu o cerere pentru pronunţarea unei decizii preliminare.

Instanţa naţională se află în poziţia de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care se pune în discuţie interpretarea tratatelor şi actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii Europene şi apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

În speţă, Înalta Curte constată că obiectul cauzei de fond îl reprezintă solicitarea revizuentei-reclamante ca instanţa să dispună repunerea sa în termenul de depunere a notificării pentru restituirea imobilului situat în Bucureşti, Bd. x, în baza Legii nr. 10/2001. De asemenea, Înalta Curte reţine că revizuenta a supus judecăţii în actuala procedură o cerere de revizuire prin care solicită anularea hotărârii irevocabile a instanţei naţionale ce a finalizat procedura de fond cu obiectul sus menţionat, pentru cazurile de revizuire reglementate în cuprinsul art. 322 pct. 2 - omisiunea instanţei de a se pronunţa şi pct. 7 C. proc. civ.- existenţa unor hotărâri definitive potrivnice.

Problema de drept supusă atenţiei în cauza pendinte de revizuentă este reglementată prin norme de drept intern, respectiv de dispoziţiile art. 322 pct. 2 şi pct. 7 din C. proc. civ. din 1865, chestiune care însă nu are legătură cu dreptul Uniunii Europene.

Prin urmare, soluţionarea cauzei deduse prezentei judecăţi nu se face pe baza unei dispoziţii legale din dreptul unional sau a uneia care să îl transpună în cel intern. În egală măsură, dispoziţia legală UE invocată de petentă în mod specific în cuprinsul cererii de sesizare a CJUE (i.e. art. 47 din Cartă) nu este aplicabilă în soluţionarea prezentei cauze, atât timp cât nicio altă dispoziţie din dreptul UE nu este incidentă.

Drept urmare, în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 267 TFUE, nefiind relevant faptul că aceste dispoziţii prevăd obligativitatea trimiterii în cazul instanţelor de ultim grad ce judecă o cauză, obligativitatea trimiterii având inclusă ipoteza incidenţei în raportul juridic litigios a unei norme din dreptul UE ori a uneia de drept intern care transpune o astfel de dispoziţie, ceea ce s-a reţinut că nu se verifică în cauza pendinte.

Înalta Curte reţine că obiectul cererii de decizie preliminară nu poate viza interpretarea art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în corelaţie cu normele dreptului naţional, astfel cum este în cazul de faţă, întrucât o asemenea interpretare nu este de competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, aşa cum s-a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa [a se vedea, de exemplu, Ordonanţa din Cauza C-434/11, Corpul Naţional al Poliţiştilor împotriva Ministerului Administraţiei şi Internelor (MAI), Inspectoratului General al Poliţiei Române (IGPR), Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Alba (IPJ)].

Referitor la jurisprudenţa CEDO invocată de revizuentă sub aspectul obligaţiei de sesizare a CJUE de către instanţele de ultim grad, respectiv argumentele privind încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine, în plus faţă de argumentele mai sus-expuse, şi că, în prezent, Uniunea Europeană nu este parte la această Convenţie.

Astfel, CJUE nu are competenţa de a se pronunţa asupra interpretării solicitate în prezenta cauză nici prin raportare la dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea şi interpretarea dreptului UE, dispoziţiile prevăzute la art. 52 din Carta DFUE, invocate de revizuentă, având ca scop doar menţinerea unui nivel de protecţie oferit în prezent, cu respectarea domeniilor lor de aplicare, respectiv de dreptul UE, dreptul statelor membre şi dreptul internaţional, fără a interveni în mecanismul procedural al întrebărilor preliminare, specific dreptului UE.

Având în vedere toate cele de mai sus, Înalta Curte constată că, în speţă, nu se solicită interpretarea unei norme de drept al UE aplicabile în dezlegarea cauzei, ce are loc exclusiv în baza unei norme de drept intern şi, eventual cu luarea spre analiză a incidenţei jurisprudenţei CEDO în legătură cu drepturile invocate pe cale de apărare de revizuentă (ea îsăşi afirmând că judecătorul naţional trebuie să fie primul judecător al Convenţiei Europene), astfel încât întrebarea formulată nu are legătură cu dreptul Uniunii Europene.

În concluzie, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curtea de Justiţie a Uniunii Europene formulată de revizuenta A. ca inadmisibilă.

11. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire

Analizând cererea de revizuire formulată în cauză, în raport de excepţiile invocate în legătură cu aceasta şi de apărările formulate în cauză, Înalta Curte o va respinge pentru următoarele considerente de drept:

Examinând cu prioritatea dată de prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepţiile de procedură ce s-au ridicat în legătură cu cererea de revizuire pendinte, cea a tardivităţii formulării acesteia, şi, în strânsă legătură cu aceasta, admisibilitatea căii extraordinare de atac - aspecte ce au fost supuse dezbaterii părţilor atât la termenul de judecată din 27.02.2024, cât şi la cel din 25.03.2025, Înalta Curte reţine următoarele aspecte:

Revizuirea dedusă prezentei judecăţi a solicitat anularea deciziei de recurs nr. 421/24.02.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în dosar nr. x/2008 pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., acuzând o neregularitate constând într-o minus petita (omisiunea pronunţării) în legătură cu cererea incidentală de sesizare a CJUE formulată în faţa instanţei de recurs, şi pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. întrucât, prin considerentele ce au fundamentat decizia de recurs, ar fi fost încălcată autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive a primei decizii din apel nr. 877/2011 pronunţate de Curtea de apel Bucureşti în aceeaşi cauză, în referire la chestiunea aplicabilităţii instituţiei juridice a repunerii în termen reglementată de art. 103 C. proc. civ. în raport de actul de procedură al notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 şi a cererii de repunere în termen.

