Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 677/2025 AI generated

Donation annulled after donor's void title; defendant appeal rejected, costs awarded.

Case Number Decizia nr. 677/2025
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed
Court Costs Borne by appellant

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the defendant's appeal as unfounded, affirming the Court of Appeal's decision that upheld the trial court's judgment declaring the absolute nullity of a donation contract for an apartment in Bucharest; the defendant was ordered to pay the plaintiff's legal costs of 7,465 RON. The plaintiffs, heirs of the original claimant, sought annulment of the 2011 donation between the donors and the defendant after earlier court decisions (final in 2005) had voided the donors' purchase contracts with the municipality because the property had been taken without valid title and was subject to a restitution claim under Law No. 10/2001. The Court rejected procedural challenges regarding case joinder (because the related case was suspended pending this outcome), lack of legal interest (since annulment would restore the property to the municipality for potential restitution under Law No. 10/2001), and prescription of enforcement (holding that a declaratory judgment of nullity is not subject to enforcement prescription and retains res judicata effect). It also rejected substantive arguments based on land registry effects (articles 56 of Law No. 71/2011, 885 and 901 Civil Code), finding that good-faith acquisition protections do not apply to gratuitous transfers by parties who knew of the pending restitution claim; the challenge to the finding of illicit cause was held inadmissible as raised for the first time in cassation.

Legislator headnote

AI generated

art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 139 C. proc. civ, art. 139 din C. proc. civ, art. 33 C. proc. civ, art. 33 din C. proc. civ; Donation annulled after donor's void title; defendant appeal rejected, costs awarded: The plaintiffs, heirs of the original claimant, sought annulment of the 2011 donation between the donors and the defendant after earlier court decisions (final in 2005) had voided the donors' purchase contracts with the municipality because the property had been taken without valid title and was subject to a restitution claim under Law No. 10/2001. The Court rejected procedural challenges regarding case joinder (because the related case was suspended pending this outcome), lack of legal interest (since annulment would restore the property to the municipality for potential restitution under Law No. 10/2001), and prescription of enforcement (holding that a declaratory judgment of nullity is not subject to enforcement prescription and retains res judicata effect). It also rejected substantive arguments based on land registry effects (articles 56 of Law No. 71/2011, 885 and 901 Civil Code), finding that good-faith acquisition protections do not apply to gratuitous transfers by parties who knew of the pending restitution claim; the challenge to the finding of illicit cause was held inadmissible as raised for the first time in cassation.

Keywords

AI generated
donor nullity of contract civil annulment restitution of property enforcement costs heir

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
Art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Basis for dismissing the appeal as unfounded.

Art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Used to order the appellant to pay the respondent's litigation costs.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 19 martie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 11.04.2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/30.06.2011 de BNP E., intervenit între pârâţii B. (donator), F. (donator, decedată la 22.07.2014, al cărei unic moştenitor este pârâtul C.) şi D. (donatar), cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. x, imobil ce a făcut obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 de către reclamant.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 966 - 968 C. civ. de la 1865.

Prin întâmpinare, pârâtul D. a invocat excepţia lipsei de interes în formularea acţiunii, având în vedere că în cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2017, reclamantul a solicitat, în subsidiar, acordarea de măsuri compensatorii, în situaţia în care se va aprecia că nu poate dobândi imobilul în natură. În condiţiile în care reclamantul obţine nulitatea actului de donaţie, pârâtul a considerat că bunul donat nu poate ajunge la reclamant.

La 21.06.2018 a decedat pârâtul B., iar la 06.05.2019 a survenit decesul reclamantului A..

Prin încheierea din 06.09.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la indicarea moştenitorilor defuncţilor B. şi A..

La 25.03.2021, moştenitorii reclamantului A., G. şi H., au depus note de şedinţă prin care au solicitat repunerea cauzei pe rol şi respingerea excepţiei de perimare a cererii de chemare în judecată.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 463/25.03.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a constatat perimată cererea.

Prin decizia civilă nr. 854/R/25.11.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanţii G. şi H. împotriva încheierii de şedinţă din 25.03.2021 şi a sentinţei nr. 463/25.03.2021; a casat în tot încheierea de şedinţă din 25.03.2021 şi sentinţa nr. 463/25.03.2021; a dispus trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 03.02.2022 sub nr. x/2018*.

3. Al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 972/09.06.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., prin moştenitori G. şi H., în contradictoriu cu pârâţii B.-decedat, C. şi D., şi a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/30.06.2011 de BNP Asociaţi "I. şi E.".

Prin decizia civilă nr. 1233/A/03.10.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia nulităţii şi a anulat, ca nesemnat, apelul pârâtului C. împotriva sentinţei civile nr. 972/09.06.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2018; a respins, ca nefondat, apelul pârâtului D. împotriva aceleiaşi sentinţe; a obligat pe fiecare dintre apelanţii-pârâţi la plata, către intimata-reclamantă G., a sumei de 3722,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1233/A/03.10.2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul D..

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea conexării dosarului nr. x/2018 la dosarul civil nr. x/2017 În subsidiar, a solicitat casarea deciziei recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de persoane lipsite de interes şi neîntemeiată.

