Binding effect of prior cassation ruling on illicitness of judicial control measures and state civil liability for fundamental rights violations

Şedinţa publică din data de 11 martie 2025

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 21 august 2020 pe rolul Tribunalului Mureş, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor, DNA - Structura centrală şi DNA - Serviciul Teritorial Târgu-Mureş, solicitând instanţei:

- să dispună admiterea cererii de chemare în judecată (petit 1);

- să constate că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în contradictoriu cu ambii pârâţi (petit 2);

- să dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata:

- daunelor morale în cuantum de 30.000 euro, reprezentând prejudiciul moral pentru lezarea dreptului la un proces echitabil (petit 3);

- despăgubiri morale în cuantum de 100.000 euro pentru lezarea dreptului la viaţă privată (petit 4) şi 10.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin reţinerea şi plasarea sub control judiciar (petit 5);

- despăgubiri materiale de 141.105 RON - prejudiciu material cauzat prin încălcarea articolelor art. 6 şi 8 din CEDO (petit 6);

- obligarea pârâţilor, în solidar, la plata unor despăgubiri materiale pentru indisponibilizarea bunurilor (petit 7) şi 8000 euro despăgubiri morale reprezentând contravaloarea prejudiciului rezultat din indisponibilizarea bunurilor (petit 8) şi la plata cheltuielilor de judecată suportate în procesul penal (petit 9).

La data de 25 februarie 2021, reclamantul a modificat acţiunea, în temeiul art. 204 alin. (1) C. proc. civ., solicitând atragerea răspunderii delictuale pentru fapta proprie a pârâţilor în baza art. 1357 C. civ., art. 23 Constituţie, art. 5, 6 şi 8 din CEDO şi art. 1 Protocol 1 în ceea ce priveşte răspunderea delictuală a pârâţilor pentru fapta proprie pentru petitele 3, 4, 5, iar pentru plata cheltuielilor de judecată suportate în procesul penal - în baza art. 276 al 6 C. proc. pen. şi 453 C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Mureş:

Prin sentinţa civilă nr. 305 din 11 martie 2022 a Tribunalului Mureş, s-a anulat petitul 8 al cererii de chemare în judecată privind acordarea despăgubirilor morale de 8000 euro pentru indisponibilizarea bunurilor.

S-a luat act de renunţarea reclamantului A. la judecata petitului 7 al cererii de chemare în judecată, privind acordarea despăgubirilor materiale pentru indisponibilizarea bunurilor.

S-a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes a DNA din dreptul de a invoca excepţia lipsei capacităţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale a DNA - Serviciul Teritorial Târgu Mureş.

S-a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a DNA - Serviciul Teritorial Târgu Mureş şi s-a anulat acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva acestui pârât, pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă.

Tribunalul a luat act că nu se mai impune analizarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a DNA - Serviciului Teritorial Târgu Mureş şi a respins excepţia decăderii pârâtei DNA din dreptul de a invoca prescripţia dreptului material la acţiune cu privire la despăgubirile solicitate pentru reţinerea şi controlul judiciar indicate în cererea modificatoare.

S-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind prejudiciile rezultate din reţinerea şi controlul judiciar solicitate sub petitul 5 al cererii introductive precizate formulate de reclamant împotriva pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi DNA - Structura centrală, cu consecinţa respingerii, ca prescrisă, a cererii formulate de reclamantul A. împotriva pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi DNA - Structura centrală, având ca obiect acordarea despăgubirilor morale în cuantum de 10.000 euro, reprezentând prejudiciu moral cauzat prin reţinerea şi plasarea sub control judiciar, cerere formulată la petitul 5 al cererii introductive.

De asemenea, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român în ceea ce priveşte răspunderea pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, izvorâtă din emiterea celor două comunicate de presă de DNA, răspundere ce formează obiectul petitului 3 al acţiunii.

A respins cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect răspunderea pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, izvorâtă din emiterea celor două comunicate de presă de DNA, răspundere ce formează obiectul petitului 3 al acţiunii, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român a fost respinsă, ca nefondată.

Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei DNA - Structura centrală, având ca obiect atragerea răspunderii civile a acesteia pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, izvorâtă din emiterea celor două comunicate de presă de DNA, răspundere ce formează obiectul petitului 3.

A respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi DNA - Structura centrală (petit 4), având ca obiect obligarea acestuia la plata unor despăgubiri de 100.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat ca urmare a lezării dreptului la viaţă privată garantat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi DNA - Structura centrală (petit 6), având ca obiect obligarea acestora la plata sumei de 141.105 RON prejudiciu material.

A respins cererea reclamantului A. cu privire la obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş:

Prin decizia civilă nr. 902A din 3 noiembrie 2022, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 305 din 11 martie 2022 pronunţată de Tribunalul Mureş, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în privinţa petitului 6 al acţiunii şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata către reclamant a sumei de 141.105 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material.

A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

4. Decizia pronunţată de instanţa de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

Prin decizia nr. 1325 din 21 septembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 902A din 3 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, invocată prin întâmpinare.

A respins excepţia inadmisibilităţii invocării de motive noi în recurs, invocată prin întâmpinare.

A respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 902A din 3 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă.

A admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi decizii.

A casat, în parte, decizia atacată, respectiv cu privire la soluţia dată apelului declarat de reclamant asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi DNA Structura Centrală la plata de despăgubiri morale, în cuantum de 10.000 de euro, reprezentând prejudiciu moral cauzat prin reţinere şi plasare sub control judiciar, precum şi cu privire la soluţia dată acestui capăt de cerere şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

A menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

5. Rejudecare apel - decizia pronunţată de curtea de apel:

Prin decizia civilă nr. 636/A din 10 iunie 2024, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 305 din 11 martie 2022 pronunţată de Tribunalul Mureş.

A schimbat în parte sentinţa atacată şi în consecinţă:

A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A respins excepţia lipsei calităţi procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei DNA - Structura Centrală.

A admis în parte acţiunea reclamantului A. formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice DGRFP Braşov Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş.

A obligat pe pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 5.000 de RON, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.

A respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

A respins acţiunea civilă formulată de reclamant împotriva pârâtei DNA - Structura Centrală.

6. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 636/A din 10 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, reclamantul A. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş au declarat recurs.

Recursul formulat de reclamantul A.:

Invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, din perspectiva modului de soluţionare a apelului vizând capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la daunele suferite prin măsura reţinerii şi a controlului judiciar dispuse în dosarul penal şi, statuând asupra caracterului ilicit al acestor măsuri, să fie trimisă cauza spre rejudecare instanţei de apel, cu îndrumarea de a evalua prejudiciul suferit şi de a obliga pe pârâţi, în solidar, la acordarea daunelor morale cuvenite ca urmare a luării acestor măsuri.

Printr-o primă critică, recurentul-reclamant a arătat că decizia pronunţată de instanţa de apel este dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin decizia 636/A/2024, Curtea de Apel Mureş a nesocotit forţa obligatorie a considerentelor şi statuărilor cuprinse în decizia de casare a Înaltei Curţi nr. 1325/2023, pronunţată în primul ciclu procesual, din perspectiva consacrării caracterului ilicit al măsurii controlului judiciar impusă în faza urmăririi penale.

Astfel, în considerentele deciziei de casare a instanţei supreme se arată următoarele:

"În legătură cu măsura preventivă a controlului judiciar (care nu intră în sfera de aplicare a ari. 539 C. proc. pen.), având în vedere lipsa unei proceduri speciale în dreptul intern prin care reclamantul să aibă posibilitatea de a pretinde acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat de măsurile neprivative de libertate al căror caracter injust/nedrept se reclamă a fi generat de soluţia de achitare, dispusă în conformitate cu prevederile ort. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen.., principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale (conform căruia orice acţiune sau inacţiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârşit-o să compenseze dauna) consacrate de ort. 1349 şi 1357 C. civ. funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o anumită dispoziţie legală expresă, ci şi dacă aceasta încalcă o reglementare constituţională care vizează un drept fundamental. Or, în circumstanţele litigiului, soluţia de achitare şi garanţiile constituţionale reprezintă temeiul pentru justificarea cererii reclamantului pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru prejudiciul cauzat prin măsura preventivă la care a fost supus".