Prealabil oricărei analize trebuie precizat că întrucât cererea de revizuire de faţă a fost formulată într-un dosar constituit în baza unei cereri de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 7 ianuarie 2008, în considerarea dispoziţiilor tranzitorii ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 -"Dispoziţiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare"- aceasta se află sub regimul de reglementare a vechiul C. proc. civ. (de la 1865), fiindu-i incidente reglementările cuprinse în dispoziţiile art. 322 - 328 ale acestuia din urmă şi instituţiile procesuale configurate sub reglementarea acestui cod.

Prin urmare, sub aspectul termenului de formulare a cererii de revizuire sunt incidente dispoziţiile art. 324 C. proc. civ., iar sub aspectul general al judecăţii, prevederile art. 326 alin. (3), potrivit cu care "Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază".

În conformitate cu art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. "Termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti: (1) în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 1,2 şi 7 alin. (1), de la comunicarea hotărârii definitive, iar când hotărârile au fost date de instanţe de recurs după evocarea fondului de la pronunţare; pentru hotărârile prevăzute la punctul 7 alin. (2) de la pronunţarea ultimei hotărâri.

Or, decizia nr. 421/24.02.2022 a instanţei de recurs atacată cu prezenta cerere de revizuire a fost pronunţată la 24.02.2022, în timp ce actuala cale extraordinară de atac a fost formulată la 9.03.2023 conform ştampilei din recipisa poştală, aşadar la o distanţă de 1 an de zile de la data limită prevăzută legal pentru formularea revizuirii, atunci când aceasta este îndreptată împotriva hotărârilor date de instanţa de recurs (cerinţa "după evocarea fondului" din cuprinsul art. 324 alin. (1) pct. 1 teza a 2-a nefăcând decât să reitereze condiţia generală de admisibilitate a căii de atac a revizuirii înscrisă în cuprinsul art. 322 C. proc. civ.).

Înalta Curte reţine astfel - în raport de aceste dispoziţii legale, de faptul că hotărârea atacată constituie decizia unei instanţe de recurs, de data pronunţării acesteia, 24.02.2022-, că prezenta cerere de revizuire putea fi formulată cel mai târziu în termen de o lună de zile de la momentul pronunţării, termen care calculat în acord cu norma art. 101 alin. (3) C. proc. civ., se împlinea la 24.03.2022. Consecinţa nerespectării acestui termen de exercitare a căii de atac este aceea prevăzută de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., în acord cu care neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.

Revizuenta nu a valorificat această din urmă dispoziţie legală sub forma solicitării repunerii sale în termenul de formulare a cererii de revizuire, dar s-a apărat împotriva excepţiei de procedură a tardivităţii, invocând o excepţie de neconstituţionalitate a textului legal al art. 324 alin. (1) pct. 1 în virtutea căreia a solicitat ca, prin valorificarea art. 6 din CEDO să fie înlăturată de la aplicare norma de drept intern sau să se considere că termenul de 30 de zile nu poate curge decât de la data comunicării deciziei nr. 421/2022 către ea (comunicare ce a avut loc la cerere, ulterior redactării hotărârii). În acest sens, a cerut să se observe că redactarea deciziei de recurs a depăşit termenul de 30 de zile prevăzut de lege, redactarea având loc după 1 an de zile şi că doar prin cunoaşterea considerentelor şi-a putut da seama de existenţa cazurilor de revizuire pe care şi-a sprijinit calea extraordinară de atac. Consideră că o altă interpretare sub aspectul momentului de la care se calculează termenul de formulare a revizuirii ar încălca în substanţa sa accesul justiţiabililor la controlul judecătoresc al instanţelor, iar standardul de protecţie al normei de drept intern ar deveni inferior celui oferit de normele internaţionale, ceea ce face aplicabil mecanismul de protecţie al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, revizuenta a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a art. 324 alin. (1) pct. 1 teza a 2-a şi a 3-a din C. proc. civ., excepţie care a fost înaintată spre soluţionare Curţii Constituţionale prin încheierea din 25.03.2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul asociat cauzei de faţă.

Cât timp însă norma de drept contestată pentru viciul neconstituţionalităţii nu a fost declarat ca fiind neconstituţională, ea face parte din fondul legislativ activ şi produce consecinţe juridice, aceasta făcând parte din normele care dau cadrul legal de soluţionare a cererii de revizuire pendinte.

Cu referire la excepţia de neconvenţionalitate a art. 324 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa CEDO dreptul de acces la justiţie nu este văzut ca un drept absolut, ci, dimpotrivă, ca un drept supus limitărilor din partea statului, existenţa unor limitări ale accesului la justiţie fiind implicită exercitării normale a acestui drept, fiind unanim recunoscute ori admise, atât la nivelul jurisprudenţei europene, cât şi la nivelul jurisprudenţei interne.

Aşadar, dreptul de acces la justiţie poate da naştere unor limitări implicit admise, fiind în natura sa ca accesul la instanţă să fie reglementat de către stat, în timp ce statelor trebuie să li se recunoască o anumită marjă de apreciere a măsurilor concrete pe care le iau. Totuşi, limitările accesului la justiţie se conciliază cu prevederile art. 6 doar în măsura în care ele urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate de către stat şi scopul vizat de acesta.

