Municipal surface-right claim upheld: annual fee €20,084 plus indexed arrears awarded against defendant

Şedinţa publică din data de 19 martie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă la 14.03.2019, reclamanţii Municipiul Timişoara, prin primar, Primarul Municipiului Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., obligarea acesteia la perfectarea unui contract de superficie cu titlu oneros pe durata existenţei construcţiilor, dar nu mai mult de 99 de ani; stabilirea unei sume egale cu chiria corespunzătoare de pe piaţa liberă, astfel cum este prevăzut de art. 697 din C. civ. pentru imobilul teren intravilan situat în Timişoara, proprietatea Primăriei Municipiului Timişoara, înscris în CF nr. x Timişoara, fiind înscris un drept de superficie în favoarea S.C. A. S.R.L.; obligarea pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând costul folosirii terenului, pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii şi până la perfectarea contractului, suma rezultată urmând a fi actualizată cu indicele de inflaţie; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 693 şi urm., art. 1531 şi art. 1532 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta S.C. A. S.R.L. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a Municipiului Timişoara, prin primar, a Primarului Municipiului Timişoara şi a Consiliului Local al Municipiului Timişoara, prin raportare la înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în patrimoniul Primăriei municipiului Timişoara. Totodată, a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale a Primăriei municipiului Timişoara prin raportare la prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş

Prin sentinţa nr. 1347/A/12.07.2021, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor Municipiul Timişoara prin primar, Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, invocată prin întâmpinare. A admis în parte acţiunea. A obligat pârâta la perfectarea unui contract de superficie cu titlu oneros pe durata existenţei construcţiilor, dar nu mai mult de 99 de ani asupra imobilului teren intravilan situat în Timişoara, înscris în CF nr. x Timişoara, nr. cad. x. A stabilit o rată lunară în valoare de 2564 euro sau echivalentul în RON la cursul BNR la data plăţii efective reprezentând contravaloarea prestaţiei superficiarului pentru terenul intravilan situat în Timişoara, înscris în CF nr. x Timişoara, nr. cad. x. A respins în rest cererea de chemare în judecată. A obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi în cuantum de 1700 RON.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 142/21.05.2024, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 1347/A/12.07.2021 a Tribunalului Timiş. A admis apelul pârâtei S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe. A schimbat sentinţa în sensul că a admis în parte acţiunea şi a stabilit prestaţia superficiarului S.C. A. S.R.L. la suma de 20.084 euro/an echivalentul în RON la cursul BNR la data plăţii, la care l-a şi obligat începând cu data introducerii acţiunii pe durata existenţei construcţiilor, dar nu mai mult de 99 de ani. A obligat pârâta S.C. A. S.R.L. la plata, către reclamanta Primăria Municipiului Timişoara, a sumei de 60.252 euro echivalentul în RON la cursul BNR, actualizată cu indicele de inflaţie reprezentând contravaloarea prestaţiei pentru perioada 14.03.2016-13.03.2019. A respins în rest acţiunea. A obligat pârâta S.C. A. S.R.L. la plata, către reclamanţii Municipiul Timişoara prin primar, Primarul Municipiului Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, a sumei de 1700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată avansate în primă instanţă. A respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată avansate în acest ciclu procesual.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 142/21.05.2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Într-o primă critică, subsumată tuturor celor trei motive de casare invocate, recurenta arată că, în mod greşit, a fost menţinută în cadrul procesual activ Primăria Municipiului Timişoara. În atare situaţie, este imposibil de înţeles în raport cu care din entităţile reclamante s-a născut obligaţia pârâtei de plată, întrucât tabular este înregistrat ca proprietar Primăria Timişoara (care nu are capacitate procesuală), iar Municipiul Timişoara sau Consiliul Local al Municipiului Timişoara nu au făcut dovada că ar fi preluat drepturile şi obligaţiile primăriei pentru a percepe sumele cuvenite acesteia. Din această perspectivă decizia recurată nu este nici corespunzător motivată, întrucât s-a validat un cadru procesual ce determină imposibilitatea punerii în aplicare a soluţiei. Totodată, au fost încălcate dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 care consacră şi definesc primăria ca o structură funcţională cu activitate permanentă constituită din primari, viceprimari, secretari şi aparatul de specialitate al primarului, fără a i se atribui personalitate juridică, împrejurare din care rezultă lipsa capacităţii procesuale a acestei entităţi.

