Civil claim for tax arrears lacks proof of illicit act where penal audit reports are mere initiation documents

Şedinţa publică din data de 4 martie 2025

ÎNALTA CURTE asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 21 iunie 2023 sub nr. x/2023, reclamantul Statul Român - prin Ministerul de Finanţe - A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea, a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 834.171 RON compusă din 364.369 RON - impozit pe profit şi 469.802 RON - TVA potrivit sesizării penale nr. TLG-AIF nr. 3229/27.09.2016 şi a procesului-verbal nr. x/29.06.2016 înaintate de AJFP Tulcea către Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului de stat în dosarul penal nr. x/2016, urmând a se calcula şi obligaţiile fiscale accesorii în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală, de la data când obligaţia a devenit scadentă şi până la data executării integrale a plăţii.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Tulcea.

Prin sentinţa civilă nr. 1357 din 23 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii, a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamantul Statul Român - prin Ministerul de Finanţe - A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea, în contradictoriu cu pârâtul A., având ca obiect - acţiune în răspundere delictuală.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul Statul Român, solicitând schimbarea acesteia în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.

Prin decizia nr. 90/C din 23 aprilie 2024, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelul civil formulat de apelantul reclamant Statul Român - prin Ministerul de Finanţe - A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea, împotriva sentinţei civile nr. 1357 din data de 23.11.2023 pronunţate de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimatul pârât A..

A anulat sentinţa apelată şi, în rejudecare, a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză.

Împotriva deciziei Curţii de Apel Constanţa a declarat recurs reclamantul Statul Român - prin Ministerul de Finanţe - A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea.

5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 28 iunie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris .

Cererea de recurs a fost comunicată pârâtului A. la data de 30 august 2024, conform comunicării de la dosarul de recurs.

Intimatul-reclamant A. nu a formulat întâmpinare.

6. Motivele de recurs.

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul - reclamant Statul Român prin Ministerul de Finanţe - A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate cu consecinţa admiterii acţiunii.

Prin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei întrucât instanţa a reţinut că fapta ilicită pretinsă nu este dovedită, că adresa TLG AIF 3229/27.09.2016 şi procesul-verbal nr. TLG AIF 368595/26.09.2016 cu anexele acestuia nu constituie probe.

Arată că, în privinţa legalităţii sesizării penale nr. TLF-AIF 3229/27.09.2016, considerentele sentinţei se limitează doar la a menţiona prevederile art. 132 C. proc. civ., însă alin. (3) al respectivului text prevede că procesul-verbal reprezintă act de sesizare şi stă la baza documentaţiei de sesizare a organelor de urmărire penală.

Mai relevă şi dispoziţiile art. 349 alin. (2) şi art. 350 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, învederează că, în dosarul penal nr. x/2016, prin Ordonanţa de clasare din 08.05.2023, Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea a dispus clasarea cauzei pentru că a intervenit prescripţia răspunderii penale; instanţa penală este obligată să soluţioneze acţiunea civilă, însă o reglementare asemănătoare nu este prevăzută şi pentru cazul clasării cauzei ca urmare a prescripţiei răspunderii penale în faza de urmărire penală, condiţii în care, în speţă, acţiunea civilă a rămas nesoluţionată.

Prin urmare, atunci când fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constituie infracţiune potrivit legii penale (prescripţia răspunderii penale nu presupune inexistenţa faptei penale), situaţia se va răsfrânge şi asupra acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal în sensul că termenul de prescripţie al acţiunii civile nu va fi considerat împlinit.

În aceste împrejurări, apreciază că este justificată concluzia în sensul că soluţia din apel nu se sprijină pe considerente prin care să fie analizate actele de sesizare penală, în raport cu criticile şi apărările formulate şi normele de drept material incidente speţei, ci pe motive străine cauzei, fiind indicate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b), art. 14 alin. (6) şi art. 22 alin. (2) şi (6) C. proc. civ., care stabilesc obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra a ceea ce s-a cerut şi a arăta, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate şi a dispoziţiilor legale incidente, nedovedirea faptei ilicite pretinse cu consecinţa neaplicării dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ. în sensul antrenării răspunderii civile delictuale.

Opinează că, în hotărârea criticată, nu sunt reţinute argumentele prezentate de reclamantă şi anume că săvârşirea faptei ilicite se probează prin aspectele sesizate de organele de inspecţie fiscală ca urmare a inspecţiei fiscale efectuate, a existenţei faptei ilicite a cărei săvârşire a avut drept rezultat producerea unui prejudiciu bugetului general consolidat al statului în cuantumul estimat prin sesizarea penală nr. TLG-AIF 3229/27.09.2016.