Printr-o prima critică, recurentul a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 139 C. proc. civ. şi a respins în mod nejustificat excepţia conexităţii dosarelor nr. x/2017 şi nr. y/2018, ignorând faptul că legea nu interzice conexarea dosarelor pe motiv că unul dintre ele este suspendat. Totodată, această conexare era necesară pentru a evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii şi pentru o bună administrare a justiţiei, întrucât între dosarul nr. x/2017 şi dosarul pendinte există o strânsă legătură, deoarece ambele privesc acelaşi imobil şi aceleaşi părţi. Astfel, conexarea dosarelor era necesară pentru a evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii şi pentru a asigura o soluţionare unitară şi echitabilă a cauzei. Or, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 139 din C. proc. civ., cerinţa ca ambele procese să fie în curs de judecată nefiind o condiţie prevăzută de vreo dispoziţie legală şi nu poate fi dedusă de instanţa de apel. Interpretarea dată de curtea de apel dispoziţiilor art. 139 din C. proc. civ. reprezintă o adăugare la lege, contrar principiului unde legea nu distinge nici noi nu distingem.

Printr-o a doua critică, recurentul a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 32 lit. d) şi art. 33 C. proc. civ.

În acest sens, recurentul arată că reclamanţii intimaţi nu au un interes legitim, personal şi actual în promovarea acţiunii, deoarece nu sunt proprietarii imobilului în litigiu. Aceştia sunt doar cesionari ai unor drepturi litigioase, iar restituirea imobilului în natură nu le este aplicabilă conform Legii nr. 165/2013, singura modalitate de despăgubire fiind compensarea prin puncte. Reclamanţii nu au un interes actual si născut în promovarea acţiunii, întrucât imobilul nu ar putea să se întoarcă în patrimoniul lor, ci în patrimoniul statului. Or, instanţele au respins această excepţie, ceea ce reprezintă o aplicare greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 32 lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ.. Interesul reclamantilor-intimati nu este un interes actual şi născut, contrar celor 7menţionate de instanţa de apel, cât timp în acest moment intimaţii nu au un drept de proprietate recunoscut, doar prin soluţionarea dosarului nr. x/2017 urmând să se stabilească dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile restituirii în natură sau de acordare de puncte către reclamanţi.

Prin urmare, recurentul apreciază că refuzul instanţei de fond şi a celei de apel de a analiza dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 165/2013, în condiţiile în care aceste dispoziţii legale au legătură strânsă cu cauza, îi prejudiciază grav interesul, lipsindu-1 de posibilitatea de a se analiza excepţia lipsei de interes a intimaţilor în promovarea acţiunii prezente, în raport de aceste dispoziţii legale, soluţionarea excepţiilor invocate fiind realizate în mod incomplet.

Printr-o a treia critică, recurentul a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 633 şi urm. C. proc. civ. şi a respins în mod eronat excepţia prescripţiei executării silite a deciziei invocate, făcând aplicarea greşită a textului legal menţionat. Faptul că instanţa de apel a invocat jurisprudenţa ca motiv de respingere a excepţiei prescripţiei executării silite a hotărârii invocate poate reprezenta, în opinia recurentului, o încălcare a dispoziţiilor legale, o adăugare la lege. Atâta timp cât nu există un recurs în interesul legii sau o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care să fie obligatorie, cu referire la caracterul susceptibil sau nesusceptibil al unei hotărâri de a fi pusă în executare, jurisprudenţa, deşi reprezintă un izvor formal de drept, nu poate să fie invocată prioritar faţă de dispoziţiile clare ale C. proc. civ.. Recurentul învederează că, având în vedere pasivitatea reclamanţilor-intimaţi timp de 12 ani şi lipsa oricărei acţiuni pentru punerea în executare a deciziei civile nr. 531/A/02.06.2004, dreptul de a cere executarea silită a fost prescris şi că această pasivitate arată dezinteresul reclamanţilor faţă de imobilul în litigiu.

Printr-o altă critică, recurentul a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 7/1996, respectiv nu a dat relevanţă dispoziţiilor referitoare la efectele înscrierii în cartea funciară, şi anume efectul opozabilităţii reglementat în art. 56 din Legea nr. 71/2011, efectul constitutiv reglementat de art. 885 C. civ. şi efectul achizitiv reglementat de art. 901 C. civ., efecte care se produc din momentul înscrierii unui imobil în cartea funciară. Astfel, dreptul de proprietate al donatarilor este înscris în cartea funciară anterior obţinerii de către intimaţii-reclamanţi a unui titlu de proprietate, fiind un drept dobândit şi opozabil terţilor, potrivit dispoziţiilor legale sus-menţionate.

Într-o ultimă critică, recurentul a arătat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 968 C. civ. referitoare la nulitatea actului juridic. Instanţa de apel a concluzionat în mod eronat că actul juridic (contractul de donaţie) a fost încheiat cu o cauză ilicită şi argumentează că, la data încheierii contractului, atât donatorii, cât şi recurentul în calitate de donatar, aveau convingerea că bunul donat se afla în proprietatea donatorilor, aceştia comportându-se ca adevăraţi proprietari.

Primăria Municipiului Bucureşti, parte în dosar, nu a întreprins niciun demers, nu a trimis nicio notificare prin care să comunice despre vreo modalitate de punere în executare a deciziei nr. 531/A/02.06.2004, lăsându-1 să locuiască în acel imobil, să se comporte alături de părinţii săi ca proprietari, fără să existe vreo acţiune, din care s-ar fi putut deduce intenţia de punere în executare a acestei decizii.

Apreciază că, în momentul încheierii contractului, nu a existat nicio cauză ilicită şi, având în vedere aspectele referitoare la prescripţia dreptului de a pune în executare decizia civilă nr. 531/A/02.06.2005 a Curţii de Apel Bucureşti, nu se poate aprecia reaua-credinţă şi existenţa unei cauze ilicite la data încheierii contractului de donaţie a cărui nulitate se solicită.

