Tort liability for fiscal debts: impact of statutory tax amnesty on administrative fault and res judicata of penal acquittal

Şedinţa publică din data de 4 martie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 23 octombrie 2019, reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, a chemat în judecată pe pârâţii A. şi societatea B. S.R.L., prin lichidator C., solicitând obligarea primului, în calitate de administrator al societăţii B. S.R.L., în solidar cu aceasta, în calitate de parte responsabilă civilmente, la plata sumei de 21.227.712 RON, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului general consolidat al statului, respectiv obligarea pârâtului A. la plata sumei de 14.823.899 RON, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului general consolidat al statului, în calitate de administrator al societăţii D. S.R.L., prin faptele pentru care a fost cercetat în dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, cu plata accesoriilor conform dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, calculate de la scadenţă până la data plăţii efective.

La data de 05.06.2020, reclamanta a depus la dosar precizare de acţiune, prin care a arătat că acţiunea în răspundere civilă delictuală a fost formulată împotriva pârâţilor A., B. S.R.L. şi D. S.R.L.

La data de 31.10.2023, reclamanta a depus o nouă precizare de acţiune, arătând că îşi menţine cererea de chemare în judecată faţă de pârâtul A. şi că renunţă la judecată faţă de pârâtele B. S.R.L. şi D. S.R.L., având în vedere faptul că faţă de cele două societăţi a fost închisă procedura insolvenţei.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Arad.

Prin sentinţa civilă nr. 268/27.12.2023 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2019 a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâtul A..

Reclamanta a fost obligată să plătească pârâtului cheltuieli de judecată de 2.500 RON.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român solicitând schimbarea sentinţei civile atacate, în sensul admiterii acţiunii.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.

Prin decizia civilă nr. 119 din 07 mai 2024, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinţei civile nr. 268/27.12.2023 pronunţate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul pârât A..

A fost obligată apelanta să plătească intimatului suma de 9450 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză.

Împotriva deciziei Curţii de Apel Timişoara a declarat recurs recurenta reclamantă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român.

5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 01 iulie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris .

Cererea de recurs formulată de reclamantă a fost comunicată pârâtului A. la datele de 20 şi 30 august 2024, conform dovezilor de înmânare de la dosarul de recurs.

La data de 27 septembrie 2024, intimatul-pârât A. a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de reclamantă, aceasta fiind comunicată recurentei-reclamante la datele de 07 şi 17 octombrie 2024 .

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de pârât.

6. Motivele de recurs.

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., susţine că analizarea aplicării prevederilor Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţiuni fiscale revine organelor fiscale competente, din oficiu, şi nu este în atributul instanţei de judecată, care de altfel nici măcar nu a fost învestită a soluţiona dacă societatea este îndreptăţită sau nu să beneficieze de aplicarea prevederilor Legii nr. 209/2015, obiectul prezentului dosar fiind acţiune în răspundere civilă delictuală formulată de DGRFP Timişoara - AJFP Arad în reprezentarea Statul Român şi nu o acţiune în contencios formulată de pârât în vederea anulării obligaţiilor fiscale prevăzute la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 209/2015.

Susţine că, prin această soluţie, atribuţiile judecătoreşti au fost depăşite de instanţă, în sensul că, potrivit art. 5 din acelaşi act normativ, "anularea obligaţiilor fiscale prevăzute la art. 1-4 se efectuează din oficiu de către organul fiscal competent, prin emiterea unei decizii de anulare a obligaţiilor fiscale, care se comunică contribuabilului".

Mai susţine şi că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1 din OPANAF nr. 2202/2015 pentru aprobarea procedurilor de anulare a obligaţiilor fiscale ce fac obiectul prevederilor Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale şi al Legii nr. 225/2015 privind anularea contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru anumite categorii de persoane fizice.

Prin motivul de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţine că instanţa de apel interpretează greşit dispoziţiile Legii nr. 209/2015 deoarece legea nu anulează datoria vizată de apelantă, ci aceasta doar îndrumă organele fiscale să analizeze deciziile de impunere emise în sarcina societăţilor comerciale şi, în măsura în care consideră că sunt aplicabile facilităţile fiscale dispuse, abia atunci vor proceda la anularea obligaţiilor fiscale conform OPANAF nr. 2202/2015.

Subliniază faptul că în speţă, în ceea ce priveşte B. S.R.L. şi D. S.R.L., organele de inspecţie fiscală au apreciat că situaţia acestora nu întruneşte condiţiile pentru beneficia de dispoziţile Legii nr. 209/2015.

