State liability for moral damages arising from judicial surveillance after criminal acquittal and admissibility of Article 539 CPP claims for restrictive preventive measures

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2025

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 28 mai 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat obligarea pârâtului la plata următoarelor sume: suma de 40.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamant cu ocazia judecării cauzei penale înregistrate sub nr. x/2015 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (etapa fondului) şi a cauzei înregistrate sub nr. x/2017 (etapa apelului) pe rolul instanţei supreme, prin care s-a soluţionat apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 49/31.01.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2015; suma de 1.000.000 RON, reprezentând daune morale cauzate reclamantului prin declanşarea procesului penal, punerea în mişcare a acţiunii penale şl trimiterea nelegală în judecată, în stare de control judiciar (cu obligarea de a nu părăsi localitatea de domiciliu - Craiova), urmată de stingerea acţiunii penale prin achitare şi, implicit, pentru atingerea adusă dreptului la libertate şi siguranţă, la libertatea de circulaţie (mişcare) a reclamantului, la viaţa familială, imagine, onoare şi demnitate, reputaţie, inclusiv dreptului la viaţa privată.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa nr. 974 din 14 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată prin întâmpinare, şi a respins, ca fiind introdus împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 40.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarele penale nr. x/2015 şi nr. y/2017 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; a admis excepţia inadmisibilităţii cererii privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, invocată prin întâmpinare, în ceea ce priveşte celelalte petite ale acţiunii.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia nr. 184 din 16 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 974 din 14 iunie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor; a anulat sentinţa civilă apelată şi, în rejudecare, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca nefondată; a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca nefondată; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată; a obligat pârâtul că plătească reclamantului suma de 30.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015; a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 184 din 16 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Relativ la soluţia vizând cheltuielile de transport efectuate cu ocazia derulării procesului penal, susţine că hotărârea atacată a fost pronunţată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor legale privind probarea pretenţiilor, fiind restrânse nejustificat normele de drept referitoare la mijloacele de probă într-un litigiu.

Invocă dispoziţiile art. 1499 C. civ. şi arată că dovada cheltuielilor de transport efectuate cu ocazia derulării procesului penal se poate face prin martori şi prezumţii, nu doar cu înscrisuri, cum a reţinut instanţa de apel.

Susţine că este certă efectuarea acestor cheltuieli pentru deplasarea sa la sediul instanţelor de judecată din Bucureşti, unde s-a desfăşurat procesul penal, reclamantul având domiciliul în Craiova. Totodată, arată că, raportat la numărul termenelor de judecată, sumele solicitate pentru combustibil şi hrană sunt rezonabile.

Cu privire la daunele morale solicitate, arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele legale interne şi europene care prevăd posibilitatea acordării daunelor morale pentru atingerea adusă dreptului la libertate şi siguranţă, dreptului la libertatea de circulaţie, la viaţă familială, la imagine, onoare, reputaţie şi demnitate.

Susţine că prin decizia recurată au fost interpretate greşit şi statuările Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale şi ale Deciziei nr. 1/2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de apel reţinând că în dreptul pozitiv nu există o prevedere specială care să reglementeze dreptul la despăgubiri persoanei cercetate penal, în caz de achitare, dacă anterior a fost luată împotriva sa măsura preventivă a controlului judiciar, având în vedere că dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. acoperă, în urma interpretării Curţii Constituţionale, doar situaţia reţinerii şi arestării nelegale sau nedrepte.

Învederează că instanţa de apel a interpretat greşit şi dispoziţiile art. 23 şi ale art. 53 din Constituţie, prin raportare la considerentele Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, potrivit cărora, în condiţiile în care un proces penal s-a finalizat prin achitare, măsurile preventive dispuse în cursul acestuia devin nedrepte şi, în consecinţă, se impune a fi reparate de stat, a cărui răspundere poate fi invocată în temeiul art. 1349 C. civ.

În sensul admisibilităţii unei astfel de cereri sunt şi considerentele aceleiaşi decizii, potrivit cărora libertatea individuală apărată de Constituţia României cuprinde şi dreptul de a te mişca liber şi de a avea conduita dorită, acesta putând fi limitat numai în condiţiile art. 23 din Constituţie, iar privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, aceste măsuri preventive fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conţinutului, cum ar fi obligaţia de a sta într-un spaţiu limitat, izolarea de societate, de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu anumite persoane.