În opinia recurentului-reclamant, prin acest considerent, Înalta Curte a tranşat problema dacă încadrarea în limitele legii a măsurilor preventive la care a fost supus pot sau nu justifica antrenarea răspunderii delictuale a Statului, pronunţându-se în sensul că afectarea unor drepturi fundamentale/unor valori constituţionale poate avea loc chiar şi dacă nu este încălcată o normă legala expresă, în condiţiile în care a intervenit o soluţie de achitare faţă de acuzaţia penală.

În acest context, analiza instanţei de apel şi concluzia la care ajunge, anume că nu există o faptă ilicită a pârâtului, dat fiind că măsura controlului judiciar la care a fost supus a fost luată cu respectarea cerinţelor legale ale art. 202 şi 211 C. proc. pen. apar ca nelegale, fiind contrare prevederilor art. 501 C. proc. civ., considerentele deciziei instanţei de apel fiind formulate cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat de care se bucură dezlegarea dată de Înalta Curte situaţiei litigioase.

Totodată decizia nesocoteşte şi considerentele Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale a României, în special cele conţinute în paragraful nr. 41, din perspectiva calificării ca ilicite a faptelor de afectare a inviolabilităţii persoanei, (printre care, în opinia recurentului, se încadrează şi măsura preventivă a controlului judiciar), chiar dacă pur formal ar fi fost îndeplinite cerinţele legale pentru adoptarea măsurilor preventive, în măsura în care s-a dispus achitarea de acuzaţia penală a persoanei faţă de care a fost adoptată măsura preventivă.

Prin cea de-a doua critică, recurentul-reclamant a arătat că decizia pronunţată de instanţa de apel este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În primul rând, instanţa de apel a efectuat o greşită aplicare a legii atunci când a reţinut lipsa calităţii procesuale a DNA.

Astfel, instanţa a reţinut, printre altele, faptul că, din moment ce măsura controlului judiciar a fost dispusă de către instanţa de judecată, nu se poate pretinde că DNA este responsabilă pentru dispunerea măsurii considerate nelegale, care a produs prejudiciul cauzat, motiv pentru care instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a DNA.

Interpretarea oferită de Curtea de Apel Târgu-Mureş este însă greşită, pentru că tocmai atribuţiile DNA în cursul procesului penal fundamentează calitatea procesuală pasivă a acesteia.

În acest context, în conformitate cu dispoziţiile art. 211 C. proc. pen.., măsura controlului judiciar poate fi dispusă de către procuror, judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată.

În cazul concret al reclamantului, chiar dacă măsura controlului judiciar a fost luată şi menţinută de instanţa de judecată, nu se poate omite rolul efectiv pe care 1-a avut activitatea DNA în dispunerea, respectiv menţinerea acestei măsuri.

Astfel, iniţial DNA a formulat o propunere de arestare preventivă, propunere care a fost însă respinsă, dispunându-se în acelaşi timp măsura controlului judiciar. Or, în mod evident pentru a dispune această măsură, judecătorul de drepturi şi libertăţi a verificat materialul probator înaintat de DNA, respectiv a valorificat argumentele prezentate de acest organ judiciar cu prilejul prelungirii măsurii preventive.

Aşa fiind, independent de organul judiciar care a dispus efectiv măsura preventivă, DNA este cea care a desfăşurat activitatea în baza căreia această măsură a fost dispusă efectiv, instanţa rezumându-se doar la verificarea îndeplinirii condiţiilor de legalitate necesare pentru a dispune măsura, respectiv a analizat pertinenţa argumentelor invocate.

Or, din moment ce activitatea desfăşurată de DNA a fost din toate punctele de vedere efectuată în mod nelegal, fapta ilicită a acestui organ judiciar reieşind prin prisma soluţiei de clasare dispusă de prima instanţă şi confirmată de instanţa de apel, reiese în mod clar că aceasta are calitate procesuală pasivă, sens în care se impune obligarea DNA la repararea prejudiciilor cauzate.

Se impune aşadar casarea hotărârii primei instanţe, cu consecinţa admiterii în rejudecare a acţiunii şi în raport de DNA.

În ceea ce priveşte fondul, recurentul-reclamant a arătat instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1349 şi 1357 C. civ., considerând că pentru a fi în prezenţa unei fapte ilicite care să dea dreptul victimei la despăgubire este obligatoriu ca fapta respectivă să fie contrară unei norme legale exprese.

Chiar dacă nu formulează in terminis o astfel de concluzie, analizând măsura controlului judiciar dispusă împotriva reclamantului, prin raportare la dispoziţiile legale incidente pentru luarea acestei măsuri (art. 202 şi 211 C. proc. pen.), este evidentă interpretarea şi aplicarea textului legal al răspunderii în acest sens. În acest context, apreciind că măsura controlului judiciar a fost luată cu respectarea dispoziţiilor art. 202 şi 211 C. proc. pen., instanţa a respins pretenţiile reclamantului, apreciind că, din moment ce măsurile de prevenţie au fost luate cu respectarea dispoziţiilor legale menţionate, nu se poate vorbi de un ilicit civil, care să dea dreptul la despăgubire. În plus, apreciază că măsura controlului judiciar întruneşte cerinţele de necesitate şi proporţionalitate care să justifice restrângerea drepturilor reclamantului prin această măsură, în pofida achitării dispuse instanţa penală, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Mai întâi, sintagma de "faptă ilicită" utilizată de art. 1357 C. civ. nu trebuie interpretată în modul în care a procedat Curtea de Apel Târgu Mureş prin decizia recurată, respectiv doar de faptă contrară unei norme legale exprese.

Aşa cum a statuat de altfel chiar în prezenta speţă Înalta Curte prin decizia civilă nr. 1325/2023, ilicitul civil poate îmbrăca şi forma unei fapte care aduce atingere unei valori garantate de normele constituţionale, inviolabilitatea persoanei fiind una dintre aceste valori, consacrate de art. 23 din Constituţie.

În fond, încălcarea unui drept sau doar a unui interes protejat dă dreptul la reparaţie, cu atât mai mult acest drept la reparaţie există atunci când este vorba despre o valoare atât de însemnată cum este inviolabilitatea persoanei care a fost atinsă prin măsurile preventive adoptate de organele etatice în cadrul unui dosar penal.

Apoi, interpretarea normei art. 1349 C. civ. este realizată cu ignorarea forţei obligatorii a deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, inclusiv din perspectiva considerentelor ei sau, în subsidiar, cu ignorarea raţionamentului juridic dezvoltat în această speţă şi care impune prin forţa argumentelor prezentate.

Aşa cum s-a arătat în paragraful 41 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12.05.2021, obligatorie şi din perspectiva considerentelor ei (conform art. 11 alin. (3) din Legea 47/1992), în condiţiile în care în raport de o persoană este pronunţată o soluţie de achitare pentru acuzaţia penală formulată, acţiunea statului este una ilicită în raport cu măsurile care au vizat restricţionarea libertăţii individuale a celui acuzat, independent de legalitatea măsurilor luate de prepuşii statului:

"în consecinţă, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care îi justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertăţii individuale şi ulterior s-a dovedit că acuzaţia în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acţiunea iniţială a statului nu poate fi calificai decât ca o faptă nejustificată şi în consecinţă ilicită care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1349 din C. civ. (...)Statul nu se poate exonera de aceasta răspundere, nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal Astfel este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de persoana în cauză, având ca temei obligaţia, statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei".