A arătat că, prin Ordonanţa de clasare din data de 08 mai 2022 pronunţată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea în dosarul nr. x/2016, s-a dispus "clasarea cauzei faţă de suspectui A. cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen..".

Prin referatul cu propunerea de clasare din data de 13.04.2023, organul de cercetare penală din cadrul IPJ Tulcea SICE a constatat că, la această dată, a intervenit prescripţia faptelor, în lumina deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018 şi nr. 358/26.05.2022 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. şi a deciziei nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Susţine că au fost încălcate prevederile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 pentru combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare. Citează integral articolele 1349 şi 1357 C. civ.

Susţine că în cauză se probează săvârşirea unei fapte ilicite, prin aspectele sesizate de organele de inspecţie fiscală ca urmare a inspecţiei fiscale efectuate, fiind astfel dovedită fapta ilicită a cărei săvârşire a avut drept rezultat producerea unui prejudiciu bugetului general consolidat al statului în cuantumul estimat prin sesizarea penală nr. TLG-AIF 3229/27.09.2016.

Apreciază că instanţa de apel nu a analizat pe deplin solicitarea privind admiterea acţiunii în răspundere delictuală.

Invocă Decizia nr. 12 din 16 ianuarie 2019, pronunţată de secţia civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a hotărât că, "este admisibilă acţiunea întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală, chiar dacă are ca izvor juridic o creanţă bugetară, în condiţiile în care a rămas nesoluţionată acţiunea civilă ce fusese alăturată procesului penal în care reclamanta, autoritate publică, se constituise parte civilă pentru recuperarea prejudiciului adus bugetului general consolidat at statului, ce se presupunea a fi fost cauzat prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală."

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul reclamant a susţinut, în principal, că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei întrucât instanţa a reţinut că fapta ilicită pretinsă nu este dovedită, că adresa şi procesul-verbal din cauza penală cu anexele acestuia nu constituie probe. A mai susţinut că soluţia din apel nu se sprijină pe considerente prin care să fie analizate actele de sesizare penală, în raport cu criticile şi apărările formulate şi normele de drept material incidente speţei, ci pe motive străine cauzei.

Motivele de recurs, astfel expuse, au caracter nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, "expunerea situaţiei de fapt reţinută pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să fie clară şi precisă, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările părţilor şi să conducă, în mod logic şi convingător, la soluţia cuprinsă în dispozitiv. Obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti este prevăzută în scopul bunei administrări a justiţiei şi întăririi încrederii justiţiabililor în actul de justiţie, precum şi pentru a da instanţelor ierarhic superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (de exemplu, hotărârea Perez împotriva Franţei, paragraful 80; hotărârea Albina împotriva României, paragraful 30).

Ca atare, obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti presupune realizarea unui silogism logic, de natură a explica soluţia pronunţată, ceea ce nu înseamnă a oferi un răspuns exhaustiv la toate argumentele părţilor, ci doar la argumentele principale, care, prin conţinutul lor, sunt susceptibile să influenţeze soluţia.

În pofida susţinerilor recurentului reclamant, Înalta Curte constată că instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale.

Instanţa de apel, constatând că prima instanţă a respins în mod nelegal cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, în baza art. 480 alin. (3) C. proc. civ., a anulat sentinţa apelată şi, având în vedere că niciuna dintre părţi nu a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, a procedat ea însăşi la rejudecarea cauzei.

Instanţa de apel a avut în vedere prevederile art. 1349 şi art. 1357 alin. (1) C. civ. dar şi cele ale art. 249 C. proc. civ., în aplicarea cărora a concluzionat că nu s-a probat săvârşirea unei fapte ilicite. Instanţa a constatat că urmărirea penală a avut ca obiect săvârşirea a două infracţiuni de evaziune fiscală, că în privinţa uneia dintre ele, s-a reţinut că fapta nu există, iar în privinţa celeilalte că a intervenit prescripţia răspunderii penale. A conchis că, din referatul cu propunere de clasare, care conţine motivarea ordonanţei de clasare, nu rezultă că pârâtul a săvârşit vreo faptă ilicită.