În raport cu aceste considerente susţine că, în speţă, restrângerea libertăţii de circulaţie nu a avut temei legal, conducând la încălcarea art. 2 alin. (3) şi alin. (4) din Protocolul nr. 4 din CEDO.

Afirmă că prin decizia recurată au fost încălcate şi dispoziţiile art. 9 C. proc. pen., care reiau prevederile convenţionale anterior menţionate şi care vizează atât măsurile privative, cât şi măsurile restrictive de libertate, în măsura în care se constată nelegalitatea acestora, în condiţiile legii.

Susţine că instanţa de judecată nu a motivat de ce acest temei de drept, invocat prin cererea de chemare în judecată, nu este aplicabil în cauză, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Arată că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată şi pe dispoziţiile art. 252 şi ale art. 253 C. civ. şi, cu referire la prevederile art. 26 din Constituţie şi considerentele Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, potrivit cărora principiul reparării prejudiciului de către persoana culpabilă funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o dispoziţie legală expresă, ci şi dacă încalcă o reglementare constituţională sau vizează un drept sau libertate fundamentală, susţine că instanţa de apel, în mod greşit, a considerat că nu au fost încălcate drepturile şi libertăţile fundamentale ale reclamantului.

5. Apărările formulate

Intimatul nu a depus întâmpinare în cauză.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 5 septembrie 2024, a fost fixat termen de judecată la data de 16 ianuarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

În speţă, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretenţiile reclamantului constând în daune materiale - cheltuielile judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal finalizat anterior sesizării instanţei civile prin pronunţarea unei soluţii de achitare şi daune morale pentru atingerea adusă dreptului său la libertate şi siguranţă, la libertatea de mişcare, la viaţă familială, la imagine, onoare, reputaţie şi demnitate, cauzate prin declanşarea procesului penal, punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea nelegală în judecată în stare de control judiciar.

În justificarea acestor solicitări, reclamantul a indicat ca temei de drept dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 252-253 C. civ., art. 1, art. 20, art. 22 alin. (1), art. 23 din Constituţie, ale art. 5 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 2 din Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţie, art. 9 C. proc. pen., art. 453 C. proc. civ., raportat la art. 276 alin. (6) C. proc. pen.

Prin critica încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 23 şi art. 53 din Constituţie, prin raportare la considerentele Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale şi ale Deciziei nr. 1/2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În acest sens, arată că acţiunea este admisibilă, iar răspunderea pârâtului poate fi invocată în temeiul dispoziţiilor art. 1349 C. civ., fiind îndreptăţit la obţinerea daunelor morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a măsurii preventive a controlului judiciar dispuse în procesul penal soluţionat prin achitarea reclamantului întrucât privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, măsurile preventive fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conţinutului, cum ar fi obligaţia de a sta într-un spaţiu limitat, izolarea de societate, de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu anumite persoane.

Critica formulată se impune a fi înlăturată pentru că nu se fundamentează pe dezlegările date de instanţa de apel prin considerentele hotărârii recurate, pe care recurentul le ignoră.

Înalta Curte notează că instanţa de apel, analizând argumentaţia reclamantului, a reţinut corect că raţionamentul din Decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021 (publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12 mai 2021) nu poate fi aplicat prin analogie în situaţia măsurii controlului judiciar, având în vedere că dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. acoperă, în interpretarea instanţei de contencios constituţional, doar măsura reţinerii sau arestării nedrepte sau nelegale.

Întrucât a constatat că în dreptul pozitiv nu există o prevedere specială care să reglementeze dreptul la despăgubiri persoanei cercetate penal împotriva căreia a fost luată măsura preventivă a controlului judiciar, în caz de achitare, instanţa de prim control judiciar a statuat asupra admisibilităţii cererii privind acordarea daunelor morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a dispunerii unei asemenea măsuri din perspectiva normelor de drept interne care reglementează răspunderea civilă delictuală coroborate cu cele convenţionale, respectiv cele ale art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 2 din Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, cu respectarea dispoziţiilor Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale şi observând că în chestiunea dedusă judecăţii considerentele instanţei de contencios constituţional nu pot fundamenta, prin ele însele, angajarea unei răspunderi obiective a statului, instanţa de apel a analizat pretenţia reclamantului prin prisma normelor anterior menţionate, şi, raportat la probatoriul administrat, a apreciat că nu se poate reţine o încălcare a dreptului la liberă circulaţie susceptibilă a da naştere unui drept la despăgubiri.

