Return of concessioned land and exclusion of improvements from contractual restitution under insolvency suspension rules

Şedinţa publică din data de 20 martie 2025

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Oneşti la data de 25 mai 2019, reclamantul Municipiul Oneşti, prin primar, a chemat în judecată pe pârâta S.C. Servsal S.A. Oneşti, solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună: obligarea pârâtei la a preda reclamantei terenul categoria de folosinţă curţi construcţii în suprafaţă de 13.315 m.p., identificat cu nr. cadastral x şi construcţiile edificate pe acesta, identificate cu numerele cadastrale nr. x, intabulate în Cartea funciară nr. x/UAT Oneşti, libere de orice sarcini, potrivit art. 9 alin. (2) din Contractul de concesiune nr. x/1.04.2013; obligarea pârâtei la plata de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a bunului proprietate publică, pe temeiul răspunderii civile delictuale, calculată la valoarea taxei anuale de ocupare loc public aplicabilă de la data rezilierii contractului de concesiune, prin decizia civilă definitivă nr. 602/31.03.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2013, şi până la data executării efective a obligaţiei prevăzute la pct. l din acţiune; obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii, în sumă de 500 euro pe zi de întârziere, potrivit art. 11 alin. (2) din Contractul de concesiune nr. x/01.04.2013, calculate de la data rezilierii contractului de concesiune şi până la data executării efective a obligaţiei prevăzută la pct. l din acţiune; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prin sentinţa nr. 2306 din 24 octombrie 2019, pronunţată de Judecătoria Oneşti în dosarul nr. x/2019, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bacău.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal în data de 11 noiembrie 2019.

La data de 20 ianuarie 2020, reclamantul a depus cerere de modificare a acţiunii iniţiale, prin care a mărit cuantumul despăgubirilor materiale solicitate la suma totală de 24.712.640 RON, sumă ce va fi actualizată până la predarea efectivă a imobilelor, precum şi al daunelor cominatorii în cuantum total de 685.000 euro, sumă ce va fi actualizată până la predarea efectivă a imobilelor, arătând că, de la momentul introducerii cererii de chemare in judecată şi până în prezent, pârâta nu a înţeles să îşi achite obligaţiile legale, fapt ce a condus la majorarea debitului ce reprezintă un prejudiciu pentru bugetul Municipiului Oneşti.

Pârâta a depus cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate dreptul său de preferinţă cu privire la cumpărarea, concesionarea, închirierea terenului în suprafaţă de 14924,00 mp, identificat cu nr. cadastral x, teren pe care se află construcţiile proprietatea sa, în temeiul art. 321 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997.

Prin încheierea nr. 314 din 29 iunie 2020, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secţia I civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secţia I civilă, la data de 28 iulie 2020 sub dosar nr. x/2019.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia I civilă

Prin sentinţa nr. 942 din 12 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia I civilă, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere (obligare predare teren 13315 mp şi construcţiile edificate pe teren), acesta fiind respins ca atare; au fost respinse, ca nefondate, celelalte capete de cerere privind pe reclamantul Municipiul Oneşti, prin primar, şi pe pârâta S.C. Servsal S.A. Oneşti.

3. Hotărârile pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă

Prin încheierea din 28 aprilie 2023, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a respins cererea de suspendare a judecăţii apelului, formulată de intimată şi, în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, a constatat încetată acţiunea în ce priveşte capetele de cerere formulate pentru obligarea pârâtei la plata de despăgubiri şi daune cominatorii.

