Tort claim for loss of use of land upheld; defendant company's appeal rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 5 martie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 27 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 45.000 euro (echivalentul în RON, la cursul de schimb BNR din data plăţii), reprezentând contravaloarea folosinţei terenului situat în satul Ucea de Sus, comuna Ucea, jud. Braşov, pe care se află amplasate anumite construcţii/instalaţii (prag deversor, canal transport, cameră de încărcare, deznisipator, conductă de transport apă etc.) necesare funcţionării microhidrocentralei de pe râul Ucea, pentru perioada 01.03.2014-01.03.2017; obligarea pârâtei la plata sumei de 15.000 euro/an (echivalentul în RON, la cursul de schimb BNR, din data plăţii) pentru toată suprafaţa de teren indisponibilizată de pârâtă, începând cu 01.03.2017 şi până la readucerea terenului la starea anterioară amplasării construcţiilor şi instalaţiilor necesare funcţionării microhidrocentralei de pe râul Ucea; instituirea unui drept de retenţie, în favoarea reclamantului, asupra construcţiilor/instalaţiilor aparţinând pârâtei şi amplasate pe terenul proprietatea sa, până la data achitării integrale a despăgubirilor solicitate, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 555, 1.349, 1.381, 1.385-1.386 şi 2.495-2.499 C. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Braşov, motivat de faptul că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 117 C. proc. civ., iar sediul pârâtei se află în municipiul Bucureşti.

Prin încheierea nr. 929 din data de 19 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Braşov, invocată de pârâtă; a fost admisă excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Braşov, invocată din oficiu, şi, în consecinţă, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Braşov.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, la data de 02 octombrie 2017, sub nr. x/2017*.

2. Sentinţa Tribunalului Braşov

Prin sentinţa nr. 227/S din 02 noiembrie 2018, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

3. Decizia pronunţată de către Curtea de Apel Braşov în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 285/Ap/2020 din 19 martie 2020, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 227/S din 02 noiembrie 2018 a Tribunalului Braşov.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 854 din 14 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 285/Ap/2020 din 19 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, pe care a casat-o şi, pe cale de consecinţă, a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Braşov în cel de-al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 213/Ap din 14 februarie 2023, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 227/S din 02 noiembrie 2018 a Tribunalului Braşov, secţia I civilă, pe care a schimbat-o, în tot, şi, în consecinţă, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., pe care a obligat-o să plătească reclamantului suma de 166.698,19 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului situat în Ucea de Sus, intabulat în CF nr. x Ucea şi CF nr. x Ucea, şi a respins în rest pretenţiile reclamantului.

Prin aceeaşi decizie, instanţa de apel a obligat-o pe intimata-pârâtă să plătească apelantului-reclamant A. suma de 12.419 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, şi la plata către stat a sumei de 6.623,80 RON, în conformitate cu dispoziţiile art. 44 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013.

6. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 213/Ap din 14 februarie 2023 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

- În dezvoltarea unei prime critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că instanţa de rejudecare nu a respectat prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, în rejudecare, trebuia să analizeze, în conformitate cu dezlegările instanţei de recurs, ce efect produce existenţa unui proces-verbal de punere în posesie, însă nu în mod singular (cum analizaseră până în acel moment instanţele anterioare), ci prin coroborarea cu efectele înscrierii în cartea funciară din x a dreptului de proprietate al intimatului-reclamant, care sunt motivele/circumstanţele pentru care titlul de proprietate nu a fost încă emis şi ce efecte produce lipsa titlului de proprietate, în acest context de ansamblu.

Totodată, a menţionat că rezultatul analizei acestor aspecte trebuia să conducă fie la admiterea cererii de chemare în judecată, dacă s-ar fi constatat că există un interes legitim al intimatului-reclamant, fie la respingerea cererii de chemare în judecată, în situaţia unei concluzii contrare.

Astfel, menţionează că instanţa de apel nu a efectuat o analiză a acestor aspecte, consecinţa fiind reţinerea unei situaţii eronate pe fondul cauzei, ce a condus, în final, la admiterea cererii de apel.

Drept urmare, consideră că se impune anularea hotărârii, întrucât nu au fost respectate considerentele şi îndrumările obligatorii ale deciziei de casare.

- Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat aplicarea în mod eronat a prevederilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 7/1996.

Susţine că se află în situaţia în care înscrierea în cartea funciară din x a dreptului de proprietate al intimatului-reclamant (drept pierdut între timp şi nereconstituit până la data formulării cererii de recurs) a produs efecte, constând în admiterea cererii de chemare în judecată, deşi, conform legii, nu mai putea produce niciun efect, pierzându-şi valabilitatea.

În acest context, dat fiind considerentul obligatoriu al instanţei de trimitere, referitor la analiza efectelor înscrierii în cartea funciară din x a dreptului de proprietate al intimatului-reclamant, deşi s-a constatat că "această înscriere nu poate face dovada proprietăţii actuale", totuşi i s-au conferit efecte similare situaţiei în care ar fi putut face dovada proprietăţii actuale, aspect vădit contraintuitiv.

- Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, recurenta critică hotărârea instanţei de apel şi sub aspectul aplicării eronate a prevederilor C. civ. din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 1349 alin. (1) şi a art. 1359 C. civ.

Conform deciziei instanţei de trimitere, Curtea de Apel Braşov trebuia să analizeze dacă o serie de patru elemente pot constitui "un mănunchi de fapte suficient de concordante pentru a se înscrie în sfera interesului legitim", interes care trebuie să fie suficient de puternic şi determinat încât să fie comparabil cu un drept subiectiv.

Însă, instanţa de apel nu a efectuat această analiză, constatându-se, în mod direct, doar că ar exista un interes legitim. Ulterior acestei constatări a fost analizată aşa-zisa îndeplinire a condiţiilor răspunderii civile delictuale, pe fondul cauzei.

Prin urmare, consideră că nu a fost adusă la îndeplinire esenţa deciziei instanţei de recurs, în funcţie de care urma să fie admisă sau respinsă cererea de apel.

Precizează şi că interesul legitim a fost conturat doar în baza unor afirmaţii (iar nu a unor argumente substanţiale, cum a indicat instanţa de trimitere), care au o conotaţie negativă şi au condus la o consecinţă pozitivă, anume reţinerea existenţei unui aşa-zis interes legitim al intimatului-reclamant.

Arată, totodată, şi că o serie din considerentele instanţei de apel sunt eronate, respectiv cele referitoare la posesia exercitată asupra terenului, întrucât prin decizia recurată se află în situaţia de a avea o obligaţie perpetuă, de a urmări eliberarea titlului de proprietate pe numele reclamantului, care nu a fost eliberat timp de 16 ani (2007 - 2023), fără a putea şti dacă şi când va fi eliberat.

Afirmă că instanţa de rejudecare trebuie să aibă în vedere şi acest aspect, al pasivităţii intimatului-reclamantului şi a autorităţilor, timp de 16 ani. Practic, demararea demersurilor în 2007, obţinerea a doar două documente referitoare la punerea în posesie şi pasivitatea timp de 16 ani în eliberarea titlului sunt legitime în opinia Curţii de Apel Braşov, fiind de natură a-i crea în patrimoniu drepturi de creanţă intimatului-reclamant, iar nu şi obligaţii referitoare la stabilirea situaţiei sale.

Mai mult, motivul pentru care până la acest moment nu a fost eliberat un titlu de proprietate pe numele intimatului-reclamant este tocmai acela că există probleme de grăniţuire şi nu se cunosc limitele celor aprox. 590 ha pe care ar urma să le obţină în proprietate.

Or, în prezentul litigiu, instanţa nu se poate substitui Comisiei locale de fond funciar în stabilirea parţială a unor limite ale dreptului de proprietate, acesta fiind motivul pentru care instanţa de recurs a stabilit în sarcina curţii de apel necesitatea analizării tuturor circumstanţelor pentru care titlul de proprietate nu a fost încă emis.

Sub acest aspect, puteau fi inclusiv solicitate relaţii de la autorităţile competente, însă şi sub acest aspect a existat pasivitate.

De asemenea, curtea de apel nu a ţinut cont de faptul că intimatul-reclamant putea iniţia un litigiu împotriva comisiei de fond funciar, să solicite obligarea la efectuarea măsurătorilor cadastrale şi la eliberarea titlului de proprietate şi să solicite suspendarea soluţionării acestui litigiu până la soluţionarea litigiului demarat împotriva comisiei locale. În situaţia în care ar fi iniţiat litigiul menţionat anterior, intimatul-reclamant ar fi respectat considerentele Deciziei nr. 1/1997 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că aceste acte premergătoare la punere în posesie creează raporturi juridice numai între organul administrativ şi beneficiar.

Or, interpretarea per a contrario a celor de mai sus este că cele două documente (adeverinţa şi procesul-verbal de punere în posesie) nu pot crea niciun raport juridic între intimatul-reclamant şi recurenta-pârâtă, acesta fiind motivul pentru care soluţia pronunţată în rejudecare este nelegală.

Raportat la toate aceste elemente neanalizate de Curtea de Apel Braşov, susţine că în patrimoniul intimatului-reclamant nu se putea naşte un interes legitim care să dea naştere unui drept de creanţă ce ar fi trebuit reparat de recurenta-pârâtă.

- În ceea ce priveşte interesul invocat de către intimatul-reclamant, deşi acesta susţine că a urmărit doar valorificarea unui drept de creanţă grefat pe existenţa unui interes legitim, recurenta arată că acesta trebuia să arate limitele terenului asupra căruia susţine că are un interes legitim de a-1 obţine în proprietate.

Arată recurenta că interesul intimatului ar fi fost legitim doar dacă ar fi existat măsurători cadastrale ale terenului în cauză, efectuate de autorităţile competente, nefiind încă emis titlul de proprietate, însă existând certitudinea că ar urma să fie emis exact pentru terenul arătat în acele măsurători cadastrale.