Printr-o a doua critică, recurenta arată că instanţa de apel a stabilit cadrul normativ ce guvernează analiza supusă disputei litigioase confirmând că vechiul C. civ. constituie ansamblul de norme reper prin raportare la care urmează să se înfăptuiască judecata. Consecutiv, în momentul analizării solicitării intimatei reclamante de obligare a recurentei la plata prestaţiei, instanţa de apel omite că stabilise deja aplicabilitatea în cauză a vechiul C. civ. şi instituie ca fundament în drept prevederile art. 697 alin. (2) din noul C. civ., ce reglementează acţiunea în stabilirea prestaţiei superficiarului. Mai mult, în dispozitivul deciziei recurate se admite în parte acţiunea, stabilindu-se prestaţia începând cu data introducerii acţiunii, pe durata existenţei construcţiilor însă nu mai mult de 99 de ani, prevedere ce nu era cuprinsă în vechea reglementare şi care din nou face trimitere la prevederile art. 694 din noul C. civ. care, fără fi nominalizat în mod explicit în decizia recurată, prevede o durată maximă de instituire a dreptului de superficie pe 99 de ani. În faţa acestor inconsecvenţe este evident că hotărârea astfel pronunţată este alterată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. fiind una contradictorie, fundamentată pe motive străine de natura cauzei. Pe de o parte, se susţine argumentat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile vechiul C. civ., prin raportare la care se şi respinge cererea intimatei reclamante de obligare a recurentei la încheierea unui contract având ca obiect instituirea dreptului de superficie, iar pe de altă parte, se pretinde că la baza pretenţiilor intimatei reclamante ar sta prevederile ce reglementează stabilirea contravalorii dreptului de superficie din noul C. civ., hotărârea fiind configurată şi prin aplicarea art. 694 din noul C. civ., în sensul recunoaşterii dreptului de superficie doar pentru 99 de ani. În lipsa prezentării unor argumente explicite în virtutea cărora să se concluzioneze în sensul instituirii, pentru 99 de ani, a contravalorii şi, deci, a recunoaşterii dreptului de superficie, hotărârea este nemotivată.

În acest sens, recurenta arată că, deşi instanţa de apel a stabilit împrejurarea că disputa litigioasă este guvernată de vechiul C. civ., a valorificat norme juridice din cuprinsul noului C. civ., respectiv art. 697 alin. (2) din noul C. civ. cu privire la stabilirea prestaţiei superficiarului şi art. 694 din noul C. civ. privind durata maximă a superficiei, respectiv 99 de ani (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Printr-o a treia critică, recurenta arată că, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel caracterul pretins oneros al modului de constituire a superficiei, critică subsumată, de asemenea, dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. O asemenea abordare nesocoteşte prevederile art. 492 din vechiul C. civ., care au guvernat recunoaşterea acestui drept al recurentei, în lipsa solicitării contraprestaţiei, neputându-se impune din oficiu una şi neputându-se presupune că dreptul recunoscut ar fi unul oneros până cel puţin la data solicitării achitării unei despăgubiri pentru folosinţă. Instanţa de apel nu putea dispune instituirea unei obligaţii retroactive pentru folosinţa dreptului atâta vreme cât însăşi titularul nu a fost cel care să o fi solicitat.

Nimic nu ar fi împiedicat intimata reclamantă să solicite de la un moment dat stabilirea contravalorii dreptului recurentei şi plata sumei ce avea să fie astfel stabilită, fiind neloial ca cererea să se raporteze la o perioadă retroactivă când dreptul recurentei a fost recunoscut fără vreo obligaţie asociată.

Nici alegerea valorii reper care să reprezinte echivalentul dreptului acordat nu a fost cea mai fericită, fiind instituită o sumă prin comparaţie cu valoarea plătită de deţinătorul unei concesiuni, pe care a fost edificată o sală polivalentă cu multe funcţiuni, ce permite o exploatare pe întreaga perioadă a anului şi unde se practică sporturi de echipă cu antrenori profesionişti în fiecare zi a săptămânii. În situaţia respectivă calculul dreptului de concesiune a avut în vedere potenţialul enorm pe care construcţia unei săli polivalente îl produce deosebit de baza sportivă a recurentei, care e constituită într-un fost ştrand dezafectat, al cărui bazin de înot a fost profund alterat şi adus în stare de nefolosinţă tot de către intimata reclamantă, ca efect al implementării proiectului de lărgire a malurilor Begăi, cu un teren de handbal descoperit şi unul de tenis, de asemenea, în aer liber şi o clădire ce în momentul de faţă nu este exploatată. Prin urmare, suma constituită cu titlul de contravaloare a superficiei este una exagerată, baza sportivă în discuţie neproducând 20.000 euro într-un an. Singura evaluare congruentă situaţiei concrete din teren a fost efectuată de expert B., valoarea identificată de acesta prin raportare la gradul de exploatabilitate al bazei fiind de 3.100 RON pe lună.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenta-pârâtă întemeiază recursul formulat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ. în sensul că, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. ce atrage nelegalitatea hotărârii recurate când aceasta nu cuprinde motivele, pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. privind interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente.