Concluzionând, recurentul precizează că a fost singurul care s-a ocupat de administrarea imobilului, întreţinându-1 corespunzător în toată perioada în care intimaţii-reclamanţi au fost complet dezinteresaţi de starea acestuia. Mai mult chiar, primăria a închiriat spaţiul de la parter unor persoane care au adus prejudicii însemnate imobilului, distrugând parterul, planşeul de la parter căzând, chiriaşii părăsind imobilul, în timp ce el a fost amendat cu 4000 RON, deşi nu a avut nicio vină.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la 02.09.2024 peste termenul legal, intimaţii-reclamanţi G. şi H. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentului la plata cheltuitelor de judecată.

Referitor la excepţia de conexitate, intimaţii arată că, prin respingerea acestei excepţii, recurentul nu a indicat vreo vătămare ce nu ar putea fi remediată, iar conexarea celor două cauze este imposibilă, câtă vreme dosarul nr. x/2017 este suspendat până la soluţionarea prezentei cauze.

Referitor la excepţia lipsei de interes şi a calităţii procesuale active, intimaţii arată că prin hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat, s-a stabilit că autorul lor, A., este moştenitorul persoanei de la care a fost preluat abuziv imobilul, situaţie faţă de care reclamanţii justifică interes.

După ce au expus pe larg situaţia de fapt, intimaţii au concluzionat că atât donatorii, cât şi donatorul, sunt de rea-credinţă întrucât au încheiat un act juridic cu titlu gratuit în privinţa unui imobil ce nu le aparţine. Întrucât părţile cunoşteau că bunul donat nu era proprietatea donatorului, contractul astfel încheiat este lovit de nulitate absolută.

Critica vizând presupus împlinire a prescripţiei executării silite este una expusă într-o manieră confuză, întrucât o hotărâre judecătorească prin care se constată nulitatea unui act juridic nu poate fi pusă în executare. Recurentul face confuzie între hotărârile susceptibile de executare silită şi cele nesusceptibile de executare silită.

O a doua confuzie a recurentului este în sensul că autorul reclamanţilor ar fi trebuit să intabuleze un drept pe care nu îl avea recunoscut, când efectul anulării vânzării către soţii Lăscae era că bunul nu le aparţinea acestora.

Doar Municipiului Bucureşti era singurul în măsură să intabuleze în cartea funciară un drept de proprietate.

Contrar susţinerilor recurentului, autorii săi au minţit cu scopul producerii de efecte juridice, săvârşind infracţiunea de fals în declaraţii, atunci când au afirmat că nu cunosc despre existenţa vreunei notificări.

Recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost motivat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Recurentul-pârât a formulat punct de vedere la raport, prin care a învederat că este de acord cu concluziile din actul procedural.

Prin încheierea din 15.01.2025, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul D. împotriva deciziei nr. 1233/A din 03 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 19 martie 2025, ora 900, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că deşi recurentul-pârât a întemeiat calea extraordinară de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., motiv de casare potrivit căruia hotărârea recurată este nelegală atunci când este pronunţată cu interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, parte din criticile dezvoltate prin intermediul memoriului de recurs sunt subsumate într-un alt motiv de casare, şi anume art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ. privind nelegalitatea hotărârii pronunţate cu încălcarea regulilor de procedură, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, criticile privind modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 139 din C. proc. civ. (excepţia de conexitate), art. 32 lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ. (excepţia lipsei de interes), precum şi art. 633 şi urm. din C. proc. civ. (hotărârile executorii), se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., întrucât vizează norme de drept procesual, iar nu norme de drept material astfel cum impun dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.

Criticile privind modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile Legii nr. 7/1996, cu trimitere la dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 71/2011, art. 885 şi art. 901 C. civ., precum şi interpretarea/aplicarea dispoziţiilor art. 968 C. civ., sunt încadrabile în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., astfel cum a fost indicat prin memoriul de recurs.

Pentru evaluarea cazurilor de casare astfel cum au fost expuse anterior, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea, pe scurt, a circumstanţelor esenţiale ale cauzei, astfel cum au fost reţinute de instanţele de fond şi necontestate de părţi.

Astfel, obiectul litigiului este reprezentat de solicitarea formulată de reclamantul A. (în prezent decedat, acţiunea fiind continuată de H. şi G.), în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D. de constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/30.06.2011 de BNP E., intervenit între pârâţii B. şi F., în calitate de donatori (în prezent decedaţi, având ca moştenitor pârâtul C.) şi D. (donatar), cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. x, imobil ce a făcut obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 de către reclamant.

Demersul judiciar a fost determinat de faptul că, deşi imobilul în litigiu a făcut obiectul unei notificări întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 formulate de către autorul reclamanţilor, A., Primăria Municipiului Bucureşti a vândut imobilul către chiriaşii care îl ocupau, respectiv B., F. şi J., prin contractele de vânzare-cumpărare nr. x/07.04.1997 şi nr. y/27.02.1997.

Aceste contracte au fost constatate nule absolut prin decizia civilă nr. 531/A/02.06.2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosar nr. x/2003, irevocabilă prin decizia nr. 641/12.05.2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosar nr. x/2004.

Ulterior anulării pe cale judecătorească a contractelor de vânzare-cumpărare mai sus menţionate, numiţii B. şi F. au donat imobilul obiect al respectivelor contracte către pârâtul D., prin contractul de donaţie nr. x/30.06.2011 a cărui anulare se solicită în prezenta cauză.