Menţionează că societăţile menţionate nu au sesizat niciodată instanţa de judecată că au fost nedreptăţite prin neaplicarea faţă de ele a facilităţilor fiscale prevăzute de Legea nr. 209/2015, astfel că în speţă Curtea de Apel nu poate reţine aplicarea prevederilor acestei legi atâta timp cât nu a fost învestită cu soluţionarea unei astfel de cereri, obiectul prezentei cauze fiind răspunderea delictuală.

Prin motivul de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. se susţine că hotărârea dată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul penal are autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte calificarea obligaţiilor datorate ca fiind drepturi salariale şi nu diurne, cum greşit le recalifică Curtea de Apel Timişoara.

Instanţa de apel face confuzie între prevederile Legii nr. 209/2015 care se referă la diurne şi obligaţiile fiscale de natură salarială care nu intră în sfera de aplicare a acestui act normativ. Instanţa penală a stabilit în mod concret faptul că obligaţiile fiscale datorate de societate sunt de natură salarială şi nu diurne astfel că, în speţă, nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 209/2015.

Această hotărâre judecătorească definitivă pe care Curtea de Apel Timişoara a ignorat-o şi a încălcat-o are autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte calificarea obligaţiilor datorate ca fiind drepturi salariale şi nu diurne, cum greşit le recalifică Curtea de Apel Timişoara.

Recurenta a considerat că menţiunea instanţei că nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei deoarece obligaţia a fost considerată ca absentă faţă de exonerarea societăţilor prin lege de la plata sumelor respective, nu poate fi luată în considerare atâta timp cât nu s-a făcut dovada ştergerii acestor datorii de către organele AJFP Arad, decizia fiind bazată pe simpla presupunere a instanţei că cele două societăţi beneficiază de anularea obligaţiilor fiscale în speţă.

Cu toate că în dosarul penal Curtea de Apel Timişoara a dispus achitarea inculpatului, arătând că fapta săvârşită nu are caracter penal a lăsat nesoluţionată latura civilă arătând că "este indiscutabil că sumele acordate angajaţilor detaşaţi în Germania au natură salarială, acest lucru rezultând clar din analizarea depoziţiilor martorilor audiaţi în faza de urmărire penală cât şi în faţa instanţei, fiind plătite din conturile de salarii ale celor două societăţi în conturile de salarii ale fiecărui angajat, în funcţie de activitatea prestată de fiecare, fără a exista un contract de muncă în euro şi fără a se întocmi state de plată" (pag. 35 alin. (1) din decizia penală nr. 899/23.09.2019).

Prin motivul de recurs aferent art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţine că, în ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală, cu toate că s-a reţinut că este admisibilă o astfel de cerere, Curtea de Apel Timişoara nu analizat în niciun fel condiţiile prevăzute de art. 1357-1359 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv existenţa unui prejudiciu cert, acesta să nu fi fost recuperat încă, să fie direct şi actual, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes, încălcând în acest fel dispoziţiile pct. 6 art. 488 C. proc. civ.

Arată că instanţa de apel nu a analizat condiţiile prevăzute de art. 1357 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Instanţa nu a analizat existenţa unui prejudiciu, care rezulta din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în cursul urmării penale şi al judecăţii, prejudiciul total fiind stabilit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad în faza de cercetare penală, prin expertiza fiscală întocmită în cauză.

Cu privire la existenţa unei fapte ilicite, instanţa de apel a ignorat cele stabilite de instanţa penală în sensul că veniturile sunt de natură salarială, constatându-se astfel că s-au încălcat prevederi fiscale. Recurenta a descris pe larg faptele din care, în opinia sa, rezulta săvârşirea faptei ilicite.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinarea depusă de pârâtul A., Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acesteia, urmând a o respinge, având în vedere că în cuprinsul recursului se decelează critici care pot fi încadrate în punctele 4, 6, 7 şi 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cum ar fi depăşirea atribuţiilor judecătoreşti de către instanţa de apel, nemotivarea deciziei sub aspectul neanalizării dispoziţiilor art. 1357-1359 C. civ., încălcarea autorităţii de lucru judecat şi interpretarea greşită a prevederilor Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale.