Într-o primă critică, subsumată tuturor celor trei motive de recurs invocate, astfel cum au fost menţionate anterior, recurenta este nemulţumită de modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale active a Primăriei Municipiului Timişoara, despre care arată că este lipsită de personalitate juridică şi nu are capacitate procesuală, iar menţinerea acesteia în cadrul procesual, pe lângă că nu este corespunzător motivată, încalcă dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 şi prevederile art. 5 lit. h) din O.G. nr. 57/2019.

Critica este nefondată.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a Primăriei Municipiului Timişoara, în cauză nefiind identificate elemente de nelegalitate din această perspectivă.

În acest sens, aşa cum în mod corect au stabilit instanţele devolutive, în litigiul în care s-a recunoscut intimatei-pârâte din prezenta cauză dreptul de superficie asupra terenului situat în Timişoara, înscris în CF nr. x Timişoara, nr. cad. x, prin decizia civilă nr. 1701/05.06.2012 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă în dosarul nr. x/2010, definitivă prin decizia civilă nr. 16/05.02.2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosar nr. x/2010, s-a reţinut că "Deşi reclamanta nu a chemat în judecată instituţia menţionată, Primăria Municipiului Timişoara, care figurează ca proprietar tabular al terenului din anul 1999, cu titlu de dobândire legea, tribunalul apreciază că acest fapt nici nu era necesar, pentru că din dispoziţiile Legii nr. 215/2001 nu rezultă că aceasta are un patrimoniu propriu, astfel că bunurile din raza unităţii administrativ teritoriale sunt proprietatea acesteia, aşa cum de altfel recunoaşte şi pârâtul Municipiul Timişoara prin Primar prin întâmpinarea depusă atunci când arată că terenul face parte din domeniul său privat. Ca atare, deşi în cartea funciară este înscris ca proprietar Primăria Municipiului Timişoara, această menţiune trebuie avută în vedere ca privind pe proprietarul Municipiul Timişoara prin Primar, fiind firesc ca şi organul său deliberativ să participe în cauză ca pârât, întrucât se urmăreşte constituirea unui drept de superficie."

Aşa cum în mod corect a stabilit instanţa de apel, aceste statuări se impun cu putere de lucru judecat şi în prezenta cauză, în respectarea dispoziţiilor art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată".

Prin urmare, raţiunea pentru care instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a Primăriei Municipiului Timişoara îşi are fundamentul în norma procesuală anterior menţionată, respectiv art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., astfel încât dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 şi prevederile art. 5 lit. h) din O.G. nr. 57/2019 indicate de către recurentă ca fiind pretins încălcate ori greşit aplicate sau interpretate de către instanţa de apel, sunt lipsite de relevanţă, iar în ce priveşte acest aspect, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. nu se justifică. Pentru aceleaşi argumente nici dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ. nu sunt incidente.

Totodată, în mod corect instanţa de apel a reţinut că o astfel de soluţie se impune şi în vederea "...necesităţii păstrării simetriei raporturilor procesuale, fiind fără logică adoptarea unei strategii procesuale diametral opuse de către pârâtă."

Nu în ultimul rând, este de observat că potrivit evidenţelor de carte funciară, terenul asupra căruia s-a constituit dreptul de superficie figurează în proprietatea Primăriei Municipiului Timişoara, aspect ce justifică o dată în plus calitatea procesuală activă a acesteia în cauza, având ca obiect stabilirea unei contraprestaţii aferente dreptului de superficie.

În ce priveşte pretinsa motivare necorespunzătoare privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Primăriei Municipiului Timişoara, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. se referă la acele situaţii când hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

Faţă de conţinutul textului legal, Înalta Curte constată că, pe de o parte, recurenta foloseşte o terminologie care nu se regăseşte în configuraţia juridică a motivului de recurs invocat, respectiv arată că instanţa de apel nu a motivat corespunzător, iar pe de altă parte, nu precizează, în concret, care dintre cele trei ipoteze ale motivului de casare se circumscriu, în opinia sa, noţiunii de motivare necorespunzătoare, şi anume, ce lipseşte, ce este contradictoriu sau ce este străin motivării pe care o califică drept necorespunzătoare, astfel încât motivul de recurs apare ca fiind invocat pur formal.