Întrucât notificarea întemeiată pe Legea nr. 10/2001 nu a fost soluţionată, autorul reclamanţilor a formulat acţiune, în condiţiile acestei legi, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2017, dosar a cărui judecată a fost suspendată la data de 11.06.2018, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1) din C. proc. civ., până la soluţionarea prezentei cauze.

Faţă de contextul factual prezentat, se subliniază că, în cauză, se contestă valabilitatea unui contract de donaţie, având ca obiect un bun referitor la care proprietarii prezumtivi (donatorii) şi-au pierdut dreptul de proprietate pe cale judecătorească, dat fiind că există o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 de către autorul reclamanţilor.

Din perspectiva aspectelor de nelegalitate ce urmează a fi analizate, recurentul-pârât critică soluţia de constatare a nulităţii contractului de donaţie pronunţată de prima instanţă în al doilea ciclu procesual şi menţinută prin decizia recurată în prezenta cauză, prin efectul respingerii apelului recurentului-pârât.

Referitor la critica potrivit căreia instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 139 din C. proc. civ., respingând, în mod nejustificat, excepţia conexităţii dosarelor nr. x/2017 şi nr. y/2018, Înalta Curte constată că potrivit normei juridice incidente- art. 139 din C. proc. civ. " (1) Pentru asigurarea unei bune judecăţi, în primă instanţă este posibilă conexarea mai multor procese în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură. (2) Excepţia conexităţii poate fi invocată de părţi sau din oficiu cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanţei ulterior sesizate, care, prin încheiere, se va pronunţa asupra excepţiei. Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul. (3) Dosarul va fi trimis instanţei mai întâi învestite, în afară de cazul în care reclamantul şi pârâtul cer trimiterea lui la una dintre celelalte instanţe. Dacă instanţele sunt de grad diferit, conexarea dosarelor se va face la instanţa superioară în grad. (4) Când una dintre cereri este de competenţa exclusivă a unei instanţe, conexarea se face la acea instanţă. Dispoziţiile art. 99 alin. (2) sunt aplicabile. (5) În orice stare a judecăţii procesele conexate pot fi disjunse şi judecate separat, dacă numai unul dintre ele este în stare de judecată."

Din conţinutul normei procesuale evocate, rezultă că pentru existenţa conexităţii, trebuie întrunite în mod cumulativ mai multe condiţii: să existe două sau mai multe procese distincte între aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi, între obiectul şi cauza cererilor să existe o strânsă legătură, procesele să fie în curs de judecată, iar cererile să fie în cursul judecăţii în primă instanţă.

În susţinerea motivului de recurs, recurentul-pârât arată că legea nu interzice conexarea dosarelor în ipoteza în care un dosar este suspendat, iar interpretarea dată de curtea de apel în acest sens dispoziţiilor art. 139 din C. proc. civ. reprezintă o adăugare la lege, contrară principiului unde legea nu distinge nici interpretul ei nu trebuie să o facă.

În acord cu statuările instanţei de apel, Înalta Curte reţine că pentru a se dispune conexarea a două dosare este necesar ca ambele procese să fie în curs de judecată, condiţie care se deduce din rezultatul urmărit prin conexitate, care apare ca o măsură necesară pentru buna administrare a justiţiei şi pentru evitarea pronunţării unor hotărâri contradictorii, care să afecteze principiul securităţii raporturilor juridice civile.

Or, prin măsura suspendării dispuse în dosarul nr. x/2017, cursul judecăţii a fost sistat, cel puţin temporar, până la soluţionarea prezentului dosar, temeiul suspendării fiind dat de dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia această măsură se justifică şi poate fi luată de către instanţă atunci "când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi."

Mai mult, măsura suspendării judecăţii în dosarul nr. x/2017 a fost determinată tocmai de existenţa dosarului nr. x/2018 şi de soluţia ce se va da în acest din urmă dosar cu privire la titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în jurul căruia gravitează pretenţiile părţilor în ambele litigii.

Totodată, se constată că prin întâmpinarea depusă cu prilejul judecăţii în primă instanţă şi înregistrată la data de 19.07.2018, recurentul-pârât a invocat excepţia de litispendenţă raportat la existenţa pe rolul Tribunalului Bucureşti, a dosarului nr. x/2017, iar prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la 08.11.2018, intimatul-reclamant A. a invocat excepţia de conexitate cu referire la acelaşi dosar.

Astfel, la momentul invocării celor două excepţii (19.07.2018 şi 08.11.2018), judecata cauzei în dosarul nr. x/2017 era deja suspendată, întrucât aceasta fusese dispusă la termenul din data de 11.06.2018, anterior formulării celor două cereri din dosarul nr. x/2018.

Întrucât suspendarea dispusă în dosarul nr. x/2017 a fost justificată prin necesitatea soluţionării prezentei cauze şi a fost anterioară solicitării de conexare formulate de către recurentul-pârât, este evident că nu se mai justifica conexarea cu un proces în care judecata fusese suspendată până la soluţionarea dosarului, în care s-a invocat excepţia de conexitate.