În lipsa oricăror măsurători care să arate aceste limite, precizează că nu neagă că intimatul are un interes, însă acesta nu este unul legitim pentru moment, cu atât mai mult cu cât creează situaţii conflictuale suplimentare în ordinea juridică, întrucât recurenta este pusă în situaţia ca, pentru acelaşi teren, să plătească o sumă de bani unui proprietar şi unei persoane care ar avea un interes de a dobândi în proprietate terenul persoanei juridice care este proprietar în prezent.

Mai mult, lipsa interesului legitim este recunoscută, în mod indirect, şi prin decizia recurată, întrucât recurenta-pârâtă nu a fost obligată şi pentru viitor la plata unei anumite sume lunare/anuale pentru aşa-zisă lipsă de folosinţă a terenului pe care sunt amplasate construcţiile sale.

Arată că, deşi potrivit deciziei de casare apelantul-reclamant nu a făcut dovada dreptului de proprietate, acest aspect nu e suficient pentru a respinge cererea de apel.

Lipsa titlului de proprietate, coroborată cu faptul că recurenta deţine contract de concesiune încheiat cu Primăria Comunei Ucea pentru acelaşi teren, denotă că intimatul-reclamant are doar un drept virtual, neidentificabil şi nemăsurabil, fără corpus, aspecte ce constituie, în opinia recurentei, elemente suficient de însemnate faptic şi juridic pentru a constata că nu există un interes legitim al intimatului-reclamant, în temeiul căruia să se nască un drept de creanţă împotriva sa.

Prin urmare, fără să ţină cont de toate aceste elemente, precum şi de considerentele obligatorii ale deciziei de casare, instanţa de apel a aplicat greşit litigiului dedus judecăţii normele de drept material arătate anterior.

- Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă invocă şi aceea că instanţa de rejudecare nu a respectat imperativul analizării cauzei sub toate aspectele concludente (stabilit prin decizia recurată), inclusiv sub aspectul speranţei legitime de dobândire a unui drept de proprietate, astfel cum a fost conturată această noţiune în jurisprudenţa CEDO.

Astfel, arată că jurisprudenţa Curţii Europene stabileşte necesitatea analizării tuturor circumstanţelor unei speţe, considerate în ansamblu, pentru a contura (sau nu) un potenţial interes legitim, iar art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică numai "bunurilor" actuale ale unei persoane.

Prin contrast, speranţa recunoaşterii supravieţuirii unui drept de proprietate, care nu a putut fi exercitat, nu poate fi considerată a fi un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ca de altfel nicio creanţă condiţionată care a devenit caducă ca urmare a neîndeplinirii condiţiei.

Pentru ca o "aşteptare" să fie "legitimă", aceasta trebuie să aibă o natură mai concretă decât o simplă speranţă şi să se bazeze pe o prevedere legală sau pe un act juridic, precum o hotărâre judecătorească, care să aibă legătură cu dreptul patrimonial în cauză (sens în care invocă hotărârea pronunţată în cauza Pine Valley Developments Ltd şi alţii contra Irlandei).

Concluzionează prin aceea că din jurisprudenţa CEDO reiese, cu certitudine, că intimatul-reclamant nu are un "bun" actual sau unul activ, întrucât speranţa legitimă de dobândire a unui drept de proprietate este incertă (nu este similară cazului în care ar exista, spre exemplu, un antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la un imobil determinat).

În acest sens, afirmă şi că speranţa legitimă de obţinere a unui bun trebuie să se bazeze, în esenţă, pe o prevedere legală sau pe o hotărâre judecătorească, dar, în nicio situaţie, nu pe un act juridic esenţialmente revocabil, cum este cazul procesul-verbal de punere în posesie şi a hotărârii comisiei locale de fond funciar, "acte administrative cu caracter provizoriu care pot fi oricând revocate de către cei care le-au emis până la eliberarea titlurilor de proprietate propriu-zise, neputând, aşadar, valora titluri de proprietate şi face dovada proprietăţii în cadrul unei acţiuni în revendicare", potrivit literaturii de specialitate.

- Printr-o altă critică, recurenta invocă greşita aplicare a normelor de drept material din materia condiţiilor răspunderii civile delictuale prin raportare la situaţia de fapt reţinută.

Arată recurenta că, neexistând un interes legitim în patrimoniul intimatului-reclamant, nu pot fi analizate nici condiţiile răspunderii civile delictuale, neexistând, practic, obiectul protecţiei civile.

Astfel, curtea de apel a statuat că fapta ilicită a recurentei ar consta în ocuparea fără drept a unei porţiuni din terenul aflat în posesia composesoratului, fără a şti limitele acestei posesii.

