Buyer's penalty claim for delayed delivery partially time-barred, remainder unsubstantiated; High Court upholds appellate ruling.

Şedinţa publică din data de 19 martie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 31.03.2022 pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., obligarea pârâtei de a-i plăti suma de 636.532,55 RON, reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere calculate în baza promisiunii de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/28.09.2017, de către notarul public C., precum şi obligarea de a suporta cheltuielile de judecate generate de prezentul proces.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1270 şi art. 1350 din C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar în subsidiar a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Braşov

Prin sentinţa nr. 282/S/08.11.2022, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. A admis acţiunea şi a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 636.532,55 RON, reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere calculate în baza promisiunii de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/28.09.2017, de către notarul public C.. A obligat pârâta să achite reclamantului suma de 18.295,33 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Braşov

Prin decizia nr. 366/Ap/11.03.2024, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis apelul pârâtei împotriva sentinţei nr. 282/S/08.11.2022 a Tribunalului Braşov, secţia I civilă. A schimbat în tot sentinţa în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru despăgubirile pretinse cu titlu de penalităţi în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere, pentru perioada anterioară datei de 31.03.2019. A respins acţiunea având ca obiect despăgubiri, reprezentând penalităţi în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere - pentru perioada anterioară datei de 31.03.2019, ca fiind prescrisă, iar pentru perioada 31.03.2019 - 17.03.2022, ca neîntemeiată. A respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanţă. A obligat intimatul-reclamant să plătească apelantei-pârâte suma de 9.985 RON (4.985 RON + 5.000 RON) cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 3667Ap/11.03.2024 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Într-o primă critică, recurentul a arătat că instanţa de apel nu a analizat în mod corect excepţia prescripţiei, în lumina prevederilor art. 2500 din C. civ. şi a apreciat, în mod greşit, că termenul de prescripţie se calculează de la data la care părţile au convenit asupra predării imobilului, respectiv 28.09.2018.

Potrivit art. 4 lit. a) alin. (7) din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, în cazul în care promitenta vânzătoare depăşeşte termenul, aceasta va achita penalităţi în cuantum de 0,15%zi de întârziere, procent raportat la suma achitată din preţ de promitentul-cumpărător până la acea dată, până la data predării imobilului. Penalităţile încep să curgă din prima zi ce urmează termenului scadent de predare ce nu a fost respectat. Penalităţile vor fi percepute până la data predării apartamentului, putând depăşi cuantumul sumei la care se calculează. Având în vedere clauza inserată în contract conform căreia penalităţile vor fi percepute până la data predării apartamentului, precum şi prevederile art. 2500 conform cărora dreptul la acţiune reprezintă dreptul de a constrânge o persoană să execute o anumită prestaţie etc, apare ca evident faptul că recurentul nu putea formula cererea de solicitare a penalităţilor, decât ulterior momentului în care ar fi fost clar termenul până la care acestea puteau fi calculate. În caz contrar, ar fi fost imposibilă stabilirea prejudiciului, calculul taxei de timbru raportat la valoarea prejudiciului etc.

Art. 4 din promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/28.09.2017 nu face referire la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ci reţine că în situaţia în care promitenta-vânzătoare depăşeşte termenul stabilit prin contract, aceasta se obligă să achite penalităţi până la data predării imobilului.

Printr-o a doua critică, recurentul a învederat că la termenul din 16.06.2023 s-a reţinut că reprezentantul intimatei-apelante a solicitat încuviinţarea probei cu interogatoriu pentru a dovedi faptul că, încă din cursul anului 2018, recurentul a primit posesia în fapt a apartamentului. De asemenea, instanţa a reţinut că prin proba testimonială se urmăreşte predarea folosinţei ca şi împrejurare de fapt, teza probatorie pentru care a fost încuviinţată proba testimonială fiind data preluării folosinţei posesiei asupra imobilului. Din încheierea de şedinţă rezultă în mod clar că proba cu interogatoriu şi proba testimonială au fost încuviinţate pentru a se lămuri momentul preluării posesiei, întrucât în legătură cu această chestiune urma a se clarifica aspectele cu privire la clauza care cuprinde penalităţile de întârziere.

Recurentul arată că instanţa de apel nu a avut în vedere, în momentul încuviinţării şi administrării probelor cu interogatoriu şi martori, prevederile art. 309 alin. (5) din C. proc. civ., potrivit cărora proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-a zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (4).

Totodată, înscrisul autentic se bucură de o prezumţie de autenticitate şi validitate, astfel încât cel care îl foloseşte este scutit de orice dovadă, proba contrară revenindu-i celui care îl contestă. Contractul de vânzare-cumpărare nu a fost contestat în niciun moment, prin urmare administrarea de probe cu privire la conţinutul acestuia apare ca inadmisibilă.