În acest sens, prin încheierea din 11.06.2018 pronunţată în dosar nr. x, prin care s-a luat măsura suspendării judecăţii, s-a reţinut că, întrucât în cadrul acelui dosar reclamantul A. solicită restituirea în natură a imobilului din Bucureşti în întregime, iar unul dintre apartamentele situate în acel imobil face obiectul dosarului nr. x/2018, soluţionarea dosarului nr. x/2017 depinde în parte de soluţia ce se va în dosarul nr. x/2018, având în vedere că pentru se putea dispune restituirea în natură a unui imobil, trebuie ca imobilul să fie în patrimoniul pârâtului ce urmează a fi, eventual, obligat la restituirea în natură.

În acest context, finalitatea urmărită prin conexarea celor două dosare a fost atinsă prin măsura suspendării dispuse în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., în dosarul nr. x/2017, măsură justificată prin legătura dintre cele două pricini sub aspectul identificării şi stabilirii titularului dreptului de proprietate.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel care a confirmat respingerea, ca rămasă fără obiect, a excepţiei conexităţii, dispusă de prima instanţă, este una conformă legii, iar critica sub acest aspect nu poate fi primită şi va fi respinsă, ca nefondată.

Referitor la critica potrivit căreia instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 32 lit. d) şi art. 33 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurentul apreciază că reclamanţii nu au interes în promovarea prezentei acţiuni având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie, întrucât bunul donat nu ar putea să se întoarcă în patrimoniul acestora, reclamanţii nefiind proprietari, astfel că dacă s-ar admite acţiunea bunul s-ar întoarce în patrimoniul statului.

Lipsa de interes este justificată de către recurent şi prin aceea că notificarea autorului reclamanţilor este formulată doar pentru 1/2 din imobil, în care nu este inclus şi apartamentul pentru care recurentul a încheiat contractul de donaţie a cărui nulitate se solicită.

Mai arată recurentul că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22.02.2013, numita K. a vândut lui A. drepturile sale succesorale cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. x, vânzare referindu-se inclusiv la etajul 1 apartamentul 2 care face obiectul prezentului dosar, situaţie faţă de care acest apartament nu poate face obiect al notificării pe Legea nr. 10/2001. Prin cumpărarea drepturilor succesorale de la K., autorul reclamanţilor şi-a întregit dreptul de proprietate cu privire la imobilul din str. x, partea cumpărată intrând în indiviziune cu cota pe care o avea deja, motiv pentru care sunt aplicabile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, singura modalitate de despăgubire a reclamanţilor fiind aceea a compensării prin puncte.

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia justifică un interes.

Dispoziţiile art. 33 din C. proc. civ. statuează că "Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara."

Din economia dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că interesul reprezintă folosul practic, imediat, pe care îl are o parte pentru a justifica declanşarea procedurii judiciare, respectiv avantajul efectiv pe care îl poate obţine cel care acţionează şi care trebuie să îndeplinească anumite condiţii, aşa cum sunt enumerate de art. 33 din C. proc. civ.

Astfel, interesul este determinat atunci când apelarea la un mijloc procesual ce intră în conţinutul acţiunii civile poate fi justificată de un avantaj, de un folos practic concret.

De asemenea, interesul este legitim când corespunde cerinţelor legii materiale şi procesuale şi este personal atunci când folosul practic urmărit prin declanşarea procedurii judiciare aparţine celui care recurge la acţiune.

Totodată, interesul trebuie să fie născut şi actual, adică să existe în momentul în care se apelează la mijlocul procesual din conţinutul acţiunii. Un interes eventual, ca şi un interes care a trecut, a fost depăşit, nu poate permite formularea unei cereri în justiţie.

În acord cu statuările instanţei de apel, Înalta Curte constată că intimaţii-reclamanţi justifică un interes în promovarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/30.06.2011, întrucât notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care autorul lor a solicitat restituirea în natură a cotei de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren şi construcţie, trecut în proprietatea statutului în baza Decretului nr. 92/1950, de la fostul proprietar, H., tatăl notificatorului, nu a fost soluţionată până la acest moment, fiind, în prezent, obiect al dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, a cărui judecată a fost suspendată până la soluţionarea prezentei cauze.

Interesul intimaţilor-reclamanţi îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege (este determinat, legitim, născut şi actual) întrucât prin anularea contractului de donaţie menţionat anterior, dreptul de proprietate asupra ap. 2 din imobilul situat în Bucureşti reintră în patrimoniul Municipiului Bucureşti şi va putea fi restituit în natură (total sau parţial), în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, condiţii care vor fi analizate în dosarul nr. x/2017, cu luarea în considerare a faptului că prin decizia civilă nr. 531/A/02.06.2004 pronunţată în dosarul nr. x/2003 s-a reţinut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.

Prin decizia civilă nr. 531/A/02.06.2004, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, S.C. Cotroceni S.A., B., F. şi J. şi s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/07.04.1997 şi nr. y/27.02.1997. În ceea ce priveşte interesul autorului intimaţilor-reclamanţi în introducerea acţiunii având ca obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare, prin această decizie s-a reţinut că este dovedit prin depunerea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 .

Prin urmare, întrucât autorul intimaţilor-reclamanţi a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi a obţinut anularea pe cale judecătorească a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la imobilul în litigiu, aceştia justifică interesul în promovarea prezentei acţiuni, care vizează anularea contractului de donaţie privind apartamentul situat în imobilul, obiect al procedurii de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001, procedură aflată în curs de desfăşurare în cadrul dosarului nr. x/2017 (a cărui judecată a fost suspendată până la finalizarea prezentului litigiu).

Demersul judiciar este determinat de faptul că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost anulate prin decizia nr. 531/A/02.06.2004, ignorând această hotărâre judecătorească şi existenţa notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, au procedat la înstrăinarea bunului obiect al acelor contracte în forma donaţiei către recurentul-pârât.