Art. 56 din Legea nr. 71/2011 prevede în mod expres că, pentru unităţile administrativ-teritoriale în care nu s-au finalizat lucrările de cadastru şi nu s-au deschis cărţile funciare pentru respectivele imobile, sancţiunea neînscrierii acestui drept în cartea funciară constă în inopozabilitatea drepturilor reale faţă de terţi. Dacă dreptul intimatului-reclamant nu este înscris în mod valabil în cartea funciară actuală, recurenta nu putea să respecte un aşa-zis drept de posesie neidentificabil, întrucât nici posesia, nici dreptul virtual de proprietate al intimatului-reclamant nu au corpus.

De asemenea, recurenta-pârâtă face trimitere la dispoziţiile art. 12 alin. (1)-(3) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012.

În ceea ce priveşte persoana care ar fi suferit prejudiciul, arată că la acest moment este imposibil de determinat dacă aceasta este intimatul-reclamant sau Consiliul Local Ucea şi neştiind cine este persoana prejudiciată, în mod cert nu se poate şti nici în patrimoniul cui s-a născut prejudiciul calculat prin raportul de expertiză privind evaluarea proprietăţii imobiliare efectuat în cauză.

Date fiind incertitudinile referitoare la toate elementele anterioare, în mod evident nu există nici legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte vinovăţia, recurenta-pârâtă nu a avut niciodată reprezentarea faptului că ar ocupa fără drept un teren aflat în posesia intimatului-reclamant, dat fiind că nu există nicio delimitare a acestuia.

Mai mult, arată că a încheiat contractul de concesiune nr. x/09.03.2009 cu Consiliul Local Ucea, precum şi că are un acord încheiat cu proprietarii terenurilor traversate de conducta necesară funcţionării hidrocentralei.

7. Apărări formulate în cauză

În termen legal, în data de 26.07.2023, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimatul-reclamant arată că instanţa de apel a respectat dispoziţiile deciziei de casare şi a verificat, pe baza probelor din dosar, dacă există acel "mănunchi de fapte suficient de concordante ce s-ar putea înscrie în sfera interesului legitim", "calitatea apelantului de fost proprietar al terenului în litigiu", posesia pe care o exercită asupra terenului, desfăşurarea demersurilor de reconstituire a dreptului de proprietate care creează speranţa legitimă a dobândirii, în viitorul apropiat, a dreptului de proprietate.

Curtea de apel a făcut analiza impusă prin considerentele deciziei de casare, iar faptul că a ajuns la o altă soluţie, pe fond, decât cea dorită de pârâta-recurentă, nu echivalează cu o încălcare a dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul-reclamant arată, sub un prim aspect, că instanţa de apel nu a aplicat greşit normele juridice din materia cărţilor funciare.

Dimpotrivă, curtea de apel nu a considerat că sunt aplicabile normele juridice invocate de reclamantul-apelant în materia cărţilor funciare, considerând că înscrierea din anul 1937 "nu poate face dovada proprietăţii actuale, respectiv după apariţia legilor fondului funciar". Cu alte cuvinte, curtea de apel a considerat că înscrierea veche în CF nu mai produce efecte - idee susţinută şi de recurentă - şi a judecat pricina pornind de la constatarea că intimatul-reclamant este doar un posesor.

Însă, chiar instanţa de recurs, prin decizia de casare, a dispus ca instanţa de apel să "unească" existenţa procesului-verbal de punere în posesie (emis în temeiul Legii nr. 18/1991) cu "faptul înscrierii, în cartea funciară nr. x Ucea din anul 1937, a dreptului de proprietate al reclamantului", astfel că instanţa de apel nu a putut nega o evidenţă juridică, respectiv că intimatul-reclamant a fost proprietarul terenului, cel puţin în trecut, această realitate făcând parte din acel "mănunchi de fapte concordante", care conturează existenţa unui interes legitim.

Mai arată şi că potrivit art. 65 alin. (2) din Regulamentul ANCPI din 2014:

"extrasul de carte funciară prezintă situaţia cadastral-juridică a imobilului, respectiv poziţiile active din cartea funciară la momentul întocmirii acestuia.", astfel că nu se pot elibera extrase CF fără utilitate, fără putere juridică.

În acest sens, invocă şi prevederile art. 77 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora "înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul unor acte ori fapte juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse anterior intrării în vigoare a C. civ. vor produce efectele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor acte ori, după caz, la data săvârşirii sau producerii acestor fapte, chiar dacă aceste înscrieri sunt efectuate după data intrării în vigoare a C. civ.."

Referitor la critica recurentei privitoare la greşita aplicare a prevederilor din C. civ. din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 1.349 si art. 1.359 C. civ., arată că motivele sunt doar formal circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Arată că, din dezvoltarea acestui motiv de casare, se observă că toate argumentele recurentei vizează situaţia de fapt: probleme privind posesia asupra terenului, inexistenţa unor "limite măsurabile şi dovedibile ale terenului", faptul că reclamantul nu ar şti exact "dimensiunea de la sol şi de la subsol ocupată de construcţiile şi instalaţiile" microhidrocentralei.