În consecinţă, existenţa unei reglementări statale, fiind implicită respectării dreptului de acces la justiţie şi conţinând implicit condiţii de exercitare a accesului, nu poate contraveni libertăţii de acces la justiţie, prin simpla sa existenţă. Reglementarea accesului la justiţie contravine acestuia doar atunci când tinde să îl anuleze, impunând condiţii nerezonabile, nu şi când tinde doar să îl regleze.

Instituirea unor termene, fie de prescripţie, fie de decădere pentru sesizarea unei instanţe este văzută ca admisibilă şi înscrisă în scopul de a asigura bunul mers al justiţiei. Curtea Europeană a considerată că stabilirea unor termene de exercitare a drepturilor procesuale este o trăsătură comună tuturor statelor europene şi corespunde unei finalităţi importante, garantarea securităţii juridice prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive care, de multe ori nu au decât un caracter şicanator, dar şi pentru preîntâmpinarea erorilor judecătoreşti, în situaţia în care instanţele ar trebui să se pronunţe asupra unor evenimente îndepărtate în timp, greu de probat.

La rândul său, Curtea Constituţională a statuat că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai e posibilă. "Departe de a constituit o negare a dreptului în sine, asemenea exigenţe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exerciţiului unui anume drept având consecinţă fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ţinut să le acorde ocrotire în egală măsură" (Decizia CCR nr. 296/8 iulie 2003, M.Of. nr. 577/2003).

Rămâne, prin urmare, de examinat, în acord cu principiile ce se degajă din jurisprudenţa CEDO în legătură cu dreptul de acces la instanţă, în ce măsură termenul de o lună reglementat în cuprinsul art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. pentru formulare cererii de revizuire întemeiată pe cazurile din art. 322 pct. 2 şi pct. 7 C. proc. civ. poate fi văzut ca un obstacol, o încălcare în substanţă a accesului revizuentei la controlul instanţelor judecătoreşti, aşa după cum clamează aceasta, analiză care va examina argumentele sale pentru care a pretins ca termenul de o lună să fie calculat de la comunicarea hotărârii care a avut loc - potrivit susţinerilor proprii - la cerere, ulterior redactării hotărârii, după un an de zile de la pronunţarea acesteia.

În contextul analizei, se impune reamintit că, sub regimul de reglementare al vechiul C. proc. civ., hotărârile pronunţate de instanţele de recurs erau hotărâri irevocabile, potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 şi că acestea nu erau supune comunicării, nemaifiind atacabile decât în regimul căilor extraordinare de atac, revizuirea şi contestaţia în anulare, al căror termen de formulare nu se raporta la evenimentul comunicării (comunicarea hotărârii având ca raţiune, la acea dată, asigurarea exercitării căilor obişnuite de atac şi curgerea termenelor procedurale pentru acestea).

Revizuenta a pretins ca, în virtutea excepţiei de neconvenţionalitate pe care a invocat-o, să se considere că pentru accesul său efectiv la calea de atac a revizuirii termenul pentru formularea acesteia nu poate curge, cum spune legea, de la pronunţarea deciziei nr. 421/24.02.2022, ci de la comunicarea acesteia (realizată la cererea sa, ulterior redactării după 1 an a hotărârii) întrucât pentru formularea revizuirii cunoaşterea considerentelor era esenţială.

Pentru argumentele ce se vor prezenta, această teză nu poate fi primită.

Revizuenta a subsumat cazului de revizuire reglementat de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., varianta de minus petita "...nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut" - situaţia pe care o descrie ca fiind o omisiune a instanţei de recurs ce a pronunţat decizia civilă nr. 421/2022 de a se pronunţa asupra cererii sale incidentale de sesizare a CJUE cu o serie de întrebări aflate în legătură cu obiectul cauzei din dosarul nr. x/2008.

Cazul de revizuire menţionat (art. 322 pct. 2 C. proc. civ.), în toate variantele sale de reglementare (pronunţarea instanţei extra petita, minus petita ori ultra petita) are ca scop asigurarea respectării de către judecător a principiului disponibilităţii consacrat în cuprinsul art. 129 alin. (6) -"În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii"-, ceea ce presupune ca, sub sancţiunea desfiinţării hotărârii, instanţa să nu depăşească obiectul cererii (aşadar să nu acorde mai mult decât s-a cerut ori altceva decât s-a cerut), dar şi faptul că aceasta este ţinută să se pronunţe asupra tuturor cererilor formulate în proces, indiferent că ele au caracter principal, accesoriu sau incidental (să nu judece minus petita).

În toate situaţiile, este vorba despre acele cereri cu caracter principal, accesoriu sau incidental care dau cadrul procesual obiectiv al judecăţii, iar nu de orice alte cereri pe care partea le formulează pe parcursul soluţionării litigiului, menite să îi sprijine apărarea, să îi dovedească pretenţiile ori să-i ajute strategia de a apărare în proces. Bunăoară, nu se poate circumscrie cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. omisiunea instanţei de a-i lua spre examinare o excepţie procesuală, de a se pronunţa asupra unei cereri de amânare a cauzei pentru imposibilitatea de prezentare, de a se pronunţa asupra unei probe propuse pe bază de cerere în proces ori asupra cererii de solicitare a unei atestări asupra conţinutului legii străine aplicabile raportului juridic litigios. Modul în care instanţa de judecată gestionează cererile formulate de parte pe parcursul judecăţii procesului, de felul celor anterior enunţate şi care fac parte din mijloacele ample de exercitare a dreptului acesteia la apărare, pot fi supuse controlului judiciar pe calea apelului şi recursului, dar nu se circumscriu cazului de revizuire reglementat în cuprinsul art. 322 pct. 2 C. proc. civ. întrucât acestea dau expresie exercitării dreptului la apărare, şi nu constituie mijloace de asigurare a realizării/respectării principiului disponibilităţii părţii în procesul civil.