Aşadar, teza probatorie în baza căreia au fost admise şi administrate aceste probe viza predarea folosinţei imobilului, deşi în cadrul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.03.2022 de Biroul Individual Notarial C. la Cap. VII, pagina 9 din contract, este menţionat faptul că predarea bunului imobil, adică punerea sa la dispoziţia cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei, se face necondiţionat azi, data autentificării prezentului înscris.

În ceea ce priveşte proba cu interogatoriu, în hotărâre se reţine faptul că recurentul ar fi primit un rând de chei în anul 2018, ceea ce nu poate reprezenta o dovadă a faptului că acesta a şi locuit în apartament, după cum nici facturile achitate nu indică acest lucru şi nici măcar emailul în care arată că locuieşte de mai bine de un an în apartament, referindu-se însă la faptul că 1-a mobilat şi dorind să grăbească încheierea contractului şi aşa tergiversată prea mult de către intimată.

De asemenea, nu a fost avut în vedere nici faptul că în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare se arată că predarea-primirea se va face în baza unui proces-verbal, proces-verbal care nu s-a încheiat niciodată, întrucât, în realitate, predarea s-a făcut la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

În opinia recurentului, analiza instanţei de apel şi soluţia pronunţată de aceasta se situează în afara prevederilor legale, câtă vreme contractele încheiate între părţi fac deplină dovadă asupra modalităţii în care s-au derulat evenimentele şi asupra obligaţiilor pe care fiecare dintre ele şi le-a asumat şi le-a respectat. Câtă vreme nu numai că nu s-a introdus nicio acţiune în anularea actului, dar nu a fost contestat de partea adversă în niciun moment şi prin nicio modalitate, nici măcar verbal, administrarea probelor dincolo de aceste înscrisuri apare ca nelegală, făcând ca prezentul recurs să fie admisibil.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

La 18.03.2025, intimata-pârâtă a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea recursului şi judecata în lipsă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul reclamantului este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., motiv de casare incident atunci când hotărârea contestată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de recurs invocat, recurentul supune controlului de legalitate două critici, respectiv faptul că instanţa de apel nu ar fi analizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi din perspectiva dispoziţiilor art. 2500 din C. civ., precum şi încălcarea, de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 309 alin. (5) din C. proc. civ., dat fiind faptul că a admis proba cu martori şi interogatoriu cu privire la momentul predării posesiei apartamentului în litigiu, deşi acest aspect era stipulat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părţi.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, deşi recurentul a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. privind o eventuală interpretare sau aplicare greşită a normelor de drept material incidente, critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 309 alin. (5) din C. proc. civ., întrucât vizează o normă de drept procesual, este încadrabilă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., motiv de casare incident în situaţia când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, în ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., respectiv modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 2500 din C. civ., despre care recurentul pretinde că nu a fost avut în vedere de către instanţa de apel, "(1) Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. (2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz."

În susţinerea motivului de recurs, recurentul a învederat că instanţa de apel a apreciat în mod eronat, că data de la care se calculează termenul de prescripţie este data de 28.09.2018, întrucât momentul de la care curge termenul de prescripţie este cel la care a fost îndeplinită obligaţia de predare a imobilului, respectiv data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, conform menţiunilor din contract (17.03.2022).

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că textul legal despre care recurentul pretinde că nu ar fi fost avut în vedere de către instanţa de apel conţine o reglementare de ordin general privind stingerea prin prescripţie a unui drept material la acţiune, care nu a fost exercitat în termenul legal, fără a distinge cu privire la durata acestui termen şi cum se calculează, respectiv o definiţie, de asemenea, generică, cu privire la semnificaţia noţiunii de drept material la acţiune, lipsită de relevanţă în contextul criticii de nelegalitate deduse judecăţii, care vizează, în mod punctual, momentul de la care curge termenul de prescripţie.

Totodată, este de observat că dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. se referă la o interpretare sau aplicare greşită a normelor de drept material, iar nu la omisiunea instanţei de a analiza un anumit text de lege, astfel cum reclamă recurentul.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentului, în analiza acestui moment, instanţa de apel a avut în vedere deopotrivă dispoziţiile art. .2500 din C. civ., cât şi normele consacrate în art. 2517 din C. civ., pe care le-a interpretat şi aplicat, în mod corect, în cauză.

Înalta Curte constată că situaţia de fapt necontestată de părţi şi asupra căreia nu se mai poate reveni în calea extraordinară de atac este cea stabilită de instanţele devolutive, însă apreciază că pentru evaluarea motivului de casare, este necesară redarea circumstanţelor esenţiale ale cauzei, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel.

Astfel, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de solicitarea reclamantului A. de obligare a pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata penalităţilor de întârziere calculate în baza promisiunii de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/28.09.2017, în sumă de 636.532,55 RON.