În situaţia expusă, nu poate fi primită apărarea intimatului - pârât vizând neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., având ca finalitate anularea recursului pe temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În aplicarea acestei norme de drept procesual, sancţiunea nulităţii căii de atac intervine numai în situaţia în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege.

Prin urmare, sancţiunea priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., urmând a nu fi primite criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate.

Prin motivul de recurs încadrat de recurenta reclamantă în ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., aceasta a invocat faptul că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti prin analizarea aplicării prevederilor Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţiuni fiscale şi art. 1 din OPANAF nr. 2202/2015, întrucât operaţiunea menţionată ar reveni organelor fiscale competente, din oficiu, şi nu este în atributul instanţei de judecată. A mai susţinut că instanţa nu a fost investită să soluţioneze dacă societatea este îndreptăţită sau nu să beneficieze de aplicarea acestor prevederi, raportat la obiectul dosarului, care este acţiune în răspundere civilă delictuală, iar nu o acţiune în contencios formulată de pârât în vederea anulării obligaţiilor fiscale prevăzute la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 209/2015.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. are în vedere situaţia în care, prin hotărârea recurată, instanţa a depăşit atribuţiile autorităţii judecătoreşti, intrând în cele ale autorităţii legislative sau executive.

Acest motiv de casare, care este de ordine publică, poate fi invocat în situaţii precum acelea în care instanţa judecătorească săvârşeşte un act pe care numai organ al puterii legislative sau al puterii executive îl poate face, aplică norme juridice abrogate, tăgăduieşte orice valoare unui text care are forţă legală, aplică o lege înainte de intrarea ei în vigoare, îl critică pe legiuitor în cuprinsul hotărârii sau face presiuni asupra lui, se pronunţă pe cale de dispoziţii generale sau creează norme juridice pe care le aplică în speţa respectivă.

Înalta Curte constată că niciuna dintre aceste ipoteze nu se regăseşte în cauza de faţă, cum, de altfel, nici dezvoltarea motivelor de recurs în acest sens nu pot fi circumscrisă acestei dispoziţii legale.

Astfel, recurenta reclamantă a indicat în mod concret drept depăşire a atribuţiilor autorităţii judecătoreşti de către instanţa de apel faptul că instanţa a aplicat în cauză prevederile Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţiuni fiscale şi art. 1 din OPANAF nr. 2202/2015, atribuţie care ar reveni organelor fiscale competente.

Or, în cauză, reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune întemeiată pe dreptul comun privind răspunderea civilă delictuală, ceea ce a generat obligaţia instanţei astfel învestite să analizeze condiţiile pe care legea civilă pe instituie pentru angajarea tipului de răspundere indicat.

În virtutea rolului judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., acesta are "îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc".

Se observă că situaţia de fapt învederată în cererea de chemare în judecată este cea care a determinat aplicarea Legii nr. 209/2015 de către instanţă, reclamantul arătând că fapta ilicită constă în ascunderea sursei impozabile - veniturile în euro ale angajaţilor detaşaţi în străinătate, fiind invocată încălcarea legii fiscale şi nerespectarea de către intimatul pârât a obligaţiei de a reţine şi vira către bugetul Statului Român contribuţiile sociale raportat la veniturile salariale plătite. Mai este de observat că incidenţa legii menţionate a fost invocată în apărare prin întâmpinarea formulată de către pârât.

Instanţa de apel a analizat situaţia de fapt şi a reţinut, pe de o parte, că sursa de impunere nu a fost ascunsă, iar fapta de natură omisivă s-a născut în mod eventual după recalificarea veniturilor ca având natură salarială, de către organele competente care au efectuat verificări.

Instanţa de apel a reţinut că "prin Legea nr. 209/2015 legiuitorul a avut în vedere ca toate interpretările izvorâte din legislaţia fiscală şi de dreptul muncii aplicabilă până la 30 iunie 2015 care ar putea crea o povară fiscală insuportabilă în sarcina contribuabilului să fie eliminate, iar obligaţiile fiscale astfel stabilite şi care contravin practicii fiscale din ultimii 25 de ani, să fie anulate. Concomitent, legiuitorul a procedat şi la o clarificare a legislaţiei în materie".

Aşadar, în cauză, instanţa şi-a exercitat rolul său în activitatea de înfăptuire a justiţiei: stabilirea situaţiei de fapt în baza probelor administrate, identificarea normelor de drept substanţial incidente situaţiei de fapt respective şi stabilirea efectelor juridice pe care acestea le produc.

