Admissibility of unconstitutionality exception and impact of non-service of recusal order on appeal deadline

Şedinţa publică din data de 18 martie 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul recursurilor

Prin încheierea din 20 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2024, s-a respins, ca nefondată, cererea formulată de petentul A., de recuzare a membrilor completului C20R, compus din doamnele judecător B., C. şi D..

Prin decizia civilă nr. 740R din 1 noiembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2024, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de petentul A., de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 505 alin. (1) C. proc. civ. şi a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

S-a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 172R/28.02.2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata S.C. E. S.R.L., decizie prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 ca inadmisibilă, s-a admis excepţia inadmisibilităţii motivului de recurs vizând excepţia de necompetenţă materială procesuală a instanţei, soluţionată prin încheierea de şedinţă din 15.02.2023, s-a respins, ca nefondat, recursul formulat împotriva încheierii pronunţate la 24.05.2023 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

2. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva acestor hotărâri, respectiv împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare şi a soluţiei dispuse cu privire la cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional, a declarat recurs petentul A..

Prin cererea de recurs formulată împotriva încheierii din 20 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2024, recurentul a arătat, în esenţă, că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa nu i-a comunicat această hotărâre, situaţie ce determină nulitatea absolută a încheierii.

Evocă conţinutul dispoziţiilor art. 53 alin. (1), art. 176 alin. (6) şi art. 427 din C. proc. civ. şi susţine că necomunicarea încheierii de respingere a cererii de recuzare i-a "adus o vătămare gravă, certă, evidentă şi neîndoielnică, reprezentată de imposibilitatea atacării acestei încheieri cu privire la aspectele de fond ale cauzei".

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, a arătat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu au fost respectate dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevăd faptul că instanţa se pronunţă prin încheiere, ce poate fi atacată numai cu recurs.

Consideră că instanţa trebuia să se pronunţe asupra cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional prin încheiere, iar nu prin decizia prin care a soluţionat contestaţia în anulare, iar menţiunea din dispozitivul deciziei referitoare la calea de atac a recursului în termen de 5 zile de la pronunţare nu are niciun temei juridic.

Arată că prin nepronunţarea asupra cererii prin încheiere separată i s-a produs o vătămare reprezentată de încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, astfel că se impune nulitatea parţială a deciziei, doar cu privire la soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Invocând incidenţa art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a precizat că nu cunoaşte motivarea soluţiei de respingere a cererii de sesizare CCR cu cele două excepţii de neconstituţionalitate, însă acestea îndeplineau toate cerinţele de admisibilitate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 29 alin. (1), (2) şi 3 din Legea nr. 47/1992.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 505 alin. (1) C. proc. civ. a susţinut, în esenţă, că acest text de lege are legătură cu însăşi contestaţia în anulare asupra căreia instanţa a avut a se pronunţa.

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a art. 488 pct. 8 C. proc. civ., arată că şi aceste dispoziţii aveau legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât contestaţia în anulare era întemeiată şi pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. care vizau cazul în care instanţa a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent.

Susţine că în cazul constatării de către CCR a neconstituţionalităţii celor două texte de lege ar avea drept consecinţă anularea în sine a deciziei nr. 740/2024, cât şi a deciziei nr. 172R/28.02.2024, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti.

Solicită admiterea recursului şi sesizarea Curţii Constituţionale cu cele două excepţii de neconstituţionalitate invocate.

În drept, şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

3. Apărările formulate în cauză

Intimata S.C. E. S.R.L. a depus întâmpinare cu privire la recursul formulat împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare, arătând că recurentul nu precizează care sunt dispoziţiile legale în baza cărora instanţa era obligată să comunice încheierea atacată, şi nici pe cele care arată că o astfel de necomunicare ar atrage sancţiunea nulităţii absolute.

Prin întâmpinarea formulată cu privire la recursul declarat împotriva deciziei, intimata a învederat că recurentul nu a fost împiedicat să exercite calea de atac şi a invocat decizia nr. 201/2023 pronunţată de Curtea Constituţională. A arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, iar recurentul încearcă o tergiversare a procedurii de executare silită.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul declarat împotriva încheierii din 20 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în raport cu criticile formulate şi cu prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocat de către parte în memoriul de recurs declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare, vizează neregularităţi de ordin procedural, care sunt sancţionate cu nulitatea, potrivit dispoziţiilor art. 174 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident în cauză.