Cu toate acestea, chiar dacă recurenta a procedat la o indicare generică şi formală a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că o astfel de critică nu se susţine, întrucât hotărârea instanţei de apel expune raţiunile pentru care respinge excepţia invocată şi nu conţine argumente contradictorii sau străine cauzei, fiind, astfel, conformă exigenţelor dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Printr-o a doua critică, subsumată atât motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., cât şi motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurenta învederează că, deşi instanţa de apel a stabilit că litigiului pendinte îi sunt aplicabile dispoziţiile vechiul C. civ., a valorificat norme juridice din cuprinsul noului C. civ., respectiv art. 697 alin. (2) din noul C. civ. cu privire la stabilirea prestaţiei superficiarului şi art. 694 din noul C. civ. privind durata maximă a superficiei, respectiv 99 de ani, astfel încât a realizat, deopotrivă, o motivare contradictorie, străină de natura pricinii dar şi o nemotivare a instituirii pentru 99 de ani a dreptului de superficie, precum şi o aplicare şi interpretare greşită a normelor de drept material incidente.

Critica este nefondată.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a aplicat corect normele de drept material incidente în cauză, respectiv dispoziţiile vechiul C. civ. din materia dreptului de superficie, cu o motivare căreia nu i se poate reţine niciun aspect de nelegalitate.

Prin decizia recurată s-a stabilit în mod clar că dispoziţiile legale incidente în cauza pendinte sunt cele ale vechiul C. civ.

Considerentele în acest sens ale instanţei de apel sunt fără echivoc:

"Contrar tribunalului, Curtea constată aplicabilitatea în cauza de faţă a dispoziţiilor C. civ. din 1864, având în vedere că pârâta a obţinut recunoaşterea dreptului de superficie în cadrul unei acţiuni în constatare. Or, acţiunea în constatare reprezintă acel mijloc procedural prin care reclamantul solicită instanţei să se confirme un drept al său pe care l-a dobândit anterior prin vreunul din modurile prevăzute de lege. Acţiunea în constatare are efect declarativ, iar nu constitutiv de drept, motiv pentru care, pentru admiterea ei este necesar a se dovedi că reclamantul a dobândit anterior acel drept..."

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că, "...urmare a efectului declarativ, decizia civilă nr. 1701/05.06.2012 a Tribunalului Timiş definitivă prin decizia civilă nr. 6/05.02.2013 a Curţii de Apel Timişoara, a confirmat cu efect retroactiv dreptul de superficie asupra construcţiilor care reprezintă baza sportivă de la data constituirii lui. Aşadar, constituirea dreptului de superficie se situează temporal anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., motiv pentru care, cu observarea prevederilor art. 68 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. care prevăd că "dispoziţiile art. 693-702 C. civ. nu se aplică drepturilor de superficie constituite înaintea intrării în vigoare a C. civ.." Curtea prin raportare şi la prevederile art. 6 alin. (2) C. civ., reţine incidenţa dispoziţiilor vechiul C. civ...."

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a stabilit prestaţia superficiarului în temeiul art. 697 alin. (2) din noul C. civ., ci a constatat că dispoziţiile art. 693 şi urm. din noul C. civ. "...reprezintă o transpunere legislativă a practicii şi a doctrinei privind dreptul de superficie în reglementarea din vechiul C. civ.."

În acelaşi sens, instanţa de apel a reţinut că "...întreaga jurisprudenţă şi doctrină juridică, întemeiată pe vechiul C. civ., a acceptat în mod unanim că dreptul de superficie poate fi constituit prin lege sau prin convenţia părţilor, cu titlu oneros sau gratuit, prin contract bilateral sau prin act juridic unilateral."

Prin urmare, stabilirea prestaţiei superficiarului nu s-a realizat în temeiul unei legislaţii care nu era în vigoare la data dobândirii dreptului de superficie, cum eronat pretinde recurenta, ci în considerarea doctrinei şi practicii judiciare din perioada în care era în vigoare vechiul C. civ. şi a unei prezumţii general valabile că, în materia dreptului de proprietate (dreptul de superficie reprezentând un dezmembrământ al dreptului de proprietate), intenţia de a gratifica trebuie să fie clară şi neechivocă.