Astfel, instanţa a procedat, în limitele învestirii sale, la analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale, ea fiind obligată să stabilească existenţa unei fapte ilicite şi a prejudiciului, nefiind în discuţie operaţiunea de anulare a obligaţiilor fiscale care se efectuează din oficiu de către organul fiscal competent, conform art. 5 din Legea nr. 209/2015.

În contextul expus, Înalta Curte constată că aprecierea instanţei în sensul că, raportat la situaţia de fapt reţinută, este aplicabil un anumit text de lege, nu poate fi considerată ca reprezentând o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, întrucât instanţei îi revine atribuţia de interpretare şi aplicare a legii, nefiind, astfel, incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Având a analiza motivul de recurs aferent art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că s-a invocat de către recurenta reclamantă lipsa analizei condiţiilor prevăzute de art. 1357-1359 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală şi aprecierea greşită că aceste condiţii nu ar fi îndeplinite în cauză.

Motivele de recurs, astfel expuse, au caracter nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, "expunerea situaţiei de fapt reţinută pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să fie clară şi precisă, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările părţilor şi să conducă, în mod logic şi convingător, la soluţia cuprinsă în dispozitiv. Obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti este prevăzută în scopul bunei administrări a justiţiei şi întăririi încrederii justiţiabililor în actul de justiţie, precum şi pentru a da instanţelor ierarhic superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (de exemplu, hotărârea Perez împotriva Franţei, paragraful 80; hotărârea Albina împotriva României, paragraful 30).

Ca atare, obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti presupune realizarea unui silogism logic, de natură a explica soluţia pronunţată, ceea ce nu înseamnă a oferi un răspuns exhaustiv la toate argumentele părţilor, ci doar la argumente principale, care, prin conţinutul lor, sunt susceptibile să influenţeze soluţia.

Contrar susţinerilor reclamantei, Înalta Curte constată că instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale.

Astfel, Curtea de Apel Timişoara a constatat că reclamanta s-a prevalat de două fapte ilicite; "ascunderea sursei impozabile, urmată de încălcarea legii fiscale, mai exact, nu a fost respectată de către intimatul pârât obligaţia de a reţine şi vira către bugetul Statului Român contribuţiile sociale raportat la veniturile salariale plătite în perioada ianuarie 2010 - decembrie 2013 de către S.C. B. S.R.L. şi în perioada august 2011 - decembrie 2013 de către S.C. D. SRL".

Instanţa de apel a reţinut că prima faptă are natură comisivă, dar ea a fost înlăturată în cauza penală, aşa cum se arată în decizia nr. 158/10.05.2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. x/2019, în care s-a soluţionat cererea de recurs formulată de reclamantă faţă de măsura suspendării judecăţii în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014.

De asemenea, instanţa de apel a avut în vedere "considerentele deciziei penale nr. 899 din 23.09.2019 a Curţii de Apel Timişoara prin care intimatul pârât a fost achitat, considerente în care se arată că nu au fost îndeplinite elementele laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală deoarece, în contabilitatea celor două societăţi, veniturile angajaţilor detaşaţi în străinătate au fost evidenţiate, iar neplata obligaţiilor către bugetul statului nu s-a făcut prin ascunderea veniturilor impozabile. Prin hotărârea penală se reţine că obligaţia societăţilor B. şi D., de înregistrare a bunului ori a sursei impozabile a fost îndeplinită, nefiind îndeplinită obligaţia declarării acestora ca fiind salarii, cu toate obligaţiile ce decurg din lege, respectiv plata unor contribuţii, însă aspectul referitor la neplata obligaţiilor fiscale către Statul Român a rezultat ca urmare a recalificării naturii sumelor înregistrate deja în contabilitate recalificare care s-a făcut de organul fiscal".

Instanţa de apel a analizat şi a doua faptă invocată, stabilind că aceasta are natură omisivă şi s-a născut în mod eventual după recalificarea veniturilor ca având natură salarială, de către organele competente care au efectuat verificări. Creanţa nu a fost realizată în procedura insolvenţei, deşi s-a acordat această posibilitate prin decizia civilă de recurs menţionată, astfel că a rămas de analizat acţiunea civilă aşa cum aceasta a fost formulată de reclamantă.

