Civil tort claim for ECHR Article 3 violations: appellate violation of devolutive limits and adversarial principle in tort damages

Şedinţa publică din data de 20 martie 2025

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul general, şi Primarul general al Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea acestora la plata unor daune morale rezultate din încălcarea art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, în principal, în sumă de 400.000 euro, în RON la cursul BNR din data plăţii, sau, în subsidiar, suma pe care instanţa o consideră rezonabilă, începând cu data pronunţării hotărârii.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa nr. 1336 din 12 decembrie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar general, la plata către reclamant, cu titlu de daune morale, a sumei de 40.000 de euro, echivalent în RON, la cursul BNR din data plăţii; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Primarul general al Municipiului Bucureşti.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia nr. 778 din 4 iulie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul principal formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar general, împotriva sentinţei civile nr. 1336 din 12 decembrie 2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, privind şi pe intimatul pârât Primarul general al Municipiului Bucureşti; a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă, ca neîntemeiată, şi cererea formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primar general; a fost menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate; a fost respins apelul incident, formulat de apelantul reclamant A., ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 778 din 4 iulie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul susţine încălcarea limitelor efectului devolutiv, prevăzut de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel procedând la rejudecarea cauzei şi respingerea acţiunii din perspectiva presupusei reparări a prejudiciului, aspect ce nu a fost solicitat de reclamant şi nu a fost pus în discuţia părţilor, fiind, astfel, incident, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Învederează că acţiunea ce face obiectul dosarului pendinte priveşte exclusiv răspunderea civilă delictuală a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primar general, şi Primarul general al Municipiului Bucureşti, nu pe cea a Statului Român şi, prin urmare, dacă Statul Român execută sau nu hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate în alte dosare, nu face obiectul acţiunii de faţă şi nici a apelului, ca urmare a efectului devolutiv al acestei căi de atac.

Instanţa de apel a încălcat nu doar regulile de procedură, ci şi norma de drept material stabilită de art. 477 C. proc. civ. atunci când, prin trimitere la culpa Statului Român, a exonerat de răspundere pe pârâţii din prezenta cauză.

Recurentul susţine şi încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., sens în care arată că instanţa de apel, în mod nelegal, a schimbat cadrul procesual şi obiectul cauzei. Astfel, reclamantul a solicitat acordarea de daune pentru încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului (supunerea la tratamente inumane şi degradante), în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar general, şi Primarul general al Municipiului Bucureşti, iar instanţa de apel a analizat cauza în raport cu un terţ, Statul Român, care a fost condamnat la plata de daune pentru încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţie (neexecutarea hotărârilor judecătoreşti).

Instanţa de apel, după schimbarea cadrului procesual şi a obiectului dosarului, nu a mai analizat cauza în raport cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi Primarul general al Municipiului Bucureşti, constatând nelegal că reclamantul nu ar mai putea introduce prezenta acţiune dacă Statul Român a fost condamnat deja în alt dosar.

Referitor la repararea prejudiciului reţinută în decizia atacată, recurentul invocă dispoziţiile art. 1385 alin. (1) C. civ. şi arată că pretinsa reparare a prejudiciului nu a fost pusă în discuţie de instanţa de apel pentru ca părţile să îşi poată exprima poziţia asupra acestui aspect.

Susţine că daunele acordate prin hotărârea CEDO, pronunţată în cauza 40067/06 pentru perioada 2005-2008 şi prin sentinţa nr. 9194/2022 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti pentru perioada 2019-2022 vizează exclusiv neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive, respectiv încălcarea art. 6 din Convenţie, iar nu încălcarea art. 3 din Convenţie - tratamente inumane şi degradante.

Susţine că pentru perioadele 2008-2019 şi 2022-prezent nu a fost stabilită vreo compensaţie bănească în sarcina pârâţilor sau a Statului Român.

Afirmă că, deşi Statul Român a fost condamnat la plata daunelor pentru 6 ani din cei 23 de încălcare a drepturilor reclamantului şi ale mamei sale, însă pentru alt obiect, acest fapt nu îi exonerează pe pârâţii din prezenta cauză de răspunderea pentru propriile fapte delictuale pentru restul perioadei până în prezent întrucât reclamantul împreună cu mama sa sunt supuşi în continuare tratamentelor inumane şi degradante.

Recurentul invocă şi încălcarea dispoziţiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., învederând că, în speţă, nu se regăsesc ipotezele acestui text de lege pentru a fi lăsat nesoluţionat apelul incident şi, prin urmare, simpla soluţionare a apelului principal nu poate fi invocată pentru justificarea caracterului nefondat al apelului incident, astfel cum a reţinut instanţa de apel.