Practic, recurenta nu critică aplicabilitatea, în speţă, a art. 1.349 şi a art. 1.359 C. civ., ci felul în care au fost interpretate probele (înscrisuri, raport de expertiză) pe baza cărora s-a stabilit că reclamantul exercită posesia asupra terenului ocupat de microhidrocentrală, că are un interes legitim în a cere protecţia acestei posesii şi că are speranţa legitimă că va deveni proprietar în viitorul apropiat.

Cu alte cuvinte, argumentele aduse de către recurentă sunt de netemeinicie a hotărârii atacate, şi nu de nelegalitate.

Susţine intimatul-reclamant şi că lucrările cadastrale, necesare în vederea emiterii titlului de proprietate, au fost temporizate ca urmare a faptului că documentaţia pentru terenurile intimatului-reclamant trebuie integrată în documentaţia întregii UAT Ucea, pentru a se înscrie din oficiu toate imobilele din cadrul acestei unităţi administrativ-teritoriale în cărţi funciare noi.

În aceste condiţii, interesul intimatului-reclamant este legitim deoarece corespunde cerinţelor de drept material şi este previzibilă transformarea acestuia, în viitorul apropiat, într-un drept subiectiv pe deplin conturat (dreptul de proprietate).

Arată că susţinerile recurentei-pârâte despre strategia juridică pe care ar fi trebuit să o adopte reclamantul şi afirmaţiile privind eventuale conflicte ce se vor genera în viitor nu se încadrează în niciun motiv de recurs, astfel cum sunt prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Expunând situaţia factuală, referitoare la notificarea repetată a recurentei-pârâte de către intimatul-reclamant înainte de declanşarea prezentului litigiu şi a existenţei, anterior, a unui contract de constituire a unui drept de servitute între intimatul-reclamant şi societatea C. S.R.L., susţine că recurenta-pârâtă cunoştea că pe terenul pe care voiau să îl folosească sunt şi "proprietari particulari".

În aceste condiţii, se conturează foarte clar atât fapta ilicită a recurentei-pârâte, cât şi vinovăţia acesteia, prin ocuparea fără drept şi gratuită a terenului, deşi avea suficiente informaţii pentru a conştientiza că instalaţii ale microhidrocentralei sunt amplasate pe terenul composesoratului.

De asemenea, este cert că în patrimoniul composesoratului s-a produs prejudiciul constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului.

Terenul a fost identificat şi delimitat în mod repetat, astfel cum rezultă din Procesul-verbal de punere în posesie nr. x/16.03.2007 şi din Procesul-verbal de punere în posesie nr. x/04.10.2021, al căror conţinut este concordant.

În data de 22.08.2023, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin intermediul căreia a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatul-reclamant.

În aceeaşi dată recurenta-pârâtă a depus şi note scrise, prin intermediul cărora a depus la dosarul cauzei o serie de înscrisuri în susţinerea cererii de recurs.

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 30 octombrie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat în cauză şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 5 martie 2025. Totodată, s-a reţinut că vor fi avute în vedere şi puse în discuţia contradictorie a părţilor criticile deduse judecăţii prin motivele de recurs, astfel: (i) criticile privind încălcarea prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., ca efect al nerespectării considerentelor şi îndrumărilor obligatorii ale deciziei de casare, sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în măsura în care nu aduc în discuţie "reţinerea unei situaţii eronate pe fondul cauzei", aspect de temeinicie incompatibil cu exerciţiul dreptului la recurs, cale extraordinară de atac ce nu permite verificarea cadrului factual (atribut recunoscut exclusiv instanţelor devolutive); (ii) criticile privind greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1.349 alin. (1), a art. 1.359 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în condiţiile în care deduc, spre analiză, aspecte de nelegalitate referitoare la dezlegările instanţei de apel în raport cu noţiunea juridică de "interes legitim" (din perspectiva prevederilor art. 1.359 C. civ.), respectiv a celei de "speranţă legitimă de dobândire a unui drept de proprietate" (astfel cum degajă aceasta din jurisprudenţa instanţei de contencios european), fără însă a supune dezbaterii aspecte de temeinicie (precum cele referitoare la limitele terenului în discuţie, la procesele-verbale de punere în posesie emise în favoarea intimatului-reclamant şi la expertiza tehnică judiciară specialitatea topografie efectuată în cauză), ce sunt excluse controlului judiciar al instanţei de recurs.

De asemenea, s-a reţinut că restul criticilor formulate de recurentă nu privesc legalitatea hotărârii atacate şi nu pot fi supuse controlului în prezenta cale de atac.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin raportare la lucrările dosarului şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

- Printr-o primă critică de nelegalitate, circumscrisă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat nerespectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd obligativitatea ca în rejudecare să fie respectate problemele de drept dezlegate de instanţa de casare. Astfel, în opinia părţii, instanţa de apel avea obligaţia de a analiza ce efect produce existenţa unui proces-verbal de punere în posesie coroborat cu existenţa înscrierii în cartea funciară din x a dreptului de proprietate al reclamantului, ce efect produce lipsa titlului de proprietate în acest context de ansamblu şi care sunt motivele/circumstanţele pentru care nu a fost emis încă titlul de proprietate, iar rezultatul acestei analize să stabilească dacă există un interes legitim al reclamantului care să conducă la admiterea cererii de chemare în judecată.