Prin decizia nr. 236 din 18 aprilie 2024, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a admis apelul civil formulat de apelantul-reclamant Municipiul Oneşti, prin primar, împotriva sentinţei nr. 942 din 12 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. Servsal S.A. Oneşti, prin lichidator judiciar A., având ca obiect obligaţie de a face; a anulat, în tot, sentinţa apelată şi, în rejudecare, a respins, ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, a admis, în parte, acţiunea, a obligat pe pârâtă să predea reclamantului, liber de orice sarcini, terenul categoria curţi construcţii în suprafaţă de 13.315 mp (suprafaţa măsurată fiind de 13.402 mp), identificat cu număr cadastral x, înscris în CF nr. x UAT Oneşti, identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de domnul expert B., teren ce a făcut obiectul Contractului de concesiune nr. x din 1.04.2013; în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, a constatat încetată acţiunea în ce priveşte capetele de cerere formulate pentru obligarea pârâtei la plata de despăgubiri şi daune cominatorii; a respins, ca nefondată, cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă; a obligat intimata să plătească apelantului suma de 1500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 28 aprilie 2023 şi a deciziei nr. 236 din 18 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, reclamantul Municipiul Oneşti, prin primar, a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin critica formulată împotriva încheierii din 28 aprilie 2025, recurentul susţine că nu sunt incidente, în cauză, dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, în temeiul cărora instanţa de apel a constatat încetată acţiunea reclamantului în privinţa capătului de cerere vizând obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a bunului proprietate publică, pe temeiul răspunderii civile delictuale, precum şi obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii.

Învederează că acest articol nu se aplică în procesele care au ca finalitate obţinerea unui titlu executoriu întrucât demersurile de obţinere a unei hotărâri judecătoreşti care să statueze asupra drepturilor creditorilor nu împietează asupra caracterului concursual şi colectiv al procedurii insolvenţei. Apreciază că nu se poate dispune încetarea acţiunii dacă valorificarea dreptului ce face obiectul acesteia nu se va putea realiza în cadrul procedurii insolvenţei, textul legal fiind incident doar în cazul acţiunilor care reprezintă mijloace apte să asigure valorificarea efectivă a creanţei pe calea unei proceduri de executare silită.

Recurentul critică decizia instanţei de apel sub aspectul admiterii parţiale a apelului şi a respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâtei să predea reclamantei construcţiile edificate identificate cu numerele cadastrale nr. x, intabulate în Cartea Funciară nr. x/UAT Oneşti, libere de orice sarcini.

Arată că instanţa de apel a observat că obiectul concesionării a fost doar terenul, nu şi construcţiile C1-C7 indicate de către Municipiul Oneşti, însă admiterea doar în parte a acţiunii încalcă dreptul de proprietate publică al UAT Oneşti, garantat de Constituţia României.

Învederează că, raportat la obiectul şi cauza acţiunii, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că nu a fost învestită să analizeze obligaţia de predare a construcţiilor edificate pe teren, identificate cu numerele cadastrale nr. x, intabulate în Cartea Funciară nr. x/UAT Oneşti, libere de orice sarcini, ci doar să cerceteze dacă, potrivit clauzei de la art. 9 alin. (2) din contractul de concesiune, pârâta avea obligaţia de a preda aceste construcţii.

Afirmă că lipsa unei calificări juridice corespunzătoare a cererii deduse judecăţii constituie un argument pentru constatarea încălcării rolului activ al instanţei, prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Apreciază că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că situaţia construcţiei nu poate fi stabilită în prezentul litigiu, deoarece instanţa de judecată a fost învestită doar limitat, cu petitele ce au fost analizate, deşi primul capăt de cerere l-a reprezentat obligaţia de predare a construcţiilor edificate pe teren, identificate cu numerele cadastrale nr. x, intabulate în Cartea Funciară nr. x/UAT Oneşti, libere de orice sarcini, iar acesta constituia o modalitate de a uza de dreptul său de proprietate.

Susţine că, în cauză, nu era vorba despre existenţa unei suprapuneri a două drepturi de proprietate, respectiv dreptul de proprietate asupra construcţiilor şi dreptul de proprietate asupra terenului pe care s-au edificat aceste construcţii întrucât în ambele situaţii proprietar tabular este reclamanta UAT Oneşti şi nu se regăseşte ipoteza în care s-ar fi construit pe terenul altuia.