În această categorie de cereri se înscrie şi aceea a revizuentei prin care, pe cale incidentală, a formulat mai multe întrebări solicitând, pe cale de trimitere preliminară, obţinerea unei interpretări din partea CJUE.

Dar, cât priveşte termenul pentru formularea revizuirii întemeiată pe cazul prevăzut de art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., mai este relevant de observat că ceea ce este reclamat de revizuentă drept "omisiune" a instanţei de a se pronunţa asupra cererii sale de trimitere preliminară formulată pe cale incidentală în recurs a fost supus dezbaterii contradictorii a părţilor (inclusiv cu revizuenta-reclamantă) în şedinţa publică din 20 ianuarie 2022 de către instanţa de recurs şi apreciat că, întrucât vizează aceleaşi aspecte invocate şi în faţa instanţei de apel ce au fost criticate prin memoriul de recurs, vor fi examinate cu prilejul soluţionării acestuia.

Aşadar, nu este vorba nici măcar despre o omisiune în pronunţare/în soluţionare asupra a ceea ce s-a dedus instanţei de recurs, ci despre o organizare şi ordonare logică a aspectelor supuse judecăţii sale (ipoteza fiind aceea a învestirii instanţei de recurs cu aceleaşi chestiuni şi pe cale incidentală, şi pe cale de motive de recurs, în discuţie fiind respingerea cererii de trimitere preliminară pronunţată de instanţa de apel pe care recurenta şi-a propus să o surmonteze într-un mecanism dublu, prin reiterarea aceloraşi întrebări în recurs, dar şi prin criticarea refuzului instanţei de apel în cadrul motivelor de recurs) pe care a hotărât-o Înalta Curte, după dezbateri contradictorii, în virtutea atributelor sale de gestionare a dosarului .

Aşa cum s-a arătat, revizuenta a fost prezentă la dezbaterile menţionate şi în cunoştinţă de cauză asupra măsurilor de administrare a cauzei dispuse de instanţa de recurs, nefiind cu nimic susţinută pretenţia sa asupra necesităţii cunoaşterii considerentelor deciziei nr. 421/2022 pentru a putea formula cererea de revizuire prin care a circumscris cazului prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. nepronunţarea instanţei de recurs asupra cererii de sesizare a CJUE cu întrebările preliminare formulate pe cale incidentală în recurs (iar nu omisiunea instanţei de recurs de a examina motivul de recurs prin care era criticat refuzul instanţei de apel de a realiza trimiterea preliminară, motiv de contestaţie în anulare ce a fost valorificat de parte într-o procedură distinctă, după cum se va arăta). Dimpotrivă, revizuenta a fost în măsură să cunoască şi să evalueze această situaţie, pe care a calificat-o eronat drept "omisiune" în soluţionare ori "omisiune" în pronunţare din partea instanţei de recurs, chiar cu mult anterior judecării recursului şi, desigur, redactării considerentelor deciziei nr. 421/2022, observându-se că termenul din 20 ianuarie 2022, care a fost şi cel de dezbatere a recursului, a fost urmat de mai multe amânări de pronunţare, hotărârea instanţei de recurs fiind adoptată la aproximativ o lună de zile după acest moment, respectiv la 24 februarie 2022.

Niciun argument nu justifică, prin urmare, ca cererea de revizuire întemeiată pe cazul prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., astfel justificată, să nu fie supusă exigenţelor art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., adică acelei norme generale şi impersonale aplicabilă tuturor subiectelor de drept, adoptată de legiuitor pentru a organiza exerciţiul dreptului de a solicita, pentru motive excepţionale anume prevăzute în lege, anularea unei hotărâri definitive şi irevocabile pe calea extraordinară a revizuirii.

Împrejurarea că, ulterior, instanţa care a pronunţat decizia nr. 421/2022 a omis de la examinare mai multe motive de recurs, între care şi cele prin care reclamanta (revizuentă în actuala procedură) critica refuzul instanţei de apel a sesiza CJUE cu aceleaşi întrebări formulate şi în faza apelului nu schimbă cu nimic parametrii de evaluare mai sus menţionaţi întrucât împotriva acestei omisiuni partea a putut acţiona pe calea contestaţiei în anulare pe care a formulat-o împotriva aceleiaşi decizii de recurs şi care a fost soluţionată favorabil prin decizia nr. 2657/14.12.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. x/2023 (care a admis contestaţia în anulare întemeiată pe prevederile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi a anulat decizia nr. 421/2022, între altele, pentru omisiunea examinării de către instanţa de recurs a celui de-al VII-lea motiv menţionat în rândul celor omise, referitor la nelegalitatea încheierii instanţei de apel din 5 noiembrie 2020 care a respins sesizarea CJUE cu întrebările preliminare formulate de reclamantă prin cererea din 25 februarie 2020, astfel cum a fost precizată la 14 iulie 2020). Urmare a rejudecării recursului în limitele motivelor omise de la examinare de către prima instanţă de recurs, prin decizia nr. 1529/6.06.2024 pronunţată în dosar nr. x/2020, s-a luat spre examinare motivul de recurs VII, alături de celelalte omise, astfel că partea a beneficiat de o examinare efectivă a criticilor sale.