Potrivit art. 53 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri". Textul instituie condiţii speciale cu privire la termenul în care poate fi promovată calea de atac împotriva încheierii de respingere a recuzării, în sensul că, de regulă, aceasta poate fi atacată odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza, iar, prin excepţie, atunci când hotărârea prin care s-a soluţionat pricina are caracter definitiv, calea de atac ce se poate exercita împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare este cea a recursului, însă acesta trebuie exercitat în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii prin care s-a soluţionat pricina.

În speţă, prin încheierea din 20 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2024 s-a respins cererea de recuzare formulată în cauză, iar prin decizia civilă nr. 740R din 1 noiembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a soluţionat, în mod definitiv, contestaţia în anulare exercitată împotriva unei decizii date în recurs.

Având în vedere că hotărârea prin care s-a soluţionat pricina are caracter definitiv, rezultă că sunt incidente prevederile art. 53 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., astfel că încheierea din 20 iunie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă putea fi atacată cu recurs de către partea interesată, la instanţa ierarhic superioară, însă termenul de exercitare a recursului era de 5 zile de la comunicarea deciziei nr. 740R/2024, care a soluţionat contestaţia în anulare cu care instanţa fusese învestită.

Astfel, împotriva încheierii din 20 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs petentul A. la data de 02.12.2024, în termenul legal de 5 zile de la comunicarea deciziei nr. 740R/2024 -25.11.2024 .

Or, omisiunea menţionată de recurent cu privire la necomunicarea încheierii de respingere a cererii de recuzare nu constituie un caz de nulitate necondiţionată a hotărârii, cum susţine recurentul, întrucât nu reprezintă o încălcare referitoare la cerinţe legale extrinseci actului de procedură, în sensul art. 176 pct. 6 C. proc. civ. invocat de acesta, aptă să atragă nulitatea hotărârii pronunţate.

În acest sens, se reţine că prevederile art. 176 pct. 6 C. proc. civ. se referă la cerinţe extrinseci ale actului de procedură cu privire la care se invocă nulitatea - în speţă încheierea atacată - şi că actul de comunicare a unei hotărâri este un act de procedură ulterior, distinct de hotărâre, materializat prin expedierea actului către parte şi consemnat în dovada comunicării sale - la rândul său un alt act de procedură.

În cazul de faţă, nefiind incident art. 176 C. proc. civ., referitor la nulitatea necondiţionată, sancţiunea nulităţii urmează regimul din art. 175 C. proc. civ., fiind necesar a verifica dacă nulitatea este expres prevăzută de lege - caz în care vătămarea este prezumată relativ de legiuitor - şi în caz contrar dacă s-a dovedit o vătămare suferită de cel care invocă nulitatea.

Observând că art. 427 C. proc. civ. - norma care reglementează comunicarea hotărârilor - nu conţine o sancţiune pentru nerespectarea acestei obligaţii, instanţa de recurs constată că în speţă nu s-a dovedit o vătămare care să fi fost suferită de recurent prin omisiunea Curţii de apel de a-i comunica încheierea prin care s-a soluţionat cererea sa de recuzare a membrilor completului de judecată.

Astfel, necomunicarea încheierii atacate nu l-a împiedicat pe recurent să exercite şi să motiveze calea de atac în termenul prevăzut de art. 53 alin. (1) teza finală din C. proc. civ., de 5 zile de la comunicarea deciziei, recursul împotriva soluţiei privind recuzarea fiind declarat şi motivat în termen.

În tot cazul, nulitatea ce ar fi rezultat din încălcarea art. 427 C. proc. civ. ar fi privit actul de procedură al comunicării şi nu hotărârea însăşi, cum greşit susţine recurentul.

Pe de altă parte, potrivit înscrisurilor aflate la dosarul ataşat, Înalta Curte observă că ulterior soluţionării cererii de recuzare petentul a formulat cerere de acces la dosarul electronic (28.06.2024, fila x) şi a consultat şi fotocopiat încheierea pronunţată la data de 20 iunie 2024 (08.08.2024, f. x), astfel că a avut cunoştinţă de considerentele care au stat la baza respingerii cererii de recuzare, anterior declarării căii de atac.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat împotriva încheierii din 20 iunie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Recursul declarat împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti este nefondat.