Recurentul reproşează instanţei de apel în acest context încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (3) şi alin. (4) din Protocolul nr. 4 din CEDO, învederând că, în cauză, restrângerea libertăţii de circulaţie nu a avut temei legal.

În ceea ce priveşte încălcarea dreptului la libera circulaţie, art. 2 paragraful 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului prevede că orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa.

Paragraful 3 al dispoziţiei convenţionale prevede că exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Limitările dreptului la libera circulaţie pot interveni doar în cazurile prevăzute de art. 2 paragr. 3 şi 4 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie.

Analizând critica apelantului reclamant, instanţa de apel a reţinut că sunt îndeplinite, în cauză, condiţiile în care aplicarea de către autorităţile naţionale a unei măsuri ce constituie o limitare a libertăţii de circulaţie este compatibilă cu art. 2 paragraful 3 din Protocolul nr. 4, astfel cum au fost desprinse din jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului.

Statuarea instanţei de apel cu privire la justificarea ingerinţei în dreptul la liberă circulaţie este corectă, întrucât, în privinţa criteriului ca ingerinţa în dreptul de a circula în mod liber să fie prevăzută de lege, măsura preventivă restrictivă de libertate este prevăzută de C. proc. pen., reglementarea acesteia prezentând suficiente garanţii împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce în condiţiile în care sunt indicate categoriile de persoane cărora li se aplică măsura respectivă şi este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se aplică această măsură, căi de atac care, de altfel, au fost exercitate de reclamant, fiind constatată legalitatea controlului judiciar dispus în procesul penal.

Totodată, din perspectiva criteriului ca măsura restrictivă de libertate să aibă un scop legitim, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a principiilor de interpretare stabilite în jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, apreciind că măsura controlului judiciar a avut un scop legitim, chiar dacă procesul penal a fost finalizat prin achitarea reclamantului.

În acest sens, s-a avut în vedere că în jurisprudenţa CEDO s-a reţinut că o soluţie de achitare nu privează în mod necesar măsurile preventive restrictive de libertate de orice fundament, întrucât probele concrete strânse în cadrul procesului, deşi insuficiente pentru a obţine o condamnare, pot totuşi justifica temeri întemeiate cu privire la posibilitatea ca în viitor persoana în cauză să comită infracţiuni [a se vedea Hotărârea pronunţată în cauza Labita împotriva Italiei (MC), 2000, pct. 195].

Trebuie remarcat în acest context că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene, restrângerile dreptului de a circula în mod liber pot fi justificate de necesitatea de a preveni săvârşirea de fapte penale, Curtea îngăduind restrângeri severe ale dreptului de a circula în mod liber în cazul persoanelor suspectate de a fi membre ale unui grup infracţional, chiar şi în absenţa unei condamnări penale (Raimondo împotriva Italiei, 1994, pct. 39).

Cum dispoziţiile convenţionale formează împreună cu jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului un bloc de convenţionalitate, ce se impune cu forţă obligatorie instanţelor naţionale, statuările Curţii dobândesc valoare de principiu şi nu pot fi ignorate de autorităţile naţionale, fiind necesară aplicarea lor în cauzele cu care instanţele naţionale, primele chemate să aplice Convenţia şi protocoalele sale adiţionale, sunt învestite.

Cât priveşte critica recurentului privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 9 C. proc. pen., astfel cum s-a reţinut anterior, instanţa de apel a apreciat corect că procedura specială prevăzută de art. 539 alin. (1) C. proc. pen., care prevede dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale sau injuste de liberate, nu este aplicabilă în situaţia persoanei supuse controlului judiciar, care nu se poate identifica cu o persoană privată de libertate, în sensul articolului menţionat.

Ca urmare a publicării Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen. nu au devenit neconstituţionale în integralitatea lor, ci s-au aplicat în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de instanţa de contencios constituţional, în sensul că prin aceste prevederi legale se recunoaşte dreptul la repararea pagubei şi în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare.