Mai este de remarcat faptul că şi în această a doua judecare a recursului înfăptuită prin decizia civilă nr. 1529/6.06.20243, revizuenta a învestit din nou, pe cale incidentală, instanţa de recurs cu cererea de trimitere preliminară la CJUE a aceloraşi întrebări formulate în faţa instanţei de apel, dar respinse prin încheierea sa din 5.11.2020, ce a fost criticată pe calea recursului şi aceleaşi cu cele formulate pe cale incidentală în faţa primei instanţe de recurs, dar în legătură cu care aceasta a hotărât că nu se poate pronunţa mai înaintea recursului. Şi această a doua instanţă de recurs, întocmai cu prima, a apreciat - în virtutea dreptului său de a organiza şi gestiona chestiunile litigioase ale cauzei în ordinea procedurală firească - faptul că "nu se poate analiza distinct această cerere întrucât aspectele invocate în susţinerea acesteia constituie în acelaşi timp şi critici de nelegalitate afirmate prin petiţia de recurs, reprezentând unul din motivele de nelegalitate omisese din cercetare şi care urmează a fi analizate în cele ce succed (...)".

Rezultă cu suficientă măsură, pe baza celor anterior expuse, că circumscris cazului prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuenta a dedus judecăţii o cerere de revizuire care este deopotrivă tardivă, întrucât nu a formulată în termenul de o lună de la data pronunţării hotărârii instanţei de recurs, astfel cum reglementează art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., dar şi inadmisibilă, întrucât pe calea sa a reclamat un caz de "minus petita" din partea instanţei de recurs în legătură cu o cerere incidentală care se înscria între mijloacele sale largi de exercitare a dreptului la apărare, iar nu în legătură cu o cerere care ar fi dat în vreun fel cadrul obiectiv de învestire a instanţei (ca cerere principală, secundară ori incidentală).

Excepţia de neconvenţionalitate pe care revizuenta a opus-o excepţiilor invocate (de către instanţă ori de către intimaţi) care semnalau neregularităţile cererii sale de revizuire nu poate fi văzută ca fiind fundamentată, pe de o parte întrucât lipsesc acele împrejurări care să poată justifica necesitatea cunoaşterii considerentelor deciziei atacate nr. 421/2022 pentru formularea revizuirii. Pe de altă parte, atenuarea rigorilor procedurale prin renunţarea la termenul prevăzut de lege pentru formularea revizuirii, în temeiul art. 6 din CEDO aplicat prin raportare la art. 20 din Constituţie, în ideea asigurării unei efectivităţi a dreptului părţii la controlul judecătoresc al instanţelor - după cum a pretins revizuenta - nu se justifică atâta vreme cât cererea de revizuire deduce judecăţii o situaţie litigioasă care, pentru motivele mai sus prezentate, nu se circumscrie cazului invocat, prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., cererea de revizuire fiind inadmisibilă sub acest aspect.

În plus, aşa după cum corect au sesizat intimaţii, cererea de revizuire întemeiată pe acest caz nu respectă nici condiţia legală expres prevăzută de lege, ca aceasta să vizeze o hotărâre a instanţei de recurs care evocă fondul, condiţie cu atât mai necesară cu cât, cum s-a arătat, acest caz de revizuire este menit să asigure respectarea principiului disponibilităţii, printr-o soluţionare corectă şi completă a cauzei deduse judecăţii. Or, verificarea respectării/nerespectării acestui principiu de către instanţa a cărei hotărâre e atacată presupune realizarea unei judecăţi în fond, prin care instanţa de recurs să fie pusă în situaţia de a tranşa ea însăşi asupra cererilor care dau cadrul obiectiv de învestire.

Evocarea fondului de către instanţa de recurs presupune fie stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea care fusese reţinută în etapele procesuale anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt ce fuseseră pe deplin stabilite, în oricare din ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii decât cea care fusese aleasă până în acel moment.

O instanţă de recurs evocă fondul cauzei atunci când, statuând în drept în mod diferit faţă de modalitatea în care au făcut-o instanţele anterioare, pronunţă o soluţie proprie şi diferită de cele anterior date în aceeaşi cauză.

Condiţia ca hotărârea a cărei revizuire se cere să evoce fondul pricinii este impusă de caracterul acestei căi extraordinare de atac care este o cale de atac de retractare, prin care se cere instanţei de judecată care a soluţionat fondul unui proces să revină asupra hotărârii atacate, în principal, prin îndepărtarea erorilor săvârşite în legătură cu starea de fapt stabilită.

Se constată că în cauza dedusă judecăţii, în mod evident, ipoteza reglementată expres de textul de lege pentru cazul când se atacă pe calea revizuirii o hotărâre a unei instanţe de recurs, nu este respectată întrucât prin decizia nr. 421/24.02.2022 supusă revizuirii, a fost respins ca nefondat recursul reclamantei-revizuente, fiind menţinută decizia curţii de apel pronunţată în cauză.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea caz de revizuire invocat prin cererea revizuentei, întemeiat pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., s-a invocat o nesocotire/încălcare prin decizia de recurs nr. 421/2022 a autorităţii de lucru judecat a deciziei din primul apel exercitat în cauză, având nr. 877/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-ar fi tranşat definitiv asupra aplicabilităţii art. 103 C. proc. civ. în privinţa actului procedural al notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 şi a cererii de repunere în termen ce făceau obiectul litigiului.