În mod similar, s-a realizat de către instanţa de apel şi stabilirea duratei maxime a dreptului de superficie, pe 99 de ani, soluţia fiind raportată tot la doctrina şi practica judiciară aferentă momentului la care a fost constituit dreptul de superficie, deci, anterioară actualei reglementări.

Trimiterea pe care instanţa de apel a făcut-o la dispoziţiile art. 693 şi urm. din noul C. civ. a fost în sensul că lacunele din legislaţia anterioară (vechiul C. civ.) privind dreptul de superficie au fost remediate în actuala reglementare, urmare a doctrinei şi practicii judiciare în materie pe care instanţele judecătoreşti le-au aplicat în vechea reglementare, în lipsa unor dispoziţii legale exprese.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a reţinut că noul C. civ. a reglementat ceea ce s-a cristalizat prin intermediul doctrinei şi practicii judiciare anterior intrării sale în vigoare, doctrină şi practică judiciară ce au suplinit, la acel moment, lipsa unor dispoziţii legale exprese.

Prin urmare, normele de drept material incidente au fost corect stabilite, interpretate şi aplicate, iar motivarea hotărârii este una conformă legii, nefiind incidente motivele de nelegalitate invocate de către recurenta-pârâtă.

Printr-o a treia critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurenta arată că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut caracterul oneros al dreptului de superficie, încălcând astfel prevederile art. 492 din vechiul C. civ., care nu consacră o astfel de contraprestaţie.

Nici această critică nu poate fi primită.

Potrivit art. 492 din C. civ., "Orice constructie, plantatie sau lucru făcut în pămînt sau asupra pămîntului, sînt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pămînt cu cheltuiala sa şi că sînt ale lui, pînă ce se dovedeşte din contra."

Din economia dispoziţiilor textului legal menţionat, rezultă că dreptul de superficie este un drept real care implică pentru titular/superficiar două atribute, constituite în drepturi distincte şi anume, dreptul de proprietate asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări şi dreptul de folosinţă asupra terenului pe care acestea se află.

Corelativ dreptului de folosinţă a terenului pe durata existenţei construcţiei, superficiarului îi incumbă obligaţia personală de a plăti o despăgubire proprietarului terenului, dacă nu s-a convenit altfel, întrucât nu se poate îmbogăţi pe nedrept în paguba acestuia.

Dreptul la despăgubire se naşte la momentul la care proprietarul terenului a luat cunoştinţă de faptul instituirii în sarcina sa a obligaţiei de a respecta folosinţa terenului pe durata construcţiei, mai înainte ca el să se folosească de beneficiul de a păstra sau cere ridicarea construcţiei, prevăzut de dispoziţiile art. 494 din vechiul C. civ.

Împrejurarea că proprietarul terenului nu formulează o astfel de solicitare, de despăgubire, la momentul edificării construcţiei, este lipsită de relevanţă, cât timp superficiarul nu dovedeşte intenţia proprietarului de a-l gratifica cu folosinţa terenului.

Or, în materia dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor sale, intenţia de a gratifica nu poate rezulta din fapte omisive, ci trebuie să fie manifestată în mod expres, clar şi neechivoc.

Înalta Curte constată că, în cauză, nu a fost dovedită o astfel de intenţie de a gratifica, dat fiind chiar prezentul demers judiciar, prin care reclamanţii au solicitat obligarea recurentei-pârâte la perfectarea unui contract de superficie cu titlu oneros pe durata existenţei construcţiilor, dar nu mai mult de 99 de ani.

Chiar dacă contraprestaţia superficiei nu era reglementată în mod expres în configuraţia juridică a vechiul C. civ., ea rezultă din caracterul real al dreptului de superficie, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, regula consacrată în materia proprietăţii fiind constituirea cu titlu oneros a dreptului, iar nu gratificarea, care reprezintă excepţia şi care, aşa cum s-a arătat, trebuie să fie expresă şi neechivocă.

Prin urmare, şi această critică va fi înlăturată, ca nefondată.

Recurenta a solicitat cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat în cuantum de 4760 RON, dovedit cu factura nr. x/21.11.2024, însă întrucât prin respingerea recursului aceasta este partea care a pierdut procesul în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu poate avea în vedere această solicitare, întrucât se află în culpă procesuală pentru declanşarea căii de atac extraordinare.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 142 din 21 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 142 din 21 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.