Arată că angajarea răspunderii civile delictuale a pârâului Primarul general al Municipiului Bucureşti a fost solicitată prin apelul incident în raport cu obligaţiile acestuia de asigurare a demnităţii şi de respectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, obligaţii ce rezultă din dispoziţiile art. 154 alin. (1) din Codul administrativ, ale art. (3) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi ale art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.

Solicită admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei atacate, respingerea apelului principal formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar general, precum şi admiterea apelului incident, în sensul obligării şi a Primarului general al Municipiului Bucureşti la plata de daune, în cuantum de 400.000 euro către reclamant, obligarea Municipiului Bucureşti, prin Primar general, la plata dobânzii legale penalizatoare, prevăzute de art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 13/2011, la suma acordată cu titlu de daune, prin sentinţa nr. 1336 din 12 decembrie 2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, începând cu data de 12 decembrie 2023 până la momentul plăţii.

5. Apărările formulate

Intimaţii nu au depus întâmpinări în cauză.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţie a fost fixat termen de judecată la data de 20 martie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

În prealabil, trebuie precizat că recurentul-reclamant a criticat decizia de apel, susţinând că instanţa a încălcat limitele devoluţiunii şi principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii, critici ce vor fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ("când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"), fiind pusă în discuţie exclusiv nesocotirea unor norme procedurale, iar nu şi din perspectiva celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum s-a apreciat prin motivarea cererii de recurs.

Motivul de recurs anterior evocat este fondat.

Astfel, deşi apelul este o cale devolutivă de atac, în sensul că provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., judecata în apel este limitată, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum) şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă (tantum devolutum quantum iudicatum).

Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii. În acest sens, al limitării efectului devolutiv al apelului de către apelant, se statuează prin art. 477 alin. (1) C. proc. civ.: "Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

În situaţia în care motivele de apel invocate sunt incomplete sau lacunare, instanţa de apel, în virtutea rolului său activ [art. 22 alin. (2), alin. (4) şi alin. (5) C. proc. civ..], respectând principiile disponibilităţii (art. 9 C. proc. civ.) şi contradictorialităţii (art. 14 C. proc. civ.), precum şi dreptul la apărare (art. 13 C. proc. civ.), va extrage esenţialul din criticile generice şi argumentaţiile implicite, decelând finalitatea motivelor de apel invocate de parte, dincolo de imperfecţiunea termenilor folosiţi ori de insuficienta structurare a cererii de apel.

Totodată, conform art. 478 C. proc. civ., "(1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. (2) Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. (…) (3) În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi. (4) Părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe (…)".

Astfel apelul, chiar dacă provoacă o nouă judecată în fond, rămâne o cale de atac de reformare, prin care se verifică legalitatea şi temeinicia hotărârii, fiind firesc ca un atare control să se refere la ceea ce s-a judecat în primă instanţă.

Prin urmare, în toate cazurile, limitele efectului devolutiv impun instanţei de apel să se raporteze la criticile de apel invocate şi să nu rejudece cauza dincolo de acestea, respectând principiul disponibilităţii, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel".

În acord cu cele susţinute de către recurentul-reclamant, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a nesocotit aceste dispoziţii legale, situaţie ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru considerentele expuse în continuare.

Prin cererea dedusă judecăţii, reclamantul a invocat încălcarea de către pârâţi a dispoziţiilor art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, supunerea sa la tratamente inumane şi degradante constând în lăsarea fără apă curentă în locuinţa familiei sale, situaţie de fapt existentă inclusiv la momentul introducerii acţiunii de faţă.

Înalta Curte constată că prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată, obligând exclusiv pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar general, la plata către reclamant, cu titlu de daune morale, a sumei de 40.000 de euro, echivalent în RON, la cursul BNR din data plăţii, şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Primarul general al Municipiului Bucureşti.

În acest sens, tribunalul a reţinut că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 998-999 C. civ. de la 1864 pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar general, nesocotirea art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, invocată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, reprezentând o faptă ilicită care a produs un prejudiciu moral de sorginte, mai ales, psihică, reclamantului.

S-a arătat, în esenţă, sub acest aspect, că atitudinea pârâtului sus-menţionat denotă "nesocotirea obligaţiei pozitive ce îi revenea în cadrul principiilor statuate de art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de a întreprinde orice măsuri rezonabile şi oportune pentru a împiedica privarea reclamantului de apă curentă, fapt ce conturează existenţa unei fapte ilicite", cu atât mai mult cu cât pârâtului îi revin şi obligaţii ce decurg din convenţia de concesiune încheiată cu B. S.A., care îi permit un control strict asupra modului de derulare a exploatării de către concesionar a serviciului public de furnizare a apei în Bucureşti, având deci faţă de reclamant o obligaţie de a-i garanta "dreptul de a accesa la serviciul de furnizare de apă potabilă şi menajeră".