Învederează că, în mod greşit, s-a reţinut lipsa învestirii instanţei de judecată cu o cerere referitoare la respectarea dreptului de proprietate asupra imobilului clădire, raportat la dispoziţiile art. 865 alin. (1) C. civ.

Arată că statul şi unităţile administrativ-teritoriale, în calitate de titulari ai dreptului de proprietate publică, au, potrivit alin. (1) al art. 865 C. civ., obligaţia de a întreprinde orice măsuri necesare pentru apărarea proprietăţii publice, respectiv atât măsuri administrative, cât şi măsuri de natură juridică, fie ele civile - acţiuni în justiţie prin care, în general, se apără proprietatea (acţiuni contractuale şi delictuale), acţiuni posesorii, precum şi acţiunea în revendicare, fie penale - plângeri referitoare la atingeri de natură penală, aduse proprietăţii publice.

Calitatea de bun domenial presupune că titularul dreptului de proprietate publică are obligaţia de a întreprinde orice măsuri necesare pentru apărarea proprietăţii publice, inclusiv să apere în justiţie dreptul său care a fost încălcat. În acest scop el va putea recurge la mijlocul direct de apărare a dreptului de proprietate, care este acţiunea în revendicare, dar are posibilitatea introducerii în justiţie a oricărei acţiuni posesorii, inclusiv a unei acţiuni posesorii în obligaţia de a face, aceasta constituind un mijloc de apărare în justiţie a dreptului de proprietate, aflat la îndemâna proprietarului bunului împotriva posesorului sau împotriva altei persoane care deţine bunul respectiv fără drept.

Aşadar, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, în sensul că acţiunea, în raport de precizarea obiectului cererii şi de temeiul de drept invocat de reclamantă, respectiv art. 861 raportat la art. 865 din C. civ., reprezintă o veritabilă acţiune posesorie şi, în mod vădit eronat, a fost calificată ca fiind o acţiune în răspundere contractuală, prin aplicarea exclusivă a clauzei de la art. 9 alin. (2) din contractul de concesiune.

Recurentul susţine şi nerespectarea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 alin. (1) CEDO.

Expune situaţia de fapt şi istoricul raporturilor contractuale derulate între părţi, şi susţine că, în urma rezilierii Contractului de concesiune nr. x/01.04.2013, pârâta nu a înţeles să elibereze de bunăvoie şi să pună la dispoziţia Municipiului Oneşti, în calitate de proprietar, suprafaţa de teren care a făcut obiectul contractului de concesiune şi construcţiile edificate pe aceasta, situate în Municipiul Oneşti, str. x, deşi ele îi revin de plin drept, gratuit şi libere de orice sarcini, fapt ce îl îndreptăţeşte pe proprietarul bunurilor la a solicita instanţei, pe calea procedurii de drept comun, îndeplinirea obligaţiei de a face.

Afirmă că cele şapte construcţii edificate sunt atestate în domeniul public al Municipiului Oneşti, în conformitate cu Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Oneşti nr. 39/02.08.2002, imobile pe care pârâta le ocupă fără drept, iar Contractul de concesiune nr. x/01.04.2013 a fost însuşit de către ambele părţi contractante, acestea fiind ţinute să-şi respecte întocmai obligaţiile asumate, conform principiului forţei juridice obligatorii a contractului.

Invocă dispoziţiile art. 136 din Constituţia României şi ale art. 861 C. civ. şi arată că instanţa de apel a nesocotit faptul că Municipiul Oneşti, în calitate de proprietar de drept, şi-a consolidat dreptul său de proprietate, procedând la intabularea dreptului său de proprietate asupra acestor imobile, înscriind imobilul în Cartea Funciară nr. x/UAT Oneşti, conform încheierii de carte funciară nr. x/22.01.2003 emise de către BCPI Oneşti, în temeiul Hotărârii Consiliului Local Oneşti nr. 39/02.08.2002.

