State liability limits for post-dismissal criminal litigation costs and procedural standing for media leak damages

Şedinţa publică din data de 13 martie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă la data de 3 martie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, obligarea acestora, în solidar, la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 85.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin faptele ilicite izvorâte din încălcarea art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, respectiv despăgubiri morale în cuantum de 20.000 euro pentru efectuarea urmăririi penale cu încălcarea competenţei materiale a D.I.I.C.O.T.; despăgubiri morale în valoare de 20.000 euro pentru efectuarea urmăririi penale urmate de soluţia clasării pe motiv că fapta nu există; despăgubiri morale în cuantum de 15.000 euro pentru neregularităţile privind aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect; despăgubiri morale în valoare de 15.000 euro pentru nerespectarea duratei rezonabile a cercetărilor penale; despăgubiri morale în cuantum de 15.000 euro pentru declaraţiile publice şi scurgerea în presă a unor informaţii din dosarul penal.

Totodată, a solicitat obligarea pârâţilor la plata în solidar a despăgubirilor materiale în cuantum de 1.543.689,46 RON, compuse din suma de 36.600 RON pentru problemele medicale suferite, 91.489,8 RON, reprezentând cheltuieli judiciare efectuate în dosarul penal, respectiv 1.415.599,66 RON, constând în beneficiu nerealizat, precum şi a cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 158, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii, invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin întâmpinare. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ridicate prin întâmpinare de această parte, în privinţa faptelor vizând efectuarea urmăririi penale cu încălcarea competenţei materiale a D.I.I.C.O.T., a neregularităţilor privind aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, a declaraţiilor publice făcute pe marginea dosarului penal şi a scurgerii în presă a unor informaţii din dosarul penal.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 212/A din 27 iunie 2024, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelurile promovate de reclamantul A., de Ministerului Public şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei nr. 158 din 29 februarie 2024, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat din dispozitivul sentinţei atacate menţiunile privind admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerea, ca prescrise, a petitelor în legătură cu faptele vizând efectuarea urmăririi penale cu încălcarea competenţei materiale a D.I.I.C.O.T., a neregularităţilor privind aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, a declaraţiilor publice făcute pe marginea dosarului penal şi a scurgerii în presă a unor informaţii din dosarul penal. A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor. A obliga pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3.000 euro, reprezentând contravaloarea în RON la cursul BNR la data plăţii, cu titlu de daune morale pentru depăşirea duratei rezonabile. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3.000 euro, constând în contravaloarea în RON la cursul BNR la data plăţii, cu titlu de daune morale pentru scurgerea unor informaţii nepublice către presă. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 8.000 euro, reprezentând contravaloarea în RON la cursul BNR la data plăţii, precum şi suma de 5.301 RON, cu titlu de cheltuieli efectuate în procesul penal. A respins, în rest, acţiunea ca nefondată. A menţinut celelalte dispoziţii care nu erau contrare deciziei.

4. Recursurile declarate în cauză

Împotriva deciziei nr. 212/A din 27 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

4.1 Recursul reclamantului A.

Sub un prim aspect, prevalându-se de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a criticat aspectul reţinut de curtea de apel cu privire la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru atragerea răspunderii pârâtului în raport de dispoziţiile art. 1349 şi ale art. 1357 C. civ. şi de soluţia de clasare pronunţată în dosarul penal nr. x/2015 în ceea ce priveşte infracţiunile de luare de mită, dare de mită şi de abuz în serviciu de care recurentul-reclamant a fost învinuit.

Recurentul-reclamant a apreciat că s-a statuat eronat asupra inexistenţei faptei ilicite şi a prejudiciului ca urmare a efectuării unei urmăriri penale nelegale şi a depăşirii duratei rezonabile a procesului penal. Deşi în dosarul penal menţionat a intervenit clasarea, recurentul-reclamant a apreciat că această soluţie nu echivalează cu efectuarea unei urmăriri penale nelegale.

A susţinut că instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 1381 şi 1385 C. civ., pe cele ale art. 71, 72 şi ale art. 252 C. civ., precum şi pe cele ale art. 8 din Convenţie, în speţă, decelându-se existenţa unei fapte de natură să antreneze răspunderea civilă a pârâtului, în sensul art. 1349 şi 1357 C. civ.

A precizat că, prin punerea în mişcare a acţiunii penale şi prin întocmirea unui rechizitoriu, s-a produs existat o ingerinţă în viaţa sa privată, care i-a perturbat echilibrul personal şi viaţa familială, prejudiciile astfel cauzate impunându-se a fi reparate.

Recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a nesocotit statuările Curţii Constituţionale din Decizia nr. 136/2021, apreciind că în măsura în care a fost respectat principiul legalităţii pe parcursul urmării penale, nu se poate vorbi despre existenţa ilicitului civil.

Or, noţiunea de faptă ilicită nu se reduce doar la transgresarea unei norme, atingerile aduse unor drepturi subiective sau chiar şi doar a unor interese legitime dând dreptul la reparaţie.

A învederat că, în condiţiile în care s-a dispus clasarea acuzaţiei penale, urmărirea penală efectuată îmbracă forma ilicitului civil, fiind vorba despre o urmărire penală nedreaptă/injustă. Limitând interpretarea art. 1349 şi a art. 1358 C. civ. doar la fapte care ar fi contrare unor norme procesual penale, instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală, ignorând varietatea de forme pe care o poate îmbrăca o faptă civilă de natură să antreneze răspunderea făptuitorului.

A apreciat că există un prejudiciu, în sensul prevăzut de art. 1381 şi art. 1385 C. civ., cauzat de acuzaţia penală formulată prin prisma soluţiei de clasare, distinct de cel produs prin depăşirea duratei rezonabile a unui proces.

A considerat că aspectul reţinut de instanţa de apel potrivit căruia prejudiciul suferit prin efectuarea unei urmăriri penale finalizate printr-o soluţie de clasare, dar derulată cu respectarea principiului legalităţii, este identic cu prejudiciul suferit ca urmare a depăşirii duratei rezonabile a urmăririi penale nu este corect, fiind rezultatul încălcării şi aplicării eronate a prevederilor art. 1381 şi ale art. 1385 C. civ.

Sub un prim aspect, cele două fapte reclamate - supunerea unei urmăriri penale nedrepte şi depăşirea duratei rezonabile a procesului penal - afectează valori umane diferite, ocrotite şi protejate de lege.

În ipoteza în care cele două fapte afectează aceeaşi valoare umană, fiecare dintre ele provoacă propriul prejudiciu, se propagă şi rezonează în persoana care le suferă în manieră şi intensităţi diferite. A susţinut că acoperirea prejudiciului produs de faptul ilicit al depăşirii duratei rezonabile a procesului penal nu înseamnă că a fost acoperit şi prejudiciul produs prin supunerea unei persoane unei urmăriri penale finalizate printr-o soluţie de clasare.

Recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a făcut o analogie între cele două fapte ilicite reclamate, considerând că sunt una şi aceeaşi. O astfel de analogie nu are niciun fundament şi contravine normelor legale incidente, precum şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.

A precizat că, în ipoteza încălcării duratei nerezonabile a procesului penal se urmăreşte sancţionarea statului/organului judiciar pentru perioadele lungi de pasivitate, în care nu se efectuează acte de cercetare penală, şi care au ca şi consecinţă plasarea persoanei cercetate într-o stare de incertitudine şi nesiguranţă. În cazul atragerii răspunderii civile delictuale pentru desfăşurarea urmării penale finalizate cu o soluţie de clasare se urmăreşte sancţionarea statului/organului judiciar pentru formularea unei acuzaţii penale împotriva unei persoane faţă de care se va dovedi mai apoi că a fost nedreaptă.

A apreciat că aceste două fapte nu se confundă, din moment ce protejează valori diferite şi sancţionează conduite distincte ale statului şi organelor sale. Aşa fiind, în mod indubitabil şi repararea prejudiciilor cauzate prin aceste fapte se impune a fi efectuată separat, sens în care a susţinut că motivul de recurs ce vizează această ipoteză se impune a fi admis.

Referitor la cuantumul daunelor morale acordat de instanţa de apel ca urmare a nerespectării dreptului la o durată rezonabilă a procesului penal, a invocat încălcarea prevederilor art. 1349, 1357, 1381 şi ale art. 1385 C. civ., ale art. 6 şi ale art. 8 din Convenţie, precum şi ale art. 488 C. proc. pen.

A reiterat faptul că acuzaţiile penale care i s-au adus au fost în legătură cu activitatea desfăşurată în calitate de practician în insolvenţă la o singură societate comercială (B.), la momentul la care a fost formulată acuzaţia penală pentru primele fapte pentru care a intervenit clasarea, organele de urmărire penală având cunoştinţă şi despre faptele pentru care au procedat mai apoi la extinderea urmăririi penale. În aceste condiţii, a învederat că nu se impunea examinarea izolată a duratei anchetei penale pentru fiecare acuzaţie penală în parte, astfel cum a procedat instanţa de apel, caracterul rezonabil al duratei procesului penal trebuind raportat la ansamblul acuzaţiilor penale, privite în mod global, întrucât faptele imputate au fost săvârşite anterior formulării primei acuzaţii penale, erau în legătură cu aceeaşi activitate desfăşurată şi cercetată, ca şi cea pentru care a intervenit prima acuzaţie penală, iar anchetatorii au avut cunoştinţă despre aceste fapte la acel moment.

A admite interpretarea instanţei de apel ar însemna menţinerea persoanei vizate de acuzaţia penală într-o stare de incertitudine continuă, organul de urmărire penală putând declanşa urmărirea penală la diferite momente, alese arbitrar, fără a avea preocuparea scurtării duratei anchetei penale. O astfel de procedură a afecta dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţie şi dreptul la viaţă privată, garantat de art. 8 din acelaşi act normativ, precum şi drepturilor constituţionale echivalente.

Dimpotrivă, instanţa de apel trebuia să reţină durata excesivă a procesului penal cu luarea în considerare inclusiv a intervalului de timp pe care l-a exclus din calcul şi să fi realizat o aplicare corectă a criteriilor de stabilire a cuantumului daunelor morale.

În ceea ce priveşte sumele acordate cu titlu de reparaţie a prejudiciului moral suferit prin faptele ilicite, atât în cazul depăşirii duratei rezonabile a procesului penal, cât şi pentru celelalte fapte, a afirmat că sunt simbolice, nefiind în măsură să ofere o reparaţie a prejudiciilor suferite.

A considerat că raportarea instanţei de apel la sumele acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu titlu de reparaţie morală nu este justificată, cunoscut fiind că aceasta acordă în mod uzual despăgubiri morale de mică însemnătate, simbolice, care nu vizează repararea integrală a prejudiciilor produse prin încălcarea prevederilor Convenţiei. În plus, a arătat că nu trebuie omisă nici satisfacţia morală pe care o reprezintă recunoaşterea încălcării drepturilor reclamate de o instanţă de un astfel de nivel.

Or, în dreptul intern, cuantumul daunelor morale acordate urmăreşte să compenseze în întregime prejudiciul suferit de victima unei fapte ilicite, în toate componentele acestuia, iar deseori acestea au o valoare superioară celor stabilite de instanţa europeană. De aceea, a afirmat că un cuantum al despăgubirilor de 15.000 euro pentru această faptă ilicită este rezonabil şi echitabil, în raport cu vătămarea cauzată, suma nefiind de natură să conducă la o îmbogăţire fără just temei a recurentului-reclamant.

Totodată, a afirmat că în mod nelegal instanţa de apel s-a raportat, exclusiv, la criteriul jurisprudenţial în acordarea daunelor morale, atât pentru această faptă, cât şi pentru celelalte fapte ilicite, fără a analiza elementele particulare ale speţei, respectiv atingerile aduse drepturilor şi libertăţilor noastre prin faptele ilicite imputate.

