Cassation nullity for challenging attorney fee proportionality as matter of merit

Şedinţa publică din data de 5 martie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 19.06.2020, sub nr. x/2020, modificată la data de 25.03.2021 şi precizată la data de 25.10.2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice - Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 365.536 RON, constând în onorariu de avocat, din care 123.910 RON onorariu fix şi 241.625 RON onorariu de succes, cheltuieli ocazionate de soluţionarea dosarului nr. x/2017 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; de asemenea, reclamanta a solicitat şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată în temeiul art. 453 C. proc. civ.

2. Sentinţa pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 586/07.04.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Sectorului 1 a Finanţelor Publice, şi a respins cererea împotriva acesteia, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a obligat pârâta ANAF la plata către reclamantă a sumei de 25.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat fix redus) efectuate în dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâta ANAF la plata către reclamantă a sumei de 1.355 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru), respingând capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, ca neîntemeiat.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 1579A/04.12.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 586/07.04.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L., ca nefondat.

A admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 730 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat pentru etapa procesuală a fondului.

A menţinut în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamanta a sumei de 3618 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat pentru etapa procesuală a apelului.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, cu consecinţa respingerii, ca neîntemeiată, a acţiunii formulate de reclamantă.

În susţinerea motivului de recurs invocat, recurenta a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 451 alin. (2), art. 453 alin. (1) şi art. 454 din C. proc. civ., prin obligarea sa la plata sumei de 25.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, fără a avea în vedere valoarea pricinii, proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

A arătat că la baza acordării cheltuielilor de judecată se află principiul răspunderii civile delictuale, în conformitate cu care reparaţia trebuie să fie integrală, iar art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, judecătorul având posibilitatea să reducă cheltuielile de judecată în raport cu valoarea pricinii ori cu activitatea depusă de avocat, această soluţie fiind conformă cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta a mai învederat că pricina în care au fost suportate cheltuielile de judecată a avut un singur termen la fond şi în recurs, prin urmare suma de 25.000 RON este exagerată şi duce la îmbogăţirea fără just temei a reclamantei.

Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, a afirmat că şi în dreptul intern partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli (în temeiul art. 452 C. proc. civ.) decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

De asemenea, recurenta a criticat şi soluţia dată de instanţa de apel cu privire la admiterea apelului reclamantei şi obligarea pârâtei la plata sumei de 730 RON reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat) efectuate în prezenta cauză în primă instanţă şi a sumei de 3618 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat pentru etapa procesuală a apelului.

În acest sens, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., întrucât partea care a pierdut procesul trebuie să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul procesului, să fi determinat aceste cheltuieli, o altă condiţie fiind aceea ca partea să fi câştigat în mod definitiv procesul, ceea ce nu e cazul în speţă. Recurenta a făcut referire la decizia nr. 282/2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, invocată cu titlu de practică judiciară.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 30 septembrie 2024, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate şi reiterarea motivelor de apel; pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În data de 17 octombrie 2024, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Dispoziţiile art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. prevăd că "(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3). (2) Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separate."

Din analiza dispoziţiilor art. 489 C. proc. civ. reiese că sancţiunea nulităţii va interveni atunci când recursul nu a fost motivat în termenul legal, dar şi atunci când, deşi motivat, criticile expuse nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Altfel spus, textul legal nu sancţionează cu nulitatea greşita indicare formală a motivului de nelegalitate, ci ceea ce prezintă relevanţă este dezvoltarea criticilor formulate şi măsura în care acestea se încadrează în cazurile expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, dat fiind faptul că este vorba despre o cale de atac extraordinară, motivele invocate trebuie să vizeze exclusiv aspecte de nelegalitate a deciziei recurate, nu şi aspecte privind netemeinicia acesteia.

În cauză, se reţine că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat fix şi onorariu de succes) efectuate în dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios adminstrativ şi fiscal, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cereri.

Prima instanţă a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 25.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat fix redus) efectuate în dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.355 RON reprezentând cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru), respingând capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, ca neîntemeiat.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a respins apelul pârâtei şi a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 730 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat pentru etapa procesuală a fondului, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, respectiv a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3618 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat pentru etapa procesuală a apelului.

