State liability for moral damages arising from unjust deprivation of liberty confirmed by acquittal under Constitutional Court Decision No. 136/2021

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2025

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

2. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa la data de 3 august 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 500.000 de euro, cu titlu de despăgubiri civile - reprezentând daune morale, pentru privarea nelegală de libertate ca urmare a arestului preventiv în cauza nr. 333/D/P/2016, precum şi pentru restrângerea libertăţii, în mod nelegal, ca urmare a obligaţiei de a nu părăsi localitatea, cu aplicarea dobânzii legale aferente acestei sume; obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, în cuantum de 50.000 de euro, cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli cu deplasarea din localitatea de reşedinţă Ţăndărei, judeţul Ialomiţa, către Miercurea Ciuc, judeţul Harghita, şi către Târgu-Mureş, judeţul Mureş, precum şi cheltuielile de cazare şi onorariile de avocat pentru asistarea/reprezentarea sa juridică în cursul procesului penal, sumă ce trebuie actualizată cu rata inflaţiei.

3. Sentinţa Tribunalului Ialomiţa, secţia civilă

Prin sentinţa nr. 25 din 19 ianuarie 2021, Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtul Statul Român; a respins acţiunea, ca inadmisibilă; a admis cererea de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, formulată de intervenienta Curtea de Apel Târgu-Mureş.

4. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia nr. 529 din 5 aprilie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 25 din 19 ianuarie 2021, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă; a anulat sentinţa civilă apelată şi a reţinut cauza spre rejudecare.

Prin decizia nr. 279 din 13 martie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, evocând fondul, a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi cu intervenienta Curtea de Apel Târgu-Mureş; a obligat pe pârât la plata sumei de 25.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi la plata dobânzii legale aferente, calculată de la data rămânerii definitive a prezentei decizii şi până la data plăţii; a respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată; a respins cererea de intervenţie accesorie, ca neîntemeiată; a respins cererea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

5. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 279 din 13 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, au declarat recurs.

Recurentul-reclamant A., în dezvoltarea motivelor de recurs, relativ la soluţia vizând solicitarea sa de acordare a daunelor materiale, susţine că instanţa de apel ar fi trebuit să facă aplicarea dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ. cu privire la prezumţiile judiciare, fiind de la sine înţeles că orice persoană care participă la proces suportă costuri cu asistenţa sau reprezentarea judiciară şi costuri de deplasare, acestea din urmă neputând fi trecute cu vederea pentru motivul că nu au fost dovedite cu înscrisuri.

Având în vedere durata destul de mare a procesului penal în care a fost implicat, distanţa dintre localitatea de domiciliu şi sediul instanţei care a soluţionat dosarul penal, susţine recurentul că a suportat cheltuieli considerabile cu deplasarea.

În privinţa cuantumului daunelor morale acordate, recurentul-reclamant apreciază că acesta nu este proporţional cu întinderea în timp a suferinţelor sale psihice şi nici nu este în măsură să diminueze gravitatea consecinţelor produse de privarea sa de libertate.

Prin recursul formulat, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, susţine că instanţa de apel a aplicat greşit Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale care a constatat ca fiind neconstituţionale dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., nu şi cele ale art. 9 alin. (5) din acelaşi cod, ce au un conţinut identic, considerentele acestei decizii nefiind suficiente pentru a da reclamantului dreptul la reparaţie, din moment ce mecanismul concret de valorificare a acestui drept fundamental este reglementat printr-o lege organică.

Apreciază că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere jurisprudenţa CEDO potrivit căreia nelegalitatea privării de libertate trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii, dreptul la despăgubiri nefiind recunoscut, de exemplu, când în hotărârea de achitare s-a menţionat expres că măsura arestării preventive a fost prelungită în cursul urmăririi penale şi menţinută în cursul judecăţii, în condiţiile prevăzute de lege.

Susţine că dreptul la libertate şi la siguranţă, prevăzut de art. 5 din Convenţie, deşi este un drept fundamental şi inalienabil, nu are caracter absolut, însăşi Convenţia reglementând situaţiile de excepţie, legitime, legale şi obiectiv determinate, în care acest drept poate cunoaşte anumite limitări. Condiţia legalităţii reţinerii şi arestării preventive este esenţială pentru a se constata incidenţa cazului de excepţie prevăzut de art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenţie. Legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanţiilor procesuale reglementate în paragrafele 2, 3 şi 4 ale aceluiaşi art. 5, garanţii care, în speţă, au fost respectate, acestea fiind reglementate în dreptul intern, respectiv C. proc. pen.

