State civil liability for structural penitentiary overcrowding under ECHR Article 3 versus ANP passive standing

Şedinţa publică din data de 19 martie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia I civilă la 22.08.2022, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Guvernul României prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 600.000 RON despăgubiri cu titlu de daune morale pentru tortura la care a fost supus în timpul detenţiei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349 C. civ., art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 31 din Constituţia României.

Prin întâmpinare, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în reprezentarea Ministerului Finanţelor, a invocat excepţia netimbrării acţiunii şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant al Ministerului Finanţelor pentru Guvernul României, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin întâmpinare, pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a invocat excepţia de netimbrare, excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar în subsidiar a solicitat respingerea acţiunii.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Arad

Prin sentinţa civilă nr. 237/23.11.2023, Tribunalul Arad, secţia I civilă a respins, ca nefondată, acţiunea în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor. A admis în parte acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad. A obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale. A respins în rest cererea.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia civilă nr. 106/23.04.2024, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad împotriva încheierii civile din 14.12.2022 şi a sentinţei civile nr. 237/23.11.2023 pronunţate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2022.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 106/23.04.2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, solicitând admiterea recursului în sensul stabilirii calităţii procesuale pasive a intimatei Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi obligării acesteia în tot la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

A arătat recurentul că, potrivit art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016, Administraţia Naţională a Penitenciarelor coordonează, evaluează şi îndrumă activităţile referitoare la modul de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate în unităţile din subordinea sa, pronunţate de instanţele judecătoreşti în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Potrivit aceluiaşi act normativ, Administraţia Naţională a Penitenciarelor elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, urmăreşte transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnităţii umane, exercitarea drepturilor de către deţinuţi, persoane internate şi arestate preventiv din unităţile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante, ori la alte rele tratamente, precum şi interzicerea discriminării.

Având în vedere aceste prevederi legale şi pornind de la atribuţia esenţială a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor care, în calitate de autoritate publică, are sarcina de a asigura supravegherea activităţii unităţilor din subordine, în categoria cărora se află şi penitenciarele, corelată cu prerogativele acesteia de a coordona şi de a verifica modul în care unităţile din subordine îşi exercită atribuţiile legale, legitimitatea procesuală pasivă în cauză aparţine Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, aceasta fiind ţinută să răspundă de modul în care reclamantului, în perioada detenţiei, i s-au recunoscut şi respectat drepturile conferite de lege, în calitatea sa de persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate.

Astfel, prejudiciul reclamat de A. a survenit, nu doar din supraaglomerarea penitenciarelor, cum în mod greşit a reţinut Curtea de Apel Timişoara, ci şi din condiţiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, cauzate atât de condiţiile efective de cazare, cât şi de calitatea hranei şi de condiţiile insalubre.

De asemenea, conform Legii nr. 254/2013, privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, această instituţie are atribuţii cu privire la organizarea activiătţii de executare a pedepselor şi asigurare a drepturilor deţinuţilor.

Aşadar, conform celor stabilite de dispoziţiile legale, această entitate este cea care era obligată să asigure condiţiile decente prezentate de reclamant, să probeze faptul că aceste condiţii au fost asigurate şi totodată, poată sta în judecată pentru pretinsa încălcare a condiţiilor de detenţie, întrucât, potrivit art. 6 alin. (1) lit. y) din H.G. nr. 756/2016, Administraţia Naţională a Penitenciarelor reprezintă în faţa instanţelor judecătoreşti şi a altor organe de jurisdicţie interesele ei şi coordonează această activitate la nivelul unităţilor din subordinea sa.

Or, din moment ce pârâta are ca atribuţii şi pe aceea de coordonare şi asigurare a condiţiilor din penitenciare, rezultă cu puterea evidenţei că este în măsură să probeze şi să răspundă pentru îndeplinirea corespunzătoare a propriilor atribuţii stabilite de dispoziţiile legale.

Aşadar, datorită faptului că locurile de detenţie a persoanelor condamnate penal nu se află nici în coordonarea şi nici în subordinea Ministerului Finanţelor, este evidentă lipsa calităţii de reprezentant al Ministerului Finanţelor pentru Statul Român.

5. Apărările formulate în cauză

Prin înscrisul înregistrat ca întâmpinare, la 14.10.2024, în termenul legal pentru formularea actului procedural, intimatul-reclamant A. a solicitat ca suma de bani stabilită prin hotărârea instanţei de fond să-i fie trimisă la Penitenciarul Vaslui

Prin întâmpinarea înregistrată la 14.10.2024, intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a solicitat respingerea recursului.

Intimata a făcut trimitere la dispoziţiile art. 221-224 C. civ., art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 756/2016 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, art. 11 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, apoi a arătat că în mod constant instanţele de judecată au statuat că statul este răspunzător de eventuala supraaglomerare din penitenciare. Acordarea de despăgubiri morale nu poate cădea decât în sarcina acestuia, întrucât politica penală este stabilită de către Stat.