Chiar dacă decizia Curţii Constituţionale a fost pronunţată din perspectiva neconstituţionalităţii art. 539 C. proc. pen., considerentele care vizează "inviolabilitatea libertăţii individuale" sunt aplicabile şi în alte situaţii decât privarea de libertate a persoanei (şi care reclamă incidenţa textului menţionat), inclusiv în situaţia în care este luată măsura preventivă a controlului judiciar împotriva unei persoane. Tocmai de aceea instanţa de apel ar fi trebuit să aplice acest considerent al instanţei constituţionale şi să reţină caracterul nedrept/injust al măsurii preventive a controlului judiciar dispuse împotriva noastră şi, în consecinţă, caracterul ilicit al faptei pârâtului.

Dar, chiar şi dacă nu s-ar reţine aplicarea celor statuate de instanţa constituţională cu forţa legii, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere forţa argumentativă a raţionamentului juridic dezvoltat în această decizie a Curţii Constituţionale.

În mod negreşit, o măsură preventivă luată într-un dosar penal este de natură să afecteze drepturile şi libertăţile individuale, chiar şi atunci când această măsură este neprivativă de libertate. Iar ilicitul unei asemenea măsuri devine evident atunci când intervine achitarea pentru acuzaţia penală formulată, achitare dispusă în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b). C. proc. pen. (fapta nu există).

Nu există nicio justificare - prin prisma soluţiei de achitare dispuse în dosarul penal - între a reţine ilicitul civil doar atunci când o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate şi a nu reţine acest ilicit civil în situaţia în care măsurile preventive luate în dosarul penal au vizat limitarea şi restrângerea altor faţete ale inviolabilităţii persoanei.

Din moment ce a intervenit achitarea persoanei cu privire la acuzaţia penală formulată, orice măsură preventivă, privativă sau nu de libertate, devine nedreaptă, injustă, luată cu nesocotirea valorilor constituţionale, fiind perfect încadrată în sfera ilicitului civil. Raţionamentul dezvoltat de Curtea Constituţională în decizia nr. 136/2021, pentru identitate de raţiune, îşi găseşte pe deplin aplicabilitatea şi în cazul altor măsuri preventive decât cele privative de libertate.

Deşi Curtea de Apel Mureş reproduce în bloc câteva dintre considerentele deciziei mai sus menţionate, printre care şi paragraful 41 din Decizia Curţii Constituţionale, în mod paradoxal, reţine că nu există o faptă ilicită a Statului Român, dat fiind că au fost respectate cerinţele legale ale măsurii controlului judiciar.

În măsura în care nu ar fi înţeles să aplice în mod direct considerentul 41 al acestei Decizii a Curţii, în interpretarea caracterului ilicit al conduitei pârâtului, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere raţionamentul şi argumentele Curţii atunci când urma să facă aplicarea art. 1349 şi 1357 C. civ. la speţa dată.

Dar, Curtea de Apel Mureş face o greşită aplicare chiar şi a prevederilor art. 202 şi 211 C. proc. pen., atunci când constată că erau întrunite cerinţele legale impuse de aceste texte la momentul la care a fost luată şi mai apoi prelungită măsura controlului judiciar dispusă împotriva noastră în cadrul dosarului penal. Aşa cum am arătat în mod constant pe parcursul procesului, nu au fost întrunite cerinţele legale pentru adoptarea acestei măsuri.

În acest context pentru ca această măsură să fie considerată legală, se impunea să fie prevăzută de lege, să aibă un caracter necesar pentru atingerea scopului legitim şi să fie proporţională. Atunci când cele trei condiţii lipsesc, restrângerea dreptului devine nelegală. În situaţia de faţă lipseşte caracterul necesar şi cel proporţional al măsurii cu scopul vizat.

Astfel, prin prisma hotărârii definitive de achitare, precum şi a constatărilor judecătorului de drepturi şi libertăţi la momentul revocării controlului judiciar, această măsură nu îndeplinea condiţia privind caracterul necesar al măsurii.

Pe de-o parte, prin decizia penală a Curţii de Apel Mureş s-a stabilit definitiv că faptele imputate reclamantului nu reprezentau infracţiuni, negând prima condiţie prevăzută la art. 202 alin. (1) C. proc. pen.

Pe de altă parte, statuările cuprinse în încheierile din 13.12.2016 şi 21.12.2016 pronunţată de judecătorul de Cameră preliminară al Curţii de Apel Mureş în dosarul nr. x/2016 la momentul revocării controlului judiciar, neagă îndeplinirea oricărei situaţii care justifică caracterul necesar în sensul art. 202 alin. (1) C. proc. pen.

Dacă la acel moment al camerei preliminare nu existau probe care să justifice una dintre situaţiile prev. la art. 202 alin. (1) C. proc. pen., cu atât mai puţin au existat la debutul urmăririi penale când a fost dispusă măsura şi ulterior prelungita. Cu alte cuvinte, încă de la primul moment al dispunerii controlului judiciar, această măsură nu îndeplinea condiţiile de legalitate prevăzute de lege.

Totodată, ca şi în cazul reţinerii, potrivit art. 202 alin. (2) C. proc. pen., nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menţinută dacă există o cauza care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. Ori, potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. "fapta nu este prevăzută de legea penală" reprezintă un caz ce împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale. Faptul că incidenţa acestui caz a fost constatată doar prin hotărârile instanţelor judecătoreşti în fond şi apel, acest lucru nu înseamnă că la momentul debutului anchetei şi a dispunerii respectiv prelungirii controlului judiciar, acest caz nu exista. Din contră, exista doar ca DNA a refuzat să constate incidenţa acestuia, contrar obligaţiilor care îi reveneau în temeiul art. 202 alin. (2) şi art. 309 alin. (1) C. proc. pen.

Între măsura controlului judiciar dispusă în mod nejustificat şi vătămările suferite există o legătură evidentă şi directă. Nu în ultimul rând, sub aspectul probei prejudiciului moral şi a raportului de cauzalitate, recurentul face trimitere la statuările Înaltei Curţi, potrivit cărora cele două rezultă din simpla existenţă a faptei ilicite.

Sub acest aspect, vinovăţia pârâţilor rezultă din modul de comitere a faptei ilicite respectiv, fiind conştienţi că procedural vorbind, măsura controlului judiciar nu se justifică, totuşi au achiesat la aceasta. Separat de acest aspect, în virtutea obligaţiei negative ce incumbă statului şi autorităţilor sale în temeiul CEDO, aceştia trebuiau să se abţină de la orice acţiune susceptibilă de a limita sau leza dreptul la libertatea de mişcare a cetăţenilor. În contextul în care Statul şi DNA au permis şi acţionat în sensul punerii sub control judiciar, rezultă că ambii şi-au încălcat această obligaţie.

De asemenea, şi obligaţia pozitivă a fost încălcată în speţă deoarece, deşi nu erau întrunite condiţiile restrângerii drepturilor reclamantului, pârâţii i-au restrâns libertatea de mişcare. Suplimentar, raportat la jurisprudenţa CEDO invocată în cuprinsul deciziei recurate, instanţa de judecată în mod greşit s-a raportat la hotărârea Labita c. Italia, atunci când a apreciat legalitatea controlului judiciar. Astfel, în respectiva speţă, Curtea a reţinut că nu a intervenit o încălcarea a art. 5 din Convenţie întrucât motivul pentru care inculpatul a rămas în detenţie, avea la bază o problemă de natură administrativă - şi anume absenţa funcţionarului de la biroul de înregistrare, care trebuia sa îndeplinească formalităţile de eliberare a acestuia din arest. Curtea a reţinut că acel motiv nu se încadra pe niciuna dintre ipotezele descrise de art. 5 din CEDO, motiv pentru care a constatat că nu a intervenit o încălcare a prevederilor Convenţiei.

Raportat la situaţia reclamantului, situaţia este o cu totul alta, măsura dispusă fiind din toate punctele de vedere nelegală.