Şi în acest caz este incident termenul de revizuire de o lună, reglementat prin dispoziţiile art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. care curge, în cazul hotărârilor care au fost date de instanţe de recurs în ipoteza reglementată la punctul 7 alin. (2), de la pronunţarea ultimei hotărârii. Cum ultima hotărâre dintre cele pretins contrare este cea a instanţei de recurs, se înţelege că termenul de revizuire de o lună curge de la pronunţarea acesteia, respectiv, 24 februarie 2022 şi se împlinea la 24 martie 2022 (întocmai ca în cazul primului motiv de revizuire).

Dar, şi pentru acest caz revizuenta s-a apărat invocând excepţia de neconvenţionalitate a art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. solicitând înlăturarea sa de la aplicare ori calcularea termenului de la momentul comunicării deciziei de recurs, realizată la iniţiativa şi solicitarea părţii, justificând aceasta prin nevoia cunoaşterii considerentelor deciziei nr. 421/2022, situaţia de contrarietate a celor două hotărâri neputând să rezulte (doar) din dispozitivul hotărârii atacate, ci doar pe baza motivării acesteia.

În alte cuvinte, aşa cum rezultă chiar din motivarea cererii de revizuire alocată acestuia caz invocat, se înţelege că revizuenta reclamă un caz de contrarietate în considerentele celor două hotărâri vizate, ceea ce se situează în afara cazului de revizuire consacrat prin dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

În mod unanim, doctrina şi jurisprudenţa constituie sub regimul de reglementare a vechiul C. proc. civ. au admis că acest motiv permite revizuirea în cazul în care se ajunge la situaţia ca acelaşi proces să fie soluţionat de două ori, pronunţându-se soluţii diferite, ireconciliabile, care fac imposibilă aducerea la îndeplinire, pe cale benevolă ori de executare silită, a dispoziţiilor acestora. De asemenea, jurisprudenţa instanţelor a evidenţiat că, în sensul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., pentru a exista contrarietate de hotărâri este necesar ca această contrarietate să existe între dispozitivele celor două hotărâri, care dobândesc autoritate de lucru judecat, iar nu între considerentele hotărârilor respective. Posibilitatea de a cere revizuirea în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ. este supusă, între altele, condiţiei ca hotărârile potrivnice să conţină elemente caracteristice existenţei lucrului judecat, raţiunea reglementării izvorând din necesitatea de a înlătura nelegalitatea izvorâtă din soluţionarea aceleiaşi pricini prin două hotărâri, în mod diferit; în acest caz de revizuire, instanţa sesizată nu face o judecată propriu-zisă, nu examinează care dintre cele două hotărâri contradictorii este justă ci, în conformitate cu prevederile art. 327 alin. (1) teza a 2-a C. proc. civ., anulează hotărârea din urmă, dată cu violarea lucrului judecat.

Chiar dacă şi sub reglementarea vechiul C. civ., autoritatea de lucru judecat, ca cel mai important efect al hotărârii judecătoreşti, avea recunoscute legal ambele sale manifestări, atât cea de prezumţie legală (efectul pozitiv al lucrului judecat) consacrată prin dispoziţiile art. 1200 pct. 4 din C. civ., cât şi cea de excepţie procesuală (efectul negativ al lucrului judecat) consacrată prin art. 1201 C. civ., sancţionată pe calea revizuirii reglementate în cuprinsul art. 322 pct. 7 C. proc. civ. era doar nesocotirea autorităţii de lucru judecat în manifestarea sa de excepţie procesuală, aspect ce rezultă atât din raţiunea reglementării acestui caz de revizuire mai sus redată, dar şi din cuprinsul art. 327 alin. (1) teza finală care oferea cadrul de soluţionare a revizuirii pentru contrarietatea de hotărâri şi care prevedea exclusiv soluţia anulării celei din urmă hotărâri, de natură să conducă la înlăturarea viciului de nelegalitate constând în nesocotirea autorităţii de lucru judecat doar în manifestarea sa negativă, când unul şi acelaşi litigiu, identic sub aspectul părţilor, obiectului şi cauzei, a fost soluţionat prin hotărâri care sunt contrare.

De altfel, situaţia acestui caz special de revizuire a rămas neschimbată chiar şi sub reglementarea noului C. proc. civ., până la modificarea sa adusă prin Legea nr. 310/2018.

Acestea fiind stabilite, condiţiile de admisibilitate ale revizuirii întemeiate pe cazul legal prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. presupuneau îndeplinirea următoarelor condiţii cumulative: i) să fie vorba de hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul pricinii; ii) hotărârile să fie pronunţate în aceeaşi pricină (deci să verifice tripla identitate de părţi, obiect şi cauză), dar în dosare diferite şi nu în acelaşi dosar, în diferitele etape procesuale parcurse de acelaşi litigiu; iii) în al doilea dosar să nu se fi invocat excepţia puterii de lucru judecat sau, dacă a fost ridicată, instanţa să nu se fi pronunţat asupra ei; iv) să se ceară anularea celei de-a doua hotărârii (iar nu a primeia).