Referitor la daunele reclamate pentru prejudiciului suferit ca urmare a suspendării recurentului-reclamant din calitatea de practician în insolvenţă, a afirmat că hotărârea curţii de apel este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea/aplicarea greşită a prevederilor art. 36 din O.U.G. nr. 86/2006, precum şi ale art. 1235, art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

Deşi a formulat, la data de 21 iulie 2017, cerere de suspendare din profesia de practician în insolvenţă, în realitate, la acel moment, cererea sa de suspendare era una fără obiect, fiind incidentă norma conţinută de art. 36 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006. Acest caz de suspendare din profesie, reglementat de textul menţionat, este unul de drept, spre deosebire de situaţia suspendării la cerere, întemeiată pe art. 36 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 86/2006.

A învederat că la momentul punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva sa a survenit suspendarea automată din calitatea de practician în insolvenţă, situaţie în care cererea sa de suspendare era lipsită de obiect. A precizat că acţiunea penală a fost pusă în mişcare împotriva sa la data de 11.05.2017, astfel cum rezultă din ordonanţa de extindere a acţiunii penale a Procurorului şef al D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Sălaj, pentru săvârşirea a patru infracţiuni de complicitate la abuz în serviciu, prevăzute de art. 48 C. proc. pen., raportat la cele ale art. 132 din Legea nr. 78/2000, respectiv la art. 297 C. pen.

Chiar dacă pe Tabloul practicienilor în insolvenţă este menţionat că suspendarea din profesie s-a realizat la cerere, în realitate această menţiune administrativă este irelevantă în speţă, dat fiind că anterior acestui moment, la data punerii în mişcare a acţiunii penale, survenise o cauză de suspendare automată din profesie. Un eventual act al organului administrativ al U.N.P.I.R., de constatare a acestei împrejurări nu producea efecte de la data adoptării lui, ci, cel mult, putea constata că suspendarea din profesie operase de drept, de la data punerii în mişcare a acţiunii penale.

Dar chiar şi mergând pe raţionamentul instanţei de fond, în sensul că suspendarea sa din calitatea de practician în insolvenţă a intervenit la cerere şi că actul de cesiune a părţilor sociale deţinute la S.P.R.L. au fost acte voluntare, a considerat că în mod nelegal s-a reţinut că nu prezintă relevanţă motivaţia/scopul care a generat încheierea acestor acte.

A arătat că sistemul consacrat de C. civ., prin art. 1179 alin. (1) pct. 4 şi art. 1235-1239 C. civ. este cauzalist, în care elementul cauză joacă un rol esenţial în eficacitatea actului juridic. A apreciat că era obligatoriu ca instanţa să verifice motivele avute în vedere pentru încheierea celor două acte şi nu să le ignore, încălcând dispoziţiile legale menţionate.

A afirmat că cele două acte juridice au fost o consecinţă directă a dosarului penal existent şi a actelor de urmărire penală dispuse, recurentul-reclamant aflându-se în imposibilitatea de a-şi exercita profesia, neexistând alte raţiuni ale cererii sale de suspendare din profesie ori ale cesiunii părţilor sociale deţinute la S.P.R.L., decât cele strict legate de calitatea avută în dosarul penal instrumentat de D.I.I.C.O.T. şi incompatibilitatea survenită în din acest motiv.

Cu privire la motivul de recurs ce a vizat acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal, a susţinut că decizia instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea/aplicarea greşită a prevederilor art. 451 alin. (2) şi ale art. 453 C. proc. civ., precum şi ale art. 276 C. proc. pen. şi fiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea acestei critici, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel nu a analizat motivele de apel şi argumentele expuse, ceea ce constituie în sine un motiv de casare a hotărârii recurate, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil. Dacă se va considera că există o motivare a deciziei recurate pe acest aspect, a solicitat să se observe că instanţa a modificat fundamentul reducerii onorariului, considerând că un astfel de nivel valoric este intim conexat faptelor ilicite în concret statuate.

A opinat că instanţa de apel s-a raportat greşit, în aprecierea cuantumului onorariului cuvenit la pretenţiile şi elementele din prezentul dosar, deşi cheltuielile de judecată au fost generate în dosarul penal, în perioada 2015-2021. Acordarea acestor cheltuieli nu ar trebui, prin urmare, să depindă de măsura în care instanţa apreciază justeţea pretenţiilor sale în dosarul pendinte, pentru a le acorda într-o manieră proporţională cu măsura în care s-ar admite acţiunea sa, ci în dosarul penal care le-a prilejuit, şi în care, indubitabil, pârâtul a căzut în pretenţii, dată fiind soluţia de achitare pronunţată.

Sub un alt aspect, a apreciat că motivarea deciziei recurate este contradictorie, întrucât instanţa de apel a reţinut existenţa unui caracter ilicit al faptelor pârâtului nu doar pentru depăşirea duratei rezonabile a procesului penal, ci şi pentru faptul că a fost posibilă scurgerea unor informaţii nepublice către presă. Aşadar, din perspectiva reţinută, există două fapte ilicite pentru care se impune repararea prejudiciului.

Totodată, a afirmat că acordarea cheltuielilor de judecată prilejuite de dosarul penal se acordă în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., ca urmare a culpei procesuale, iar nu prin raportare la elementele răspunderii civile delictuale, nefiind necesară întrunirea acestora, nici măcar a cerinţei existenţei unei fapte ilicite.

Cu privire la modul în care i s-a adus cunoştinţă despre calitatea de suspect în dosarul penal, a învederat că instanţa de apel a refuzat să constate caracterul ilicit al unei asemenea fapte, imputate organului de urmărire penală, dar şi pârâtului, motivând că doar după ce ar fi existat în prealabil constatarea unei neregularităţi de către o instanţă penală, ar fi fost posibil ca o instanţă civilă să realizeze o evaluare a unui eventual prejudiciu produs de această faptă şi că nu este îndeplinită cerinţa existenţei raportului de cauzalitate între cele două elemente reclamate.

A menţionat că instanţa de apel a pornit de la premisa eronată că doar dacă ar exista o hotărâre penală care ar constata existenţa unei abateri de la normele procedurii penale ar fi posibilă reţinerea existenţei faptei ilicite. Însă, nu există niciun text legal care să susţină o astfel de concluzie a instanţei de apel.

A arătat că, în realitate, existenţa unui fapt producător de prejudicii nu doar că poate fi constatată de o instanţă civilă, dar aceasta este chiar obligată să se pronunţe, dacă o anumită conduită a organului de urmărire penală/Statului, dincolo de caracterul său legal sau nu, poate fi sau nu calificată ca o faptă păgubitoare. Altfel, a apreciat că sunt golite de conţinut normele prevăzute de art. 1349 şi 1357 C. civ., cu atât mai mult cu cât, după pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, caracterul nedrept/injust al unei măsuri luate în procesul penal, poate constitui sursa producerii unei pagube, chiar dacă respectivul act/fapt nu ar transgresa o normă procesuală.

Or, faptul că într-un interval de timp de aproximativ 8 luni nu i s-a comunicat calitatea de suspect în dosarul penal, deşi au fost efectuate acte de cercetare în dosarul penal, a fost de natură să-i afecteze dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil, precum şi dreptul la viaţă privată.

Aprecierile instanţei în sensul că nu s-au dovedit existenţa prejudiciului şi a raportului de cauzalitate între acesta şi fapta pârâtului au fost considerate ca lipsite de substanţă şi că încalcă prevederile art. 1349, art. 1357 şi ale art. 1381 C. civ., impunându-se casarea deciziei recurate în vederea pronunţării instanţei asupra îndeplinirii elementelor răspunderii civile delictuale, chiar şi în absenţa existenţei unei hotărâri penale de constatare a vreunei neregularităţi procedurale.

Referitor la daunele acordate pentru scurgerea în presă a unor informaţii din dosarul penal, a afirmat că, deşi instanţa de apel a reţinut existenţa unei fapte ilicite a pârâtului din această perspectivă, daunele morale acordate pentru prejudiciul produs, în cuantum de 3.000 euro, sunt extrem de mici şi nu sunt de natură să reprezinte o compensare.

A reiterat motivele de recurs expuse cu privire la modalitatea de aplicare a criteriilor de stabilire a despăgubirilor în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi în jurisprudenţa naţională, care nu sunt în măsură să conducă la repararea acestui prejudiciu.

Dimpotrivă, a apreciat că trebuiau luate în considerare, la aprecierea acestui prejudiciu, funcţiile publice deţinute (fost preşedinte al Consiliului judeţean Sălaj), calităţile profesionale avute, inclusiv aceea de practician în insolvenţă, cu o sferă largă de cunoştinţe, reputaţia umană şi profesională neştirbită până la acel moment, în rândul membrilor familiei şi a mediului profesional.

Neaplicând aceste criterii ce ţineau de persoana recurentului-reclamant, destinate să acopere prejudiciul de imagine şi afectarea vieţii private, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, prin prisma prevederilor art. 1381 şi ale art. 1385 C. civ.

În ceea ce priveşte acordarea daunelor morale cauzate de efectuarea urmăririi penale de către un organ necompetent, a invocat nelegalitatea deciziei curţii de apel prin prisma interpretării greşite a dispoziţiilor art. 1349, 1357, 1381 şi următ. C. civ., apreciind că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs a arătat că, deşi s-a dispus anularea rechizitoriului ca urmare a constatării efectuări urmăririi penale de către un organ necompetent, nu se poate aprecia că această măsură procesuală a înlăturat nelegalitatea urmăririi penale desfăşurate, întrucât acest aspect a adus atingere a dreptului la un proces echitabil.

Faptul că, ulterior, instanţa penală a constatat caracterul nelegal al actelor desfăşurate de D.I.I.C.O.T. a fost considerat că nu are aptitudinea de a înlătura existenţa prejudiciului cauzat, constând în încălcarea garanţiilor referitoare la un proces just şi echitabil.

A specificat că acest prejudiciu este distinct de cel suferit prin încălcarea duratei rezonabile a procesului penal, fiind protejate valori sociale diferite (celeritatea desfăşurării procesului penal, respectiv legalitatea acestuia).

4.2 Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor

Prevalându-se de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat pentru nelegalitate decizia recurată, invocând, sub un prim aspect, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, menţionând că răspunderea patrimonială a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare poate fi angajată în condiţiile legii speciale, iar nu potrivit dreptului comun, în caz contrar încălcându-se principiile fundamentale specialia generalibus derogant şi electa una via.

În susţinerea acestui motiv de recurs, a învederat că răspunderea statului în caz de eroare judiciară este specială, prevăzută de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, de art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de cele ale art. 538-539 C. proc. pen.

A specificat că, potrivit doctrinei şi legislaţiei româneşti se decelează răspunderea statului pentru erorile judiciare cauzate în cazul condamnării/privării de libertate ori al restrângerii de libertate în mod ilegal, reglementată de prevederile art. 538-539 C. proc. pen. răspunderea pentru erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale, reglementată de art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare şi răspunderea generală rezultată din prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţia României.

Recurentul-pârât a evocat jurisprudenţa în materie (deciziile nr. 422/17.01.2006, nr. 8591/06.12.2011, nr. 2059/14.10.2020 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), prin care s-a statuat că dispoziţiile art. 998-999 C. civ., respectiv cele ale art. 1349 şi următ. din C. civ. din 2009 nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare şi, ori de câte ori printr-o lege/normă se prevede o procedură specială, aceasta se va aplica în totalitate, iar nu regulile de drept comun, care reglementează răspunderea civilă delictuală, căci legea specială se aplică în baza principiului de drept specialia derogant generalibus.