În final, recurentul-reclamant a reiterat faptul că, în raport cu considerentele obligatorii ale Deciziei 136/2021 ale Curţii Constituţionale, chiar corecte de ar fi aprecierile instanţei de apel cu privire la caracterul legal al măsurii preventive luate împotriva sa în cursul procesului penal, tot nu dispare caracterul ilicit al faptei. Aceasta, prin raportare la soluţia de achitare care a fost dispusă în dosarul penal, Statul - în calitatea sa de garant al bunei funcţionări ai serviciului justiţiei - permiţând în mod nejustificat să se producă atingeri grave ale drepturilor sale individuale.

Chiar dacă Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale a fost pronunţată în cadrul controlului de constituţionalitate care viza dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., aspectele statuate în considerentele deciziei instanţei constituţionale se impun a fi aplicate şi în cazul altor măsuri preventive decât cele privative de libertate. Aceasta întrucât măsurile preventive luate sunt de natură a afecta drepturile fundamentale ale unei persoane, aducând atingere inviolabilităţii libertăţii persoanei. Disocierea dintre caracterul nelegal şi nedrept/injust al măsurilor privative de libertate se impune a fi luată în considerare şi în cazul altor măsuri preventive luate împotriva unei persoane, în speţă a controlului judiciar.

Concluzionând, apreciază că soluţia pronunţată este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 C. civ. şi art. 1357 C. civ., art. 11 aîin. 3 din Legea nr. 47/1992, respectiv art. 202 C. proc. pen.

Recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş:

Indicând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că motivarea unei hotărâri judecătoreşti reprezintă arătarea în scris a raţiunilor care determină pe judecător să respingă sau să admită o cerere. Îndatorirea de a motiva hotărârea, de a o motiva clar, convingător şi pertinent - în partea numită considerentele hotărârii, constituie în acelaşi timp o garanţie pentru împricinaţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi unicul mijloc prin care se conferă posibilitatea de a putea exercita real controlul judiciar. Motivarea hotărârii este obligatoriu a cuprinde considerentele de fapt şi de drept care au condus la adoptarea soluţiei materializata ulterior în dispozitiv.

Relativ la netemeinicia deciziei recurate, solicită să constate că, la pronunţarea soluţiei criticate, Curtea de Apel Târgu-Mureş nu a analizat prescripţia dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor morale reprezentând prejudiciul moral cauzat prin reţinerea şi plasarea sub controlul judiciar, cerere formulată la petitul 5 al cererii introductive, excepţie admisă în mod temeinic şi legal de instanţa de fond.

După redarea unor pasaje din considerentele hotărârii pronunţate de prima instanţă, recurentul-pârât a arătat că raportat la faptul că notele scrise depuse de către DNA la dosarul cauzei au fost formulate în interiorul termenului menţionat de art. 204 alin. (1) teza finală C. proc. civ., instanţa de fond în mod corect a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost invocată în termenul indicat de art. 2513 C. civ. şi prin urmare a respins excepţia decăderii pârâtului DNA din dreptul de invoca excepţia prescripţiei cu privire la despăgubirile solicitate pentru reţinerea şi controlul judiciar.

Relativ soluţia Curţii de Apel Târgu-Mureş de obligare a Statului Român prin Ministerul Finanţelor la plata despăgubirilor pentru daune morale, arată că netemeinicia acestei soluţii rezultă din faptul că, în ceea ce priveşte antrenarea răspunderii Statului Român prin Ministerul Finanţelor, relativ la procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate, aceasta este o procedură specială, prevăzută de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cele ale art. 538-539 din C. proc. pen. art. 504 şi următoarele din C. proc. pen. de la 1968.

La adoptarea soluţiei criticate, instanţa de apel nu a ţinut cont de practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie oglindită în decizii de speţă, care a statuat asupra faptului că dispoziţiile art. 998-999 C. civ. (art. 1349 şi următoarele din noul C. civ.) privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare (Decizia nr. 422 din 17.01.2006).

Prin urmare, situaţiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate din erori judiciare săvârşite în procesele penale sunt stabilite prin dispoziţiile art. 538 şi următoarele C. proc. pen. (art. 504 şi următoarele din C. proc. pen. de la 1968), prin aceste dispoziţii excluzându-se, implicit, orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita, în orice mod şi sub orice alt temei legal, acoperirea unui prejudiciu de această natură.

Or, reclamantul din cauză solicită obligarea pârâtului Statui Român la plata de daune morale invocând ca temei legal art. 1357 C. civ.

Aşadar, având în vedere faptul că răspunderea patrimonială a Statului Român prin Ministerul Finanţelor pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale şi nu potrivit prevederilor dreptului comun întrucât, în caz contrar, prin menţinerea soluţiei pronunţate, s-ar încălca principii fundamentale de drept precum specialia seneralibus derogant şi electa una via, solicită admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei criticate şi în consecinţă, menţinerea în parte a sentinţei nr. 305/11.03.2022 pronunţate de Tribunalul Mureş, în ceea ce priveşte soluţia de "respingere ca prescrisă a cererii de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor având ca obiect acordarea despăgubirilor morale pentru prejudiciul moral cauzat prin reţinerea şi plasarea sub control judiciar, cerere formulată la petitul 5 din acţiune" ca fiind temeinică şi legală.

Raportat la cheltuielile de judecată, solicită instanţei să dispună exonerarea sa de la plata acestora, având în vedere că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ.

7. Apărările formulate în cauză:

Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât, solicitând respingerea căii de atac ca nefondată.

De asemenea, recurentul-pârât a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

8. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (21 august 2020), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 11 februarie 2025, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursurilor, urmând a se pronunţa cu prioritate asupra excepţiei nulităţii recursului declarat de pârât.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, în raport de excepţia nulităţii pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiei imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă "motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar în conformitate cu prevederile art. 488 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (1) C. proc. civ., "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, sancţiunea nulităţii intervine şi în cazul în care "motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.."

Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs formulată, recurentul-pârât a criticat hotărârea recurată, sub un prim aspect, din perspectiva faptului că ar fi nemotivată (ceea ce ar fi atras incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.), arătând că instanţa de apel nu a analizat prescripţia dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat prin reţinerea şi plasarea sub control judiciar, cerere formulată în petitul 5 al acţiunii introductive, excepţie admisă în mod temeinic şi legal de instanţa de fond.

Această critică a recurentului-pârât nu ţine cont de dezlegarea dată în etapa procesuală anterioară, fiind în realitate o critică adusă hotărârii de casare.

Astfel, prin decizia nr. 1325 din 21 septembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat decizia pronunţată în apel, cu privire la soluţia dată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune reţinând că "termenul de prescripţie curge de la momentul hotărârii definitive de achitare şi nu de la momentul expirării reţinerii ori revocării controlului judiciar în timpul procesului penal şi având în vedere că acţiunea care formează obiectul prezentului dosar a fost introdusă la 21.08.2020, reiese că termenul de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune nu era împlinit, aşa încât soluţia instanţei de apel dată acestui petit, de respingere ca prescrisă, este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale înscrise în art. 451 C. proc. pen., respectiv art. 2528 C. civ.."

Se constată, aşadar, că susţinerile recurentului-pârât, vizând faptul că instanţa de apel (în rejudecare) nu a analizat prescripţia dreptului material la acţiune, nu ţin cont de aspectele dezlegate în etapa procesuală anterioară. Fiind tranşată cu autoritate de lucru judecat, această chestiune nu putea primi o analiză în considerentele deciziei recurate, astfel cum se pretinde prin critica ce face referire la nemotivarea hotărârii şi, cu atât mai mult, nu poate face obiect al analizei în actuala cale de atac.

Prin cea de-a doua critică, recurentul-pârât a făcut trimitere la netemeinicia soluţiei de obligare a sa la plata despăgubirilor pentru daune morale, arătând că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, prevăzută de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi cele ale art. 538-539 din C. proc. pen.. În continuare, recurentul a arătat că instanţa de apel nu a ţinut cont de practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie oglindită în decizii de speţă, care a statuat asupra faptului că dispoziţiile art. 998-999 C. civ. (art. 1349 şi următoarele din noul C. civ.) privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.

