Rescission of notarized bilateral sales promise: forfeiture of late-filed evidence in appellate review and untimeliness of extraordinary appeal

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2025

Deliberând asupra recursurilor formulate în cauză, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, la data de 9 august 2022, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi D., solicitând instanţei să dispună rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, autentificată sub nr. x/20.05.2021 la Biroul Individual Notarial E.; să constate că a intervenit pactul comisoriu expres, în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/20.05.2021 de Biroul Individual Notarial E.; să oblige pe pârâţi să îi achite suma de 88.712 RON (echivalent al sumei de 10.000 de euro, la cursul de 1 euro = 4,93 RON, la data de 05.08.2022 + 39.412 RON), reprezentând preţul achitat, cu titlul de avans, de către reclamantă; să oblige pârâţii să îi achite reclamantei suma de 88.712 RON (echivalent al sumei de 10.000 de euro la cursul de 1 euro = 4,93 RON, la data de 05.08.2022 + 39.412 RON), reprezentând suma stabilită prin clauza penală; să oblige pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa Tribunalului Timiş, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 934 din 19 iulie 2023, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., având ca obiect rezoluţiune contract - rezoluţiune promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare; a dispus rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/20.05.2021 de către Biroul Individual Notarial E.; a obligat pe pârâţi la plata către reclamanta a sumei de 88.712 RON, reprezentând avans achitat în temeiul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare mai sus menţionate; a obligat pe pârâţi la plata către reclamanta a sumei de 88.712 RON, cu titlu de despăgubire; a obligat pe pârâţi, în solidar, să plătească către stat suma de 14.096,28 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru pentru care reclamanta a beneficiat de ajutor public judiciar, cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat pe pârâţi la plata către reclamantă a sumei de 5.000 RON, reprezentând onorariu avocaţial, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 57 din 6 martie 2024, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul formulat de pârâţii B., C. şi D. împotriva sentinţei nr. 934 din 19 iulie 2023, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă; a respins apelul formulat de pârâtul F. împotriva încheierii din data de 7 iunie 2023, pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. x/2022; a obligat pe apelanţi, în solidar, să plătească intimatei A. suma de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 57 din 6 martie 2024, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, au declarat recurs pârâţii B. şi C..

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta B. susţine încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 13 alin. (1), ale art. 6 alin. (1) şi ale art. 22 alin. (1) C. proc. civ. întrucât a respins proba cu înscrisuri solicitată de reclamantă la termenul din 14 februarie 2024, apreciind că înscrisurile sunt anterioare încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare şi nu au aptitudinea de a proba că apelanţii au făcut demersurile necesare în vederea obţinerii formalităţilor necesare şi a schimbării categoriei de folosinţă a terenului.

Afirmă că înscrisurile respective dovedesc faptul că recurenta a obţinut o serie de avize în vederea aprobării documentaţiei urbanistice necesare îndeplinirii obligaţiei asumate prin promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată cu intimata, însă instanţa de judecată nu a manifestat rol activ în aflarea adevărului şi nu a observat că nu toate înscrisurile sunt anterioare promisiunii de vânzare-cumpărare încheiate.

Invocă dispoziţiile art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. şi arată că administrarea înscrisurilor nu conducea la amânarea judecăţii întrucât instanţa de judecată a amânat cauza tocmai pentru a le studia şi a observa relevanţa acestora.

Apreciază că modalitatea în care s-a realizat judecata în apel dovedeşte faptul că instanţa nu a dorit să realizeze o nouă judecată asupra fondului cauzei şi să observe dacă susţinerile recurentei erau întemeiate.

Prin recursul formulat, pârâtul C. învederează că principiile echităţii şi aflării adevărului impuneau ca instanţa de judecată să observe relevanţa înscrisurilor care dovedeau că recurenta nu a putut să onoreze obligaţia de vânzare a terenului promis întrucât nu a fost aprobată documentaţia urbanistică, ceea ce nu conferea promitentului-cumpărător dreptul la plata dublului sumei plătite cu titlu de avans.

Recurentul susţine că instanţa de apel, contrar probatoriului administrat, a reţinut că recurenţii nu au dovedit că ar fi depus diligenţe în vederea respectării promisiunii de vânzare-cumpărare.

Mai susţine că, prin încălcarea normelor de drept, instanţa de apel a reţinut culpa sa deoarece a semnat promisiunea de vânzare-cumpărare a unui teren aflat în devălmăşie şi afirmă că nu are calitate procesuală pasivă în cauză întrucât, încă de la data primului termen de judecată în dosar, nu mai deţinea în proprietate terenul ce constituie obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare.

5. Apărările formulate

Prin întâmpinare, intimata A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 10 ianuarie 2025, recurentul C. a formulat concluzii scrise, prin care a reiterat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, invocată şi prin cererea de recurs, şi a solicitat admiterea ambelor recursuri formulate în cauză.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 31 iulie 2024, a fost stabilit termen de judecată la 16 ianuarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Recursul formulat de recurentul pârât C. urmează a fi anulat pentru considerentele ce succed:

Potrivit dispoziţiilor art. 485 C. proc. civ., "Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispoziţiile art. 468 alin. (2)-(4), precum şi cele ale art. 469 se aplică în mod corespunzător.(2) Dacă intimatul nu a invocat prin întâmpinare sau din dosar nu reiese că recursul a fost depus peste termen, el se va socoti în termen."

Calculul termenelor este reglementat de art. 181 C. proc. civ., care la alin. (1) pct. 2 prevede expres că, atunci, când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul şi nici ziua când acesta se împlineşte.