De asemenea, instanţa de apel a analizat şi celelalte înscrisuri aflate la dosar prin care reclamanta tindea la dovedirea săvârşirii faptei ilicite. Astfel, a constatat că adresa nr. TLG-AIF 3229/27.09.2016, prin care Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea a înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Tulcea procesul-verbal nr. TLG-AIF 368595/26.09.2016, însoţit de anexa privind stabilirea prejudiciului şi decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, a fost întocmită în baza art. 132 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Pentru a stabili valenţa probatorie a înscrisurilor analizate, instanţa a avut în vedere prevederile art. 132 alin. (2) teza I din acelaşi act normativ, menţionând că, dată fiind cerinţa comunicării procesului-verbal mai sus menţionat către contribuabil, semnătura acestuia aplicată pe acest act este menită să ateste comunicarea, iar nu recunoaşterea săvârşirii unei fapte ilicite.

Instanţa a considerat că adresa şi procesul-verbal mai sus-citate constituie acte de sesizare, ceea ce înseamnă, în mod necesar, că nu constituie probe. Or, de vreme ce ele nu constituie probe în procesul penal, având regimul actelor de sesizare prevăzute la art. 288 C. proc. pen., iar nu al probelor prevăzute la art. 97 C. proc. pen., ele nu pot fi considerate probe nici în procesul civil având ca obiect acţiunea civilă exercitată separat, în faţa instanţei civile, deoarece procedura civilă cunoaşte o distincţie similară între actele de sesizare a instanţei şi probe, întrucât simpla formulare a unor pretenţii nu dovedeşte şi că ele sunt fondate.

Instanţa de apel a mai învederat că dovedirea săvârşirii de către pârât a faptei ilicite ar fi presupus administrarea unor probe din care aceasta să rezulte cu certitudine, îndeosebi a unor înscrisuri, eventual completate cu declaraţii de martori, din care să rezulte coordonatele factuale relevante ale presupusei participări efective a pârâtului la săvârşirea faptei ilicite. A apreciat că astfel de dovezi nu au fost administrate, apelantul reclamant alegând să nu le propună nici în primă instanţă şi nici în apel.

În atare situaţie a nedovedirii de către reclamant a faptei ilicite pretinse, instanţa a conchis că nu este întrunită premisa aplicării art. 1349 şi a art. 1357 C. civ. în sensul antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtului, astfel că cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată.

În speţa pendinte, se observă că instanţa de apel, ţinând seama de limitele efectului devolutiv al apelului, a schimbat considerentele reţinute de prima instanţă, în ceea ce priveşte chestiunea admisibilităţii acţiunii şi a expus motivarea proprie care justifică soluţia pronunţată în apel, respectiv aceea de respingere a acţiunii ca nefondată.

Din cele expuse rezultă că instanţa de apel a analizat probele care au fost încuviinţate şi administrate în cauză, respectiv adresa Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Tulcea cu nr. TLG_AIF 3229/27.09.2016, procesul-verbal nr. TLG_AIF 368595/26.09.2016 şi a considerat că acestea reprezintă acte de sesizare a instanţei şi nu probe în procesul penal, ceea ce înseamnă că nu pot reprezenta probe nici în procesul civil având ca obiect acţiunea civilă exercitată separat, neafându-se printre probele prevăzute la art. 250 C. proc. civ.

Pe de altă parte, a mai reţinut că nu s-au administrat probe din care să rezulte cu certitudine săvârşirea faptei ilicite de către pârât, şi anume "înscrisuri, eventual completate cu declaraţii de martori din care să rezulte coordonatele factuale ale presupusei participări efective a pârâtului la săvârşirea faptei ilicite."

Prin urmare, nu se constată pretinsa nemotivare sau motivare străină de natura pricinii invocată de către recurenta-reclamantă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a expus mai sus, considerentele deciziei recurate cuprind motivele de fapt şi de drept care conduc la soluţia la care s-a oprit instanţa de apel, respectivele considerente având legătură directă cu aceasta.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine, în esenţă, că s-au interpretat greşit dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ. de către instanţa de apel, în sensul că argumentele reclamantei potrivit cărora cele două documente care au reprezentat actele de sesizare ale instanţei penale dovedesc săvârşirea faptei ilicite de către pârâtă nu au fost analizate.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu titlu prealabil, se observă că, deşi recurentul a făcut referire, în cererea de recurs, la art. 132 C. proc. civ., precum şi la dispoziţiile art. 349 alin. (2) şi art. 350 alin. (3) C. proc. civ., în realitate dispoziţiile legale invocate sunt cuprinse în Codul de procedură fiscală. Fiind vorba de norme de procedură, o eventuală încălcare sau aplicare greşită a acestora se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă modul în care instanţa de apel a interpretat aceste prevederi nu poate conduce la casarea deciziei, faţă de considerentele care urmează.