Dintr-o asemenea perspectivă, a apreciat că atunci când reclamantul, invocând principiul disponibilităţii, înţelege să solicite examinarea acţiunii sale prin raportare la prevederile art. 1349 şi următ. C. civ., iar nu la cele impuse prin legile speciale în materie, instanţa de judecată nu are dreptul de a proceda la soluţionarea pe fond a acţiunii în considerarea temeiului de drept indicat, întrucât ar lăsa fără efect dispoziţiile legale speciale dedicate de legiuitor acţiunii în reparaţie rezultate din săvârşirea unei erori judiciare.

Într-un asemenea caz, a considerat că acţiunea reclamantului trebuie considerată inadmisibilă şi respinsă ca atare, nemaifiind necesară cercetarea fondului, respectiv îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, întrucât, în concursul între o lege generală şi una specială, legea specială are preferinţă în aplicare, doar în acest fel adevărata voinţă a legiuitorului ajungând să se impună în ce priveşte situaţia juridică reglementată, cu caracter derogatoriu, prin legea specială.

Recurentul-pârât a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, în raport de dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., reiterând faptul că, în speţă, răspunderea Statului Român pentru fapta proprie a D.I.I.C.O.T. pentru scurgerea unor informaţii din dosarul penal în presă nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme speciale, derogatorii şi prin urmare, prevalente, în virtutea principiului specialia derogant generalibus.

A menţionat că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu îşi poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă producerea unui prejudiciu de către alte persoane, fizice sau juridice, în acest caz urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanei responsabile.

A invocat relevanţa, în acest context, a dispoziţiilor art. 221 şi ale art. 224 alin. (1) C. civ., şi a subliniat că, deşi este un garant al executării obligaţiilor asumate de toate organele, autorităţile şi instituţiile publice, statul nu poate răspunde în nume propriu pentru faptele acestora, neavând o răspundere directă şi necondiţionată, răspunderea sa fiind subsidiară.

Faţă de aceste argumente, a apreciat că, în mod greşit, instanţa de apel, în motivarea respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, şi a menţinerii soluţiei primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a D.I.I.C.O.T., a reţinut că prevederile legale speciale inserate în C. proc. pen. nu conferă calitate procesuală pasivă autorilor erorilor, ci Statului Român, o astfel de constatare impunându-se a se valorifica şi în ipoteza răspunderii civile de drept comun.

Or, nu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, are calitate procesuală pasivă în cauză, ci D.I.I.C.O.T.

Referitor la daunele acordate de instanţa de apel reclamantului pentru durata nerezonabila a procesului penal (3 ani, 9 luni şi 14 zile, cuprinsă între 05.05.2017 şi 19.02.2021), recurentul-pârât a amintit aspectele statuate pe cale jurisprudenţială de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că, în acest caz se va ţine cont de complexitatea cauzei în fapt şi în drept, de comportamentul părţilor în proces, precum şi de atitudinea autorităţilor statale competente, trebuind a fi apreciată pentru fiecare litigiu în parte, în funcţie de circumstanţele sale concrete (cauzele Bartenbach contra Austriei/Tudorache contra României).

A menţionat că, în ceea ce priveşte termenul rezonabil în materie penală, art. 6 paragr. 1 din Convenţie recunoaşte oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni dreptul de a obţine, într-un termen rezonabil, o decizie definitivă cu privire la temeinicia şi legalitatea acuzaţiei aduse. Însă, aprecierea trebuie să ia în calcul justul echilibru ce trebuie menţinut între exigenţa celerităţii procedurilor judecătoreşti şi principiul general al unei bune administrări a justiţiei, în egală măsură consacrat de art. 6 (cauzele Boddaert contra Belgiei, C. pen. şi alţii contra Franţei).

Cu privire la durata procedurii, astfel cum s-a reţinut şi în cauza Reiner şi alţii împotriva României, natura rezonabilă a procesului se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii Europene, respectiv natura cauzei, importanţa pe care aceasta o prezintă pentru reclamant, complexitatea, care este dată, de regulă, de numărul celor acuzaţi şi al martorilor, de volumul dosarului, de dificultăţile ce ţin de administrarea probelor, de investigaţiile ce trebuie desfăşurate şi de o eventuală dimensiune internaţională a cauzei, de comportamentul reclamantului, care trebuie să facă dovada faptului că a depus toate diligentele necesare în vederea derulării normale a procedurilor, precum şi comportamentul autorităţilor.

În acest sens a arătat că a reţinut şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 208/25.10.2000, anume că cerinţa ca litigiul să fie soluţionat "într-un termen rezonabil" interesează nu numai sub aspectul pur "temporal" al procedurii, ci, în contextul dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, cu privire la un "proces echitabil", finalitatea acestei locuţiuni atrage şi conotaţia "într-o modalitate rezonabilă".

Având în vedere că instanţa de apel a respins pretenţiile reclamantului cu privire la efectuarea urmăririi penale de un organ de urmărire penală necompetent, reţinând că nu sunt îndeplinite, cumulativ, cerinţele răspunderii civile delictuale, soluţia pe care a adoptat-o, vizând nulitatea rechizitoriului, ce profită reclamantului, denotă că nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală pentru durata nerezonabilă a procesului penal, astfel încât, sub acest aspect, a considerat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, a arătat că nu poate fi reţinută fapta ilicită din prisma comportamentului autorităţilor care au efectuat urmărirea penală cu încălcarea competenţei, generând prelungirea duratei procesului penal, întrucât nu s-a dovedit reaua-credinţă din această perspectivă, ci o interpretare diferită a normelor de competenţă de către procuror şi judecătorul de camera preliminară, acesta din urmă dispunând anularea actelor de urmărire penală.

Cu referire la cele trei încheieri pronunţate de către judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Cluj prin care s-au admis contestaţiile privind durata urmăririi penale, a arătat că prima şi cea de-a treia dintre contestaţiile privind durata procesului penal nu au fost formulate de reclamant, ci de alte persoane puse sub acuzare în cauza penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi reţinând pasivitatea organelor de urmărire penală exclusiv faţă de acestea. În plus, la momentul soluţionării primei contestaţii, reclamantul nu era pus sub acuzare pentru cele patru infracţiuni în discuţie şi doar pentru acestea reţinându-se de către instanţa de apel durata nerezonabilă a cauzei, fiind aplicabil în opinia recurentului-pârât, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Dată fiind complexitatea cauzei, prin prisma numărului de persoane acuzate şi numărului de infracţiuni reţinute în sarcina acestora (aspecte subliniate de judecătorul de dreptul şi libertăţi cu ocazia soluţionării contestaţiilor împotriva duratei procesului penal), precum şi de instanţa de apel, a apreciat că durata rezonabilă a procesului penal nu a fost depăşită, iar suma de 3.000 euro acordată reclamantului este excesivă.

Sub aspectul cuantumului, a arătat că, statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa, în raport de circumstanţele cauzei, a adoptat o poziţie moderată, acordând sume rezonabile cu titlu de reparaţie morală în cauze similare celei pendinte (Vlad şi alţii împotriva României, Bartok împotriva României, Brudan împotriva României), fiind reliefată necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Cu privire la acordarea sumei de 8.000 euro, reprezentând cheltuieli efectuate pentru asigurarea asistentei juridice, constând în onorariu avocat şi 5.301 RON, cheltuieli efectuate pentru deplasări şi fotocopiere documente, recurentul-pârât a invocat încălcarea prevederilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., respectiv incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acest act normativ.

Contrar celor reţinute, a afirmat că o obligaţie în sarcina sa, pe temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. nu ar putea fi antrenată, întrucât acestea reglementează numai răspunderea părţii care a pierdut procesul.

A precizat că în procesul penal, statul, prin organele de urmărire penală, are obligaţia de a declanşa acţiunea penală, în vederea restaurării ordinii de drept.

În schimb, procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, punând în discuţie interese de ordin personal. De aceea partea iniţiatoare a unui litigiu este apreciată a fi în culpă procesuală, întrucât, prin acţiunea sa a determinat pârâtul să iasă din pasivitate pentru a se apăra, efectuând în acest sens cheltuieli de judecată.

Pentru a putea fi acordate cheltuielile de judecată este necesar ca partea adversă să se afle în culpă procesuală, iar fundamentul juridic al cheltuielilor de judecată este întemeiat pe o răspundere civilă de natură delictuală, al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat părţii adverse. Astfel, este necesară întrunirea cumulativă a elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa unei fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie, prin care să se fi cauzat părţii adverse un prejudiciu constând în efectuarea cheltuielilor de judecată.

Pe cale de consecinţă, a arătat că statul nu poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare efectuate în dosarul penal ca urmare a clasării cauzei, întrucât acesta nu poate fi privit ca o parte care a pierdut un proces, iar inculpatul ca parte care l-a câştigat.

Pe de altă parte, a apreciat că înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către reclamant în susţinerea pretenţiilor, constând în speze de judecată efectuate în dosarul penal (de deplasare şi pentru fotocopierea unor documente), nu fac dovada faptului că aceste servicii au fost realizate, extrasele de cont care atestă plăţile făcute fiind emise pe numele altor persoane.

Recurentul-pârât a susţinut că, deşi prima instanţă a procedat la cenzurarea onorariului avocat în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., acesta are în continuare un cuantum exagerat şi nejustificat, impunându-se diminuarea acestuia. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în jurisprudenţa sa că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil (cauza Weissman şi alţii împotriva României).

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, faţă de care a fost admis apelul reclamantului, raportat la trei dintre faptele ilicite invocate (efectuarea urmăririi penale cu încălcarea competenţei materiale a D.I.I.C.O.T., neregularităţi privind aducerea la cunoştinţa reclamantului a calităţii de suspect, respectiv declaraţiile publice şi scurgerea în presă a unor informaţii din dosarul penal), a afirmat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor legale incidente.

Raportat la soluţia dispusă, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului D.I.I.C.O.T., invocată de Ministerul Public, a considerat că aceasta profită şi pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, faţă de dispoziţiile art. 2514 C. civ.

În ceea ce priveşte acordarea către reclamant a sumei de 3.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru scurgerea unor informaţii nepublice în presă, a solicitat să se aibă în vedere dispoziţiile art. 8 din Convenţie, respectiv faptul că statul nu are rol în mediatizarea procesului penal şi nici în cenzurarea informaţiilor astfel apărute, întrucât s-ar încălca dreptul fundamental la exprimare, garantat de art. 6 alin. (3) şi (8), art. 30 şi art. 31 alin. (1) din Constituţie, precum şi de art. 10 din Convenţie.

A arătat că, în cazul în care reclamantul se considera prejudiciat ca urmare a informaţiilor publicate în presă, aceasta avea posibilitatea de a solicita angajarea răspunderii celor vinovaţi, astfel cum, de altfel, a şi procedat, potrivit art. 304 alin. (1) şi (2) C. pen.

În ceea ce priveşte articolele apărute în presă, a considerat că acestea păstrează justul echilibru între protecţia dreptului reclamantului la reputaţie (ca element al dreptului la protecţia vieţii private) şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 din Convenţie, astfel că dreptul garantat de art. 8 din Convenţie nu a fost încălcat.

A menţionat că instanţa de apel a redat considerentele expuse la pct. 272 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 633/12 octombrie 2018, referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora cererea reclamantului trebuia respinsă.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că s-a produs o faptă ilicită prin scurgerea unor informaţii nepublice către presă, fără însă a se înregistra un aport semnificativ în sfera prejudiciului produs, în contextul în care, articolele de presă s-au limitat să menţioneze calitatea reclamantului de suspect, într-un dosar instrumentat de D.I.I.C.O.T., fără a detalia şi individualiza faptele în concret imputate reclamantului, fără a deplasa accentul informaţiilor transmise asupra situaţiei juridice a acestuia.

Reiese, astfel, că evidenţierea calităţii de suspect a reclamantului nu a fost în măsura să pericliteze rezultatul anchetei, nu a dezvăluit surse confidenţiale, nu a pus în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare, nu a adus atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces, nefiind încălcate nici prevederile art. 12 alin. (1) lit. e) şi f) din Legea nr. 544/2001.