Critica astfel formulată, prin enunţarea unor chestiuni teoretice, cu referire la o anumită practică judiciară, nu ţine cont nici de obiectul dosarului, nici de aspectele deja tranşate, în cauză nefiind incident un caz de eroare judiciară care să atragă aplicarea normelor şi a jurisprudenţei la care face trimitere recurentul.

În etapa procesuală anterioară, Înalta Curte a reţinut faptul că măsura preventivă a controlului judiciar "nu intră în sfera de aplicare a art. 539 C. proc. pen.." şi că "principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale (..) consacrate de art. 1349 şi 1357 C. civ. funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o anumită dispoziţie legală expresă, ci şi dacă aceasta încalcă o reglementare constituţională care vizează un drept fundamental".

Cum criticile prezentate în cuprinsul memoriului de recurs nu se referă la considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată că acestea nu constituie critici ale argumentelor prezentate de curtea de apel în pronunţarea soluţiei şi nu vizează nici soluţia care ar reflecta îndrumările date prin decizia de casare.

Dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenţia nelegalitatea hotărârii atacate.

Fără a deduce spre examinare o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., într-un mod inadecvat procedural, autorul cererii de recurs nu face referire la motivarea instanţei de apel şi la aspectele deja tranşate. O astfel de modalitate de redactare a motivelor de recurs nu se circumscrie exigenţelor art. 488 C. proc. civ., ce presupune ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecăţii critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanţei de apel, astfel că, în atare circumstanţe, controlul de legalitate pe care îl exercită instanţa de recurs este imposibil de realizat.

În consecinţă, reţinând că nu este posibilă o încadrare a motivelor de recurs, în condiţiile dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de reclamantul A. şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată caracterul fondat al căii de atac, hotărârea recurată fiind nelegală din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a nesocotit forţa obligatorie a considerentelor şi statuărilor cuprinse în decizia de casare nr. 1325/2023 a Înaltei Curţi, pronunţată în primul ciclu procesual, din perspectiva consacrării caracterului ilicit al măsurii controlului judiciar impusă în faza urmăririi penale.

Critica recurentului-reclamant este fondată şi determină admiterea căii de atac, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., ce poartă denumirea marginală judecata în fond după casare, "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul".

Problema referitoare la caracterul ilicit al faptei de a dispune măsura controlului judiciar a fost definitiv tranşată prin decizia de casare, dezlegarea chestiunii impunându-se cu caracter obligatoriu instanţei în rejudecarea apelului.

Astfel, în considerentele deciziei de casare nr. 1325 din 21 septembrie 2023, Înalta Curte a reţinut următoarele:

"În legătură cu măsura preventivă a controlului judiciar (care nu intră în sfera de aplicare a ari. 539 C. proc. pen.), având în vedere lipsa unei proceduri speciale în dreptul intern prin care reclamantul să aibă posibilitatea de a pretinde acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat de măsurile neprivative de libertate al căror caracter injust/nedrept se reclamă a fi generat de soluţia de achitare, dispusă în conformitate cu prevederile ort. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen.., principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale (conform căruia orice acţiune sau inacţiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârşit-o să compenseze dauna) consacrate de ort. 1349 şi 1357 C. civ. funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o anumită dispoziţie legală expresă, ci şi dacă aceasta încalcă o reglementare constituţională care vizează un drept fundamental. Or, în circumstanţele litigiului, soluţia de achitare şi garanţiile constituţionale reprezintă temeiul pentru justificarea cererii reclamantului pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru prejudiciul cauzat prin măsura preventivă la care a fost supus".

Astfel cum în mod corect a arătat recurentul-reclamant, prin aceste considerente, Înalta Curte a tranşat problema dacă încadrarea în limitele legii a măsurilor preventive la care a fost supus pot sau nu justifica antrenarea răspunderii delictuale a Statului, pronunţându-se în sensul că afectarea unor drepturi fundamentale şi a unor valori constituţionale poate avea loc chiar şi dacă nu este încălcată o normă legală expresă, în condiţiile în care a intervenit o soluţie de achitare faţă de acuzaţia penală.

Fără a ţine seama de această dezlegare, întreaga argumentaţie juridică a instanţei de apel dezvoltată în cuprinsul considerentelor deciziei recurate face o analiză nepermisă a condiţiilor legale în care măsura controlului judiciar poate fi impusă de instanţa penală, fără a ţine seama nici de aspectele anterior tranşate, nici de faptul că premisa pretenţiilor reclamantului nu rezidă în caracterul nelegal al măsurii preventive dispuse în cadrul anchetei penale, ci existenţa dreptului la compensaţie este întemeiată pe caracterul injust/nedrept al măsurii.

De altfel, analizând momentul de debut al termenului de prescripţie în privinţa pretenţiilor izvorâte din plasarea reclamantului sub control judiciar, instanţa de casare a reţinut, cu putere de lucru judecat, că "singura în măsură să răstoarne aparenţa de legalitate şi să indice caracterul pretins nedrept al controlului judiciar rămâne tot hotărârea definitivă de achitare."

În acest context, analiza instanţei de apel şi concluzia la care ajunge - aceea că nu se poate reţine o faptă ilicită care să dea naştere la dreptul de a obţine despăgubiri, dat fiind că măsura controlului judiciar la care a fost supus a fost luată cu respectarea cerinţelor legale - apar ca nelegale, fiind contrare prevederilor art. 501 C. proc. civ., considerentele deciziei instanţei de apel nesocotind autoritatea de lucru judecat de care se bucură dezlegarea dată de Înalta Curte în etapa procesuală anterioară.

Prin cea de-a doua critică formulată, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a efectuat o greşită aplicare a legii atunci când a reţinut lipsa calităţii procesuale a DNA. Astfel, instanţa de apel, admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a DNA a reţinut, printre altele, faptul că, din moment ce măsura controlului judiciar a fost dispusă de către instanţa de judecată, nu se poate pretinde că DNA este responsabilă pentru luarea măsurii. Recurentul-reclamant apreciază că interpretarea dată de Curtea de Apel Târgu Mureş este greşită, pentru că tocmai atribuţiile DNA în cadrul procesului penal fundamentează calitatea procesuală pasivă a acesteia. Chiar dacă măsura controlului judiciar a fost luată şi menţinută de instanţa de judecată, nu se poate omite rolul efectiv pe care l-a avut activitatea DNA în dispunerea, respectiv menţinerea acestei măsuri.

Critica este nefondată.

În cauza dedusă judecăţii, în susţinerea cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul provocat de măsura controlului judiciar, recurentul a invocat dispoziţiile art. 96 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 303/2004 (în vigoare la data faptei imputate), care dispun că:

"(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(5) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice. Competenţa soluţionării acţiunii civile revine tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază reclamantul."

Instanţa de apel a reţinut corect că, potrivit acestor dispoziţii, Statul Român răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar pentru repararea acestora persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva Statului reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Referirea recurentului la atribuţiile DNA în cadrul procesului penal în fundamentarea calităţii procesuale pasive a acesteia, este una care ignoră temeiul juridic al pretenţiilor deduse judecăţii şi ilicitul faptei, aşa cum a fost el afirmat prin cererea de chemare în judecată şi reţinut de instanţele fondului.

Înalta Curte reaminteşte faptul că răspunderea civilă delictuală a Statului Român nu este subiectivă, ci una obiectivă, fără a fi necesară probarea vinovăţiei, sub forma intenţiei sau culpei, întrucât se întemeiază pe o obligaţie de garanţie, respectiv obligaţia de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei.

Răspunderea obiectivă a statului poate fi angajată numai pentru faptele calificate expres de legiuitor ca fiind erori ale organelor judiciare în ipotezele normative reglementate prin dispoziţiile art. 538 - 539 C. proc. pen., ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, la care se adaugă ipoteza identificată prin decizia CCR nr. 136/2021 privitoare la măsurile privative de libertate având caracter injust/nedrept, atunci când se dovedeşte netemeinicia acuzaţiei în materie penală.