Examinând decizia recurată, se constată că nu poate fi reţinută încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ.. Dispoziţiile legale pretins încălcate reprezintă dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale. De asemenea, ele vizează răspunderea pentru fapta proprie, instituind regula generală potrivit căreia cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare; autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Dezvoltarea criticilor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă aspecte de nelegalitate, în condiţiile în care recurentul nu a explicat în ce mod instanţa de apel a aplicat greşit prevederile legale menţionate. În realitate, nemulţumirea recurentului vizează aprecierea realizată de instanţa de apel asupra probelor administrate în cauză, prin prisma unor critici încadrabile, astfel cum s-a arătat mai sus, în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a concluziona că nu este îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicite pentru a atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtului.

Înalta Curte constată că recursul reprezintă, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 C. proc. civ., o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt a cauzei, astfel cum a fost stabilită ea în mod definitiv de instanţele devolutive ale fondului.

Or, aprecierea măsurii în care probele depuse la dosarul dovedesc săvârşirea de către pârâtă a unei fapte ilicite reprezintă un element care vizează temeinicia hotărârii, fiind vorba despre evaluarea unor aspecte de fapt şi nu de aplicarea normelor legale care reglementează condiţiile care trebuie întrunite pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Câtă vreme instanţa de apel a stabilit, în urma evaluării materialului probator administrat în cauză, că nu s-a dovedit existenţa săvârşirii unei fapte ilicite de către pârât, această situaţie nu poate fi reevaluată în calea nedevolutivă de atac, instanţa de recurs fiind ţinută de situaţia de fapt reţinută definitiv de instanţa de apel. Astfel, instanţa de recurs nu are îndrituirea, în contextul motivelor de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., de a mai reevalua probele administrate cauzei pentru a stabili dacă există sau nu o faptă ilicită în cauză, dacă aceasta poate fi imputată pârâtului sau dacă există gradul de vinovăţie prevăzut de lege.

Cât priveşte criticile de recurs referitoare la chestiunea admisibilităţii acţiunii, dezvoltate prin prisma considerentelor Deciziei nr. 12 din 16 ianuarie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, se reţine că acestea au primit o soluţionare favorabilă în faţa instanţei de apel, fiind apreciate ca fondate, sens în care s-a şi anulat sentinţa pronunţată la fond, procedându-se la rejudecarea acţiunii. Respectiva parte a soluţiei nu a fost atacată de niciuna dintre părţi, dobândind autoritate de lucru judecat, potrivit dispoziţiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ.. În contextul expus, argumentele care tind la a demonstra admisibilitatea acţiunii civile nu reprezintă în realitate critici împotriva deciziei recurate, posibilitatea sesizării instanţei civile nefiind-i negată reclamantului.

Împrejurarea că partea civilă are posibilitatea de a se adresa instanţei civile pentru recuperarea prejudiciului nu implică obligaţia instanţei de a considera că această acţiune este şi întemeiată, această concluzie implicând evaluarea probelor administrate în cauză pentru a stabili dacă sunt întrunite toate condiţiile legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Raţionamentul instanţei de apel care a considerat că înscrisurile depuse la dosar de reclamant pentru a proba săvârşirea faptei ilicite nu sunt de natură a face o astfel de dovadă nu permite reţinerea unor aspecte de nelegalitate apte să conducă la casarea deciziei nici prin prisma cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în condiţiile în care instanţa a reţinut, ca un considerent decizoriu, insuficienţa materialului probator. În acest sens, instanţa a arătat că "dincolo de chestiunea naturii juridice a procesului-verbal prevăzute la art. 132 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, dovedirea săvârşirii de către pârât a săvârşirii faptei ilicite ar fi presupus administrarea unor probe din care aceasta să rezulte cu certitudine, îndeosebi a unor înscrisuri, eventual completate cu declaraţii de martori, din care să rezulte coordonatele factuale relevante ale presupusei participări efective a pârâtului la săvârşirea faptei ilicite. Or, astfel de dovezi nu au fost administrate, apelantul reclamant alegând să nu le propună nici în primă instanţă şi nici în apel".

În acest context factual, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului reclamant în sensul că ar fi fost încălcate dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, care definesc infracţiunea de evaziune finală, în cauză nefiind reţinută nici existenţa unei fapte ilicite în sensul legii civile.

Reţinând că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea împotriva deciziei nr. 90/C din 23 aprilie 2024 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea împotriva deciziei nr. 90/C din 23 aprilie 2024 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 martie 2025.