A apreciat că nu au fost dovedite aceste aspecte şi nici instanţa de apel nu a motivat soluţia în acest sens. Mai mult, informaţia este anterioară Regulamentului (UE) nr. 679 din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date.

Recurentul-pârât a afirmat că instanţa de apel nu a expus motivul pentru care a constat existenţa unui prejudiciu produs prin această faptă şi a considerat că suma acordată, în valoare de 3.000 euro, este exagerată şi nejustificată.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la 14 octombrie 2024, recurentul-reclamant a solicitat respingerea recursului pârâtului, ca nefondat.

Aceleaşi concluzii au fost formulate de recurentul-pârât prin întâmpinarea depusă la 4 octombrie 2024, la recursul reclamantului.

6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţie s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursurilor la data de 27 februarie 2025.

La acest termen de judecată, instanţa a rămas în pronunţare asupra recursurilor, pronunţarea fiind amânată, în baza art. 396 alin. (1) C. proc. civ., la data de 13 martie 2025.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

II.1 Prevalându-se de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a criticat pentru nelegalitate decizia recurată, sub aspectul validării în apel a soluţiei primei instanţe de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, reiterând, în esenţă, apărările invocate pe această cale în fazele procesuale anterioare referitoare la răspunderea patrimonială a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, care poate fi angajată în condiţiile legii speciale, iar nu potrivit dreptului comun, în caz contrar apreciind că se încalcă principiile fundamentale specialia generalibus derogant şi electa una via.

Se susţine că instanţa de judecată nu are dreptul de a proceda la soluţionarea pe fond a acţiunii în considerarea temeiului de drept indicat de reclamant, respectiv, prin raportare la prevederile art. 1349 şi următ. C. civ., întrucât ar lăsa fără efect dispoziţiile legale speciale dedicate de legiuitor acţiunii în reparaţie rezultate din săvârşirea unei erori judiciare.

Critica astfel formulată nu va fi primită, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Înalta Curte trebuie, în prealabil, să constate că, în cauză, reclamantul, solicitând tragerea la răspundere civilă a pârâţilor şi invocând dispoziţiile dreptului comun referitoare la răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1349 şi art. 1353 coroborat cu art. 1381 şi următ. din C. civ., a dedus judecăţii mai multe situaţii juridice distincte, fiecare dintre acestea circumscrise unor petite de cerere distincte, având ca obiect plata unor despăgubiri morale sau materiale, aşadar, fiecare dintre aceste pretenţii impunându-se a fi analizate individual, corespunzător regimului juridic propriu.

Astfel, prin acţiune reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, obligarea acestora, în solidar, la plata unor despăgubiri în cuantum de 85.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin faptele ilicite izvorâte din încălcarea art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, respectiv daune morale în cuantum de 20.000 euro pentru efectuarea urmăririi penale cu încălcarea competenţei materiale a D.I.I.C.O.T., daune morale în valoare de 20.000 de euro pentru efectuarea urmăririi penale urmate de soluţia clasării pe motiv că fapta nu există, daune morale în cuantum de 15.000 euro pentru neregularităţile privind aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, despăgubiri morale în valoare de 15.000 euro pentru nerespectarea duratei rezonabile a cercetărilor penale şi daune morale în cuantum de 15.000 euro pentru declaraţiile publice şi scurgerea în presă a unor informaţii din dosarul penal.

Totodată, a solicitat obligarea pârâţilor la plata în solidar a despăgubirilor materiale în cuantum de 1.543.689,46 RON, compuse din suma de 36.600 RON pentru problemele medicale suferite, 91.489,8 RON, reprezentând cheltuieli judiciare efectuate în dosarul penal, respectiv 1.415.599,66 RON, constând în beneficiu nerealizat, precum şi a cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Instanţa de apel, răspunzând criticii similare a pârâtului referitoare la inadmisibilitate formulată în calea devolutivă de atac, a reţinut, pe de o parte, că acţiunea promovată este fundamentată pe dispoziţiile dreptului comun, situaţie în raport cu care Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 este relevantă exclusiv sub aspectul unei delimitări clare între acţiunea în răspunderea statului întemeiată pe eroare judiciară, prin care se valorifică dispoziţiile art. 538 şi 539 din C. proc. pen., şi acţiunea în răspundere civilă, fundamentată pe dispoziţiile dreptului comun, cum este prezentul demers judiciar al reclamantului, concluzia la care astfel a ajuns curtea de apel fiind aceea a "accesului neîngrădit al acestei din urmă acţiuni, în ipoteza în care particularul prejudiciat este lipsit de altă modalitate de a obţine repararea pagubei".

Pe de altă parte, s-a argumentat prin decizia atacată în sensul că acţiunea în despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin durata îndelungată a unei proceduri judiciare penale excedează domeniului de aplicabilitate al art. 539 C. proc. pen., plasându-se sub auspiciile dispoziţiilor art. 6 CEDO şi ale art. 1349 C. civ., instanţa invocând în sprijinul acestui raţionament jurisprudenţa CEDO în materie, respectiv hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată la 10.04.2018 în cauza Brudan contra României, prin care s-a statuat că "acţiunea în răspunderea civilă delictuală, întemeiată pe art. 1349 din noul C. civ. (art. 998-999 din vechiul C. civ.), astfel cum a fost interpretat în mod constant de instanţele naţionale, constituie o cale de atac eficientă pentru a denunţa durata excesivă a procedurilor desfăşurate în faţa instanţelor penale sau civile" (paragr. 86).

Faţă de motivul de recurs invocat, Înalta Curte, prioritar, trebuie să remarce că această argumentaţie a instanţei de prim control judiciar nu distinge fără echivoc între toate petitele deduse judecăţii de către reclamant, respectiv nu se raportează la obiectul şi cauza diferită a fiecăreia dintre aceste cereri, ignorând caracterul complex al acţiunii cu care instanţa fondului a fost învestită, chiar dacă este real că recurentul-pârât a formulat critica de apel într-o manieră generală, invocând, în esenţă, caracterul special al acţiunii civile în despăgubiri pentru erori judiciare faţă de acţiunea de faţă.

Referitor la eroarea judiciară evocată de pârât ca unic fundament al răspunderii obiective a statului, este necesar a se reţine jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, care, întemeindu-se pe prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie referitor la răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, a lămurit sfera de aplicare a acestei noţiuni în materie penală.

Prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, Curtea Constituţională a constatat că "noţiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituţie, este o noţiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât şi în spiritul Constituţiei", situaţie în raport cu care prin aceeaşi decizie instanţa de contencios constituţional a statuat că noţiunea de eroare judiciară presupune "o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea şi aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanţiale, dar care produce consecinţe grave asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Dacă în privinţa drepturilor absolute orice abatere produce consecinţe grave, în privinţa altor categorii de drepturi fundamentale, legiuitorul trebuie să circumscrie condiţiile care, întrunite fiind, denotă o încălcare de o gravitate ridicată, aptă/capabilă să producă, la rândul ei, o vătămare de o anumită intensitate" (paragrafele 216, 217).

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, anterior modificării dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor prin prevederile art. I pct. 151 din Legea nr. 242/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 15 octombrie 2018, dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale era reglementat exclusiv de C. proc. pen., respectiv de art. 538 şi 539, iar în materie extrapenală, de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, care prevedea că dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă era de natură să determine o eroare judiciară.

Textul art. 96 din Legea nr. 303/2004, modificat prin Legea nr. 242/2018, a lărgit definiţia erorii judiciare, adăugând în mod implicit şi alte cazuri, pentru care statul va răspunde civil, inclusiv în materie penală.

Trebuie, însă, subliniat că şi prin această nouă reglementare a erorii judiciare legiuitorul, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a avut în vedere că statul nu poate răspunde pentru orice neconformitate procedurală, indiferent de natura sau intensitatea acesteia, ci doar pentru abaterile incontestabile concretizate într-o vătămare însemnată, de o anumită intensitate, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei - împrejurare ce a fost reliefată şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului dezvoltată pe marginea noţiunii de eroare judiciară consacrată de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

Reţinând, totodată, că este de competenţa exclusivă a legiuitorului să reglementeze sfera răspunderii obiective a statului (în acest sens, a se vedea şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 45/2018, anterior evocată, par. 213) şi că, în mod evident, stabilirea unor proceduri speciale pentru repararea daunelor suferite prin fapte ilicite calificate ca fiind erori judiciare, prin atragerea răspunderii obiective a statului, nu permite formularea aceloraşi pretenţii la dezdăunare pe calea dreptului comun al răspunderii civile delictuale, conform C. civ., Înalta Curte constată că modalitatea de rezolvare a chestiunii admisibilităţii demersului judiciar nu ar putea ignora toate aceste premise mai sus expuse.

Prin urmare, trebuie reţinut că este exclusă o răspundere cu caracter obiectiv a statului pentru fapte ce pot intra în conţinutul noţiunii de eroare judiciară, conform reglementărilor sus-menţionate, în alte condiţii de procedură şi de fond decât cele prevăzute expres prin lege, şi deci, cu atât mai mult o răspundere civilă delictuală, atrasă conform dreptului comun (o răspundere proprie sau, după caz, pentru altul) şi, din această perspectivă, se remarcă faptul că este corectă trimiterea pe care recurentul o face, prin motivarea cererii de recurs, la jurisprudenţa constantă a instanţei supreme conform căreia dispoziţiile art. 998-999 din C. civ. de la 1864, respectiv cele ale art. 1349 şi următ. din Noul C. civ. nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare, întrucât, ori de câte ori printr-o lege/normă se prevede o procedură specială, aceasta se va aplica în totalitate, iar nu regulile de drept comun, care reglementează răspunderea civilă delictuală, făcându-se aplicarea principiului de drept specialia derogant generalibus.

Revenind pentru analiza criticii evocate la petitele acţiunii de faţă, Înalta Curte constată că s-a reţinut deja că reclamantul a solicitat şi despăgubiri pentru daune morale invocând nerespectarea duratei rezonabile a procesului penal, a pretins dezdăunarea sa pentru declaraţiile publice şi scurgerea în presă a unor informaţii din dosarul penal, respectiv pentru cheltuielile de judecată din dosarul penal, aceste fapte ilicite imputate neputând aparţine sferei noţiunii de "eroare judiciară" anterior precizată.

Aşadar, numai în ceea ce priveşte celelalte fapte prejudiciabile care, în opinia reclamantului, ar fi avut un caracter ilicit, vizând acte de procedură întocmite în cursul urmăririi penale, respectiv chiar iniţierea şi derularea acestei faze a procesului penal în contextul finalizării sale printr-o soluţie de clasare s-ar fi putut pune problema identificării unor ipoteze care s-ar circumscrie conceptului de eroare judiciară astfel cum este acesta conturat de normele incidente în materie şi de jurisprudenţa evocată a Curţii Constituţionale, situaţie ce ar fi impus analiza prealabilă a admisibilităţii unui atare demers judiciar de drept comun îndreptat împotriva statului român pentru aceste fapte.

Având, însă, în vedere că instanţa de apel, în lipsa unei asemenea analize, a conchis totuşi în sensul că statul nu este ţinut să răspundă pentru niciuna dintre aceste fapte, neapreciind că reprezintă nişte delicte civile, stabilindu-se deci caracterul neîntemeiat al pretenţiilor reclamantului sub acest aspect, statuări validate ca atare prin prezenta decizie - cum se va arăta în cele ce urmează -, instanţa de recurs constată că reiterarea de către recurent a chestiunii inadmisibilităţii acţiunii din această perspectivă, în lipsa unei raportări concrete la ansamblul considerentelor deciziei recurate relative la primirea unuia asemenea demers, este lipsită de finalitate, critica enunţată de recurent nefiind ca atare aptă să determine casarea hotărârii.