Susţinerea recurentului că imobilul nu mai poate fi restituit în natură intimaţilor-reclamanţi, aceştia beneficiind doar de măsuri reparatorii prin echivalent, este lipsită de relevanţă în ce priveşte aprecierea asupra existenţei interesului în cauza pendinte, întrucât o asemenea chestiune excedează prezentului cadru procesual, în care se analizează valabilitatea contractului de donaţie încheiat de proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate pe cale judiciară, cu un terţ (recurentul-pârât), iar nu procedura de restituire decurgând din formularea notificării întemeiate pe Legea nr. 10/2001.

Forma de despăgubire de care vor beneficia intimaţii-reclamanţi revine spre analiză instanţei învestite cu soluţionarea dosarului nr. x/2017, ca instanţă în cadrul căreia se judecă cererea de restituire formulată de autorul reclamanţilor în temeiul legii speciale de reparaţie, urmare a nesoluţionării notificării formulate de acesta.

Este adevărat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/22.02.2013, numita K. i-a vândut lui A. drepturile sale succesorale cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. x, însă cesiunea a privit doar cota de 1/5 din imobil întrucât cota de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren şi construcţie, a aparţinut tatălui notificatorului. Dacă prin această cumpărare s-a intrat sub incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 cu privire la întreaga cotă de 7/10 (1/2 + 1/5) sau doar cu privire la cota de 1/5 care a făcut obiectul cesiunii este, de asemenea, o chestiune care urmează să fie dezlegată în dosarul nr. x/2017, care are ca obiect soluţionarea pe fond a notificării conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Faţă de cele arătate, critica va fi respinsă, ca nefondată.

Referitor la critica în sensul că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 633 şi urm. C. proc. civ. şi a respins în mod eronat excepţia prescripţiei executării silite a deciziei invocate, Înalta Curte constată că recurentul-pârât confundă instituţia juridică a prescripţiei executării silite cu efectul pozitiv al puterii de lucru judecat.

În susţinerea motivului de recurs, recurentul-pârât învederează, în esenţă, că, faţă de pasivitatea reclamantului A. timp de 12 ani, decizia civilă nr. 531/A/02.06.2004, prin care contractul de vânzare-cumpărare al pârâţilor B. şi F. a fost anulat, şi-a pierdut puterea executorie, în cauză intervenind prescripţia executării silite, iar nulitatea constatată prin această decizie a rămas fără efect.

Recurentul mai arată că Primăria Municipiului Bucureşti, parte în dosar, nu a întreprins niciun demers prin care acesta să fie înştiinţat despre modalitatea de punere în executare a deciziei civile anterior menţionate, lăsând recurentul să locuiască în acel imobil şi să se comporte ca proprietar, fără să exercite vreo acţiune din care să rezulte intenţia acesteia de punere în executare a hotărârii judecătoreşti în discuţie.

Înalta Curte constată că prin decizia civilă nr. 531/A/02.06.2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosar nr. x/2003 (irevocabilă prin decizia nr. 641/12.05.2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosar nr. x/2004) a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, S.C. Cotroceni S.A., B., F. şi J. şi s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/07.04.1997 şi nr. y/27.02.1997.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte reţine că statuările cu caracter irevocabil din hotărârea mai sus menţionată, indiferent de punerea sa în executare sau nu, beneficiază de unul dintre cele mai importante efecte ale hotărârilor judecătoreşti, respectiv puterea de lucru judecat, instituţie juridică ce are la bază regula că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă printr-o altă hotărâre, scopul fiind acela al asigurării stabilităţii raporturilor juridice.

Această regulă reprezintă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în virtutea căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, nefiind necesară tripla identitate, ci doar ca la judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o problemă litigioasă soluţionată anterior.

În actuala reglementare, efectul pozitiv al lucrului judecat este conţinut în dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a dat eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat, atât în ce priveşte dispozitivul, cât şi considerentele (Decizia Curţii Constituţionale nr. 495/25.06.2020, paragraful 18), iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant asupra imposibilităţii de a se contrazice hotărârile definitive anterioare şi a necesităţii asigurării unei practici judiciare unitare (Ex:Hotărârea din Cauza Amurăriţei vs. României).

În mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că instanţele sunt obligate să ţină seama de constatările şi dezlegările date de instanţe în procedurile anterioare, repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie.

În cauză, împrejurarea că decizia civilă nr. 531/A/02.06.2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2003 nu a făcut obiectul procedurii executării silite nu afectează statuările cu putere de lucru judecat conţinute în această decizie, cum eronat pretinde recurentul-pârât şi nu dă dreptul părţii să nesocotească ceea ce o instanţă de judecată a consfinţit în mod irevocabil, respectiv nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 de către proprietarii donatori L..

În analiza contractului de donaţie a cărui nulitate absolută se solicită a fi constatată prin acţiunea reclamantului, instanţa de judecată nu poate face abstracţie de faptul că într-un alt litigiu, la care reclamantul şi o parte din pârâţii din prezenta cauză au făcut parte din cadrul procesual, dreptul de proprietate al donatorilor a fost desfiinţat urmare a constatării nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul legii speciale.

Contrar susţinerilor recurentului, pasivitatea părţilor în ce priveşte valorificarea, în concret, a aspectelor stabilite prin respectiva hotărâre, nu este aptă să justifice valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare desfiinţate în acel proces şi nici să confere aparenţa de legalitate pe care acesta tinde să o demonstreze.