Susţine că prevederile clauzelor Contractului de concesiune nr. x/01.04.2013 sunt în acord cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă nr. 54/2006 şi Hotărârii Guvernului nr. 168/2007 şi, prin urmare, fiind vorba despre un contract bilateral, voinţa părţilor este cea care guvernează raporturile juridice dintre acestea.

Recurentul învederează că hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea prevederilor art. 50 din Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 168/2007, întrucât nu a luat în considerare faptul că obligaţia concesionarului de a preda concedentului construcţiile edificate identificate cu numerele cadastrale nr. x, intabulate în Cartea Funciară nr. x/UAT Oneşti, libere de orice sarcini, este o obligaţie instituită de către lege şi de la care nu se poate deroga.

Reiterează aplicabilitatea principiului executării în natură reglementat în art. 1.516 alin. (1) din C. civ., principiu care este incident şi în cazul obligaţiilor de a face şi invocă dispoziţiile art. 1.527 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă".

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata S.C. Servsal S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Susţine astfel că, raportat la pretenţiile recurentei de realizare a creanţelor asupra averii debitorului, la faptul că sentinţa de deschidere a procedurii falimentului a rămas definitivă la data de 29 martie 2023, precum şi la dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014, este legală soluţia curţii de apel, prin care s-a constatat încetată acţiunea în privinţa capetelor de cerere vizând daunele materiale şi daunele cominatorii.

Învederează că, analizând obiectul şi cauza acţiunii, instanţa de apel a constatat corect că nu a fost învestită să examineze cui aparţine dreptul de proprietate asupra construcţiilor ce se află pe terenul concesionat, ci doar dacă, potrivit clauzei prevăzute la art. 9 alin. (2) din contractul de concesiune, pârâta avea obligaţia de a preda aceste construcţii. Aşadar, apreciază că instanţa de apel a analizat dacă există în sarcina pârâtei obligaţia predării construcţiilor în cauză, constatând că în contract nu este prevăzută o astfel de obligaţie.

Recurentul a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţie a fost fixat termen de judecată la 20 martie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin critica formulată împotriva încheierii din 28 aprilie 2025, ce urmează a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, sens în care arată că acest text legal nu se aplică în procesele care au ca finalitate obţinerea unui titlu executoriu, precum în cauză, ci doar în cazul acţiunilor care reprezintă mijloace apte să asigure valorificarea efectivă a creanţei pe calea unei proceduri de executare silită.

Potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, "De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. (…) La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează".

Această dispoziţie legală imperativă îşi găseşte resortul în caracterul colectiv şi concursual al procedurii de insolvenţă, fiind interzis creditorilor să iniţieze noi acţiuni judiciare ori extrajudiciare pentru a-şi realiza creanţele asupra averii debitorului, şi să le continue, dacă erau deja începute, urmând ca valorificarea drepturilor de creanţă să aibă loc în cadrul procedurii speciale de insolvenţă, derogatorie de la dreptul comun.

Din interpretarea textului legal precitat, rezultă că, după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii, intervine încetarea acţiunii judiciare, iar instanţa învestită cu soluţionarea unui astfel de litigiu va constata incidenţa art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 şi, pe cale de consecinţă, va dispune încetarea judecării procesului, în etapa procesuală în care se află. Dreptul de creanţă născut anterior deschiderii procedurii va putea fi valorificat exclusiv în cadrul procedurii de insolvenţă, cu respectarea exigenţelor legii speciale.

Alegaţiile recurentei în sensul în care textul legal nu se aplică în procesele care au ca finalitate obţinerea unui titlu executoriu, nu poate fi primită, în raport cu dispoziţiile art. 102 alin. (3) din legea insolvenţei, potrivit cărora "cererea de admitere a creanţelor trebuie făcută chiar dacă acestea nu sunt stabilite printr-un titlu". Astfel, pentru valorificarea creanţelor în procedura insolvenţei nu este necesar ca acestea să fie constatate printr-un titlu executoriu, fiind suficiente înscrisuri sau alte mijloace de probă cu care să se dovedească existenţa şi întinderea lor.