Recurentul-pârât a criticat şi menţinerea în apel a soluţiei primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a D.I.I.C.O.T., în raport de dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., susţinând că statul nu îşi poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă producerea unui prejudiciu de către alte persoane, fizice sau juridice, în acest caz urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanei responsabile şi invocând relevanţa, în acest context, a dispoziţiilor art. 221 şi ale art. 224 alin. (1) C. civ., subliniind că, deşi este un garant al executării obligaţiilor asumate de toate organele, autorităţile şi instituţiile publice, statul nu poate răspunde în nume propriu pentru faptele acestora, neavând o răspundere directă şi necondiţionată, ci una subsidiară.

Faţă de aceste argumente, a apreciat că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, are calitate procesuală pasivă în cauză, iar nu D.I.I.C.O.T, în ceea ce priveşte faptele proprii ale aceste unităţi de parchet.

Critica, ce poate fi analizată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sub aspectul statuării eronate asupra uneia dintre condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, este fondată având în vedere stabilirea calităţii procesuale pasive a statului în privinţa faptei de scurgere în presă a informaţiilor din dosarul penal.

Astfel, cerinţa justificării legitimării procesuale de către părţile ce iniţiază un demers judiciar este expresia unei condiţii legale relative la exerciţiul acţiunii civile, în acest sens fiind prevederile art. 36 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii".

Sancţiunea neîndeplinirii acestei condiţii de exerciţiu este expres reglementată prin art. 40 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., această normă prevăzând că "…în cazul lipsei calităţii procesuale sau a interesului, instanţa va respinge cererea sau apărarea formulată ca fiind formulată de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate ori ca lipsită de interes, după caz".

Caracterul imperativ al normei care reglementează cerinţele impuse pentru exerciţiul dreptului la acţiune determină obligaţia instanţelor de a verifica întrunirea condiţiilor stabilite prin menţionata reglementare, premergător oricărei analize asupra fondului pricinii.

Având în vedere aceste consideraţii teoretice în cauza de faţă, Înalta Curte constată că, păstrând soluţia tribunalului de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a D.I.I.C.O.T., respectiv, validând soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a statului, instanţa de prim control judiciar a respins ca nefondate motivele de apel cu acest obiect, fără a face nici în această situaţie vreo distincţie între petitele acţiunii, şi a reţinut, sub acest aspect, că nu este suficientă, în contextul particular al speţei, simpla denunţare a calităţii de autor al faptei ilicite pentru a antrena în mod automat legitimarea procesuală pasivă, iar temeiul juridic invocat, ce se identifică cu răspunderea civilă delictuală, ar fi incomplet pentru a fundamenta legitimarea procesuală pasivă a D.I.I.C.O.T., în lipsa unor dispoziţii speciale în acest sens. S-a reţinut, totodată, că, în ipoteza erorilor judiciare, prevederile speciale inserate în C. proc. pen. nu conferă calitatea procesuală pasivă autorilor erorilor, ci Statului Român, constatare care se impune a fi valorificată, a fortiori, în ipoteza răspunderii civile de drept comun.

Acest raţionament judiciar, care relevă vădite contradicţii în abordarea chestiunii analizate este, fără îndoială, şi unul eronat tocmai în contextul particularităţii raporturilor juridice deduse judecăţii prin acţiunea reclamantului.

Existenţa unor cerinţe specifice exercitării unei acţiuni civile într-o procedură specială cum este răspunderea (obiectivă) a statului pentru erori judiciare nu poate fi translatată în planul exercitării unei acţiuni fundamentată pe o răspundere civilă delictuală de drept comun, deoarece s-ar ignora astfel chiar caracterul derogator al procedurii respective, care funcţionează în condiţii strict reglementate prin lege.

Suplimentar, se constată că argumentarea instanţei de apel ignoră fundamentele fiecăreia dintre pretenţiile deduse judecăţii, neindicând, de altfel, vreun temei legal care să permită atragerea unei răspunderi directe a statului pentru o faptă a unei persoane juridice care nu implică disfuncţionalităţi ale procesului penal transpuse în acte de procedură vătămătoare pentru reclamant şi care exclude, ca atare, ideea de garanţie în înfăptuirea serviciului public al justiţiei, cum este aceea pretinsă de reclamant, de scurgere în presă a informaţiilor nepublice din dosarul penal.

Or, cererea reclamantului pentru acordarea unor despăgubiri faţă de prejudiciul moral cauzat prin fapta menţionată a avut ca temei, conform motivelor de fapt şi de drept invocate, o răspundere civilă subiectivă, bazată deci pe ideea de vinovăţie a entităţii pârâte, D.I.I.C.O.T., în legătură cu modalitatea difuzării unor comunicate şi declaraţii de presă pe parcursul urmăririi penale, precum şi cu scurgerea unor informaţii din cadrul dosarului penal în presă (într-o perioadă în care acestea nu puteau în mod legal şi nu trebuiau să ajungă în mass-media), cu consecinţe pe planul afectării prezumţiei de nevinovăţie a reclamantului şi a dreptului acestuia la onoare, demnitate şi reputaţie.

Aşa cum rezultă din cadrul normativ care reglementează şi asigură funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism [O.U.G. nr. 78/2016, aprobată cu modificări prin Legea nr. 120/2018, art. 80 alin. (2) din Legea nr. 304/2022] aceasta este o structură cu personalitate juridică, specializată în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind independentă în raport cu instanţele şi cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, şi exercitându-şi atribuţiile în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia.

Dispoziţiile C. civ. invocate prin acţiune nu instituie o răspundere directă, nemijlocită în sarcina statului român pentru consecinţele păgubitoare produse prin activitatea organelor judiciare, iar o răspundere obiectivă a statului, independentă, aşadar, de orice culpă, funcţionează şi se activează, astfel cum deja s-a arătat, pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare [art. 52 alin. (3) din Constituţie], pe ideea de garanţie în înfăptuirea serviciului public al justiţiei.

În acest context procesual mai trebuie subliniat că invocarea unei obligaţii generale (cum este aceea anterior menţionată) se poate realiza în măsura în care, în mod particular, îndeplinirea unei obligaţii nu poate fi pusă în sarcina anumitor persoane identificabile în raportul juridic concret dedus judecăţii.

Calitatea procesuală a statului nu poate fi justificată deci într-o acţiune civilă de drept comun care exclude ideea de garanţie anterior precizată, fundamentându-se dimpotrivă, pe vinovăţia instituţiei pârâte în derularea procedurilor judiciare şi deci pe vinovăţia persoanei căreia i se opun drepturile fundamentale ale reclamantului şi pretinsa atingere adusă acestora.

În speţă, unitatea de parchet/instituţia pârâtă chemată în judecată este persoana juridică ce participă la raporturi juridice în nume propriu, ca titulară de drepturi şi obligaţii, şi răspunde în mod direct pentru actele sau faptele săvârşite. Răspunderea statului, atras în proces în calitate de pârât, nu ar putea fi decât una subsidiară în sensul dispoziţiilor art. 224 C. civ., respectiv, pentru ipoteza în care organele autorităţii publice care este persoană juridică nu răspund pentru obligaţiile statului.

De aceea, instanţa de apel a constatat nelegal faţă de fundamentul juridic al pretenţiilor reclamantului în discuţie (care a exclus, de altfel, în mod expres eroarea judiciară), că poate fi activată o răspundere obiectivă a statului pentru fapta ilicită ale instituţiei pârâte, fapta pretinsă de reclamant nefiind în legătură cu inexistenţa unor garanţii specifice bunei funcţionări a sistemului judiciar, ci vizând punctual anumite activităţi ale entităţii pârâte care ar fi nesocotit, prin modalitatea de aplicare a normelor legale, drepturi subiective ale reclamantului.

În acelaşi timp, faţă de aceste din urmă considerente, Înalta Curte, reţine, contrar aserţiunilor recurentului-pârât, că acesta se legitimează procesual în raport de petitul acţiunii vizând daunele morale pentru depăşirea duratei rezonabile a procesului penal şi de cel privitor la daunele reprezentate de cheltuielile de judecată din procesul penal, ambele cereri fiind indisolubil legate de obligaţia de garanţie care revine statului, mai sus evocată.

Astfel, în jurisprudenţa instanţei supreme s-a statuat că, în temeiul art. 6 şi al art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene relevante ce constituie blocul de convenţionalitate la care legiuitorul şi instanţele trebuie să se raporteze, statului îi incumbă o răspundere civilă delictuală cu caracter obiectiv pentru încălcarea exigenţelor termenului rezonabil în desfăşurarea procesului penal.

Referitor la celelalte fapte deduse judecăţii, în condiţiile în care o analiză a acestora presupune, potrivit pretenţiilor afirmate de reclamant împotriva statului, chiar cercetarea întrunirii elementelor unei răspunderi civile delictuale de drept comun, întemeiată pe C. civ., în lipsa identificării vreunui alt temei legal care să justifice neechivoc responsabilitatea, respectiv obligaţia statului de dezdăunare pentru pretinsele fapte cu caracter ilicit pentru care a fost chemat să răspundă, Înalta Curte apreciază că critica recurentului nu poate fi valorificată, deoarece trebuie avută în vedere norma cuprinsă în art. 36 teza a II-a C. proc. civ., potrivit căreia existenţa ori inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate reprezintă o chestiune de fond.

În aceste cazuri, stabilirea concordanţei între subiectul pasiv din raportul juridic afirmat de reclamant şi calitatea de pârât a statului nu se poate delimita de stabilirea în concret a existenţei faptei ilicite imputabile, a prejudiciului, a vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, ceea ce reprezintă însuşi fondul cauzei, situaţie faţă de care se impune menţinerea soluţiei de respingere a excepţiei procesuale privitoare la inexistenţa condiţiei de exercitare a acţiunii examinate.

Pentru considerentele arătate, motivul de casare analizat este incident în cauză în privinţa reţinerii legitimării procesuale pasive a statului pentru fapta de scurgere în presă a informaţiilor din dosarul penal, conducând la admiterea recursului declarat de statul român.

Curtea, în rejudecarea cauzei urmează a se pronunţa prin raportare la dezlegările instanţei de casare asupra cererii cu acest obiect formulată de reclamant exclusiv în contradictoriu cu statul român, având în vedere că soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a celuilalt pârât chemat în judecată, D.I.I.C.O.T., validată de instanţa de apel, nu a mai fost criticată de reclamant în propriul recurs, intrând ca atare în puterea lucrului judecat.

Sunt nefondate criticile recurentului-pârât vizând statuările instanţei de apel privind cererea de acordare a daunelor morale pentru durata nerezonabilă a procesului penal.

Contrar susţinerii recurentului în referire la caracterul contradictoriu al motivării hotărârii, subsumabilă motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de apel a răspuns corespunzător criticii pârâtului conform căreia prima şi cea de a treia contestaţie introdusă în temeiul art. 4881 din C. proc. pen. nu au fost formulate de reclamant, critică reiterată de acesta în prezentul recurs fără a se raporta însă la considerentele deciziei atacate, conform cărora mecanismul procesual al contestaţiei la durata procesului penal reprezintă o opţiune şi nu o obligaţie pentru persoana subiect al unei proceduri penale, iar împrejurarea că nu s-a făcut uz de o astfel de opţiune nu poate profita autorităţilor în sensul exonerării de culpa ce le revine în depăşirea unei durate procesuale rezonabile.

De asemenea, s-a arătat prin decizia atacată că pentru perioada de 3 ani 9 luni şi 14 zile (cuprinsă între 5.05.2017, data la care s-a dispus extinderea urmăririi penale faţă de reclamant pentru patru infracţiuni de abuz în serviciu şi 19.02.2021 când s-a admis plângerea reclamantului contra ordonanţei de clasare, modificându-se temeiul de drept al soluţiei menţinute), chiar dacă dosarul penal a avut o complexitate ridicată în raport de numărul părţilor şi al faptelor penale care au făcut obiectul acuzaţiilor, efectuarea urmăririi penale de către un organ de urmărire penală necompetent, ce a generat sancţiunea nulităţii urmăririi penale şi excluderea unora din mijloacele de probă administrate, reprezintă o împrejurare relevantă pentru determinarea comportamentului autorităţilor statale în conturarea circumstanţelor care au condus la o durată a procesului care nu respectă exigenţele art. 6 CEDO.