Art. 185 alin. (1) C. proc. civ. prevede că, atunci când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel, iar actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

Reiese, aşadar, că atunci când legea impune o anumită conduită procesuală care trebuie îndeplinită într-un anumit termen sub sancţiunea nulităţii sau a decăderii, actul de procedură prin care se realizează trebuie să îmbrace forma prescrisă de lege, altfel intervine sancţiunea prevăzută pentru încălcarea perioadei determinate de timp în care actul poate fi întocmit.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost comunicată pârâtului la 9 aprilie 2024, dată de la care curge termenul de 30 zile prevăzut de lege pentru exercitarea recursului.

În temeiul dispoziţiilor art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., termenul pentru exercitarea recursului s-a împlinit la data de 10 mai 2024, care a fost o zi lucrătoare.

Recurentul a formulat calea de atac extraordinară a recursului la 23 mai 2024, în afara termenului legal prevăzut de art. 485 C. proc. civ., cum reiese din ştampila aplicată de serviciul registratură al instanţei de apel .

Constatând că, în cauză, cererea de recurs nu a fost formulată în termenul imperativ prevăzut de lege, Înalta Curte, în temeiul art. 185 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat în cauză de pârâtul C..

Recursul formulat de recurenta pârâtă B. urmează a fi respins, ca nefondat, pentru considerentele ce succed:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că recurenta a formulat critici cu privire la încălcarea dispoziţiilor de drept procesual vizând limitele efectului devolutiv, prevăzute de art. 478-479 C. proc. civ. şi încălcarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1), ale art. 6 alin. (1) şi ale art. 22 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 254 alin. (2) pct. 4 din acelaşi act normativ, critici care se pot analiza prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În consecinţă, sancţiunea nulităţii recursului prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi reţinută cât timp criticile formulate pot fi încadrate în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de acesta urmând a fi analizată pe fondul cererii de recurs.

Exercitând controlul judiciar din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte reţine că acestea sunt nefondate.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2023, instanţa de apel, constatând că înscrisurile nu au fost depuse odată cu cererea de apel, a dispus decăderea apelantei din dreptul de a propune probe, în raport cu dispoziţiile art. 470 alin. (3) lit. d) C. proc. civ.

Instanţa de recurs observă că prin aceeaşi încheiere, curtea de apel a încuviinţat cererea de amânare a judecăţii, formulată de reprezentantul apelantei, în vederea pregătirii apărării, urmând, totodată, a studia respectivele înscrisuri şi a stabili dacă se impune încuviinţarea acestora, în condiţiile de exigenţă ale art. 478 alin. (2) şi ale art. 479 alin. (2) C. proc. civ.

La termenul de judecată acordat, curtea de apel a constatat că înscrisurile depuse de apelanţi sunt anterioare încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare şi puteau fi depuse în faţa primei instanţe, cât şi odată cu cererea de apel, astfel încât, în cauză, nu se regăsesc ipotezaele prevăzute de art. 478 alin. (2) şi, respectiv, de art. 479 alin. (2) C. proc. civ., întrucât necesitatea administrării înscrisurilor nu rezultă din dezbateri şi nici nu se impune completarea probatoriului.

Reglementarea probelor în apel este realizată de art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia "Instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) din acelaşi act normativ."

De asemenea, conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ., "Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate ar reieşi din dezbateri".

Din interpretarea literală şi coroborată a acestor dispoziţii rezultă că instanţa de apel poate să administreze probe noi, precum şi să readministreze probele administrate deja în primă instanţă, solicitate în condiţiile procedurale prevăzute de art. 478 alin. (2) C. proc. civ. sau a căror necesitate rezultă din dezbateri.

Totodată, instanţa de apel, în virtutea rolului activ conferit prin art. 22 alin. (2) teza finală C. proc. civ., poate să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc, astfel cum rezultă din art. 478 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.

Însă, încuviinţarea unor probe noi în completarea probelor administrate de către prima instanţă reprezintă o facultate, o posibilitate de administrare, supusă filtrului propriu al instanţei de judecată prin raportare la specificul speţei şi la actele şi lucrările dosarului, astfel încât instanţa de apel este îndrituită să aprecieze dacă dovezile respective sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte reţine că decăderea recurentei din dreptul de a depune la dosar înscrisuri în probaţiune, constatată de instanţă prin încheierea din 17 ianuarie 2023, dat fiind că proba cu înscrisuri nu a fost solicitată de apelanta-pârâtă prin motivele de apel, este corectă, în raport cu dispoziţiile art. 470 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ. care prevăd că în cuprinsul cererii de apel este necesar a fi arătate probele ce se vor a fi administrate şi stabilesc sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării dispoziţiilor alin. (1) al aceluiaşi articol.

Totodată, contrar susţinerilor recurentei, respingerea probei cu înscrisuri nu intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., potrivit cărora "Dovezile care nu au fost propuse în condiţiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute şi încuviinţate în cursul procesului, în afară de cazurile în care: (…) 4. administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii", întrucât, în cauză, instanţa de apel, în urma analizei înscrisurilor din perspectiva dispoziţiilor art. 478 alin. (2) şi ale art. 479 alin. (2) C. proc. civ., a apreciat că necesitatea administrării înscrisurilor nu rezultă din dezbateri şi nu se impune completarea probatoriului, nefiind, aşadar, utile soluţionării cauzei.

Respectarea dreptului la apărare în cadrul procesului civil implică asigurarea dreptului de a propune probe, iar nu şi posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, fiind suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, astfel cum s-a reţinut anterior.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că au fost respectate de către instanţa de apel dispoziţiile ce reglementează dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil şi rolul activ al judecătorului, critica recurentei în sens contrar fiind nefondată.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 57 din 6 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 57 din 6 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 ianuarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.