Instanţa de apel a apreciat ca fiind corecte susţinerile reclamantei în sensul că nu a formulat acţiunea în răspundere delictuală, nici în baza dispoziţiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 (actual art. 169 din Legea nr. 85/2014) sau în baza art. 25 alin. (2) din Legea nr. 307/2015 privind Codul de procedură fiscală, ci în baza dispoziţiilor art. 192-194 C. proc. civ., republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu dispoziţiile art. 1357-1359 C. civ., republicată, precum şi cu dispoziţiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

A mai subliniat că este real că respectiva creanţă are natură fiscală, dar realizarea ei nu poate avea loc exclusiv pe calea specială, ceea ce conduce la admisibilitatea acţiunii în răspundere civilă delictuală, raportat şi la considerentele Deciziei nr. 17/2015, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

În ceea ce priveşte vinovăţia, instanţa de apel a reţinut că "nu se poate antrena răspunderea pârâtului, pentru că şi dacă s-au recalificat aceste sume ca având natura salarială, cele două societăţi beneficiază de prevederile art. 2 din Legea nr. 209/2015". Aceasta întrucât, deoarece debitorii principali ai creanţei sunt două firme ce au fost iertate prin lege de datorie, nu se poate proceda la angajarea răspunderii reprezentantului acestora, "nemaiaflându-se în prezenţa vreunei fapte ilicite".

Instanţa a conchis că, raportat la argumentele expuse, nu mai este necesară analizarea celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, neîndeplinirea unui singur element fiind de natură a înlătura obligaţia de reparare a prejudiciului produs.

Aşadar, instanţa de apel a analizat în concret îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1357 C. civ., reţinând că nu există faptă ilicită, nu există vinovăţia pârâtului, neputând fi antrenată răspunderea sa.

Întrucât îndeplinirea celor patru condiţii prevăzute de art. 1357 C. civ. trebuie să fie realizată cumulativ, instanţa a concluzionat că, întrucât două condiţii nu sunt îndeplinite, nu mai este necesară analizarea celorlalte două.

În acest context, nu se poate reţine o lipsă a analizei şi argumentaţiei juridice a instanţei de apel. Aceasta a stabilit circumstanţele factuale ce interesează soluţionarea pricinii, în exercitarea controlului devolutiv realizat şi a realizat un examen al stării de fapt, pe baza probelor administrate în motivarea hotărârii, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. se susţine că hotărârea dată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul penal are autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte calificarea obligaţiilor datorate ca fiind drepturi salariale şi nu diurne, cum greşit le recalifică Curtea de Apel Timişoara.

Criticile de recurs, astfel formulate, sunt nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 28 C. proc. pen., de care s-a prevalat în motivare şi instanţa de apel, "hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite."

Prin decizia penală nr. 899/A din 23 septembrie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2018 a reţinut "Instanţa de apel constată că este indiscutabil că sumele acordate angajaţilor detaşaţi în Germania au natură salarială, acest lucru rezultând în mod clar din analizarea depoziţiilor martorilor audiaţi atât în faza de urmărire penală cât şi în faţa instanţei, fiind plătite din conturile de salarii ale celor două societăţi în conturile de salarii ale fiecărui angajat, în funcţie de activitatea prestată de fiecare, fără a exista un contract de muncă în euro şi fără a se întocmi state de plată, aceeaşi stare de fapt fiind reţinută şi de instanţa de fond".

Fără a se înlătura aceste constatări ale instanţei penale, în decizia instanţei de apel s-a reţinut "cu toate acestea, nu se poate antrena răspunderea pârâtului, pentru că, şi dacă s-au recalificat aceste sume ca având natura salarială, cele două societăţi beneficiază de prevederile art. 2 din Legea nr. 209/2015".

De asemenea, instanţa de apel a avut în vedere susţinerea reclamantului în sensul că instanţa penală a arătat că, pentru veniturile salariale, nu au fost achitate contribuţiile la fondurile asigurărilor sociale şi de sănătate, şomaj, etc care se plătesc în România, însă nu le-a acordat relevanţa dorită de parte, întrucât "obligaţia a fost considerată ca absentă în persoana intimatului pârât ca fost administrator faţă de exonerarea societăţilor prin lege de plata sumelor respective".

În această situaţie nu este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., nefiind încălcate dispoziţiile art. 28 din C. proc. pen., în condiţiile în care, pe de o parte, instanţa de apel a avut în vedere constatările instanţei penale în privinţa faptelor, iar, pe de altă parte a cercetat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legea civilă pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Prin motivul de recurs aferent prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 209/2015 de către instanţa de apel, întrucât legea nu ar anula datoria vizată de reclamantă, ci doar ar îndruma organele fiscale să analizeze deciziile de impunere emise în sarcina societăţilor comerciale şi, în măsura în care consideră că sunt aplicabile facilităţile fiscale dispuse, să procedeze la anularea obligaţiilor fiscale conform OPANAF nr. 2202/2015.