Din această perspectivă, este lipsită de relevanţă soluţia dată cererii de acordare a despăgubirilor pentru efectuarea urmăririi penale de un organ judiciar necompetent sub aspectul antrenării răspunderii civile delictuale a statului pentru durata nerezonabilă a procesului penal, date fiind temeiurile juridice distincte ale acestor petite, respectiv condiţiile specifice în care fiecare dintre aceste tipuri de răspundere intervine - neputându-se decela nici în acest caz existenţa unei argumentaţii contradictorii a instanţei de apel, care să poată fi sancţionată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cum eronat pretinde recurentul.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului-pârât referitoare la valoarea excesivă a daunelor morale acordate, în cuantum de 3.000 euro, raportat la statuările jurisprudenţiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că acestea trebuie să confere doar o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efect compensatoriu, Înalta Curte, în condiţiile în care cuantumul acestor daune a fost criticat şi de recurentul-reclamant, va răspunde ulterior ambelor critici prin considerente comune.

O altă critică adusă de recurentul-pârât deciziei de apel şi subsumată de acesta motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează cererea reclamantului de acordare a daunelor reprezentând cheltuielile de judecată din procesul penal, susţinându-se că nu poate fi obligat la plata acestora, în condiţiile în care legea civilă instituie obligaţia de suportare a cheltuielilor de judecată numai în privinţa părţii care a pierdut procesul, pe temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., fără a se putea ignora însă că statul, prin organele de urmărire penală, este ţinut să declanşeze acţiunea penală, în vederea restaurării ordinii de drept, nefiind în această situaţie parte în procesul penal examinat.

Critica este nefondată, pentru argumentele ce succed.

Înalta Curte constată că prevederile art. 276 alin. (5) şi (6) din C. proc. pen. şi cele ale art. 451-455 din C. proc. civ. constituie cadrul general de soluţionare pe cale separată, în faţa instanţei civile, a pretenţiilor constând în cheltuielile de judecată efectuate în cursul procesului penal de către cel cercetat sub acuzaţie penală şi achitat prin hotărâre definitivă sau, după caz, faţă de care s-a dispus soluţia clasării.

Astfel, pornind de la soluţia de principiu consacrată prin dispoziţiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen.. - conform cărora, în caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz, părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă - nu se poate deduce că atunci când acţiunea penală este pornită din oficiu, iar nu la sesizarea persoanei vătămate, inculpatul cercetat penal şi achitat în final, trebuie să suporte singur costurile apărării sale din acest proces.

În acest sens, art. 276 alin. (6) C. proc. pen.. prevede că "În celelalte cazuri, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile". Împrejurarea că acest text legal nu stabileşte expres subiectul de drept care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale exprese.

Înalta Curte constată sub acest aspect că, potrivit art. 14 din C. proc. pen., obiectul acţiunii penale îl reprezintă tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Ca subiect pasiv al pretinsei infracţiuni, în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost lezate, statul a fost titularul acţiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanşând din oficiu investigaţia şi conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluţia de achitare pronunţată la finalul cercetării judecătoreşti are semnificaţia pierderii procesului de către cel care l-a pus în mişcare.

Cu alte cuvinte, chiar dacă nu este în mod direct, parte în procesul penal, statul român, în calitate de titular al acţiunii penale, atâta timp cât are dreptul, obligaţia şi puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârşirea de infracţiuni, urmează să îşi asume şi responsabilitatea pierderii acţiunii penale exercitate şi să acopere cheltuielile de judecată efectuate de către persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală.

Aşadar, fundamentul obligării statului la suportarea acestor cheltuieli trebuie identificat în obligaţia de garanţie care revine acestuia, ca titular al acţiunii penale - al cărei obiect este reprezentat de tragerea la răspundere penală a celor ce au săvârşit infracţiuni - care, finalizată fiind printr-o soluţie de achitare (ori, în speţă, clasare pentru temeiul arătat), are semnificaţia pierderii procesului de către cel ce l-a iniţiat (statul român).

De altfel, stabilirea unei astfel de obligaţii nu ar putea fi justificată pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun, care ar presupune reţinerea caracterului ilicit al activităţii de cercetare şi investigare a infracţiunilor ori de câte ori acestea nu ar fi finalizate cu o soluţie de condamnare, ceea ce nu poate fi acceptat, şi nici ca fiind condiţionată de stabilirea unei erori judiciare în procesul penal, cum în mod neîntemeiat afirmă recurentul, având în vedere fundamentul specific al obligaţiei de dezdăunare pentru cheltuielile din proces, conform celor anterior expuse.

În cauza de faţă, soluţia instanţei de apel este deci una corectă din această perspectivă, având în vedere că faţă de reclamant s-a dispus clasarea, soluţie rămasă definitivă, pentru săvârşirea infracţiunilor cercetate în procesul penal, ţinându-se seama, pe de o parte, că, pentru infracţiunile pentru care a fost cercetat, punerea în mişcare a acţiunii penale nu se realiza în baza plângerii prealabile a persoanelor vătămate, ci din oficiu, iar, pe de altă parte, că nu s-a reţinut din dosarul penal că aceste cheltuieli de judecată solicitate de reclamant au fost provocate de persoanele vătămate sau partea civilă.

Constatând în aceste circumstanţe că există un drept la despăgubire al reclamantului, constând în costurile reale, necesare şi rezonabile ale exercitării dreptului său la apărare în procesul penal, în cursul căruia a fost cercetat pentru săvârşirea unor infracţiuni, iar ulterior s-a dispus clasarea pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., drept la despăgubire fundamentat pe obligaţia de garanţie ce revine statului şi pe raţiuni de interpretare şi de aplicare echitabilă a dispoziţiilor art. 276 alin. (5) şi (6) C. proc. pen., respectiv ale art. 453 C. proc. civ., motivul de recurs examinat nu este întemeiat.

Cu privire la alegaţiile recurentului-pârât prin care acesta aduce în discuţie exclusiv cuantumul sumelor de bani acordate cu titlu de cheltuieli de judecată din procesul penal, Înalta Curte constată că prin acestea nu se formulează critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul apreciind, în esenţă, că înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către reclamant în susţinerea pretenţiilor sunt insuficiente sub aspectul dovedirii cuantumului acordat care rămâne, chiar şi după ce s-a făcut aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., unul exagerat şi nejustificat.

Aspectele învederate nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs atât timp cât se raportează, în mod explicit, la modul de interpretare şi evaluare a circumstanţelor concrete ale cauzei care ţin de situaţia de fapt conturată de probele administrate.

O altă critică formulată de recurentul-pârât priveşte dezlegarea instanţei de apel asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, ca urmare a admiterii apelului promovat de reclamant, susţinându-se, în esenţă, prin recurs că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor legale incidente, deoarece admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului D.I.I.C.O.T. trebuie să profite şi pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, faţă de dispoziţiile art. 2514 C. civ.

Critica este vădit nefondată, recurentul ignorând în totalitate statuările deciziei de apel ce face obiectul recursului şi pe care alegaţia sa ar fi trebuit să se sprijine.

Înalta Curte reţine astfel că instanţa de prim control judiciar a admis apelul reclamantului cu privire la soluţionarea de către prima instanţă a excepţiei prescripţiei extinctive, şi, constatând că prima instanţă a dispus respingerea ca fiind prescrise a petitelor în legătură cu faptele vizând efectuarea urmăririi penale cu încălcarea competenţei materiale a D.I.I.C.O.T., neregularităţi privind aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, declaraţiile publice făcute pe marginea dosarului penal şi scurgerea în presă a unor informaţii din dosarul penal, instanţa de apel a schimbat sentinţa prin înlăturarea dispoziţiilor acesteia privind incidenţa prescripţiei şi pronunţarea altor soluţii pentru toate aceste cereri [fără a mai face aplicarea prevederilor art. 480 alin. (2) teza II C. proc. civ. în sensul anulării hotărârii, respectiv a evocării fondului în apel, aspect procedural care nu face însă obiect de critică în recurs].

S-a apreciat în apel că prima instanţă a procedat la analiza excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de o entitate, D.I.I.C.O.T., în privinţa căreia s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, infirmându-i-se ca atare calitatea de parte (soluţie validată în calea de atac), situaţie faţă de care prima instanţă nu a fost legal învestită cu examinarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia fiind ridicată exclusiv de acest pârât.

Pentru aceste argumente, s-a reţinut că nu se impune, în apel, reverificarea cerinţelor pe care această din urmă excepţie procesuală le implică.

În aceste circumstanţe, prevederile art. 2514 C. civ., care se referă la invocarea prescripţiei de către codebitorii solidari sau indivizibili, precum şi de fideiusori, în ipoteza în care debitorul principal omite să o facă, nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauză, în lipsa unor asemenea raporturi obligaţionale între pârâţi.

În ceea ce priveşte acordarea către reclamant a despăgubirilor pentru scurgerea unor informaţii nepublice în presă, instanţa de recurs nu va mai examina susţinerile recurentului, având în vedere dezlegarea dată criticii aceluiaşi pârât referitoare la lipsa legitimării sale procesuale în această cerere, aspect asupra căruia urmează să se pronunţe instanţa de rejudecare.

II.2 Invocându-se dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin recursul reclamantului A. se critică soluţia curţii de apel cu privire la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român în raport de dispoziţiile art. 1349 şi ale art. 1357 C. civ. şi de soluţia de clasare pronunţată în dosarul penal nr. x/2015 în ceea ce priveşte infracţiunile de luare de mită, dare de mită şi de abuz în serviciu de care recurentul-reclamant a fost învinuit, apreciindu-se că s-a statuat eronat asupra inexistenţei faptei ilicite şi a prejudiciului pretins ca urmare a efectuării unei urmăriri penale nelegale şi a depăşirii duratei rezonabile a procesului penal, existând un prejudiciu, în sensul prevăzut de art. 1381 şi art. 1385 din C. civ., generat de acuzaţia penală formulată prin prisma soluţiei de clasare, distinct de cel produs prin depăşirea duratei rezonabile a unui proces.

Susţinând că instanţa de apel a încălcat şi aceste ultime prevederi legale, precum şi pe cele ale art. 71, 72 şi ale art. 252 din C. civ. şi pe cele ale art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurentul a precizat că, prin punerea în mişcare a acţiunii penale şi prin întocmirea unui rechizitoriu, s-a produs o ingerinţă în viaţa sa privată, care i-a perturbat echilibrul personal şi viaţa familială, prejudiciile astfel cauzate impunându-se a fi reparate.

Critica este nefondată.

Răspunzând criticilor legate de admisibilitatea demersului judiciar în speţă, formulate de pârâtul Statul român, instanţa de recurs a reţinut deja că au fost deduse judecăţii mai multe situaţii juridice, fiecare dintre acestea circumscrise unor petite de cerere distincte, având ca obiect plata unor despăgubiri morale sau materiale, justificate pe cauze diferite, împrejurare în raport de care fiecare dintre aceste pretenţii este necesar a fi analizate individual.

S-a reţinut, totodată, că răspunderea statului pentru depăşirea duratei rezonabile a procesului penal este o răspundere cu caracter obiectiv, fundamentată pe ideea de garanţie în înfăptuirea serviciului public al justiţiei.