Analizând cererea de recurs dedusă judecăţii, se constată că recurenta este nemulţumită de valoarea de 25.000 RON, acordată cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, precum şi de cuantumul cheltuielilor de judecată ocazionate în prezentul dosar, respectiv onorariu de avocat în sumă de 730 RON, pentru judecata în primă instanţă, şi în sumă de 3618 RON pentru judecata în apel.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că, raportat la conţinutul cererii de recurs, partea nu a criticat soluţia instanţei sub aspectul temeiurilor juridice aplicate şi care au dus la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat, motiv pentru care afirmaţiile relative la cuantumul cheltuielilor de judecată nu constituie critici concrete de nelegalitate cu privire la maniera în care instanţa de apel a interpretat ori a aplicat prevederile legale în materie.

Totodată, se reţine că aspectele decelate prin cererea de recurs reprezintă chestiuni de temeinicie, şi nu de legalitate, astfel că nu se încadrează în motivele de recurs expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În acelaşi sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul de recurs în interesul legii, s-a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În considerente, s-a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunţate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile recurentei sunt lovite de nulitate date fiind dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d), alin. (3), art. 488 alin. (1) pct. 1-8 şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Cu privire la suma de 730 RON, reprezentând onorariu de avocat pentru judecata în primă instanţă, şi suma de 3618 RON, reprezentând onorariu de avocat pentru judecata în apel, se constată că recurenta a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., arătând că partea care a pierdut procesul trebuie să fie în culpă procesuală, iar partea care solicită cheltuielile să fi câştigat în mod definitiv procesul, situaţie care, în opinia părţii, nu se regăseşte în speţă.

Prin cererea de apel, pârâta apelantă a formulat aceleaşi argumente cu privire la solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezenta pricină, argumente pe care instanţa de apel le-a examinat în detaliu şi le-a oferit un răspuns coerent şi adecvat. Astfel, instanţa de apel a reţinut că nu reprezintă o condiţie prealabilă în vederea stabilirii culpei procesuale caracterul definitiv al soluţiei pronunţate în proces, iar o atare interpretare n-ar mai permite formularea unei cereri având ca obiect cheltuielile de judecată în cadrul aceluiaşi proces, ci doar într-un proces distinct, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., culpa procesuală nepresupunând reaua-credinţă sau neglijenţa părţii, atitudinea procesuală a celui care a pierdut procesul fiind indiferentă sub aspectul cheltuielilor de judecată.

În acest sens, se reţine că argumentele recurentei nu reprezintă critici de nelegalitate propriu-zise şi nu pot face obiect concret de analiză pentru instanţa de recurs, întrucât, în realitate, recurenta a reluat ad litteram criticile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicţională din partea instanţei de apel.

Sub un alt aspect, se observă, de plano, că întreaga motivare din memoriul de recurs reprezintă simple reiterări ale criticilor expuse în cadrul motivelor de apel, care au fost, deja, analizate şi dezlegate de instanţa devolutivă de control judiciar.

În aceste condiţii, simpla reluare a susţinerilor în sensul că este necesar ca partea să fi câştigat definitiv procesul pentru a se acorda cheltuieli de judecată şi că relevantă este atitudinea părţii aflate în culpă procesuală, nu reflectă o situaţie dintre cele aferente motivului de recurs invocat, ci denotă, mai degrabă, dezacordul recurentei în raport cu soluţia pronunţată, aspect ce plasează critica în afara limitelor stabilite de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşa fiind, se constată că recurenta nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greşelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, astfel încât nu este posibilă verificarea legalităţii deciziei recurate, motiv pentru care se impune a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din acelaşi cod.

În ceea ce priveşte referirea recurentei la decizia nr. 282/14.02.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2010, invocată cu titlu de practică judiciară, Înalta Curte reţine că fiecare decizie de speţă trebuie înţeleasă în contextul cauzei în care a fost pronunţată şi a situaţiei de fapt apreciate de instanţele respective.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va constata ca fiind nul recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei nr. 1579A din data de 4 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei nr. 1579A din data de 4 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.