Prealabil, Înalta Curte reţine limitele învestirii instanţei ca fiind recurs promovat împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cuprinsă în dispozitivul deciziei nr. 740R din 1 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, astfel cum a arătat recurentul prin al doilea memoriu de recurs.

Totodată, se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321 din 9 mai 2017 (paragrafele 21 şi 22), publicată în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017, aplicabilă mutatis mutandis şi în prezenta cauză, prin care Curtea Constituţională a statuat că recursul declarat împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., având o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

În acest context, Înalta Curte subliniază că soluţionarea prezentei căi de atac presupune verificarea legalităţii soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Prioritar, Înalta Curte mai constată că autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine, sub un prim aspect, că i-a fost încălcat dreptul la apărare, precum şi dreptul la un proces echitabil, întrucât prima instanţă nu s-a pronunţat asupra excepţiilor de neconstituţionalitate printr-o încheiere separată, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, ci direct prin decizie.

Critica recurentului este nefondată.

Astfel, referitor la felul hotărârii, Înalta Curte reţine că respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu cele două excepţii de neconstituţionalitate direct prin hotărârea judecătorească prin care s-a dispus şi cu privire la calea extraordinară de atac promovată de către recurent nu încalcă dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, cum în mod greşit susţine acesta, întrucât recurentul a exercitat în mod efectiv calea de atac a recursului împotriva dispoziţiei prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă.

Particularizând, se reţine că echitatea procedurii impune ca autorul unei excepţii de neconstituţionalitate să beneficieze de dublul grad de jurisdicţie în cazul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

Aşadar, plecând de la această premisă, se constată că formularea recursului împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei civile nr. 740R din 1 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, este suficientă pentru a asigura caracterul echitabil al procesului şi posibilitatea exercitării în continuare a unei apărări efective de către recurent, în condiţiile în care acesta îşi poate face apărări concrete, Înalta Curte urmând să procedeze la reevaluarea admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate, respectiv a art. 505 alin. (1) C. proc. civ. şi a art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

În plus, nu se identifică nicio nelegalitate în aceea că instanţa a pronunţat o decizie în dispozitivul căreia s-a soluţionat şi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, deoarece motivul pentru care legea specială prevede utilizarea instrumentului procedural al încheierii (o specie de hotărâre, ca şi decizia, conform art. 424 C. proc. civ.) nu are legătură directă cu caracteristicile acestui act de procedură, ci cu împrejurarea că excepţia de neconstituţionalitate reprezintă un incident în judecata cauzei şi nu presupune prin ea însăşi desistarea instanţei de proces - pentru a se putea uza de sentinţă sau de decizie, conform art. 424 alin. (1)-(4) C. proc. civ.), judecata putând continua pe fond dacă regulile de desfăşurare a procesului şi circumstanţele o cer.

Cu privire la celelalte motive de recurs, Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, trebuie îndeplinite cumulativ cele patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ, respectiv excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă, să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, să aibă ca obiect o prevedere legală care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia şi să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Astfel, în aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, are loc verificarea cerinţelor sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate fiind inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau când nu are legătură cu cauza.

În cauză, respingând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 505 alin. (1) şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti a apreciat, prin considerentele deciziei recurate, că prevederile legale, pretins a fi afectate de vicii de neconstituţionalitate, nu îndeplinesc condiţia legăturii cu soluţionarea cauzei.

Înalta Curte reţine că instanţa este abilitată, în raport cu prevederile art. 29 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 47/1992, să aprecieze ea însăşi asupra relevanţei ori nerelevanţei textului denunţat ca fiind contrar legii fundamentale pentru soluţionarea cauzei cu care a fost învestită şi în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate.

Condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci dedusă din directa legătură a prevederilor legale în discuţie cu rezolvarea litigiului aflat pe rolul instanţei.

Astfel, se impune a fi luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma obiectului cauzei, a stadiului procesual şi a dispoziţiilor legale în temeiul cărora judecata va fi realizată.

În cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de judecată trebuie să analizeze, implicit, eficienţa folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

În speţă, cu privire la relevanţa pe care soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate invocate ar avea-o în prezenta cauză, se constată că nu sunt fondate criticile recurentului, neexistând legătură între soluţia ce ar fi putut fi dată contestaţiei în anulare şi normele juridice a căror neconstituţionalitate a fost invocată de parte.

Prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale adresată instanţei de apel, recurentul-petent a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 505 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora:

"Contestaţia în anulare se introduce la instanţa a cărei hotărâre se atacă", precum şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 potrivit cărora: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."

Astfel, cererea de cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 505 alin. (1) şi a art. 488 pct. 8 C. proc. civ. a fost formulată în cadrul soluţionării contestaţiei în anulare împotriva unei decizii prin care: s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, ca inadmisibilă, s-a admis excepţia inadmisibilităţii motivului de recurs vizând excepţia de necompetenţă materială procesuală a instanţei, s-a respins ca nefondat, recursul formulat împotriva încheierii pronunţate la data de 24.05.2023 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care s-au respins cererile de sesizare a instanţei de contencios constituţional formulate de contestatorul A..

Referitor la analiza legăturii cu cauza, Înalta Curte constată că, în speţă, contestaţia în anulare a fost formulată de însuşi recurentul de faţă, fiind depusă de către acesta la instanţa care a pronunţat hotărârea contestată, iar în cadrul contestaţiei nu a formulat susţineri care să pună în discuţie competenţa de soluţionare a acesteia, în sensul art. 505 alin. (1) C. proc. civ. prin urmare, nu poate fi decelat interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă.

Or, condiţia privind existenţa unei legături între norma a cărei constituţionalitate se doreşte a fi verificată şi soluţionarea cauzei presupune, în mod necesar, ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituţionalităţii să fie de natură a produce un efect concret în situaţia juridică a părţii în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

Înalta Curte mai constată că prin decizia recurată, pronunţată în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, judecata a fost limitată la motivul de contestaţie invocat, în speţă, respectiv faptul că instanţa de control judiciar a omis să cerceteze motivele invocate în cererea de recurs, contestaţia în anulare fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Pe de altă parte, întrucât Curtea de Apel Bucureşti a fost învestită cu judecarea unei contestaţii în anulare, iar nu cu un recurs, nu poate fi identificată o legătură directă între prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pretins neconstituţionale şi obiectul pricinii, analiza acestor dispoziţii putând interveni cel mult dacă s-ar fi admis contestaţia în anulare, iar decizia instanţei de recurs ar fi fost anulată, în tot sau în parte, şi s-ar fi analizat motivul ori motivele de casare omise, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză; mai mult, din argumentele aduse în prezenta cale de atac, potrivit cărora nu a fost analizat un motiv de recurs, nu reiese care ar fi relevanţa normei în soluţionarea contestaţiei în anulare.

În acord cu această motivare, Înalta Curte constată că, faţă de obiectul cauzei în care a fost formulată cererea de sesizarea Curţii Constituţionale (contestaţie în anulare), condiţia prevăzută de lege privind legătura textului legal a cărui neconstituţionalitate se pretinde cu pricina în care este formulată cererea de sesizare în privinţa art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este îndeplinită, determinând astfel caracterul inadmisibil al solicitării recurentului-petent.

Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu are legătură cu soluţionarea cauzei în etapa contestaţiei în anulare, întrucât o ipotetică admitere a excepţiei de către instanţa constituţională nu ar fi schimbat în niciun fel situaţia juridică a părţii în proces.

Faţă de aceste considerente, nefiind întrunită condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru sesizarea Curţii Constituţionale, constând în existenţa unei legături cu soluţionarea cauzei a dispoziţiilor legale pretins neconstituţionale, Înalta Curte reţine legalitatea deciziei recurate, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, motiv pentru care urmează a respinge şi recursul declarat împotriva deciziei nr. 740R din 1 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul A. împotriva încheierii din 20 iunie 2024 şi a deciziei nr. 740R din 1 noiembrie 2024, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata S.C. E. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 martie 2025.