Învestită cu soluţionarea apelului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar general, precum şi cu apelul incident formulat de reclamantul A., apel incident prin care acesta din urmă solicita schimbarea sentinţei tribunalului în sensul obligării la plata daunelor şi a celuilalt pârât şi respectiv, plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei acordate cu titlu de daune morale, instanţa de prim control judiciar a admis apelul principal, schimbând în parte hotărârea primei instanţe în sensul respingerii ca neîntemeiată şi a cererii formulate împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar general, şi procedând ca atare la o analiză a pretenţiilor deduse judecăţii din perspectiva faptei ilicite reprezentate de eşecul de îndeplinire a obligaţiilor de control a executării contractului de concesiune cu B. S.A., faptă ce a fost reţinută şi prin hotărârea Curţii europene a drepturilor omului, prin care s-a constatat încălcarea de către statul român a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţie în privinţa reclamantului şi a mamei sale.

Conform considerentelor deciziei civile recurate, instanţa de apel a constatat că Statul Român, ca subiect de drept distinct, deţinător al forţei publice, este autorul faptei ilicite constând în inacţiunea de a sprijini reclamantul în demersurile sale de punere în executare a titlului executoriu şi, deşi pârâtul Municipiul Bucureşti, parte a contractului de concesiune încheiat cu B. S.A., avea datoria să urmărească modul în care concesionarul îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contractul cadru, executarea hotărârilor judecătoreşti definitive putea fi adusă la îndeplinire prin multiple mecanisme apte să conducă la constrângerea debitorului în executarea obligaţiei în care este implicat chiar Statul Român, ca deţinător al forţei publice.

A mai reţinut instanţa de apel că este întemeiată critica pârâtului sus-menţionat formulată prin motivele de apel referitoare la prejudiciu, apreciind că acesta nu îndeplineşte condiţia de a nu fi fost reparat încă, având în vedere hotărârea Curţii europene a drepturilor omului, pronunţată în cauza 40067/06 şi sentinţa nr. 9194/2022 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, prin care au fost acordate reclamantului şi mamei sale daune morale, în cuantum total de 20.000 euro.

În finalul analizei efectuate, curtea de apel a conchis că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale a celor doi pârâţi chemaţi în judecată, concluzie ce se impune chiar dacă reclamantul a făcut trimitere la dispoziţiile art. 3 din Convenţie, câtă vreme fapta imputată acestora şi prejudiciul ce se pretinde a fi reparat este acelaşi cu cel afirmat atât în faţa instanţei europene, cât şi în litigiul soluţionat prin sentinţa nr. 9194/2022 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

Or, Înalta Curte observă că, astfel cum deja s-a arătat, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, şi Primarul general al Municipiului Bucureşti pentru prejudiciile cauzate de încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, acuzând faptul că situaţia prejudiciabilă subzistă şi în prezent.

Totodată, prin apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, au fost formulate critici cu privire la fapta ilicită şi prejudiciu, astfel cum au fost reţinute prin hotărârea primei instanţe, susţinându-se că, în speţă, nu au fost probate.

În acest context, reţinând că fapta imputată pârâţilor şi prejudiciul ce se pretinde a fi reparat este acelaşi cu cel afirmat atât în faţa instanţei europene, cât şi în litigiul soluţionat prin sentinţa nr. 9194/2022 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, care a fost reparat integral, instanţa de apel a nesocotit limitele devoluţiunii, astfel cum sunt reglementate la art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., regula tantum devolutum quantum apellatum fiind o aplicaţie specifică, în apel, a principiului disponibilităţii consacrat de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., care prevede că "limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

În strânsă legătură cu cele prezentate, instanţa de recurs mai reţine că, atunci când a apreciat că sunt întemeiate criticile apelantului-pârât cu privire la prejudiciu, instanţa de apel a omis a observa că, prin apelul formulat, intimatul-pârât nu a susţinut că prejudiciul a fost reparat integral, ci a învederat că acesta nu a fost dovedit.

Totodată, în acord cu susţinerile recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că, fundamentându-şi soluţia pe argumentul acoperirii integrale a prejudiciului, care nu a fost invocat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, prin motivele de apel şi nici nu a fost pus în discuţia părţilor, instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, prevăzut de art. 14 din C. proc. civ. anterior citat.