Prin această promisiune de vânzare-cumpărare, intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. s-a obligat să transmită recurentului-reclamant A., până cel mai târziu la 30.04.2018, dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. x, situat la etajul 1, al imobilului din municipiul Bucureşti, strada x, nr. 8A.

Conform art. 4 lit. A) paragraful 7 din antecontract, promitenta vânzătoare s-a obligat să predea reclamantului apartamentul cu finisajele şi dotările menţionate în anexa 2, până cel mai târziu la 30.04.2018, cu posibilitatea prelungirii acestui termen, prin acordul părţilor, dar nu mai mult de 90 de zile, urmând ca, în situaţia în care depăşeşte acest termen, să achite penalităţi în cuantum de 0,15%, pentru fiecare zi de întârziere, procent ce va fi aplicat la suma achitată din preţ, de către beneficiarul-cumpărător, până la acea dată, precizându-se că aceste penalităţi vor curge până la data îndeplinirii obligaţiei de predare a bunului şi că ele pot depăşi cuantumul sumei de bani la care sunt aplicate.

Conform art. 4 lit. A) paragraful 13 din acelaşi antecontract, părţile au stabilit că transmiterea proprietăţii, cu toate atributele sale, asupra imobilului cu destinaţia de apartament mai sus identificat, va avea loc la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare, dată la care se vor preda şi toate titlurile de proprietate asupra imobilului, iar predarea imobilului cu tot ceea ce este necesar pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei, va avea loc în termen de 15 zile de la data autentificării contractului de vânzare.

Prin actul adiţional la antecontractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/18.05.2018, s-a stabilit că preţul vânzării este de 335.193,55 RON (echivalentul sumei de 72.450 euro), preţ care a fost achitat integral de către recurentul-reclamant cu acel prilej, termenul de perfectare a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică prelungindu-se până la data de 28.09.2018.

Contractul de vânzare-cumpărare referitor la imobilul care a făcut obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare a fost încheiat de părţi la data de 17.03.2022, fiind autentificat de către BIN C., sub numărul x, din aceeaşi dată.

Unul din aspectele de nelegalitate învederate de către recurentul-reclamant este reprezentat de modalitatea în care instanţa de apel a stabilit momentul de la care curge termenul de prescripţie, respectiv de la data predării folosinţei imobilului (aşa cum a reţinut instanţa de apel) sau de la data încheierii în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare (astfel cum susţine recurentu-reclamant).

Analizând conţinutul promisiunii de vânzare-cumpărare din perspectiva relevanţei asupra momentului de la care curge prescripţia, instanţa de apel a reţinut că una dintre clauzele inserate în aceasta se referă la predarea folosinţei imobilului, ca atribut al dreptului de proprietate, părţile inserând în cuprinsul respectivei promisiunii o clauză referitoare la plata unor penalităţi de întârziere de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere, în cazul neîndeplinirii obligaţiei de predare a folosinţei imobilului la termenul stabilit, astfel după cum acesta putea fi prelungit prin acordul părţilor (clauza de la art. 4, lit. A), paragraful 7), iar o altă clauză se referă la transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului, cu toate atributele sale, fără a fi stabilită vreo clauză referitoare la penalităţi în situaţia îndeplinirii cu întârziere a acestei obligaţii (clauza de la art. 4, lit. A), paragraful 13).

Raportând conţinutul acestor clauze contractuale la obiectul cererii de chemare în judecată, în mod corect instanţa de apel a constatat că pretenţiile recurentului-reclamant s-au întemeiat pe clauza inserată la art. 4, lit. A), paragraful 7 din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, faţă de nerespectarea termenului convenit pentru predarea bunului cu privire la care părţile au contractat, prin activarea clauzei penale a penalităţilor de întârziere de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere.

Având în vedere izvorul pretenţiilor deduse judecăţii astfel cum a fost menţionat anterior, a rezultat că regimul juridic al prescripţiei este reglementat de dispoziţiile art. 2524 alin. (1) din C. civ. (privind dreptul la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da sau de a face), text legal a cărui incidenţă a fost constatată în mod corect de către instanţa de apel, potrivit căruia "dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel să o execute".

Astfel, în ce priveşte clauza penală prevăzută la art. 4, lit. A), pragraful 7 din promisiunea de vânzare cumpărare, data de la care curge termenul de prescripţie, potrivit dispoziţiilor legale anterior menţionate, este data la care părţile au convenit asupra predării imobilului, şi anume 28.09.2018, aşa cum rezultă din Actul adiţional la promisiunea de vânzare-cumpărare nr. x/18.05.2018, iar nu data de 17.03.2022, care reprezintă momentul încheierii efective a contractului de vânzare-cumpărare, astfel cum eronat susţine recurentul-reclamant.