În acest sens, urmează a fi avute în vedere şi considerentele Deciziei nr. 22/2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii (publicată în M.Of. nr. 62 din 23 ianuarie 2025), prezentând relevanţă, în contextul analizat, considerentele cuprinse la paragrafele 95 şi 126 care au următorul conţinut:

"(…) 95. Din textul de lege sus-citat [art. 75 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2014] rezultă că nu se suspendă decât acţiunile pentru recuperarea creanţelor, nu şi cele care au ca obiect rezilierea/rezoluţiunea contractelor pentru neexecutare, acţiunile prin care se solicită anularea unui act juridic, acţiunile reale etc. În situaţia în care astfel de acţiuni în anulare, reziliere sau rezoluţiune au şi capete de cerere subsidiare, constând în restituirea prestaţiilor sau acoperirea unor prejudicii ca urmare a admiterii capătului principal de cerere, acestea vor fi disjunse şi suspendate în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

126. Acţiunile judiciare supuse suspendării de drept sunt proceduri judiciare care tind la stabilirea unei creanţe băneşti împotriva debitorului, care au drept scop obţinerea de către creditor a unui titlu executoriu împotriva debitorului."

Aşadar, în cauză, faţă de calitatea intimatei-pârâte, de debitoare împotriva căreia s-a dispus, prin hotărâre definitivă, intrarea în procedura generală a insolvenţei şi de obiectul capetelor de cerere cu privire la care s-a dispus măsura contestată în prezentul recurs, capete de cerere privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri şi daune cominatorii, Înalta Curte constată că, în mod legal, s-a apreciat ca fiind incidentă ipoteza reglementată de teza finală a textului de lege anterior evocat şi s-a dispus încetarea acţiunii judiciare.

În acest context, trebuie precizat că nu se poate da curs în această fază procesuală excepţiei autorităţii de lucru judecat invocată de intimată, întrucât, în raport de incidenţa normei speciale, anterior analizată, urmează a se valida măsura încetării acţiunii civile în aplicarea, prioritară, a acestor dispoziţii subzistă.

Printr-o altă categorie de critici, îndreptate împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, recurentul susţine că s-a reţinut greşit lipsa învestirii instanţei de judecată cu o cerere referitoare la respectarea dreptului de proprietate asupra imobilului clădire, raportat la dispoziţiile art. 865 alin. (1) C. civ., şi, prin urmare, se impune examinarea acesteia din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul arată că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, în sensul că acţiunea, în raport de precizarea obiectului cererii şi de temeiul de drept invocat de reclamantă, respectiv art. 861 raportat la art. 865 din C. civ., reprezintă o veritabilă acţiune posesorie şi, în mod vădit eronat, a fost calificată ca fiind o acţiune în răspundere contractuală, raportat la aplicarea exclusivă a clauzei de la art. 9 alin. (2) din contractul de concesiune.

Apreciază recurentul că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că situaţia construcţiei nu poate fi stabilită în prezentul litigiu deoarece instanţa de judecată a fost învestită doar cu petitele ce au fost analizate, deşi primul capăt de cerere l-a reprezentat obligaţia de predare a construcţiilor edificate pe teren, identificate cu numerele cadastrale nr. x, intabulate în Cartea Funciară nr. x/UAT Oneşti, libere de orice sarcini, iar această solicitare constituie o modalitate de a uza de dreptul său de proprietate.

Deşi nelegalitatea deciziei a fost susţinută din această perspectivă pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., toate criticile menţionate se circumscriu şi vor fi astfel analizate pe tărâmul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ("când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"), întrucât pun în discuţie încălcarea de către instanţa de apel a unor principii şi reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii, recurentul afirmând, în esenţă, că cererea dedusă judecăţii nu ar fi primit calificarea juridică corespunzătoare, şi că, astfel, instanţa ar fi încălcat limitele învestirii stabilite prin cererea de chemare în judecată, încălcându-şi, totodată, obligaţiile ce îi reveneau în virtutea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ. referitoare la rolul activ al judecătorului.