Critica este nefondată.

Prin decizia de casare nr. 854/14.04.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, instanţa de recurs, constatând că, în soluţionarea acţiunii reclamantului pentru acordarea unor despăgubiri civile pentru lipsa de folosinţă, instanţele de fond au analizat pricina exclusiv din perspectiva art. 555 C. civ., fără a cerceta cauza şi prin raportare la celălalt temei juridic invocat de reclamant ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, a trimis cauza spre rejudecare pentru a se da o dezlegare concretă şi particulară raportului juridic dedus judecăţii, din perspectiva art. 1349 C. civ., deci a existenţei cel puţin a unui interes legitim pe care reclamantul şi-ar putea întemeia acţiunea în răspundere civilă delictuală împotriva pârâtei, urmând a se analiza "dacă existenţa unui proces-verbal emis în baza unei hotărâri date de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 prin care s-a constatat că terenurile forestiere solicitate se identifică în C.F. nr. x Ucea de Sus, cu suprafaţa de 592,80 ha pădure, pentru Composesoratul de pădure "A. şi Boieri - Ucea de Sus", unite cu faptul înscrierii, în cartea funciară nr. x a comunei Ucea din anul 1937, a dreptului de proprietate al reclamantului, chiar în absenţa emiterii unui titlu de proprietate, demers administrativ ale cărei circumstanţe, de asemenea, nu au fost analizate şi elucidate, reprezintă un mănunchi de fapte suficient de concordante ce s-ar putea înscrie în sfera interesului legitim, analizat din perspectiva dreptului substanţial, şi poate determina dobândirea unui drept de creanţă, pentru pretinsa utilizare, gratuită şi fără titlu, a acestui teren de către pârâtă."

Astfel, s-a stabilit ca, în rejudecare, instanţa de apel să cerceteze existenţa unui "interes legitim pe care reclamantul şi-ar putea întemeia acţiunea în răspundere civilă delictuală împotriva pârâtei", respectiv "speranţa legitimă de dobândire a unui drept de proprietate de către aceasta".

Pentru a răspunde criticii formulate, se observă că recurenta a invocat omisiunea instanţei de apel cu privire la trei aspecte: (i) de a analiza efectul produs de existenţa procesului-verbal de punere în posesie coroborat cu înscrierea din cartea funciară din anul 1937 pe numele reclamantului, (ii) de a analiza efectul produs de lipsa titlului de proprietate şi (iii) de a cerceta de ce nu a fost emis titlul de proprietate pe numele reclamantului.

În principal, se reţine că circumstanţele pentru care nu a fost încă emis titlul de proprietate nu au relevanţă în cauză raportat la obiectul litigiului şi la limitele rejudecării cauzei stabilite prin decizia de casare.

Cu privire la celelalte două aspecte pretins neanalizate de către instanţa de apel, contrar criticilor recurentei, din cuprinsul deciziei recurate reiese cu evidenţă că instanţa de apel a efectuat cercetări pentru a lămuri relevanţa actelor provizorii deţinute de reclamant, reţinând că deşi partea nu deţine un titlu de proprietate, demersurile efectuate în consolidarea dreptului de proprietate sunt în derulare, aşa cum rezultă din Hotărârea Hotărârea nr. 153/2007, emisă de Comisia Judeţeană Braşov de Aplicare a legilor fondului funciar şi din procesul-verbal de punere în posesie nr. x/15.03.2007.

Astfel, a analizat ce presupune existenţa procesului-verbal de punere în posesie coroborat cu înscrierea în cartea funciară pe numele reclamantului din anul 1937, conchizând că din aceste înscrisuri, alături de celelalte demersuri efectuate de reclamant în vederea redobândirii dreptului de proprietate, chiar dacă nu echivalează cu titlul de proprietate emis în temeiul legilor speciale, reiese că reclamantul justifică un interes legitim în protecţia posesiei terenului al cărui proprietar a fost în anul 1937 şi a cărui reconstituire a dreptului de proprietate o urmăreşte şi care se află în stadiul actelor provizorii de stabilire a dreptului de proprietate.

Faţă de cele arătate, nu se poate reţine încălcarea a art. 501 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a respectat dezlegările şi îndrumările instanţei de casare, astfel încât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

- Nefondată este şi critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) şi art. 1359 C. civ., precum şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin care se deduc spre analiză critici cu privire la dezlegările instanţei de apel în raport de noţiunea de juridică de interes legitim (din perspectiva art. 1359 C. civ.), respectiv a celei de speranţă legitimă de dobândire a unui drept de proprietate (astfel cum degajă aceasta din jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului).