Prescripţia executării silite împiedică o eventuală valorificare a dreptului dedus judecăţii, în măsura în care acesta are o componentă aptă de executare silită, însă nu poate lipsi partea de dreptul substanţial obţinut pe cale judecătorească.

O hotărâre, prin care se constată nulitatea absolută a unor acte având ca obiect înstrăinarea dreptului de proprietate, indiferent dacă şi în ce măsură este sau nu susceptibilă de executare silită, nu poate justifica legalitatea actelor anulate pe motivul nepunerii ei în executare, cum în mod eronat susţine recurentul.

Înalta Curte reţine ca valabile şi considerentele instanţei de apel, prin care s-a reţinut că decizia civilă nr. 531/A/02.06.2004 pronunţată în dosarul nr. x/2003 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/07.04.1997 şi nr. y/27.02.1997, nu este susceptibilă de executare silită în ceea ce priveşte capătul principal.

Poate fi pusă în executare silită doar dispoziţia de obligare a chemaţilor în garanţie la plata preţului actualizat de 7.175.152 RON către intimaţii-pârâţi B. şi F., respectiv de 5.877.241 RON către intimatul-pârât J..

Întrucât decizia civilă nr. 531/A/02.06.2004 nu este susceptibilă de executare silită în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare, nu se pune problema prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, iar nulitatea constatată nu a rămas fără efect.

Prin urmare, critica va fi respinsă, ca nefondată, nefiind incident motivul de recurs invocat.

Referitor la critica conform căreia instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 7/1996, respectiv nu a dat relevanţă dispoziţiilor referitoare la efectele înscrierii în cartea funciară, şi anume efectul opozabilităţii reglementat în art. 56 din Legea nr. 71/2011, efectul constitutiv reglementat de art. 885 din C. civ. şi efectul achizitiv reglementat de art. 901 C. civ., Înalta Curte reţine că, în susţinerea motivului de recurs, recurentul arată că dreptul de proprietate al donatarilor este înscris în cartea funciară anterior obţinerii de către intimaţii-reclamanţi a unui titlu de proprietate, fiind un drept dobândit şi opozabil terţilor, potrivit dispoziţiilor legale sus-menţionate.

Potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. "Dispoziţiile C. civ. privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Conform art. 885 din C. civ., "(1) Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea. (2) Drepturile reale se vor pierde sau stinge numai prin radierea lor din cartea funciară, cu consimţământul titularului, dat prin înscris autentic notarial. Acest consimţământ nu este necesar dacă dreptul se stinge prin împlinirea termenului arătat în înscriere ori prin decesul sau, după caz, prin încetarea existenţei juridice a titularului, dacă acesta era o persoană juridică. (3) Dacă dreptul ce urmează să fie radiat este grevat în folosul unei terţe persoane, radierea se va face cu păstrarea dreptului acestei persoane, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. (4) Hotărârea judecătorească definitivă sau, în cazurile prevăzute de lege, actul autorităţii administrative va înlocui acordul de voinţă sau, după caz, consimţământul titularului."

De asemenea, conform art. 901 din C. civ., "(1) Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, oricine a dobândit cu bună-credinţă vreun drept real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său, chiar dacă, la cererea adevăratului titular, dreptul autorului său este radiat din cartea funciară. (2) Terţul dobânditor este considerat de bună-credinţă numai dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, sunt îndeplinite următoarele condiţii: a)nu a fost înregistrată nicio acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare; b) din cuprinsul cărţii funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane; c) nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărţii funciare. (3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile şi terţului care a dobândit cu bună-credinţă un drept de ipotecă în temeiul unui act juridic încheiat cu titularul de carte funciară ori cu succesorul său în drepturi, după caz. (4) Dispoziţiile prezentului articol nu pot fi însă opuse de o parte contractantă celeilalte şi nici de succesorii lor universali sau cu titlu universal, după caz."

Prin afirmarea unei pretinse încălcări a acestor norme de drept material, recurentul încearcă, în realitate, să convingă instanţa de judecată că, dat fiind înscrierea în cartea funciară realizată de către pârâţii B. şi F. cu privire la apartamentul nr. x situat în imobilul din Bucureşti, str. x, perfectarea contractului de donaţie s-a realizat în condiţiile legii. Aceasta întrucât donatorii şi-au înscris dreptul de proprietate şi au plătit impozite, în timp ce reclamanţii au stat în pasivitate şi nu au procedat la înscrieri de carte funciară, care să atragă atenţia donatorilor că există impedimente legale la înstrăinarea bunului.

Este de observat că recurentul dezvoltă această critică prin raportare la starea de pasivitate a intimaţilor-reclamanţi, aşa cum de altfel a procedat şi în ce priveşte prescripţia executării silite, aspect de nelegalitate justificat tot din perspectiva unei pretinse pasivităţi a intimaţilor-reclamanţi în ce priveşte punerea în executare a deciziei civile nr. 531/A/02.06.2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2003.

În acest context, dispoziţiile legale despre care recurentul susţine că au fost greşit interpretate sau aplicate de către instanţa de apel sunt invocate pur formal, fundamentul criticii fiind dat nu de încălcarea textelor de lege indicate punctual, de către recurent, ci de faptul că intimaţii-reclamanţi nu au efectuat demersuri la cartea funciară cu privire la imobilul în litigiu pe o perioadă suficient de lungă pentru a crea impresia pârâţilor L. (donatorii din prezenta cauză) că dreptul lor de proprietate asupra bunului pe care l-au donat ulterior este unul dobândit în condiţii de legalitate.