Înalta Curte reţine sub acest aspect că, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără, însă, a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. În acelaşi sens, art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Instanţa nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel".

Cererea de chemare în judecată reprezintă actul de procedură prin care se declanşează procesul civil, iar unul dintre principalele efecte juridice ale cererii de chemare în judecată formulate de reclamant îl constituie stabilirea cadrului procesual în care se va desfăşura judecata din punct de vedere al părţilor (cadrul procesual subiectiv), precum şi din punct de vedere al pretenţiei concrete deduse judecăţii şi al cauzei pe care se fundamentează respectiva pretenţie, înţeleasă astfel ca situaţie de fapt calificată juridic (cadrul procesual obiectiv).

Prin urmare, în raport cu dispoziţiile legale mai sus enunţate, instanţa este ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, astfel încât trebuie să hotărască asupra a tot ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii şi în raport de persoanele care figurează ca părţi în proces.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept, însă judecata în apel este limitată, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum - şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum -, aşa cum rezultă din prevederile art. 478 C. proc. civ.

În calea de atac devolutivă a apelului instanţa verifică soluţia atacată atât din punctul de vedere al temeiniciei acesteia, statuând dacă situaţia de fapt reţinută prin hotărâre este concordantă probelor administrate în cauză şi a fost corespunzător stabilită, cât şi sub aspectul legalităţii, respectiv dacă prima instanţă a identificat, interpretat şi aplicat corect normele de drept material incidente situaţiei de fapt dedusă judecăţii.

Conform prevederilor art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., referitoare la limitele efectului devolutiv, prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, respectiv calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

În cauză, contrar susţinerilor recurentului, nu poate fi însă reţinută încălcarea acestor norme de procedură, instanţa de apel analizând pretenţiile deduse judecăţii potrivit calificării juridice pe care însăşi partea le-a dat-o prin cererea de chemare în judecată şi cu respectarea principiului devoluţiunii în apel.

Astfel, primul capăt de cerere al acţiunii deduse judecăţii, cu privire la care recurentul invocă încălcarea limitelor învestirii, vizează obligarea pârâtei S.C. Servsal S.A. Oneşti să predea reclamantului terenul categoria de folosinţă curţi construcţii în suprafaţă de 13.315 m.p., identificat cu nr. cadastral x, şi construcţiile edificate pe acesta, identificate cu numerele cadastrale nr. x, intabulate în Cartea funciară nr. x/UAT Oneşti, libere de orice sarcini, potrivit art. 9 alin. (2) din Contractul de concesiune nr. x/01.04.2013, întemeiat în drept pe prevederile art. 136 din Constituţie, ale art. 1516 alin. (1), art. 1527 alin. (1), art. 1270 alin. (1) şi ale art. 861 C. civ.

Pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamantului, esenţiale sunt motivele acţiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, independent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat [dar susceptibil de încadrare şi calificare corectă de către instanţă, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ..].

Or, în speţă, motivele cererii de chemare în judecată relevă, fără putinţă de tăgadă, că ceea ce s-a pretins în cadrul procesului a fost angajarea răspunderii pârâtei în raport cu obligaţiile stabilite prin contractul de concesiune încheiat între părţi şi reziliat prin decizia nr. 602 din 31 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul solicitând predarea imobilului teren şi construcţii, conform stipulaţiilor contractuale, respectiv conform art. 9 alin. (2) din contractul de concesiune nr. x/01.04.2013.

Mai mult, în faţa instanţei de apel, prin cererea de apel, reclamantul a solicitat, în mod expres, schimbarea, în integralitate, a sentinţei atacate şi admiterea primului capăt de cerere, invocând cu art. 9 alin. (1) şi art. 7 alin. (8) din acelaşi contract.