Potrivit art. 1349 C. civ., orice persoană are îndatorirea să nu aducă atingere, prin acţiunile sau inacţiunile sale, drepturilor şi intereselor legitime ale altor persoane. Sintagma interese legitime, chiar dacă nu se referă la un drept subiectiv propriu-zis, vizează situaţii de fapt sau de drept protejate de lege care merită recunoaştere şi ocrotire juridică; în alţi termeni, interesul legitim nu presupune un drept clar definit, dar reprezintă o situaţie rezonabilă prin care partea urmăreşte realizarea unei valori recunoscute de ordinea de drept.

În afara existenţei unei fapte ilicite, pentru a putea angaja răspunderea delictuală pentru fapta proprie, aşa cum este reglementată în art. 1349 coroborat cu art. 1357-1371 C. civ., mai este necesară şi producerea unei pagube. Repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea unui interes legitim, consacrată legislativ prin dispoziţiile art. 1359 C. civ., prevede că autorul faptei ilicite este obligat să repare paguba creată atunci când aceasta este urmarea atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios, iar, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv.

În cauză, prin acţiunea formulată, chiar dacă reclamantul nu s-a putut prevala de un titlu de proprietate emis în favoarea sa, totuşi a justificat un interes legitim în protejarea posesiei terenului al cărui proprietar a fost anterior, ceea ce a determinat analiza de către instanţa de apel a îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Lipsa titlului de proprietate al reclamantului nu putea determina respingerea acţiunii în răspundere civilă delictuală, în condiţiile în care pentru valorificarea unui drept de creanţă nu este necesar să existe un drept de proprietate, fiind suficient ca partea să justifice un interes legitim la protecţia posesiei terenului în litigiu pentru care a efectuat demersuri de reconstituire a dreptului de proprietate, demersuri ce s-au reţinut de către instanţa de apel a fi în derulare (în stadiul actelor provizorii de reconstituire, respectiv adeverinţă tip de proprietate şi proces-verbal de punere în posesie) conform înscrisurilor de la dosar şi care creează o speranţă legitimă pentru reclamant în sensul dobândirii, în viitorul apropiat, a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.

Totodată, nu se poate reţine, aşa cum pretinde recurenta, că lipsa interesului legitim reiese din cuprinsul deciziei recurate care nu a obligat pârâta şi la plata în viitor a lipsei de folosinţă, întrucât instanţa de apel a precizat de ce nu poate fi acordată contravaloarea "pe viitor" a lipsei de folosinţă, în sensul că acesta nu poate fi cuantificat decât până la momentul efectuării expertizei, chiria unui astfel de imobil fiind variabilă în fiecare lună, aşa cum rezultă din lucrarea de expertiză.

În ceea ce priveşte critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se observă că însăşi instanţa de casare a reţinut că din perspectivă convenţională, în domeniul de aplicare a acestui articol sunt incluse nu numai bunurile actuale, ci şi speranţa legitimă de dobândire a unui drept de proprietate sau o valoare patrimonială suficient de determinată, pentru a fi protejată pe acest tărâm. S-a mai reţinut că în fiecare cauză este necesar să se examineze dacă circumstanţele particulare, considerate în ansamblu, îl transformă pe reclamant în titular al unui interes substanţial, protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Plecând de la aceste statuări şi având în vedere situaţia de fapt stabilită în mod definitiv prin coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză, instanţa de apel a conchis în mod corect că, privitor la dreptul de creanţă pretins pentru lipsa de folosinţă, reclamantul deţine un interes legitim, care este echivalent cu o speranţa legitimă, în sensul prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană.

În acest context, se reţine că reclamantul se poate prevala de un bun şi de o speranţă legitimă, în sensul prevederilor convenţionale, întrucât chiar dacă procedura de reconstituire nu a fost încă finalizată cu emiterea titlului de propritetate asupra terenului pentru care cere lipsa de folosinţă, are speranţa recunoaşterii dreptului de proprietate care nu a putut fi exercitat timp îndelungat. Aceasta, întrucât din CF vechi nr. x Ucea de Sus reiese că reclamantul a avut ca calitatea de proprietar al terenurilor pe care se află construcţiile pârâtei, iar din Hotărârea nr. 153/2007 emisă de Comisia judeţeană Braşov de aplicare a legilor fondului funciar şi din procesul-verbal de punere în posesie nr. x/15.03.2017 reiese dovada aflării în curs de derulare a procedurilor legale pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.

Prin raportare la situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că, prin decizia civilă recurată, s-a reţinut în mod corect că, deşi reclamantul nu are dreptul de proprietate consolidat, are totuşi o speranţă legitimă în acelaşi sens, bazată pe o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, astfel că este legală soluţia de admitere a acţiunii în răspundere civilă delictuală.