Înalta Curte reţine că, întrucât notificarea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu a fost soluţionată nici până în prezent, reclamantul nu avea cum să recurgă la formalităţile de înscriere în cartea funciară a imobilului în litigiu, întrucât nu deţinea un titlu de proprietate, acesta fiind şi motivul pentru care a iniţiat procedurile judiciare de obţinere a dreptului de proprietate, printre care şi prezenta acţiune.

Pe de altă parte, recurentul-pârât nu se poate prevala de lipsa unei astfel de înscrieri în cartea funciară din partea reclamantului, întrucât atât donatorii (pârâţii L.), cât şi donatarul (recurentul-pârât) aveau cunoştinţă despre existenţa notificării întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dovadă fiind ştampila şi semnătura recurentului-pârât D. pe cererea de recurs formulată de pârâtul J. împotriva deciziei civile nr. 531/A/02.06.2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosar nr. x/2003 .

În cadrul dosarului în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 531/A/02.06.2004, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu de stat şi că cele două contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate de părţi, cu rea-credinţă, după înregistrarea cererii de restituire în natură a imobilului.

Prin urmare, atât recurentul-pârât, care a oferit servicii juridice avocaţiale pârâtului J., pârât în dosarul nr. x/2003 în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 531/A/02.06.2004, dar şi pârâţii L., care au avut această calitate şi în acel dosar, nu pot pretinde că nu cunoşteau situaţia juridică a imobilului, împrejurare faţă de care atitudinea pasivă a intimaţilor-reclamanţi în ce priveşte procedurile de înscriere la cartea funciară este lipsită de relevanţă.

În plus, Înalta Curte constată că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 901 din C. civ., întrucât recurenţii nu au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului litigios printr-un act juridic cu titlu oneros, ci cu titlu gratuit şi nu pot fi consideraţi terţi de bună-credinţă în accepţiunea normei juridice invocate, dat fiind atitudinea subiectivă a acestora, care a fost de rea-credinţă cunoscând situaţia juridică a imobilului litigios, aşa cum s-a reţinut anterior.

De asemenea, nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 885 din C. civ., întrucât, în litigiul pendinte, se contestă valabilitatea actului juridic care a justificat înscrierea dreptului de proprietatea în cartea funciară.

Pentru considerentele expuse, critica va fi respinsă, ca nefondată.

Referitor la critica în sensul că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 968 din C. civ., Înalta Curte constată că parte din argumentele care susţin această critică au fost expuse în cadrul criticii privind consolidarea dreptului de proprietate al pârâţilor L. prin pierderea puterii executorii a deciziei civile nr. 531/A/02.06.2004 a Tribunalului Bucureşti, argumente cărora instanţa de recurs le-a dat răspuns prin considerentele anterioare deja expuse.

În plus faţă de susţinerile pe care recurentul-pârât le reiterează, se invocă faptul că instanţa de apel nu a analizat existenţa cauzei prin raportare la dispoziţiile art. 968 din C. civ. din 1865, în sensul că instanţa de apel nu a precizat care este legea care interzicea încheierea actului juridic, în ce consta încălcarea bunelor moravuri şi dacă a intervenit o încălcare a ordinii publice prin încheierea contractului de donaţie.

Înalta Curte constată însă că aceste aspecte sunt formulate omisso medio, respectiv, prin motivele de apel nu a fost contestată hotărârea de primă instanţă din perspectiva considerentelor privind existenţa cauzei ilicite.

Astfel, prin motivele de apel au fost deduse judecăţii chestiunile privind excepţia de conexitate, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei de interes, excepţia prescripţiei executării silite şi pasivitatea intimaţilor-reclamanţi manifestată prin neînscrierea menţiunilor de carte funciară.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a motivat hotărârea pronunţată răspunzând motivelor de apel cu care a fost învestită, în cadrul cărora nu se regăsesc considerente cu privire la cauza ilicită a contractului de donaţie, întrucât nu s-au formulat critici concrete pe calea apelului în acest sens.

Este adevărat că prin hotărârea de primă instanţă s-a constatat că donaţia s-a fundamentat pe cauza ilicită, însă câtă vreme recurentul-pârât nu a criticat acest considerent în calea de atac a apelului, nu o poate face direct în calea extraordinară de atac, întrucât instanţa de recurs nu poate analiza considerentele primei instanţe.

Critica va fi respinsă, ca fiind formulată omisso medio, potrivit celor arătate.

Faţă de soluţia ce se va pronunţa şi având în vedere că intimata-reclamantă G. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte va face aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, fundamentul plăţii cheltuielilor de judecată fiind dat de culpa procesuală în care se află partea care a pierdut procesul. Întrucât intimata-reclamantă a dovedit cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat în cuantum de 7465 RON cu factura nr. x/18.04.2024, aflată la dosar, Înalta Curte va obliga pe recurentul-pârât la plata acestora, în cuantumul menţionat, în favoarea intimatei-reclamante G..

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul D. împotriva deciziei nr. 1233/A din 03 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi va obliga pe recurentul-pârât să plătească intimatei-reclamante G. cheltuieli de judecată în cuantum de 7465 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul D. împotriva deciziei nr. 1233/A din 03 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul-pârât D. să plătească intimatei-reclamante G. cheltuieli de judecată în cuantum de 7465 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2025.