Pretenţiile reclamantului trebuie analizate şi prin prisma art. 3 din Convenţie, conform căruia statul membru are obligaţia de a se asigura că privarea de libertate a oricărei persoane se realizează în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane, modalităţile de executare nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau încercări de intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei, ţinând seama totodată de cerinţele practice din închisoare, astfel încât sănătatea şi confortul persoanei deţinute să fie asigurate în mod corespunzător.

Prin hotărârea pilot Rezmiveş şi alţii c. României din 25.04.2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a solicitat Statului Român, ca în termen de şase luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, să furnizeze, în cooperare cu Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, un calendar exact pentru punerea în aplicare a măsurilor generale adecvate apte să soluţioneze problema supraaglomerării carcerale şi a condiţiilor inadecvate de detenţie (atribuţii ce nu intră în sarcina ANP şi a penitenciarelor), în conformitate cu principiile Convenţiei astfel cum sunt enunţate în hotărârea pilot. Curtea a decis, totodată, amânarea cauzelor similare care nu au fost încă comunicate Guvernului României până la adoptarea măsurilor necesare pe plan naţional. În hotărâre, Curtea recomandă Statului Român măsuri generale pentru remedierea problemei structurale constatate.

În şedinţa din 17.01.2018, Guvernul României a aprobat, prin Memorandum, Calendarul de măsuri 2018-2024 pentru soluţionarea supraaglomerării carcerale si a condiţiilor de detenţie, în executarea hotărârii-pilot Rezmiveş şi alţii împotriva României, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 25.04.2017.

Având în vedere că asigurarea unor condiţii de detenţie în conformitate cu standardele internaţionale reprezintă o prioritate a Guvernului României, finanţarea măsurilor prevăzute în Calendarul de măsuri 2018-2024 pentru soluţionarea supraaglomerării carcerale şi a condiţiilor de detenţie, se va asigura treptat.

În continuare, intimata a făcut trimitere la Cauza Ananyev şi alţii împotriva Rusiei, la Cauza Polgar împotriva României, la Cauza Remziveş şi alţii c. României şi a învederat că instanţa europeană a reţinut că prin hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 19.02.2020 (decizia nr. 460/2020, în dosarul nr. x/2018), a fost stabilită răspunderea pecuniară a statului şi nu a autorităţilor subordonate, pentru condiţiile inadecvate de detenţie, Înalta Curte întemeindu-şi soluţia pe faptul că problema condiţiilor de detenţie are un caracter structural, aşa cum s-a reţinut şi în hotărârea pilot Rezmiveş şi alţii împotriva României, motiv pentru care cauzele acestor disfuncţionalităţi sistemice nu pot fi imputate locurilor de detenţie, ci statului care este răspunzător de politica penală.

Intimata a făcut trimitere şi la orientarea jurisprudenţială a unora dintre instanţele naţionale în sensul arătat şi a concluzionat că, în cauză, nu se pune problema calităţii procesuale pasive a intimatei, ci a Statului Român.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin recursul formulat, recurentul apreciază că răspunderea, în prezenta cauză, îi revine pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, care este instituţia publică, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Justiţiei, având ca scop coordonarea şi controlul activităţii unităţilor care se organizează şi funcţionează în subordinea sa.

Deşi subsumate de către recurent dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., criticile concrete formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 8) din acelaşi cod şi vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

Cu titlu preliminar, este necesar a fi amintit că legitimarea procesuală a părţilor în cadrul unei procedurii judiciare este determinată de raportul juridic astfel cum este dedus judecăţii, coordonatele acestui raport juridic fiind necesar a se determina prin prisma dreptului la a cărui valorificare tinde reclamantul şi a obligaţiilor despre care acesta afirmă că au fost încălcate de către pârâţii chemaţi în judecată. Aceasta pentru că, la momentul sesizării instanţei trebuie verificat şi stabilit cadrul procesual subiectiv, premergător oricărei analize care priveşte existenţa sau nu a dreptului pretins ori a obligaţiilor despre care se pretinde că au fost încălcate, o atare analiză privind drepturile şi obligaţiile reclamate fiind una care este specifică fondului chestiunii litigioase.

Înalta Curte reţine că, în drept, potrivit art. 36 din C. proc. civ.:

"Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii (...)"

Obiectul cauzei priveşte solicitarea reclamantului A. de obligare a pârâţilor la plata de despăgubiri, prin angajarea răspunderii civile delictuale, ca urmare a condiţiilor de detenţie, incompatibile cu prevederile art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu moral, ca efect al condiţiilor de detenţie în care a executat pedeapsa cu închisoarea, condiţii inumane şi degradante, solicitând acordarea unor despăgubiri pentru compensarea prejudiciului astfel cauzat.

În cauza dedusă judecăţii, din perspectiva calităţii procesuale pasive a Statului Român, în absenţa unor norme cu caracter special, prin care să se reglementeze o cale de atac internă, astfel cum prevede art. 13 din Convenţie, prin intermediul căreia o instanţă independentă şi imparţială, să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenţie, de natura celor reclamate în litigiul pendinte, Înalta Curte constată că instituţia răspunderii civile delictuale, prin care se tinde la angajarea răspunderii Statului Român pentru încălcările afirmate reprezintă temeiul juridic incident şi adecvat al cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea de drept comun.