Or, ceea ce rezultă cu evidenţă din motivarea cererii de revizuire este, în primul rând, faptul că revizuenta subordonează inadecvat cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., un caz de contrarietate în considerentele celor două hotărâri pe care le opune ca termeni ai revizuirii, în condiţiile în care, cum s-a arătat, acest motiv de revizuire era deschis sancţionării exclusiv cazului de contrarietatea în dispozitivele hotărârilor vizate. Felul în care revizuenta şi-a formulat cererea dovedeşte că, în realitate, aceasta a ataşat cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., motivele şi posibilităţile lărgite adăugate art. 513 alin. (4) sub reglementarea noului C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018 de modificare şi completare a acestuia, prin care s-a creat cadrul legal de soluţionare a revizuirii întemeiate pe un caz de contrarietate în considerente (inexistent până la acea dată) ceea ce, corelat cu dispoziţiile art. 430 - 431 C. proc. civ., a permis înţelegerea faptului că motivul de revizuire consacrat actual în prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează cazurile de încălcare a autorităţii de lucru judecat atât sub aspect negativ dar şi sub aspect pozitiv.

Însă, aşa cum s-a precizat la începutul analizei, procedând astfel revizuenta nesocoteşte dispoziţiile art. 3 alin. (1) ale Legii nr. 76/2012 prin efectul cărora cererea sa de revizuire nu poate fi supusă altor reguli procesuale decât cele în vigoare la data începerii procesului (anul 2008), aşadar celor regăsite în vechiul C. proc. civ. şi, în mod particular, dispoziţiilor din cuprinsul art. 322 pct. 7 corelate cu cele ale art. 327 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

În al doilea rând, modul inadecvat de concepere a revizuirii întemeiate pe acest caz, relevă şi nesocotirea condiţiei de admisibilitate care impune ca hotărârile pretins contrare să fie pronunţate în dosare diferite, iar nu în acelaşi dosar, în etape procesuale diferite parcurse de acelaşi litigiu. Or, în cazul revizuentei, hotărârile pretins contrare invocate sunt decizia de recurs nr. 421/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi decizia instanţei de apel din primul ciclu procesual al cauzei, nr. 877/2011, ambele pronunţate în acelaşi dosar.

Deşi revizuenta a contestat realitatea şi legitimitatea acestei condiţii de admisibilitate a revizuirii sub motivul că nu este înscrisă în lege, ea este de netăgăduit şi rezultă indiscutabil din scopul şi raţiunea instituirii prin lege a acestui caz de revizuire care, sub reglementarea art. 322 pct. 7 C. proc. civ., au constat - cum s-a arătat - în nevoia de înlăturare din ordinea juridică a hotărârilor contrare, cu dispoziţii ireconciliabile, pentru a asigura în acest fel înfăptuirea justiţiei prin punerea în executare a dispoziţiilor hotărârilor judecătoreşti. Nu tot ce este interzis, este înscris ca atare în lege, condiţia anterior analiză fiind una recunoscută unanim în doctrina şi jurisprudenţă, dedusă din raţiunea legii.

Prin urmare, întocmai ca şi în cazul primului motiv de revizuire invocat, se relevă că excepţia de neconvenţionalitate a art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., adoptat de legiuitor pentru organizarea exercitării dreptului de a formula calea de atac a revizuirii, a fost invocată pentru înlăturarea sa de la aplicare în scopul formulării unei cereri de revizuire inadmisibile, pe de o parte întrucât invocă un caz de revizuire inexistent/neprevăzut şi nesancţionat în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ. (contrarietatea în considerentele hotărârile opuse), iar pe de altă parte întrucât hotărârile pretins contrare au fost pronunţate în una şi aceeaşi cauză.

Aşadar, cunoaşterea considerentelor deciziei de recurs nr. 421/2022 nu putea fi esenţială revizuentei nici pentru invocarea cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., întrucât dacă ar fi existat în mod real un caz de încălcare a autorităţii de lucru judecat prin decizia atacată a unei alte hotărâri judecătoreşti, acest lucru ar fi trebuit să rezulte din dispozitivele acestora, iar nu din considerente.

Faţă de amplele apărări dezvoltate de revizuentă prin invocarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei instanţei de drept european, în scopul declarat de a-i fi asigurat accesul efectiv şi nerestricţionat la calea de atac extraodinară a revizurii pentru a i se asigura astfel dreptul la un proces echitabil şi la un remediu efectiv, Înalta Curte reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei CEDO, unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care impune printre altele, ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu mai fie repuse în discuţie (cauza Brumărescu împotriva României).

Prin raportare la jurisprudenţa CEDO în materia revizuirii unei hotărâri judecătoreşti, Înalta Curte reţine că prin hotărârea din data de 4 iunie 2013, pronunţată în cauza Gridan şi alţii împotriva României, CEDO a reiterat faptul că securitatea juridică presupune respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, în timp ce acest principiu semnifică faptul că nicio parte în proces nu mai este îndreptăţită să solicite revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive doar cu scopul de a obţine o reexaminare a cauzei, competenţa instanţelor sesizate cu o cerere de revizuire impunându-se a fi exercitată doar pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, nu pentru a efectua o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu poate fi tratată ca un recurs deghizat, iar simpla posibilitate de existenţă a două puncte de vedere asupra problemei juridice ridicată într-o anume cauză, nu constituie un motiv de reexaminare. Îndepărtarea de acest principiu se justifică numai atunci când aceasta este impusă de circumstanţe obligatorii şi cu privire la fond (cauza Ryabykh împotriva Rusiei).

Cu toate acestea, exigenţele respectării principiului securităţii juridice nu sunt absolute, în anumite circumstanţe, cu caracter excepţional, redeschiderea unei proceduri putând fi măsura reparatorie cea mai adecvată în cazul în care art. 6 din Convenţie a fost încălcat şi, în orice caz, revizuirea ar trebui exercitată de către autorităţi cu stabilirea unui just echilibru între interesele în joc.