Întrucât cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 31.03.2022, în mod evident pretenţiile recurentului-reclamant situate în afara termenului de prescripţie de 3 ani, adică anterioare datei de 31.03.2019, sunt supuse prescripţiei dreptului material la acţiune, în conformitate cu dispoziţiile legale incidente, respectiv art. 2500 alin. (1), art. 2517 care reglementează termenul general de prescripţie de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel şi art. 2526 teza I din C. civ., potrivit căruia "când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă".

Faţă de cele arătate, critica de nelegalitate va fi respinsă, ca nefondată.

În ce priveşte critica, potrivit căreia proba cu martori şi interogatoriu pentru dovedirea momentului predării posesiei apartamentului în litigiu nu poate fi administrată în contra clauzelor contractuale, care au stipulat acest moment, Înalta Curte constată că art. 309 din C. proc. civ. statuează următoarele:

"(1)Proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel. (2) Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă. (3)În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori. (4) De asemenea, este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în care: 1.partea s-a aflat în imposibilitatea materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic; 2.există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310; 3.partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forţă majoră; 4.părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună; 5.actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violenţă ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz; 6.se cere lămurirea clauzelor actului juridic. (5) Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ce cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului respectiv, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (4)."

Invocând încălcarea acestui text legal, recurentul pretinde că instanţa de apel nu putea, pe baza interogatoriului şi a declaraţiei de martor, să dovedească momentul la care apartamentul în litigiu a intrat în posesia sa, câtă vreme un asemenea moment era prevăzut prin clauzele contractuale, iar în această ipoteză proba cu interogatoriu şi proba testimonială erau prohibite de lege.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că probele respective nu au fost administrate în contra clauzelor contractuale, astfel cum au fost stabilite de către părţi, pentru a se aprecia că au fost încălcate dispoziţiile art. 309 din C. proc. civ., cum greşit afirmă recurentul, ci pentru dovedirea faptului juridic constând în predarea folosinţei imobilului, obiect al promisiunii de vânzare-cumpărare ca împrejurare de fapt.

Faptul juridic al predării imobilului a fost în mod corect probat prin înscrisurile existente în dosarul primei instanţe, din care a rezultat că pentru apartamentul recurentului-reclamant, începând cu 01.04.2019, au fost emise facturi pentru consum utilităţi, cheltuieli comune şi chirie loc de parcare, ceea ce a presupus că predarea posesiei şi folosinţei apartamentului identificat în promisiunea bilaterală de vânzare - cumpărare, a avut loc undeva la sfârşitul anului 2018 începutul anului 2019, deci, la un alt moment decât cel avut în vedere de părţi iniţial.

De altfel, prin încheierea de şedinţă din data de 16.06.2023, termen la care în condiţii de publicitate şi oralitate au fost dezbătute cererile de probatorii ale părţilor, în justificarea încuviinţării probei cu interogatoriu şi cu martor, instanţa a reţinut, în mod corect, că "prin proba testimonială nu se urmăreşte a se dovedi contra clauzei înscrise în contractul de vânzare-cumpărare referitor la predarea imobilului, în sensul dreptului de proprietate, ci predarea folosinţei ca şi împrejurare de fapt, aspect ce poate fi probat prin proba testimonială".

Proba testimonială şi proba cu interogatoriu nu au fost administrate pentru "a se pune la îndoială menţiunile unui înscris autentic", aşa cum susţine recurentul prin memoriul de recurs, ci pentru a se lămuri aspecte de fapt dovedibile cu orice mijloc de probă, astfel încât valorificarea lor de către instanţa de apel este una conformă legii.

Argumentele pe care recurentul le expune în combaterea acestor probatorii- data predării imobilului, dovedirea folosinţei efective a imobilului, obiect al promisiunii de vânzare şi relevanţa predării cheilor, înainte de încheierea actului translativ de proprietate- reprezintă elemente care configurează situaţia de fapt calificată juridică, care este atributul exclusiv al instanţei devolutive. Toate aceste alegaţii ale recurentului, din cuprinsul motivelor de recurs se întemeiază exclusiv pe aprecierile şi interpretările subiective date de recurent elementelor de fapt ale cauzei şi probelor administrate, fără a releva veritabile chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate.

Sub acest aspect, instanţa supremă subliniază că situaţia de fapt este apanajul instanţele devolutive şi excede analizei instanţei de recurs, întrucât aserţiunii recurentului au drept scop reevaluarea probatoriilor administrate reprezentând aspecte de netemeinicie care excedează configuraţiei juridice a căii extraordinare de atac.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 309 din C. proc. civ. nu au fost încălcate, iar critica nu poate fi primită.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 366/Ap din 11 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 366/Ap din 11 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.