În ceea ce priveşte pretenţia reclamantului de antrenare a unei răspunderi civile delictuale, de drept comun, a aceluiaşi pârât pentru efectuarea unei urmăriri penale apreciată ca nelegală/nedreaptă întrucât a fost finalizată printr-o soluţie de clasare, Înalta Curte reţine că statul nu este ţinut să răspundă obiectiv pentru prejudiciile cauzate printr-o acţiune penală care, în urma exercitării sale, este găsită ca nefondată, pronunţând-se o soluţie definitivă de achitare ori, după caz, de clasare.

Art. 1349 alin. (1) C. civ. prevede că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Fapta ilicită este astfel, prin definiţie, o conduită contrară dreptului obiectiv. Or, printre cauzele justificative recunoscute de lege se numără şi exerciţiul unui drept, după cum rezultă din art. 1.353 C. civ., potrivit căruia cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care a săvârşit fapta cu intenţia de a-l vătăma pe altul.

Or, exercitarea acţiunii penale constituie exerciţiul unei conduite permise de lege şi, ca atare, nu poate avea în sine caracter ilicit.

Sub acest aspect, trebuie remarcat că recurentul-reclamant a mai susţinut că instanţa de apel a nesocotit statuările Curţii Constituţionale din Decizia nr. 136/3.03.2021, apreciind că, în măsura în care a fost respectat principiul legalităţii pe parcursul urmării penale, nu se poate vorbi despre existenţa ilicitului civil şi că, în condiţiile în care s-a dispus clasarea acuzaţiei penale, urmărirea penală efectuată îmbracă forma ilicitului civil, fiind vorba despre o urmărire penală nedreaptă/injustă. Astfel, limitând interpretarea art. 1349 şi a art. 1358 C. civ. doar la fapte care ar fi contrare unor norme procesual penale, instanţa de apel ar fi pronunţat o soluţie nelegală, ignorând varietatea de forme pe care o poate îmbrăca o faptă civilă de natură să antreneze răspunderea făptuitorului.

Înalta Curte constată că, prin decizia evocată (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 494/12.05.2021) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională.

În contextul analizei realizate din perspectiva antrenării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, trimiterea recurentului la Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/202021 - care nu priveşte răspunderea pentru simpla exercitare a acţiunii penale urmate de achitare ori clasare, ci răspunderea pentru eroare judiciară decurgând din luarea unei măsuri preventive privative de libertate - apare ca lipsită de relevanţă juridică, atât timp cât sfera cazurilor reglementate de art. 539 C. proc. pen.., chiar în situaţia normei configurată ca urmare a deciziei instanţei de contencios constituţional, nu poate fi extinsă la tipul de răspundere civilă a cărei antrenare se solicită pentru recuperarea prejudiciului moral care face obiectul analizei de faţă.

Pentru raţiuni similare nu poate fi primită nici critica referitoare la neacordarea daunelor morale cauzate de efectuarea urmăririi penale de către un organ necompetent.

Astfel, invocând nelegalitatea deciziei curţii de apel prin prisma interpretării greşite a dispoziţiilor art. 1349, 1357, 1381 şi următ. C. civ., recurentul a susţinut şi în acest caz că măsura procesuală a anulării rechizitoriului ca urmare a constatării efectuării urmăririi penale de către un organ necompetent nu a înlăturat nelegalitatea urmăririi penale desfăşurate, urmărire care i-ar fi produs un prejudiciu distinct de cel suferit prin încălcarea duratei rezonabile a procesului penal.

Or, cum deja s-a arătat, nerespectarea principiului legalităţii pe parcursul urmării penale, în speţă, încălcarea normelor procesuale penale care reglementează competenţa organelor judiciare nu permite calificarea acestei prime faze a procesului penal ca fiind subsumată unei fapte delictuale de drept comun, aptă să atragă o răspundere civilă a statului pentru activitatea judiciară.

De altfel, constatarea existenţei unei neregularităţi în cadrul procesului penal nu ar permite atragerea răspunderii civile a statului decât în măsura în care, faţă de circumstanţele producerii sale şi de vătămarea produsă, se poate stabili că aceasta intră în sfera unei erori judiciare, antrenând răspunderea instituită în acest sens. Răspunderea statului pentru erorile ori disfuncţionalităţile ce pot să apară în activitatea organelor autorităţii judecătoreşti este una specială, care beneficiază de un cadru de reglementare dedicat şi care nu se poate realiza decât în limitele voinţei puterii legiuitoare.

Din această perspectivă, se impune menţinerea statuării instanţei de apel referitoare la lipsa identificării unui alt prejudiciu, distinct de cel al încălcării duratei rezonabile a procesului în situaţia învederată de reclamant.

Nu pot fi primite nici criticile cu privire la neacordarea despăgubirilor pentru maniera în care recurentului i s-a adus la cunoştinţă calitatea de suspect în dosarul penal, alegaţiile acestuia relative la considerentele instanţei de apel care a reţinut inexistenţa constatării vreunei neregularităţi procedurale de către o instanţă penală, precum şi, în subsidiar, nedovedirea vreunui prejudiciu cauzat prin fapta afirmată neputând fi valorificate în acest cadru procesual contrar celor mai sus expuse sub aspectul neîntrunirii cerinţelor legale pentru atragerea răspunderii obiective a statului cu caracter special.

Suplimentar, trebuie subliniat că în această cale extraordinară de atac exercitarea controlului judiciar nu se poate realiza cu ignorarea circumstanţelor factuale stabilite în urma analizării probatoriului administrat de către instanţele fondului, circumstanţe cărora li se subsumează statuările curţii de apel privind nedovedirea unui prejudiciu distinct care să poată fi acoperit potrivit pretenţiei reclamantului.

Rezultă din cele ce preced caracterul nefondat al ansamblului criticilor referitoare la modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material arătate, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind incident.

Referitor la cuantumul daunelor morale acordat de instanţa de apel ca urmare a nerespectării dreptului la o durată rezonabilă a procesului penal, recurentul-reclamant a invocat încălcarea prevederilor art. 1349, 1357, 1381 şi ale art. 1385 C. civ., ale art. 6 şi ale art. 8 din Convenţie, precum şi ale art. 488 C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că nu se impunea examinarea izolată a duratei anchetei penale pentru fiecare acuzaţie penală în parte, astfel cum a procedat instanţa de apel, că în mod nelegal instanţa de apel s-a raportat, exclusiv, la criteriul jurisprudenţial în acordarea daunelor morale, fără a analiza elementele particulare ale speţei, precum şi că sumele acordate cu titlu de reparaţie a prejudiciului moral suferit prin faptele ilicite, atât în cazul depăşirii duratei rezonabile a procesului penal, cât şi pentru celelalte fapte, sunt "simbolice".

Asupra aplicabilităţii motivului de casare vizând interpretarea şi aplicarea greşită a unor norme de drept material, reglementat prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv a cărui incidenţă este invocată prin criticile de recurs arătate, în ceea ce priveşte soluţionarea capătului de cerere privind nerespectarea în cauza penală care a ocazionat formularea pretenţiilor deduse judecăţii a termenului rezonabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că susţinerile concrete ale recurentului în acest sens sunt susceptibile de încadrare în aceste dispoziţii numai în măsura în care sunt puse în discuţie pe această cale criteriile ori standardele legale aplicabile în această materie şi se argumentează în ce măsură instanţa de apel ar fi aplicat în mod eronat aceste criterii, rezultând ca atare o aplicare greşită a legii.

Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 8 din C. proc. pen., "Organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil."

"Termenul rezonabil" al procedurii rezidă în desfăşurarea operativă a procesului, cu asigurarea, însă, a condiţiilor în care principiile aflării adevărului şi respectării dreptului la apărare al părţilor să fie aplicate tuturor persoanelor implicate într-o procedură penală, în vederea evitării prelungirii pe o perioadă excesivă a incertitudinii cu privire la soarta celui acuzat.

Criteriile enunţate de Curtea Europeană pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei, sunt complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi miza procedurii pentru partea interesată (König împotriva Germaniei, par. 99; Neumeister împotriva Austriei, par. 21; Ringeisen împotriva Austriei, par. 110; a se vedea, de asemenea, Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), par. 67; Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei, par. 45).

Înalta Curte reţine, totodată că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, termenul care trebuie luat în considerare la evaluarea duratei procedurilor începe de la o notificare oficială adresată unei persoane de către autoritatea competentă cu privire la o afirmaţie că a comis o infracţiune sau la o altă faptă care implică o astfel de afirmaţie şi care, de asemenea, afectează în mod substanţial situaţia suspectului. Astfel, s-a constatat că o persoană face obiectul unei "acuzaţii", printre altele, atunci când a fost deschisă o anchetă preliminară în cazul său şi, deşi nu se află în arest, reclamantul a luat cunoştinţă oficial de anchetă sau a început să fie afectat de aceasta (Corigliano împotriva Italiei, George-Laviniu Ghiurău împotriva României).

Prin urmare, rezultă că, în sensul celor statuate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, momentul punerii sub acuzare se stabileşte prin raportare la circumstanţele fiecărei cauze în parte, actele care ar putea avea o atare semnificaţie fiind diferite de la caz la caz.

Aceste repere jurisprudenţiale, anterior menţionate, au fost avute în vedere de instanţa de apel în analiza întregului material probator administrat în cauză

În acest context, nu poate fi primită aserţiunea recurentului potrivit cu care, întrucât faptele imputate au fost săvârşite anterior formulării primei acuzaţii penale şi erau în legătură cu aceeaşi activitate desfăşurată şi cercetată, ca şi cea pentru care a intervenit prima acuzaţie penală, iar anchetatorii au avut cunoştinţă despre aceste fapte la acel moment, nu trebuia examinată durata anchetei penale pentru fiecare acuzaţie penală în parte, instanţa de apel acceptând ca atare că organul de urmărire penală poate declanşa urmărirea penală la diferite momente, iar persoana vizată de acuzaţia penală va fi menţinută într-o stare de incertitudine continuă.

Această susţinere este în mod evident contrară jurisprudenţei CEDO amintite referitoare la momentul relevant pentru stabilirea punctului de început al duratei procesului penal, acela al notificării oficiale, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea de a fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală", idee care corespunde, de asemenea, noţiunii de "repercusiune importantă asupra situaţiei" suspectului [McFarlane împotriva Irlandei (MC), nr. 31333/06, par. 142-144, 10 septembrie 2010].

Cum dispoziţiile convenţionale formează împreună cu jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului un bloc de convenţionalitate, ce se impune cu forţă obligatorie instanţelor naţionale, statuările Curţii dobândesc valoare de principiu şi nu pot fi ignorate de autorităţile naţionale, fiind necesară aplicarea lor în cauzele cu care instanţele naţionale, primele chemate să aplice Convenţia şi protocoalele sale adiţionale, sunt învestite.

În mod corect deci instanţa de apel a reţinut că nu pot fi adiţionate perioade în care o persoană este cercetată pentru fapte diferite, chiar dacă acuzaţiile emană de la aceeaşi unitate de parchet, analizând distinct perioadele menţionate, alocate unor fapte penale diferite şi nu în mod unitar, cu atât mai mult cu cât, ulterior clasării, dispare orice fundament pentru perpetuarea stării de incertitudine în privinţa situaţiei juridice a celui acuzat.

Trebuie adăugat totodată că simplul calcul al duratei procesului penal nu este suficient pentru reţinerea unei concluzii cu privire la respectarea sau nerespectarea termenului rezonabil, această apreciere putându-se contura doar prin intermediul întârzierilor imputabile autorităţilor judiciare, caracterul imputabil urmând a fi stabilit prin raportare la acuzaţiile aduse şi implicaţiile procesuale ale acestora.

În ceea ce priveşte celelalte susţineri referitoare la caracterul modic al despăgubirilor acordate, Înalta Curte mai notează că, în viziunea Curţii Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efect compensatoriu, dar în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici în venituri nejustificate pentru victime.