Susţinând că DNA a cerut instituirea măsurii controlului judiciar, respectiv menţinerea acestei măsuri, recurentul nu indică un argument pertinent de reformare a soluţiei pronunţate de instanţa de apel, care a reţinut că măsura controlului judiciar a fost luată şi menţinută de către instanţa de judecată, iar nu de către DNA, astfel că nu i se poate reţine calitatea procesuală pasivă în cauză pe considerentul că a luat măsura, considerată ilegală, care a produs prejudiciul invocat.

Faţă de aceste considerente, criticile recurentului legate de admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive au caracter nefondat, instanţa de apel reţinând corect lipsa calităţii procesuale pasive a DNA, având în vedere cauza juridică a acţiunii, care a conturat şi elementele raportului juridic de drept substanţial.

Celelalte aspecte de nelegalitate, invocate de recurentul-reclamant în cadrul motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la faptul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1349 şi 1357 C. civ., reprezintă chestiuni de fond care vor putea face obiect de analiză în faţa instanţei de apel.

De asemenea, aspectul referitor la cheltuielile de judecată va fi soluţionat în funcţie de rezolvarea dată raportului juridic de instanţa de trimitere, când se va stabili şi partea căzută în pretenţii, în sensul art. 453 C. proc. civ.

Având în vedere toate considerentele prezentate, Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază că, depăşind limitele învestirii trasate prin decizia de casare, instanţa de apel a pronunţat o soluţie neprocedurală, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., astfel încât se impune admiterea recursului declarat de reclamantul A., casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, în ceea ce priveşte soluţia dată asupra cererii de acordare de despăgubiri pentru măsura controlului judiciar.

La reluarea judecăţii, instanţa de apel va proceda la examinarea cauzei în limitele anterior expuse, prin raportare la dezlegările date prin decizia nr. 1325 din 21 septembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în etapa procesuală anterioară.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Anulează recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş împotriva deciziei civile nr. 636/A din 10 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 636/A din 10 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, în ceea ce priveşte soluţia dată cererii privind acordarea de despăgubiri pentru măsura controlului judiciar.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 martie 2025.

OPINIE SEPARATĂ

Cu opinie separată:

Anulează recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş împotriva deciziei civile nr. 636/A din 10 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 636/A din 10 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Definitivă.

Opinie separată:

Opinia separată formulată vizează doar soluţia adoptată în majoritate asupra recursului formulat de reclamant, în ce mă priveşte fiind de acord cu soluţia (şi considerentele ce o explică) adoptată în privinţa recursului declarat de Statul Român, aceea a anulării sale pentru absenţa în conţinutul său a unor critici reale circumscrise motivelor limitativ prevăzute prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. care să vizeze dezlegările adoptate prin decizia instanţei de apel din rejudecare, iar nu alte soluţii adoptate în etape anterioare ale judecăţii procesului, considerate depăşite, în raport cu evoluţia acestuia (cum ar fi aceea a prescripţiei) ori chestiuni care prin generalitatea lor nu permit un control judiciar efectiv.

Precizând că doar din raţiuni de editare a minutei din opinia separată a fost indicată ca circumscrisă acestuia şi soluţia anulării recursului declarat de pârâtul Statul Român (de altfel, identică cu aceea editată în opinia majoritară), se înţelege că prezenta analiză priveşte doar justificarea soluţiei pe care o consider ca fiind cea care se impunea în privinţa recursului declarat de recurentul-reclamant.

În elementele sale esenţiale, acest recurs a criticat pentru nelegalitate soluţia adoptată de instanţa de apel, în rejudecare, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pentru nesocotirea acelor statuări cuprinse în decizia de casare care consacră caracterului ilicit al măsurii controlului judiciar impus faţă de reclamant în faza urmăririi penale ori pentru greşita statuare asupra lipsei calităţii procesuale a D.N.A., cea care se arată că ar fi desfăşurat activitatea (de cercetare penală) în baza căreia măsura a fost dispusă; pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ. în legătură cu măsura controlului judiciar.

Pentru argumentele ce vor fi prezentate, consider că toate aceste critici sunt nefondate, iar soluţia legală ce s-ar fi impus în privinţa acestui recurs era aceea a respingerii sale ca nefondat.

-În mod nefondat se pretinde prin recurs o nelegalitate a deciziei atacate explicată pe tărâmul art. 488 alin. (1) pct. 5 cu trimitere la dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., invocându-se o nesocotire a statuărilor obligatorii ale deciziei de casare nr. 1325/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din perspectiva consacrării caracterului ilicit al măsurii controlului judiciar. Potrivit recurentului, cum acest caracter ilicit al controlului judiciar ar fi fost consacrat direct prin decizia din recurs din primul ciclu procesual în paragraful redat şi în opinia majoritară a actualei instanţe din recurs, analiza instanţei de apel din rejudecare şi concluzia la care ajunge, anume că nu există o faptă ilicită a pârâtului întrucât măsura controlului judiciar a fost luată cu respectarea prevederilor art. 202 şi 211 C. proc. civ..pen. încalcă dezlegările obligatorii din decizia de casare.

Această afirmaţie este greşită, în primul rând, întrucât asumă o statuare a deciziei de casare asupra temeiniciei pretenţiei deduse judecăţii de recurent prin cel de-al cincilea petit al cererii sale, vizând acordarea de despăgubiri pentru prejudicii morale decurgând din măsura controlului judiciar, statuare care nu există şi mai ales care, faţă de contextul pronunţării soluţiei vizate din recurs, nici nu putea fi dată.

Statuarea în sensul arătat de recurent nu există, paragraful indicat de acesta nefiind decât cel în care instanţa de recurs reaminteşte cauza pretenţiei de despăgubire pentru prejudicii invocate de parte din măsura controlului judiciar, astfel cum a fost reflectată în cererea introductivă de instanţă şi în cererile modificatoare ale acesteia "Or, în circumstanţele litigiului, soluţia de achitare şi garanţiile constituţionale reprezintă temeiul pentru justificarea cererii reclamantului pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru prejudiciul cauzat prin măsura preventivă a care a fost supus", iar acest lucru s-a impus pentru construirea raţionamentului logico-juridic necesar infirmării soluţiei pe prescripţie date acestor pretenţii de instanţele de fond în primul ciclu procesual al litigiului.

Aşadar, instanţa de recurs nu face decât să identifice temeiul pentru justificarea cererii reclamantului, iar nu să tranşeze asupra temeiului care fundamentează recunoaşterea pretenţei acestuia, pentru a se putea vorbi, cum susţine recurentul, despre o consacrare a caracterului ilicit al măsurii preventive a controlului judiciar care ar fi implicat la rejudecare doar o dimensionare a despăgubirii cuvenite, iar nu o evaluare în ansamblu şi o devoluţiune totală asupra pretenţiei, cu posibilitatea implicită şi a negării acesteia pentru caracterul său neîntemeiat.

Se impune reamintit aici că, încă din faţa primei instanţe, pretenţiile deduse judecăţii de reclamant prin petitul 5 al cererii sale, privitoare la acordarea sumei de 10.000 euro pentru daunele morale decurgând din reţinerea şi controlul judiciar instituite faţă de el în cursul procesului penal finalizat cu achitarea, au fost respinse pentru prescripţia dreptului material la acţiune, soluţie ce a fost menţinută şi prin decizia nr. 902A/3.11.2022 pronunţată în apel.

În urma exercitării controlului judiciar pe calea recursului, singurul recurs admis a fost cel al reclamantului, iar singurele critici primite au fost cele care au contestat pentru nelegalitate soluţia pe prescripţie adoptată în privinţa pretenţiilor din cel de-al cincilea petit cu obiectul sus menţionat.