- În continuare, se constată că, aşa cum s-a reţinut prin încheierea de admitere în principiu, susţinerile referitoare la lipsa efectuării, de către intimatul-reclamant, a anumitor demersuri juridice în vederea realizării dreptului de proprietate asupra terenului (inclusiv trimiterile la Decizia nr. 1/1997 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii) şi la eventualele conflicte juridice dintre părţile litigante şi terţi au un caracter formal şi nu deduc judecăţii aspecte concrete de nelegalitate în raport cu considerentele deciziei atacate.

- Nici criticile privind greşita aplicare, de către instanţa de apel, a condiţiilor răspunderii civile delictuale nu sunt subsumabile motivului de recurs invocat, întrucât recurenta nu indică, în concret, normele de drept material pretins a fi interpretate sau aplicate greşit de către instanţa de apel şi nici nu dezvoltă o argumentaţie juridică care să permită încadrarea susţinerilor în prevederile art. 488 C. proc. civ., ci se limitează la a invoca, şi de această dată, în susţinerea criticii formulate, doar aspecte de temeinicie (referitoare la "delimitarea" terenului) şi de probatoriu (contractul de concesiune nr. x/09.03.2009 încheiat cu Consiliul Local Ucea), chestiuni care nu pot face obiectul reevaluării în calea extraordinară de atac a recursului.

- Nici simpla indicare a prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 nu este în măsură să atragă incidenţa motivului de recurs invocat, din moment ce acest text de lege stabileşte opozabilitatea faţă de terţi a înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, în timp ce limitele judecăţii din litigiul pendinte, astfel cum au fost stabilite prin decizia de casare, sunt reprezentate de cercetarea existenţei unui "interes legitim pe care reclamantul şi-ar putea întemeia acţiunea în răspundere civilă delictuală împotriva pârâtei", respectiv de "speranţa legitimă de dobândire a unui drept de proprietate de către aceasta".

Totodată, recurenta face trimitere, în mod formal, şi la dispoziţiile art. 12 alin. (1)-(3) din Legea nr. 123/2012 (al căror conţinut îl redă în cuprinsul memoriului de recurs, fără însă a dezvolta critici de nelegalitate), text de lege în raport cu care instanţa de apel, reţinând dezlegările obligatorii ale instanţei de recurs în ceea ce priveşte temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, a statuat în sensul că "nu poate analiza incidenţa în cauză a Legii nr. 123/2012", considerente intrate sub autoritate de lucru judecat, ca efect al necontestării lor.

- Nici susţinerea referitoare la greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 nu poate fi încadrată în motivul de recurs invocat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), fiind, la rândul său, formal invocată, din moment ce recurenta se limitează la a susţine că "înscrierea în cartea funciară din x a dreptului de proprietate al Composesoratului (drept pierdut între timp şi nereconstituit până la data formulării cererii de recurs) a produs efecte constând în admiterea cererii de chemare în judecată, deşi, conform legii, nu mai putea produce niciun efect", respectiv că acesteia "i s-au conferit efecte similare situaţiei în care ar fi putut face dovada proprietăţii actuale".

Or, prin decizia recurată, instanţa de apel, analizând cadrul factual (respectiv că "apelantul-reclamant a avut, în anul 1937, calitatea de proprietar al terenurilor pe care se află construcţiile intimatei, aşa cum rezultă din CF vechi nr. x Ucea de Sus"), a reţinut chiar contrariul celor afirmate de către recurentă, respectiv că "această înscriere nu poate face dovada proprietăţii actuale" (pentru ca ulterior să stabilească efectele juridice pe care actele emise în favoarea intimatului-reclamant, ca efect al "demarării demersurilor pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu", o au în raport cu pretenţiile deduse judecăţii).

- Nici critica prin care recurentul susţine că puteau fi cerute relaţii de la autorităţile competente în vederea analizării circumstanţelor pentru care nu a fost emis titlul de proprietate nu poate fi primită raportat la dispoziţiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cu care părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii, mai ales că recurenta-pârâtă a beneficiat de apărare calificată în cauză, iar rolul activ al judecătorului nu poate înlocui implicarea însăşi a părţii în exercitarea propriilor obligaţii procesuale prevăzute de art. 254 C. proc. civ.

Drept urmare, cum aceste critici nu au corespondent în conţinutul deciziei atacate, ele nu sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Cu privire la extrasul de carte funciară actualizat, depus în recurs de către recurentul-pârât, nu are relevanţă în cauză din perspectiva motivelor de recurs cărora li se circumscrie prezentul control de legalitate.

Pentru aceste considerente, constatând caracterul nefondat al criticilor formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 213/Ap din data de 14 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

În raport cu soluţia pronunţată, având în vedere că intimatul-reclamant a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată şi a făcut dovada acestei solicitări cu documente justificative potrivit art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea şi, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON, reprezentând onorariu de avocat, în favoarea intimatului-reclamant A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 213/Ap din data de 14 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON, reprezentând onorariu de avocat, în favoarea intimatului-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 martie 2025.