Or, în contextul analizei efectuate, având ca reper elementele din dosarul penal, dar şi pe cele corespunzătoare situaţiei de fapt şi probaţiunii administrate aplicate la situaţia concretă dedusă judecăţii, despăgubirea bănească acordată de instanţa de apel pentru repararea prejudiciului nepatrimonial s-a stabilit raportat la criteriile jurisprudenţiale menţionate anterior, reflectând concordanţa cu gravitatea prejudiciului la a cărui reparare a fost obligat Statul Român, prin decizia recurată.

Este, aşadar, nefondată critica recurentului-reclamant conform căreia ar fi nejustificată raportarea instanţei de apel la sumele acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu titlu de reparaţie morală, deoarece aceasta acordă în mod uzual despăgubiri morale de mică însemnătate, simbolice, care nu vizează repararea integrală a prejudiciilor produse prin încălcarea prevederilor Convenţiei, precum şi aceea prin care se afirmă că nu s-ar fi analizat elementele particulare ale speţei, respectiv atingerile aduse drepturilor şi libertăţilor recurentului-reclamant prin faptele ilicite imputate, astfel încât sumele acordate ar fi simbolice.

Răspunzând, totodată, criticii aduse de pârât prin care acesta din urmă îşi exprimă nemulţumirea faţă de cuantumul aceloraşi daune, apreciind însă că despăgubirile acordate ar fi excesive, ignorând jurisprudenţa CEDO în această materie, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a statuat, având în vedere în acest cadru şi jurisprudenţa evocată, în sensul că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă victimei, ţinând seama de gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, de intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora.

Valorificarea susţinerilor ambilor recurenţi relative la cuantumul daunelor morale care, potrivit opiniei fiecăruia, nu ar fi proporţionale cu consecinţele produse de durata procesului penal, urmărind ca, în acest mod, să obţină o redimensionare a acestora în sensul majorării sau, după caz, micşorării lor, ar presupune strict verificarea temeiniciei deciziei atacate, situaţie care este însă incompatibilă cu controlul judiciar exercitat de instanţa de recurs, limitat la verificarea legalităţii deciziei, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Critica referitoare la daunele reclamate pentru prejudiciul suferit ca urmare a suspendării recurentului-reclamant din calitatea de practician în insolvenţă, critică care va fi examinată prin prisma motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată nelegalitatea hotărârii curţii de apel, faţă de încălcarea/aplicarea greşită a prevederilor art. 36 din O.U.G. nr. 86/2006, precum şi ale art. 1235, art. 1349 şi ale art. 1357 C. civ. este, de asemenea, nefondată.

Recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere norma conţinută de art. 36 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006 care consacră un caz de suspendare de drept din profesie, precum şi rolul cauzei în stabilirea eficacităţii actului juridic, conform art. 1235 C. civ., astfel încât, procedând la analiza cererii de suspendare a sa din calitatea de practician în insolvenţă şi a actului de cesiune al părţilor sociale deţinute la S.P.R.L. Insolv 2007, trebuia să reţină că aceste acte au fost o consecinţă directă a dosarului penal existent şi, respectiv, a actelor de urmărire penală dispuse, recurentul-reclamant fiind pus în imposibilitatea de a-şi exercita profesia, situaţie prejudiciabilă şi care impunea ca atare o reparaţie din partea pârâtului, potrivit dispoziţiilor art. 1349 şi ale art. 1357 C. civ.

Se constată că, contrar aserţiunii recurentului-reclamant, instanţa de apel a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 36 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006 în situaţia în care s-a regăsit acesta după punerea în mişcare a acţiunii penale, la data de 11.05.2017, reţinând că, potrivit menţiunilor din tabelul persoanelor incompatibile, suspendarea din calitatea de practician în insolvenţă a operat în temeiul art. 36 alin. (1) lit. d) din O.U.G nr. 86/2006, cu modificările ulterioare, respectiv, la cererea reclamantului, cerere formulată ulterior momentului exercitării acţiunii penale, la data de 21.07.2017.

De asemenea, instanţa de prim control judiciar a mai arătat că intervenţia cesiunii, indiferent de raţiunile care o susţin, generează pierderea voluntară a drepturilor de a obţine venituri în calitate de asociat coordonator al societăţii C.., iar pentru definirea beneficiului nerealizat, reclamantul a făcut trimitere exclusiv la veniturile pe care ceilalţi asociaţi le-au obţinut în cadrul societăţii, ale cărei părţi sociale deţinute le-a înstrăinat în mod voluntar, fără nicio constrângere (anterior chiar suspendării din profesie).

Deşi se poate realiza o conexiune de conjunctură între existenţa dosarului penal şi actele reclamantului sus-menţionate, prin decizia de apel s-a stabilit că în condiţiile în care înscrisurile oficiale au atestat şi au valorificat un act voluntar al acestuia, nu se poate acorda beneficiul nerealizat solicitat.

Or, chiar dacă s-ar aprecia că acest beneficiu nerealizat ar putea face obiectul unei dezdăunări din partea statului român - ceea ce ar presupune, în concret, tot o atragere a răspunderii acestui pârât pentru fapta punerii în mişcare a acţiunii penale -, relevantă rămâne împrejurarea că actele voluntare ale reclamantului încheiate în contextul declanşării procedurii judiciare împotriva sa nu pot fi inserate în lanţul cauzal al producerii prejudiciului pretins, reprezentând chiar un impediment la acordarea despăgubirilor respective în conformitate cu dispoziţiile art. 1349 şi ale art. 1357 C. civ.

Aşadar, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută nicio încălcare a normelor de drept material potrivit celor alegate de recurent care solicită în realitate instanţei de recurs să reanalizeze actele, dându-le o altă interpretare faţă de contextul factual invocat, pentru a reţine anumite motive care l-ar fi determinat să procedeze la încheierea acestora (respectiv, o altă cauză a perfectării lor, în sensul art. 1253 C. civ. susţinând că nu ar exista alte raţiuni decât cele strict legate de calitatea avută în dosarul penal instrumentat de D.I.I.C.O.T.). Se tinde, astfel, la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de apel mijloacelor de probă şi, respectiv, la o devoluare a fondului, incompatibilă cu structura recursului.

Este, însă, fondat motivul de recurs care vizează acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal, prin care reclamantul susţine că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a prevederilor art. 451 alin. (2) şi ale art. 453 C. proc. civ., precum şi a celor ale art. 276 C. proc. pen.

Fără a reitera toate aspectele analizate cu prilejul examinării recursului formulat de statul român pentru aceeaşi pretenţie, Înalta Curte reaminteşte că a constatat deja existenţa unui drept la despăgubire a reclamantului, constând în costurile reale, necesare şi rezonabile ale exercitării dreptului său la apărare în procesul penal finalizat prin clasare, un drept la despăgubire fundamentat pe obligaţia de garanţie ce revine statului şi pe raţiuni de interpretare şi de aplicare echitabilă a dispoziţiilor art. 276 alin. (5) şi (6) C. proc. pen., respectiv a art. 453 din C. proc. civ.

Acestea fiind coordonatele în care statul este ţinut să răspundă pentru acoperirea prejudiciului constând în cheltuielile de judecată ale reclamantului ocazionate de procesul penal, statuările instanţei de apel privitoare la stabilirea nivelului valoric al acestor dezdăunări prin raportare la culpa procesuală reţinută în cauza de faţă, în funcţie de soluţia dată pretenţiilor deduse judecăţii instanţei civile, sunt în mod evident contrare temeiului legal anterior precizat, fiind deci fondată critica recurentului reclamant conform căreia curtea s-a raportat greşit, în aprecierea cuantumului onorariului cuvenit la pretenţiile şi elementele din prezentul dosar, deşi cheltuielile de judecată au fost generate în dosarul penal.

Tot astfel, în mod eronat s-a apreciat prin decizia recurată că fapta ilicită constând în durată nerezonabilă a procesului a produs două categorii de prejudicii distincte, reprezentate de incertitudinea situaţiei juridice a reclamantului şi respectiv de cheltuielile de judecată efectuate de acesta, în condiţiile în care cheltuielile de judecată se impune a fi acordate, în măsura în care au fost dovedite, în funcţie de soluţia pronunţată în litigiul în care au fost efectuate, iar nu în funcţie de întinderea în timp a procesului, după caz, de caracterul excesiv sau rezonabil al duratei menţionate.

Prin urmare, Înalta Curte constată, sub aspectul analizat, nelegalitatea deciziei pronunţate în privinţa cererii de acordare a despăgubirilor reprezentând cheltuielile de judecată din procesul penal, prin prisma incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În circumstanţele mai sus arătate, care determină casarea hotărârii atacate, apare ca fiind inutilă analiza susţinerii recurentului privind caracterul contradictoriu al argumentării instanţei de apel asupra faptelor ilicite recunoscute în speţă, fapte care, în opinia acesteia din urmă, ar fi legate cauzal de prejudiciul concretizat în cheltuielile de judecată solicitate.

Trebuie, însă, reţinută ca fiind corectă observaţia aceluiaşi recurent în sensul că răspunsul instanţei de apel privitor la critica de apel formulată relativ la modalitatea în care prima instanţă a înţeles să facă aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reducând cheltuielile de judecată constând în onorariul avocaţial pretins pentru procesul penal, nu constituie o motivare corespunzătoare exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. - decizia fiind nelegală şi în lumina dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte reţine că prima instanţă a acordat integral cheltuielile de deplasare şi cele de fotocopiere a documentelor, în cuantum de 5301 RON, dar a apreciat în ceea ce priveşte onorariul avocaţial în cuantum de 16000 euro că este disproporţionat, raportat la complexitatea cauzei, la activitatea depusă de apărător, precum şi la perioada de timp alocată dosarului penal, remarcând că timpul invocat ca fiind necesar anumitor activităţi ale avocatului este exagerat, mai ales că nu a existat o judecată în fond.

Se constată sub acest aspect că, deşi apelantul reclamant a criticat ca fiind netemeinică statuarea tribunalului referitoare la caracterul disproporţionat al onorariului apărătorului său ales, invocând complexitatea activităţii depusă de acesta, împrejurare care nu ar fi justificat reducerea sumei acordate cu acest titlu prin sentinţă, curtea a considerat exclusiv că împrejurările invocate "îşi produc efectul în planul menţinerii cuantumului cheltuielilor de judecată acordat de prima instanţă, fără a fi necesar a opera o reducere în sensul solicitat de apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice", nefiind examinată, aşadar, în raport de criteriile consacrate de art. 451 alin. (2) C. proc. civ. şi de argumentele expuse prin apel, temeinicia reducerii onorariului aplicate de prima instanţă prin sentinţa apelată.

Referitor la critica privind cuantumul daunelor acordate pentru scurgerea în presă a unor informaţii din dosarul penal, apreciate ca fiind extrem de mici pentru a fi apte să compenseze prejudiciul reţinut, Înalta Curte constată că, faţă de motivul de casare formulat de partea adversă prin care s-a pus în discuţie lipsa calităţii procesuale a statului pentru această pretenţie dedusă judecăţii, motiv găsit întemeiat, conform argumentelor expuse în cuprinsul acestei decizii, nu mai este necesară examinarea distinctă a celor evocate de reclamant prin propriul recurs.

În consecinţă, în limitele considerentelor expuse, Înalta Curte va reţine nelegalitatea deciziei recurate pentru incidenţa motivelor de casare înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., drept pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., va admite ambele recursuri declarate în cauză, va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza instanţei de apel spre rejudecarea cererilor privind plata cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal şi a daunelor morale pentru scurgerea în presă a informaţiilor din dosarul penal, formulate de reclamant împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Vor fi menţinute restul dispoziţiilor deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 212/A din 27 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza instanţei de apel spre rejudecarea cererilor privind plata cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal şi a daunelor morale pentru scurgerea în presă a informaţiilor din dosarul penal, formulate de reclamant împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Menţine restul dispoziţiilor deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.