Aşadar, prin decizia civilă nr. 1325/21.09.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul reclamantului şi casată, în parte, decizia de apel atacată cu privire la soluţia dată apelului aceleiaşi părţi asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune referitor la obligarea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi D.N.A. Structura Centrală la plata de despăgubiri morale în cuantum de 10.000 euro reprezentând prejudiciu moral cauzat prin reţinere şi plasare sub control judiciar, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Pentru a-şi explica soluţia pe prescripţie pe care a adoptat-o instanţa de recurs a avut, în primul rând, în vedere temeiurile de drept şi cauza juridică a pretenţiilor afirmate prin cererea de chemare în judecată (petitul 5), astfel cum a fost modificată, reţinând - cu referire la măsura preventivă a privării de libertate (prin reţinere) că se reclamă prejudicii decurgând din luarea măsurii în cursul procesului penal, finalizat prin soluţie definitivă de achitare, precizând că sunt incidente prevederile art. 539 C. proc. civ..pen. în sfera de aplicare extinsă prin Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale; de asemenea, în legătură cu măsura preventivă a controlului judiciar (care nu intră în sfera de aplicare a art. 539 C. proc. civ..pen.) a reţinut că "având în vedere lipsa unei proceduri speciale în dreptul intern prin care reclamantul să aibă posibilitatea de a pretinde acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat de măsurile neprivative de libertate al căror caracter injust/nedrept se reclamă a fi generat de soluţia de achitare, dispusă în conformitate cu prevederile ort. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen.., principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale (conform căruia orice acţiune sau inacţiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârşit-o să compenseze dauna) consacrate de ort. 1349 şi 1357 C. civ. funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o anumită dispoziţie legală expresă, ci şi dacă aceasta încalcă o reglementare constituţională care vizează un drept fundamental. Or, în circumstanţele litigiului, soluţia de achitare şi garanţiile constituţionale reprezintă temeiul pentru justificarea cererii reclamantului pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru prejudiciul cauzat prin măsura preventivă la care a fost supus".

Astfel fiind, reţinând că prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul generator al acestui drept, s-a stabilit că termenul de prescripţie curge de la momentul hotărârii definitive de achitare şi nu de la momentul expirării reţinerii ori revocării controlului judiciar în timpul procesului penal, ceea ce plasează formularea pretenţiilor înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă.

Or, o argumentare menită să infirme o eronată soluţie adoptată pe prescripţie în cel dintâi ciclu procesual parcurs de litigiu nu putea, cu ocazia ori în contextul infirmării acesteia, consacra caracterului ilicit al măsurii controlului judiciar instituit faţă de cel cercetat penal şi apoi achitat, după cum eronat se pretinde de către recurent. O asemenea statuare, neregăsită în considerentele deciziei de casare, nici nu ar fi putut fi realizată întrucât ar fi presupus ca instanţa de recurs să se pronunţe ea cea dintâi şi mai înaintea instanţelor devolutive asupra temeiniciei unei pretenţii al cărei fond încă nu fusese examinat până la acel moment de acestea din urmă, consecinţă a adoptării soluţiei pe prescripţie, şi mai înaintea oricăror dezbateri contradictorii asupra acestei temeinicii, mai ales în contextul în care controlul judiciar, ca măsură preventivă restrictivă de drepturi, nu se regăseşte până la acest moment consacrată în jurisprudenţa consolidată a Înaltei Curţi drept sursă a unei dezdăunări în favoarea celor în privinţa cărora a fost instituită, indiferent de temeiul de drept invocat.

Prin urmare, ca efect al casării cu trimitere dispuse prin decizia de recurs, instanţa de apel în rejudecare era învestită să realizeze propria evaluare a temeiniciei acestei pretenţii raportat la temeiul juridic invocat - art. 1349 şi art. 1357 din C. civ. - şi la cauza juridică a pretenţiei, respectiv finalizarea procesului penal cu achitarea reclamantului şi acuzarea de către acesta a încălcării garanţiilor constituţionale, ceea ce curtea de apel a şi examinat prin hotărârea pronunţată.

Nu poate fi reproşată ca nelegală examinarea realizată de instanţa de apel a caracterului licit/ilicit al măsurii preventive a controlului judiciar în raport de dispoziţiile art. 202 alin. (1) şi 211 alin. (1) C. proc. pen., când această examinare a fost provocată de însuşi reclamant care a susţinut (până în actualul recurs) caracterul ilicit al măsurii preventive atât pentru încălcarea unor norme de procedură penală (explicată în lumina ulterioarei soluţii finale a procesului penal, de achitare, ceea ce în opinia sa dovedea retroactiv neîntrunirea condiţiilor legale pentru instituirea măsurii controlului judiciar), cât şi pentru încălcarea dreptului la liberă circulaţie (art. 2 din Protocolul 4 la Convenţie).

Cum fondul acestei pretenţii nu fusese niciodată evaluat anterior în cauză, instanţa de apel era chiar obligată să răspundă argumentelor esenţiale susţinute de reclamant în justificarea pretenţiei, cu atât mai mult cu cât, aşa cum s-a arătat, nesocotirea dispoziţiilor art. 202 şi 211 din C. proc. pen. era demonstrată, în opinia acestuia, tocmai de soluţia de achitare (cauza juridică a pretenţiei sale, pe care Înalta Curte de Casţie şi Justiţie o indică în paragraful supus analizei din decizia de casare), argument pe care recurentul, de altfel, a continuat să îl susţină şi în recurs, alocat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- Greşita aplicare a legii de către curtea de apel atunci când a stabilit că D.N.A. nu justifică în cauză calitatea procesuală pasivă constituie o critică pe care recurentul a subsumat-o motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dar care este încadrabilă şi poate fi examinată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât se referă la corecta stabilire a cadrului procesual al cauzei.

Indiferent însă pe ce temei este susţinută această critică, ea nu se raportează la nicio dispoziţie legală, nici de ordin substanţial şi nici de ordin procedural, ci doar la afirmaţia generală potrivit căreia atribuţiile D.N.A. în cursul procesului penal fundamentează calitatea procesuală pasivă a acesteia deoarece chiar dacă măsura controlului judiciar a fost luată şi menţinută de instanţa de judecată, nu se poate omite rolul avut de activitatea D.N.A. în luarea şi menţinerea măsurii.

Acest argument care însă dă expresie unei frustrări omeneşti de înţeles în anumite limite, nefundamentat pe nicio dispoziţie legală ori pe un raţionament logico-juridic care să susţină "principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale (conform căruia orice acţiune sau inacţiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârşit-o să compenseze dauna) consacrate de art. 1349 şi art. 1357 C. civ. - arătat prin decizia de casare ca fiind temeiul pretenţiei recurentului - nu poate justifica prin nimic infirmarea a ceea ce a reţinut instanţa de apel în rejudecare, anume că măsura controlului judiciar a fost luată şi menţinută de instanţa de judecată şi nu de pârâta D.N.A. - Structura Centrală. Niciun argument specific angajării unei răspunderi civile delictuale, precum a identificat reclamantul că ar putea fi luată în discuţie în legătură cu pretenţia sa, nu ar putea justifica o calitate procesuală pasivă într-un astfel de raport obligaţional celui abilitat prin lege să solicite, în condiţiile legii, deci accesând un mecanism legal, instituirea faţă de cel cercetat penal a unei măsuri preventive în cursul procesului penal.

Instanţa de apel, în rejudecare, nu mai putea realiza o cercetare limitată de regula "tantum devolutum quantum apellatum" câtă vreme, pe soluţia care interesează prezenta analiză, se criticase de către reclamant respingerea ca prescrisă a pretenţiei de despăgubire pentru măsura preventivă a controlului judiciar, soluţie care fusese infirmată în recurs, cu consecinţa trimiterii cauzei spre (re)judecare, în fapt în vederea judecării pentru întâia oară a respectivei pretenţii, ceea ce evident, implica o cercetare în întregime a raportului juridic procesual fixat prin cererea de chemare în judecată, astfel cum fusese modificată, aşadar inclusiv prin posibilitatea verificării calităţii procesuale a pârâţilor chemaţi în judecată, care invocaseră excepţia în limitele stabilite de lege (prin întâmpinare, în faţa primei instanţe).