Criticile sunt nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale:

"(1) Se anulează diferenţele de obligaţii fiscale principale şi/sau obligaţiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă şi comunicată contribuabilului, ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizaţia primită pe perioada delegării şi detaşării de către angajaţii care şi-au desfăşurat activitatea pe teritoriul altei ţări, aferente perioadelor fiscale de până la 1 iulie 2015 şi neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi; (2) Organul fiscal nu recalifică sumele de natura celor prevăzute la alin. (1) şi nu emite o decizie de impunere în legătură cu o astfel de recalificare pentru perioadele anterioare datei de 1 iulie 2015".

Pentru stabilirea înţelesului unei prevederi legale, se poate recurge şi la metoda de interpretare istorico-teleologică, aceasta presupunând stabilirea sensului normei legale în funcţie de finalitatea urmărită de legiuitor, finalitate care poate rezulta inclusiv din expunerea de motive actului normativ.

În acest sens, instanţa de apel a constatat că, din expunerea de motive aferentă Legii nr. 209/2015, se arată că "măsurile de anulare mai sus propuse asigură premisele menţinerii în activitate a unor contribuabili pentru care au fost stabilite obligaţii fiscale de natura celor ce fac obiectul prezentei legi în cuantum mare şi prin recuperarea cărora s-ar putea ajunge la intrarea în insolvenţă/faliment a contribuabililor în cauză cu consecinţe sociale şi economice negative".

Astfel, textul de lege stabileşte beneficiarii "actului de clemenţă", legiuitorul fiind singurul în măsură să stabilească atât posibilitatea de exonerare de la plată a unor obligaţii fiscale de către anumite categorii de contribuabili, cât şi condiţiile în care se realizează această măsură fiscală.

În consecinţă, în mod corect instanţa de apel a avut în vedere incidenţa prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale, întrucât anularea respectivelor obligaţii fiscale a fost realizată ope legis, nefiind lăsată la aprecierea exclusivă a organului fiscal. Este de observat că, în privinţa problemei dificile a recalificării sumelor reprezentând indemnizaţia primită pe perioada delegării şi detaşării de către angajaţii care şi-au desfăşurat activitatea pe teritoriul altei ţări, şi implicit a stabilirii contribuţiei de asigurări sociale datorate de angajator pentru salariile realizate de personalul angajat şi detaşat în alte ţări comunitare, însuşi legiuitorul a simţit nevoia să intervină prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 209/2015, intrate în vigoare la 23 iulie 2015, anulând diferenţele de obligaţii fiscale stabilite ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizaţia primită pe perioada delegării şi detaşării de către angajaţii care şi-au desfăşurat activitatea pe teritoriul altei ţări.

În aceste coordonate de analiză a condiţiei existenţei unei fapte ilicite, este corectă concluzia instanţei de apel în sensul că, în situaţia în care "debitorii principali ai creanţei reprezentate de obligaţiile fiscale pretinse, contribuţiile la fondurile asigurărilor sociale, de sănătate, şomaj, etc pentru veniturile salariale achitate angajaţilor detaşaţi în Germania sunt două firme ce au fost iertate prin lege de datorie, rezultă că nu se poate angaja nici răspunderea reprezentantului acestora, nemaiaflându-se în prezenţa vreunei fapte ilicite".

Reţinând că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 119 din 7 mai 2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât A..

Cât priveşte cererea formulată de intimatul-pârât A. de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, aceasta urmează a fi admisă, recurenta-reclamantă aflându-se în culpă procesuală, dată fiind soluţia care urmează a se pronunţa asupra recursului declarat de acestea.

În consecinţă, în temeiul art. 453 coroborat cu art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român către intimatul-pârât A. la plata sumei de 6889 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat achitat de acesta conform chitanţei nr. x/11.11.2024 de la fila x, chitanţei nr. x/10.09.2024 de la fila x, precum şi cheltuieli de deplasare şi cazare potrivit dovezilor de la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 119 din 7 mai 2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât A..

Obligă recurenta-reclamantă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român la plata sumei de 6889 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-pârât A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 martie 2025.