Mai mult, din moment ce aceste chestiuni de drept nu au fost invocate prin cererea de apel a pârâtului Municipiul Bucureşti şi nici nu au fost puse în discuţia părţilor în alt mod, instanţa de apel a încălcat şi principiul contradictorialităţii. În acest sens, trebuie subliniat că art. 14 alin. (4) din C. proc. civ. prevede că "părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu", iar alin. (6) al aceluiaşi articol statuează că "instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

Acest principiu fundamental are, printre altele, rolul de a garanta părţilor exercitarea dreptului la apărare, având în vedere că existenţa contradictorialităţii impune cerinţa ca nicio măsură să nu fie ordonată de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor, pentru că nicio măsură nu poate fi dispusă de judecător fără a acorda părţilor dreptul de a se apăra, asigurându-le acestora posibilitatea de a a-şi susţine şi de a-şi argumenta cererile, de a solicita administrarea de probe, de a combate susţinerile adversarului.

Prin urmare, în raport cu limitele legale ale caracterului devolutiv al apelului, se reţine că instanţa de apel era ţinută să analizeze doar motivele şi mijloacele de apărare invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Procedând în sens contrar, prin analizarea cauzei în raport cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană drepturilor omului şi nu a celor prevăzute de art. 3 din Convenţie, invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, instanţa de apel a depăşit limitele legale ale devoluţiunii determinate de ceea s-a supus judecăţii în prima instanţă, prevăzute de art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. încălcând, totodată, principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii, aspecte de natură să producă recurentului-reclamant o vătămare care nu poate fi remediată decât prin casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare.

Date fiind argumentele mai sus evocate, impunându-se concluzia că nesocotirea de către instanţă a garanţiilor procesuale menţionate constituie încălcări care atrag nulitatea hotărârii, vătămarea produsă părţii rezultând cu evidenţă din lipsa posibilităţii de a-şi susţine apărările şi cererile în coordonatele deduse judecăţii, reţinerea incidenţei motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. face necesară casarea în tot a deciziei civile recurate, pricina urmând a fi rejudecată de aceeaşi instanţă de apel spre a exista astfel posibilitatea de a avea beneficiul unei judecăţi care parcurge toate gradele de jurisdicţie permise de lege.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu se mai impune în această fază procesuală analiza susţinerilor recurentului-reclamant cu privire la neacoperirea integrală a prejudiciului, respectiv a faptului că pentru perioada 2008 - 2019 şi aceea ulterioară anului 2022 până în prezent nu a fost stabilită vreo compensaţie bănească în sarcina pârâţilor sau a Statului Român.

Recurentul invocă şi încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., învederând că, în speţă, nu se regăsesc ipotezele acestui text de lege pentru a fi lăsat nesoluţionat apelul incident şi, prin urmare, simpla soluţionare a apelului principal nu poate fi invocată pentru justificarea caracterului nefondat al apelului incident, astfel cum a reţinut instanţa de apel.

În acest sens, susţine că angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Primarul general al Municipiului Bucureşti a fost solicitată prin apelul incident în raport cu obligaţiile acestuia de asigurare a demnităţii şi de respectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, obligaţii ce rezultă din dispoziţiile art. 154 alin. (1) din Codul administrativ, ale art. (3) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi ale art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.

Referitor la această critică de recurs, Înalta Curte constată că art. 472 alin. (2) C. proc. civ. statuează că "Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident, prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect."

Analizând susţinerile recurentului, se reţine că, contrar acestora, în cauză, nu s-a constatat că a rămas fără efect apelul incident formulat de reclamant, ci acesta a fost respins, ca nefondat, pentru considerentele expuse în justificarea soluţiei de admitere a apelului formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general.

Prin urmare, în raport cu soluţia pronunţată şi considerentele prezentate în argumentarea acesteia, nu poate fi reţinută încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., critica recurentului sub acest aspect fiind neîntemeiată.

În privinţa celeilalte critici de nelegalitate aduse deciziei atacate, vizând îndeplinirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Primarul general al Municipiului Bucureşti, Înalta Curte constată că aspectele puse în discuţie prin intermediul acesteia [şi care ar putea fi examinată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..] nu se mai impun a fi cenzurate în recurs, faţă de motivul de casare găsit întemeiat, urmând a fi avute în vedere de instanţa de rejudecare.

În consecinţă, faţă de încălcările regulilor de drept procesual examinate în cele ce preced, care atrag nelegalitatea deciziei recurate prin prisma incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza prevederilor art. 497 din acelaşi act normativ, va admite recursul, va casa decizia civilă recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, în vederea rejudecării apelului principal şi, în funcţie de soluţia dată acestuia, a apelului incident, formulate împotriva sentinţei tribunalului, în limitele anterior enunţate, conform dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., cu respectarea dezlegărilor din prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 778A din 4 iulie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată, astăzi, 20 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.