Afirmă că achitarea inculpatului nu conduce automat la ideea că măsura arestului preventiv, arestului la domiciliu şi a controlului judiciar ar fi fost nelegale, fiind la latitudinea instanţei de judecată aprecierea caracterului nelegal al măsurilor dispuse şi a respectării garanţiilor procesuale reglementate de Convenţie.

Referitor la cuantumul daunelor morale acordate, apreciază că este nejustificat, cu referire la o decizie de speţă a instanţei supreme.

Susţine că cererea de chemare în judecată nu are drept temei răspunderea civilă delictuală a statului pentru erori judiciare reglementate prin norme speciale pentru a fi necesară analiza incidenţei prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituţia României, raportate la art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, astfel încât, în speţă, se ridică problema temeiniciei obligării pârâtului la plata prejudiciului pretins, prin prisma situaţiei de fapt evocate şi în raport cu temeiul juridic invocat pe capătul subsidiar de cerere.

Învederează că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale întrucât nu a fost dovedită o faptă ilicită proprie a pârâtului, iar răspunderea civilă delictuală obiectivă a pârâtului pentru fapta altuia nu poate fi reţinută întrucât acesta nu are calitatea de comitent pentru magistraţii procurori.

Mai susţine că cercetarea penală şi trimiterea în judecată a unor persoane fizice şi juridice nu constituie o faptă ilicită, cât timp s-au circumscris unui cadru legal, în cauză nefiind invocate sau dovedite încălcări ale unor norme de procedură penală sau abuz în serviciu contra intereselor reclamantului sau alte abuzuri şi neglijenţe în modul de cercetare a cauzei.

Soluţia de achitare dispusă în cauza penală în care reclamantul a fost cercetat nu stabileşte o culpă a statului, titular al acţiunii penale, pentru a atrage obligarea acestuia la plata unor daune morale, desfăşurarea cercetării penale, chiar dacă s-a finalizat cu constatarea nevinovăţiei reclamantului, neavând un caracter ilicit întrucât nicio normă de drept intern sau internaţional nu conţine o prevedere în acest sens.

Subliniază că, atât timp cât din probatoriul administrat nu se face dovada caracterului abuziv al anchetei desfăşurate cu privire la faptele imputate reclamantului, nu se poate reţine că acesta a fost arestat nelegal. Totodată, afirmă că, în cauză, au fost respectate garanţiile procesuale reglementate de paragrafele 2, 3 şi 4 ale art. 5 din Convenţie.

Apreciază că, în cauză, nu s-a dovedit că autorităţile statului ar fi lansat campania mediatică împotriva reclamantului şi nici că ar fi existat o scurgere de informaţii din dosarul penal, cu scopul denigrării şi afectării imaginii publice a acestuia şi cu încălcarea prezumţiei de nevinovăţie de care se bucura. Susţine că statul nu poate fi ţinut răspunzător întrucât nu are rolul de a cenzura informaţiile apărute în presă, dat fiind că s-ar încălca dreptul fundamental la exprimare prevăzut de art. 30 alin. (8) din Constituţie.

Cu privire la încălcarea dreptului la viaţă privată, arată că măsurile dispuse împotriva reclamantului îndeplinesc pragul de necesitate şi proporţionalitate pe care atât Convenţia, cât şi legiuitorul român le-au stabilit pe cale jurisdicţională.

Relativ la cuantumul daunelor morale acordate, susţine caracterul nerezonabil al acestora. Invocă dispoziţiile art. 540 alin. (1) C. proc. pen. şi jurisprudenţa CEDO şi arată că regulile de evaluare a prejudiciului trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate şi să nu aibă, în primul rând, un scop patrimonial.

6. Apărările formulate

Recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant, ca nefondat.

Sub un prim aspect, învederează că instanţa de apel s-a raportat greşit, în soluţionarea cererii privind daunele morale, doar la dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, fără a avea în vedere că dispoziţiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen. nu au fost abrogate, iar dreptul la libertate şi la siguranţă, prevăzut de art. 5 din Convenţie, nu este absolut, însăşi Convenţia reglementând situaţiile de excepţie în care acest drept poate cunoaşte limitări. Afirmă că este la latitudinea instanţei să analizeze cauza şi să aprecieze dacă măsura arestului preventiv, arestului la domiciliu şi controlului judiciar au fost nelegale.