Calitatea procesuală pasivă a Statului Român pentru pretenţiile deduse judecăţii derivă din constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a reţinut că statele semnatare ale Convenţiei sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestaţi şi condamnaţi respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie.

Potrivit art. 13 din Convenţie, "Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor or oficiale."

În acest cadru juridic, calitatea procesuală pasivă a statului pentru pretenţiile deduse judecăţii derivă din art. 1 coroborat cu art. 46 al Convenţiei, care instituie obligaţia generală a statelor semnatare ale Convenţiei de a respecta garanţiile art. 3 din Convenţie.

Instanţa de recurs apreciază, în acord cu jurisprudenţa dezvoltată de instanţa de contencios european a drepturilor omului, că, în situaţia persoanelor private de libertate, care este ipoteza cauzei deduse judecăţii, condiţiile de detenţie se impun a fi analizate pe terenul articolului 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, reamintind că, în cauza pilot Rezmiveş şi alţii contra României, hotărârea din 25 aprilie 2017, s-a constatat încălcarea sistematică a articolului 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru condiţiile materiale de detenţie din penitenciare, Statul Român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenţie.

Anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase, de asemenea, că, în România, condiţiile de detenţie, în special, suprapopularea şi condiţiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală.

Relativ la acest aspect, instanţa europeană de contencios a drepturilor omului a reţinut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României).

Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenţie impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane şi ca modalităţile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei (cauzele Kudla împotriva Poloniei (MC), par. 94, şi Enăşoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46)

Un argument hotărâtor pentru dezlegarea acestui aspect supus judecăţii, respectiv al răspunderii obiective pentru condiţiile de detenţie din penitenciarele din România, se regăseşte în hotărârea pilot Rezimveş şi alţii contra României, deja citată, în care Curtea Europeană a apreciat că situaţia particulară a reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncţionalitate structurală, caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (par. 110).

Curtea a reţinut că relele condiţii de detenţie nu sunt neapărat rezultatul unor deficienţe imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin, de regula, din factori mai complecşi, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, par. 199). Chiar şi în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obţine despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiţionată de stabilirea unei culpe din partea autorităţilor (par. 124).

În această decizie, Curtea Europeană a reamintit că, deşi măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deţinută, unele inconveniente, suferinţa şi umilinţa survenite în cursul executării pedepsei închisorii nu trebuie, totuşi, să le depăşească pe cele pe care le presupune, în mod inevitabil, o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. De asemenea, Curtea a reamintit că pedeapsa închisorii nu determină pierderea, de către deţinut, a drepturilor garantate prin Convenţie. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana privată de libertate poate avea nevoie de protecţia sporită, din cauza vulnerabilităţii situaţiei sale şi pentru că se află în întregime în grija statului, în acest sens art. 3 impunând autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice ale detenţiei, sănătatea şi confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător (Norbert Sikorski împotriva Poloniei, nr. 17599/05, pct. 130 şi 131,22 octombrie 2009).

În raport de aceste statuări, Înalta Curte constată că nu poate fi exclusă răspunderea obiectivă a statului pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie, având în vedere că acesta nu s-a conformat recomandărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului şi nu a respectat dispoziţiile art. 46 din Convenţie, deşi, ca parte contractantă era obligat să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii, pronunţate în cauzele în care este parte.

Ca atare, în mod corect, s-a reţinut în sarcina Statului Român o răspundere directă, pentru deficienţele sistemice de natură să afecteze demnitatea umană pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie, similare celor constatate de instanţa europeană.

Drept urmare, reţinând că, aşa cum reiese din anterioara expunere rezumativă a argumentelor pe care reclamantul şi-a fundamentat pretenţia de despăgubire din litigiul pendinte, entitatea pârâtă căreia i s-a imputat concret fapte de natură a atrage răspunderea lor civilă pe tărâm delictual, respectiv cazarea reclamantului în spaţii de detenţie supraaglomerate (în perioada executării unei pedepse privative de libertate), Înalta Curte apreciază că este justă evaluarea făcută de instanţa de apel în privinţa legitimării procesuale pasive a Statului Român, astfel că această critică dedusă judecăţii de recurentul-pârât este nefondată.

Nefundamentată juridic este şi critica recurentului-pârât în ceea ce priveşte calitatea Ministerului Finanţelor de a reprezenta Statul Român în prezentul litigiu

În ceea ce priveşte calitatea Ministerului Finanţelor de a reprezenta Statul Român în prezentul litigiu, Înalta Curte constată că aceasta este stabilită prin dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cu care, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens.

În mod corelativ, în H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 3 alin. (1) pct. 81 se prevede astfel:

"în realizarea funcţiilor sale, Ministerul Finanţelor Publice are, în principal, următoarele atribuţii: (...) 81. reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ."

În consecinţă, faţă de cele anterior redate, se constată că în mod corect a reţinut Curtea de Apel Timişoara în argumentarea soluţiei sale, că Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, criticile formulate în acest sens neputând fi reţinute.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad împotriva deciziei civile nr. 106 din 23 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad împotriva deciziei civile nr. 106 din 23 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.