De altfel, prin Decizia nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 142 din data de 20 februarie 2023), s-a statuat că:

"În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.

În acest context, caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzaţiei în materie penală constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.."

În raport cu toate aceste statuări nu se impunea deci analizarea cererii reclamantului şi, implicit, motivarea soluţiei şi din perspectiva dispoziţiilor art. 9 C. proc. pen., care prevăd aceeaşi ipoteză normativă, respectiv dreptul la repararea pagubei suferite ca urmare a dispunerii unei măsuri privative de libertate, art. 539 C. proc. pen. având caracter de normă specială, raportat la principiul reglementat de art. 9 C. proc. pen.

Printr-o altă critică formulată, recurentul susţine că instanţa de apel a considerat greşit că nu au fost încălcate drepturile şi libertăţile fundamentale ale reclamantului.

Înalta Curte constată că, deşi recurentul invocă formal sub acest aspect dispoziţiile art. 252 şi ale art. 253 C. civ., indicate ca temei juridic al pretenţiilor formulate, pentru a se prevala de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este suficientă doar expunerea acestor dispoziţii legale, ci este necesar a se arăta în concret, prin raportare la argumentele reflectate în cuprinsul hotărârii judecătoreşti contestate, de ce instanţa de apel a aplicat greşit sau a dat o interpretare eronată textelor legale apreciate incidente de recurent, situaţie care nu se regăseşte, însă, în cuprinsul cererii de recurs în analiză.

Recurentul afirmă şi faptul că decizia atacată a fost pronunţată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor legale privind probarea pretenţiilor, fiind restrânse nejustificat normele de drept referitoare la mijloacele de probă într-un litigiu.

În acest sens, învederează că dovada cheltuielilor de transport efectuate cu ocazia derulării procesului penal se poate face prin martori şi prezumţii, nu doar cu înscrisuri, cum ar fi reţinut instanţa de apel.

În aceste coordonate, Înalta Curte observă că, prin critica adusă hotărârii recurate, recurentul-reclamant reproşează instanţei de apel încălcarea unor reguli de procedură privind administrarea probelor, astfel încât analiza instanţei de recurs se va efectua din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"), critica urmând a fi respinsă, ca nefondată, pentru argumentele ce succed.

Conform dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., "Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri."

Potrivit art. 479 alin. (2) din acelaşi cod, "Instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2)."

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, se constată că în etapa procesuală a apelului, prin motivele de apel formulate, reclamantul nu a solicitat încuviinţarea de noi probe, context în care Înalta Curte apreciază că nu se poate imputa instanţei de apel o greşită aplicare a normelor de procedură anterior enunţate privitoare la administrarea probelor, acesta statuând, prin raportare la probatoriul administrat deja în cauză, că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de dovedire a pretenţiilor deduse judecăţii vizând cheltuielile de transport efectuate în cursul procesului penal, conform art. 249 C. proc. civ.

Această soluţie este în acord cu prevederile art. 10 alin. (1) şi cele ale art. 249 din C. proc. civ. care, în esenţă, stabilesc că părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să îşi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.

Totodată, având în vedere aceleaşi norme cuprinse în art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ., reiese că instanţa de apel va administra întregul probatoriu care este pertinent, concludent şi util cauzei, apreciere cu privire la care instanţa este suverană, iar neîncuviinţarea unor probe din oficiu nu poate constitui un motiv de nelegalitate, prin raportare la dispoziţiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora "Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii."

Critica ce supune dezbaterii în recurs cuantumul rezonabil al sumei acordate cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în procesul penal nu se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, susţinerea recurentului privind verificarea în concret a cuantumului cheltuielilor de judecată prin prisma numărului de termene stabilite în procesul penal nu se poate transpune într-o critică de nelegalitate, cuantificarea daunelor decurgând, în speţă, din aprecierea, pe baza mijloacelor de dovadă administrate, a existenţei şi a întinderii prejudiciului încercat de reclamant.

Or, o astfel de apreciere reprezintă o chestiune de fapt, care pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Aserţiunea învederată nu poate face obiectul controlului judiciar în recurs atât timp cât se raportează, în mod explicit, la modul de interpretare şi evaluare a circumstanţelor concrete ale cauzei care ţin de situaţia de fapt conturată de probele administrate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 184 din 16 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 184 din 16 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 ianuarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.