Apreciază că reclamantul nu a dovedit că a fost victima unei erori judiciare din partea organelor statului pentru a putea fi necesară analiza incidenţei dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Constituţia României, raportate la art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Totodată, nu poate fi reţinută răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru fapta proprie sau pentru fapta altuia, pârâtul neavând calitatea de comitent pentru magistraţii procurori.

7. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 31 iulie 2024, a fost fixat termen de judecată la data de 16 ianuarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul demersului judiciar pendinte este reprezentat de cererea prin care reclamantul A., în temeiul art. 52 alin. (3) din Constituţie, al art. 539 şi 540 din C. proc. pen., al art. 5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi al art. 1349 C. civ. a solicitat acordarea de daune morale pentru privarea de libertate şi pentru restrângerea libertăţii sale, în mod nelegal, ca urmare a obligaţiei de a nu părăsi localitatea, dispuse în procesul penal, precum şi daune materiale constând în cheltuielile de deplasare, cazare şi onorariile de avocat efectuate în dosarul penal, prevalându-se de soluţia de achitare dispusă de instanţa de judecată.

Cu titlu prealabil, se impune a fi arătat că, potrivit situaţiei de fapt stabilite la judecata în fond a cauzei, reclamantul a fost reţinut pentru 24 de ore în ziua de 8 aprilie 2010, iar prin încheierea din data de 9 aprilie 2010, pronunţată în dosarul nr. x/2010 de către Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, acesta a fost arestat preventiv pentru o perioadă de 29 de zile, măsură ce a fost prelungită în cursul urmăririi penale şi menţinută după trimiterea în judecată, până când Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia penală nr. 75R/08.02.2011, a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, respectiv oraşul Ţăndărei.

Prin decizia penală nr. 599 din 23 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2012, în baza dispoziţiilor art. 396 alin. (1) şi alin. (5), raportate la cele ale art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., inculpatul A. a fost achitat pentru infracţiunea de trafic de trafic de minori, prevăzută de art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din C. pen., cu referire la art. 210 lit. a)-c), cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., pentru infracţiunea de spălare de bani, prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, precum şi pentru infracţiunea de aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) şi alin. (2) din C. pen.

Prin critica formulată de recurentul A. prin recursul declarat în cauză, critică încadrabilă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în raport cu norma legală despre care se afirmă că ar fi încălcată [iar nu în cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum s-a arătat prin motivarea cererii de recurs], se susţine că instanţa de apel ar fi trebuit să facă aplicarea dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ. cu privire la prezumţiile judiciare, în ceea ce priveşte dovedirea cheltuielilor de deplasare făcute în procesul penal, solicitate în speţă sub forma daunelor materiale.

În acest sens, se arată că este de la sine înţeles că orice persoană care participă la proces suportă costuri cu asistenţa sau reprezentarea judiciară şi costuri de deplasare.

Potrivit art. 329 C. proc. civ., "În cazul prezumţiilor lăsate la lumina şi înţelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte posibilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori."

Înalta Curte observă că textul legal precitat nu instituie în sarcina judecătorului o obligaţie de aplicare a prezumţiilor judiciare, posibilitatea ca acesta să tragă concluzia existenţei sau inexistenţei faptului care trebuie probat, pornind de la anumite mijloace de probă directe sau de la anumite împrejurări, fiind o chestiune de apreciere a magistratului.

Faptul că instanţa de apel nu a aplicat prezumţia judiciară în sensul dorit de recurent este un aspect ce vizează probatoriul administrat şi circumstanţele factuale desprinse din acesta, presupunând deci analiza temeiniciei hotărârii recurate. Astfel, prezumţiile sunt mijloace de probă, iar faptele conexe pe care acestea se pot baza nu sunt aspecte ale pricinii care să poată fi subsumate controlului de legalitate.

Relativ la cuantumul reparaţiei acordate, modalitatea în care instanţa de apel a particularizat criteriile de evaluare, prin identificarea lor în situaţia de fapt dedusă judecăţii şi a cuantificat, în consecinţă, despăgubirile, constituie exclusiv o chestiune de apreciere, în raport de probele administrate.