În lumina acestor dezlegări de principiu, CEDO a statuat, spre exemplu, că au semnificaţia încălcării art. 6 par. 1 din Convenţie revizuirea bazată pe noi dovezi în cazul în care, prin decizia de casare, nu se indică motivul pentru care dovezile nu au putut fi obţinute în timpul procedurii iniţiale (Popov împotriva Moldovei, decembrie 2005), desfiinţarea unei hotărâri definitive şi obligatorii pentru simplul motiv că existau diferite opinii referitoare la interpretarea probelor prezentate (Mitrea împotriva României), că nu s-a demonstrat că s-ar fi comis, în procedura iniţială, greşelile procedurale sau erorile judiciare de natură să justifice anularea hotărârilor definitive şi obligatorii pronunţate în cauză (Gridan şi alţii împotriva României) ori redeschiderea unei proceduri finalizate cu o hotărâre definitivă, în urma unei cereri de revizuire formulată tardiv (Androne împotriva României).

Toată această jurisprudenţă a Curţii Europene reiterează necesitatea ca procedura de revizuire a hotărârilor judecătoreşti definitive să îşi păstreze caracterul excepţional, iar instanţele interne să asigure un just echilibru între interesele în joc în acest tip de procedură, care nu trebuie să devină un mijloc de reexaminare a cauzei. Recursul, revizuirea ori contestaţia în anulare constituie căi extraordinare de atac ce permit remedierea nu a oricăror greşeli procedurale ori erori comise în activitatea de judecată, ci doar a acelora ce se înscriu în cazurile punctuale şi pentru motivele specifice admise de legiuitor. Extinderea acestor cazuri şi motive prin interpretarea extensivă a celor existente deja, prin adăugarea unora noi sau prin "construirea" cadrului legal care să facă posibilă includerea şi a altora ce nu se înscriu în voinţa expresă şi neîndoielnică a legiuitorului, îndepărtează de la principiile jurisprudenţei CEDO întrucât deschide căi de desfiinţare a hotărârilor judecătoreşti acolo unde legiuitorul nu a făcut-o.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că revizuenta urmăreşte, în realitate, să obţină o nouă reexaminare a cauzei spre a obţine calea rediscutării necesităţii unei trimiteri preliminare la CJUE (ce a fost în mod expres respinsă prin dispozitivul deciziei celei de-a doua instanţe de recurs cu nr. 1529/6.06.2024) sau o nouă judecată asupra chestiunii litigioase referitoare la admisibilitatea acţiunii prin raportare la dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. din 1865, invocând drept temei de revizuire fie o pretinsă omisiune de soluţionare din partea celei dintâi instanţe de recurs, fie o pretinsă diferită interpretare dată chestiunii litigioase prin considerentele celor două decizii pe care le opune. Ceea ce este însă semnificativ de subliniat, este că, pentru a-şi deschide această cale, revizuenta pretinde asigurarea accesului său la calea extraordinară de atac a revizuirii prin suprimarea tuturor condiţiilor legale impuse de legiuitor pentru organizarea exercitării acestui drept, respectiv prin înlăturarea condiţiilor legale privitoare la termenul de formulare a revizuirii reglementat prin dispoziţiile art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ..(a cărui neconstituţionalitate a invocat-o) ori a celor referitoare la condiţia legală a "evocării fondului" prin hotărârea atacată (invocând neconstituţionalitatea art. 322 alin. (1) C. proc. civ.), toate acestea spre a deduce soluţionării o revizuire întemeiată pe situaţii care nu se circumscriu cazurilor invocate, respectiv cele prevăzute în cuprinsul art. 322 pct. 2 şi pct. 7 din C. proc. civ., după cum s-a argumentat în cele de mai sus.

Or, a deschide calea unui astfel de demers, care îmbracă forma abuzului procesual întrucât nu respectă niciuna din exigenţele legale ale căii de atac formulate, în timp ce pretinde asigurarea efectivităţii procedurii, dincolo de orice limite legale spre a "beneficia de posibilitatea clară, concretă şi efectivă de a contesta un act", ar însemna tocmai ruperea justului echilibru între interesele aflate în joc ale părţilor cu interese contrare şi un act de discriminare pozitivă a revizuentei câtă vreme niciun argument cu care şi-a justificat solicitările de renunţare la exigenţele procedurale legale nu a fost găsit întemeiat sau măcar rezonabil.

În considerarea tuturor acestor argumente, cererea de revizuire va fi respinsă, urmând ca Înalta Curte să facă aplicare dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.

Astfel fiind, va fi admisă cererea intimatului D. de obligare a revizuentei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 5 347,06 RON, dovada cheltuielilor fiind realizată cu înscrisurile depuse la dosar, file x (nu şi cele de la filele x care reprezintă cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat alocat altui dosar, cu nr. x/2023).

Deşi intimaţii G., H. şi I., au avut aceeaşi solicitare prin întâmpinare, respectiv de acordare a cheltuielilor de judecată, întrucât aceştia nu au depus şi dovada efectuării lor, nu vor putea beneficia de aceeaşi măsură, a acordării cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de revizuenta A. ca inadmisibilă.

Respinge, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 421 din 24 februarie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2008.

Obligă pe revizuenta A. la plata sumei de 5 347,06 RON către intimatul D., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 martie 2025.