Nu se opunea nimic din imperativele art. 501 alin. (3) C. proc. civ. instanţei de rejudecare, câtă vreme sensul dispoziţiei de casare era acela al cercetării pretenţiei deduse judecăţii prin cel de-al cincilea petit al cererii reclamantului, care implica inerent şi o verificare a corespondenţei între raportul juridic procesual şi raportul juridic de drept substanţial.

- Nici criticile subsumate motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ. nu sunt fondate.

Atunci când critică faptul că decizia instanţei de apel nesocoteşte considerentele Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale din paragraful nr. 41, recurentul nesocoteşte el însuşi temeiul juridic afirmat al pretenţiilor trimise spre rejudecare, respectiv răspunderea civilă delictuală a Statului, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ., şi dezlegările cu valoare obligatorie ale deciziei de casare care a reţinut că "măsura preventivă a controlului judiciar ... nu intră în sfera de aplicare a art. 539 C. proc. civ..pen.".

Or, acestea fiind stabilite, recurentul-reclamant nu se poate prevala de niciun considerent al menţionatei decizii a Curţii Constituţionale pentru simplul motiv că aceasta a avut ca scop verificarea limitelor constituţionale ale prevederilor art. 539 C. proc. civ..pen., aşadar ale acelui text legal stabilit cu titlu obligatoriu conform art. 501 (1) C. proc. civ. şi cu putere de lucru judecat prin decizia de casare, că nu poate fi incident cât priveşte măsura preventivă a controlului judiciar. Or, niciun considerent al Deciziei nr. 136/2021 nu poate fi citit ori văzut - aşa cum eronat consideră recurentul-reclamant - că se referă la alte măsuri preventive ori dispoziţii legale decât cele menţionate în dispozitivul acesteia întrucât, ca în cazul oricărui act jurisdicţional, considerentele deciziei Curţii Constituţionale nu produc efecte decât în măsura în care susţin şi fundamentează dispozitivul acesteia.

Prin revenirea permanentă pe care recurentul o realizează în cuprinsul criticilor sale la considerentele şi statuările Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale (invocând forţa argumentativă a raţionamentului juridic al acesteia) el nu dovedeşte decât că îşi doreşte în mod nepermis să translateze pretenţiei sale un cadru legal de soluţionare care nu i se aplică (respectiv cel al dispoziţiilor art. 539 C. proc. civ..pen. în interpretarea extensivă dată de Curtea Constituţională) pentru simplul motiv că acesta reglementează un drept la despăgubire pentru măsurile privative de libertate la care a fost supusă, în mod nelegal sau doar nedrept, persoana celui anchetat penal, categorie în care nu se înscrie măsura preventivă a controlului judiciar.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, răspundere care este stabilită în condiţiile legii. Conform art. 268 alin. (6) din Legea nr. 303/2022,cu modificări şi completări, prin C. proc. pen. pot fi reglementate ipoteze şi proceduri specifice în care se poate angaja răspunderea statului şi regresul acestuia.

În forma lor iniţială, prevederile art. 539 C. proc. pen. reprezentau transpunerea în plan naţional a principiului de ordin convenţional consacrat prin art. 5 par. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a dreptului persoanei de a fi despăgubită pentru arestarea sau deţinerea sa în condiţii contrare garanţiilor înscrise în art. 5 din Convenţie.

Or, în acord cu par. 47 din Decizia nr. 136/2021, recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art. 5 par. 5 din Convenţie, ci al art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Aceste texte constituţionale oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie (...). Odată oferit acest standard, şi în privinţa acestuia devin aplicabile garanţiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 5 par. 5 din Convenţie.

Aşadar, în forma lor actuală, dispoziţiile art. 539 C. proc. civ..pen., oferă garanţii de protecţie superioară celor din art. 5 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului dar toate acestea sunt incidente pentru cazul măsurilor preventive privative de libertate dispuse faţă de persoană în cursul procesului penal. În consecinţă, recurentul-reclamant care se consideră victimă a unei măsuri preventive restrictive de drepturi dispusă în cursul procesului penal nu are a se prevala ori a invoca vreo protecţie pe tărâmul art. 5 din Convenţie care garantează dreptul oricărei persoane la libertate şi siguranţă prin interzicerea, în esenţă, a oricăror arestări sau deţineri arbitrare.

Contestarea legalităţii măsurii controlului judiciar în raport cu pretinsa nesocotire a dispoziţiilor art. 211 alin. (1) rap. la art. 202 alin. (1) C. proc. civ..pen. evaluată retroactiv, prin spectrul soluţiei de achitare care a pus capăt procesului penal (care ar demonstra caracterul nenecesar al acesteia), nu mai poate avea loc nici chiar în procesul civil în care se solicită dezdăunarea persoanei, în temeiul art. 1349 şi art. 1357 C. civ., pentru pretinse prejudicii suferite prin luarea acestei măsuri preventive. Se opune la aceasta existenta şi autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate de instanţele penale care au luat ori menţinut măsura controlului judiciar, iar peste evaluările acestor organe de jurisdicţie penală nu pot fi propuse şi realizate evaluări contrare, în jurisdicţia civilă care judeca acţiunea în daune, aşa după cum eronat a propus recurentul pe calea demersului său în justiţie, inclusiv în actualul recurs.

De altfel, invocând nelegalitatea măsurii controlului judiciar în raport de soluţia finală a procesului penal, aceea de achitare, recurentul tinde să acrediteze ideea extremă că măsura controlului judiciar n-ar putea fi luată în mod legal decât în acele situaţii în care există certitudinea săvârşirii unei infracţiuni şi a condamnării făptuitorului, ceea ce contravine raţiunii şi scopului reglementării măsurii preventive.

În sfârşit, nu poate să fie plasată în spectrul ilicitului civil de drept comun (temeiul acţiunii fiind art. 1349 şi art. 1357 C. civ.) o măsură preventivă prevăzută de lege, cea a controlului judiciar, dispusă şi menţinută în cursul procesului penal de o instanţă de judecată, cu respectarea regulilor de instituire ori menţinere prevăzute de C. proc. pen. - art. 202 alin. (1) şi art. 211 alin. (1) C. proc. pen. - aspect ce rezultă din hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele penale evaluate de curtea de apel.

Cât priveşte limitele aduse dreptului/libertăţii de mişcare a reclamantului prin instituirea măsurii controlului judiciar pe durata a 11 luni de zile, analiza instanţei de apel a fost în mod corect subordonată condiţiilor înscrise în art. 2 Protocolul nr. 4, acesta fiind un drept supus limitărilor care permit păstrarea echilibrului între drepturile individului şi interesele generale ale societăţii, atunci când acestea pot intra în conflict. Analizând în acest cadru dreptul a cărui atingere a fost reclamată, instanţa de apel a reţinut în mod corect că măsura controlului judiciar este una prevăzută de lege, a fost adoptată de un judecător de drepturi şi libertăţi şi verificată pe calea mecanismelor procedurale, la intervale regulate, în raport cu circumstanţele cauzei. Scopul instituirii măsurii de restrângere a fost acela al asigurării desfăşurării procesului penal şi s-a aflat tot timpul sub controlul unei instanţe de judecată care l-a menţinut până a apreciat că măsura nu se mai justifică.

Evaluând în aceste coordonate, instanţa de apel a stabilit corect că dreptul reclamantului la liberă circulaţie a fost afectat, însă măsura care a produs această consecinţă s-a aflat în marja dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie, lipsind baza care să permită reţinerea existenţei unei fapte ilicite care să dea dreptul de a obţine despăgubiri.

În considerarea acestor motive şi a dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., apreciez că analiza realizată de instanţa de apel este corectă şi legală, aceasta înscriindu-se în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe această problemă de drept, motiv pentru care recursul reclamantului se cuvenea a fi respins ca nefondat.