În acest context, se constată că valorificarea susţinerilor recurentului relative la cuantumul daunelor morale care, în opinia acestuia, nu ar fi proporţionale cu întinderea în timp a suferinţelor sale psihice şi nici în măsură să diminueze gravitatea consecinţelor produse de privarea sa de libertate, urmărind ca, în acest mod, să obţină o redimensionare a acestora în sensul majorării lor, ar presupune strict verificarea temeiniciei deciziei atacate, situaţie care este însă incompatibilă cu controlul judiciar exercitat de instanţa de recurs, limitat la verificarea legalităţii deciziei, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţine prin recursul declarat în cauză că Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 produce efecte doar în privinţa normei de drept prevăzute de art. 539 C. proc. pen. (normă specială), nu şi în privinţa art. 9 alin. (5) din acelaşi cod, care este norma generală din materia reparării pagubelor suferite prin dispunerea unor măsuri privative de libertate în mod nelegal, ce corespunde art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Ca atare, apreciază că atâta timp cât nu s-a stabilit că reclamantului i-ar fi fost încălcate, în procesul penal, garanţiile procesuale prevăzute de paragr. 2-4 ale art. 5 din Convenţie, astfel cum sunt relevate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv, nu s-a stabilit nelegalitatea privării de libertate pe temeiul art. 539 alin. (2) C. proc. pen., instanţele de fond aveau a statua că privarea de libertate a fost legală.

Critica astfel formulată este nefondată pentru că argumentele de interpretare dezvoltate în privinţa sferei de aplicare a normei prevăzute de art. 539 C. proc. pen. au fost dezlegate de Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12 mai 2021, iar instanţele judecătoreşti trebuie să le respecte, nu să le reevalueze cum, nepermis, pretinde recurentul-pârât.

Prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale, s-a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională.

Drept urmare, ulterior publicării Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen. nu au devenit neconstituţionale în integralitatea lor, ci au rămas aplicabile în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de instanţa de contencios constituţional, în sensul că prin aceste prevederi legale se recunoaşte dreptul la repararea pagubei şi în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare.

În ceea ce priveşte obligativitatea deciziilor sale, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că "puterea de lucru judecat care însoţeşte actele pronunţate/emise de Curtea Constituţională se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acestea" (a se vedea, spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din data de 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1415 din data de 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din data de 23 noiembrie 2009, sau Decizia nr. 414 din data de 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din data de 4 mai 2010).

Dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, anterior subliniat, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a constatat, în mod corect, că reclamantul se află în ipoteza avută în vedere prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, fiind irelevant că până la acest moment nu au fost declarate neconstituţionale şi prevederile art. 9 alin. (5) C. proc. pen., apărare care tinde a lipsi de efecte juridice decizia Curţii Constituţionale anterior evocate.

De asemenea, Înalta Curte reţine şi că, prin Decizia nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 142 din data de 20 februarie 2023, obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat că:

"În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.

În acest context, caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzaţiei în materie penală constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.."

Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condiţiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri şi în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, respectiv atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.

În motivarea acestei dezlegări, instanţa supremă a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din data de 3 martie 2021 face parte din categoria deciziilor ce sancţionează o soluţie legislativă, pentru lipsa unei situaţii ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 C. proc. pen., instanţa de contencios constituţional statuând că, în privinţa unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluţii de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate (paragraful 45).

Considerentele decizorii ale hotărârii prealabile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, au în vedere faptul că, urmare a pronunţării Deciziei nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum au fost sancţionate prin decizia menţionată, au dobândit o aplicare previzibilă şi unitară (paragraful 47).

Totodată, s-a reţinut că soluţiile de clasare sau de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzaţiei penale şi, ca urmare a acestui fapt, al reţinerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (paragrafele 50 şi 51).

A mai arătat instanţa supremă şi că cele două decizii obligatorii - Decizia de recurs în interesul legii nr. 15/2017, respectiv, Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 - nu oferă o viziune diferită asupra relevanţei hotărârii de achitare în ce priveşte dreptul la despăgubiri, întrucât se raportează la situaţii distincte în care se pretinde un asemenea drept; decizia de recurs în interesul legii se referă la ipoteza arestării nelegale, caz în care hotărârea de achitare, prin ea însăşi, nu are valoare din perspectiva dreptului la despăgubiri, dacă arestarea nelegală nu s-a constatat în condiţiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen., în timp ce decizia Curţii Constituţionale are în vedere ipoteza arestării injuste, demonstrate tocmai prin hotărârea de achitare în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi cod.