Doar prin intermediul recursului pendinte recurentul-reclamant susţine că a învestit instanţa de judecată cu o acţiune posesorie întemeiată pe dreptul de proprietate publică al unităţii administrativ-teritoriale, pretinzând că temeiul de drept ar fi art. 861 raportat la art. 865 din C. civ.

Or, examinând decizia atacată, instanţa de recurs reţine că din niciun considerent al acesteia nu rezultă că instanţa devolutivă s-ar fi îndepărtat de la obiectul concret al pretenţiilor deduse judecăţii în analiza pe care a efectuat-o, ci, dimpotrivă, din cuprinsul hotărârii rezultă că instanţa de apel a procedat la analiza punctuală a fiecărei chestiuni relevante invocate, infirmând soluţia pronunţată de tribunal şi constatând că acţiunea este admisibilă, raportat la cauza acesteia - răspunderea contractuală, şi soluţionând litigiul în limitele învestirii, aşa cum au fost stabilite de reclamant prin cererea de chemare în judecată şi, respectiv, prin cererea de apel.

Astfel, în analiza solicitării reclamantului de a restitui terenul categoria de folosinţă curţi construcţii şi construcţiile C1-C7 aflate pe teren, instanţa de apel a reţinut că pârâta are obligaţia de restitui terenul care a fost utilizat de aceasta în derularea concesiunii, în raport de dispoziţiile deciziei nr. 602 din 31 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a dispus rezilierea contractului de concesiune şi având în vedere art. 9 alin. (2) din acelaşi contract, potrivit cărora "La încetarea contractului de concesiune, terenurile ce au fost utilizate de concesionar în derularea concesiunii vor fi predate libere de orice sarcini concedentului". În privinţa construcţiilor solicitate de reclamant, a apreciat că acestea nu pot fi restituite întrucât nu fac obiectul contractului de concesiune, în raport de dispoziţiile aceleiaşi clauze contractuale.

Faţă de aceste argumente, sunt vădit neîntemeiate susţinerile recurentului referitoare la faptul că, prin lipsa unei calificări corespunzătoare a cererii de chemare în judecată, instanţa de apel ar fi încălcat prevederile art. 22 alin. (2) Cod de procedură, care impun judecătorului obligaţia de a preveni orice greşeală în aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, de a analiza şi de a pune în dezbaterea părţilor şi alte aspecte decât cele menţionate în cererea de chemare în judecată.

Rolul activ nu poate fi exercitat decât cu respectarea principiului disponibilităţii precum şi a tuturor celorlalte reguli de procedură aplicabile procesului, fiind evident că, în contextul cauzei, instanţa nu putea lua în considerare decât motivele de fapt invocate de reclamant. Limitele judecăţii trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanţei, iar rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt este limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa având sarcina de a clarifica, eventual, doar acele situaţii care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată, ipoteză care nu se regăseşte în cauză.

Prin urmare, reţinând că instanţa de apel nu a schimbat fizionomia cererii de chemare în judecată şi a soluţionat litigiul, cu respectarea principiul disponibilităţii şi a dispoziţiilor stabilite de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în prezentul recurs nu pot fi primite susţinerile recurentului privind nerespectarea dreptului de proprietate publică a UAT Oneşti din perspectiva unei acţiuni posesorii întemeiate pe dispoziţiile art. 861 şi ale art. 865 C. civ. şi relevanţa intabulării în cartea funciară a imobilelor-construcţie solicitate a fi restituite.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Oneşti, prin primar, împotriva încheierii din 28 aprilie 2023 şi a deciziei nr. 236 din 18 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Reţinând culpa procesuală a recurentului, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe acesta din urmă la plata către intimată a sumei de 5950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Oneşti, prin primar, împotriva încheierii din 28 aprilie 2023 şi a deciziei nr. 236 din 18 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Obligă pe recurent la plata către intimată a sumei de 5950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată, astăzi, 20 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.