Prin urmare, a constatat că aceste două decizii converg în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., evident, însă, pe laturi diferite.

Ca atare, faţă de cele reţinute în considerentele Deciziei nr. 1 din 16 ianuarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum au fost anterior arătate, sunt lipsite de relevanţă susţinerile recurentului-pârât prin care aceasta a invocat că soluţia de achitare, întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., nu echivalează cu neîndeplinirea condiţiilor dispunerii măsurilor reţinerii şi a arestării preventive la momentul la care au fost luate, dreptul la despăgubiri al reclamantului din prezenta cauză neraportându-se la o măsură privativă de libertate nelegală, ci la caracterul injust al acesteia, confirmat prin pronunţarea soluţiei de achitare.

Nu este de natură a determina o altă concluzie nici împrejurarea că dispoziţiile art. 5 paragraful 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului garantează un drept executoriu de reparaţie numai victimelor unei arestări sau detenţii dispuse în condiţii contrare celor statuate de paragrafele 1-4 al aceluiaşi text, care reglementează dreptul la libertate şi condiţiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerinţă permisă autorităţii statale în exercitarea acestui drept.

Sunt, aşadar, neîntemeiate susţinerile recurentului-pârât privitoare la acest aspect, întrucât, potrivit celor statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021 şi prin Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, legea naţională, astfel cum a fost interpretată, acordă un standard de protecţie mai ridicat decât cel al Convenţiei, în materia garanţiilor pentru privarea de libertate.

Recunoaşterea dreptului la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă/injustă, nu reprezintă o exigenţă a Convenţiei, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecţie, ci, ţinând cont de faptul că dispoziţiile art. 1 alin. (3), ale art. 23 alin. (1) şi ale art. 53 alin. (3) teza I din Constituţie oferă un standard mai înalt de protecţie a libertăţii individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptăţit să ofere, prin legislaţia internă, o atare protecţie prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din art. 5 paragraful 5 din Convenţie (paragraful 31 şi 47 din Decizia nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale).

Având în vedere că, aşa cum s-a arătat anterior, prin decizia Curţii Constituţionale şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior evocate, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă şi în cazul persoanelor faţă de care a fost dispusă în conformitate cu prevederile legale o măsură preventivă privativă de libertate, dar care a devenit nedreaptă tocmai prin soluţia de clasare, pentru că însăşi acuzaţia s-a dovedit a fi neîntemeiată, Înalta Curte constată că, în mod legal, instanţa de apel a considerat că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, fără a se putea reţine, aşa cum a invocat recurentul-pârât, nesocotirea normei generale reprezentată de art. 9 alin. (5) C. proc. pen.

Astfel, dat fiind faptul că faţă de reclamant s-a dispus măsura achitării în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., această împrejurare este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de parte în urma privării injuste de libertate, instanţa de apel reţinând, în mod legal, că sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege pentru recunoaşterea acestui drept.

În privinţa susţinerilor din cadrul recursului cu privire la nedovedirea faptului că autorităţile statului ar fi lansat campania mediatică împotriva reclamantului şi nici că ar fi existat o scurgere de informaţii din dosarul penal, cu scopul denigrării şi afectării imaginii publice a acestuia şi cu încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, se constată că acestea sunt fără corespondent în soluţia pronunţată de instanţa de apel care a respins cererea reclamantului de acordarea a daunelor morale pentru prejudiciul decurgând din divulgarea datelor cu caracter personal.

Sub un ultim aspect, recurentul-pârât critică cuantumul daunelor morale acordate, susţinând caracterul nerezonabil al acestora.

Pentru aceleaşi argumente referitoare la imposibilitatea verificării temeiniciei deciziei atacate în această fază procesuală, reţinute mai sus cu privire la critica recurentului-reclamant vizând aspectul cuantumului daunelor morale acordate, instanţa de recurs constată că acest aspect excedează atribuţiilor prezentei instanţe de control judiciar.

Pentru considerente expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa împotriva deciziei civile nr. 279A din 13 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa împotriva deciziei civile nr. 279A din 13 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 ianuarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.