Nullity of forest land sales: inalienability of public domain vs. bona fide protection and proportionality of property rights

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2025

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, la data de 2.11.2017, sub nr. x/2017, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E. S.R.L. şi F. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 861, art. 1254 şi art. 1325 C. civ., să se constate, în principal, nulitatea absolută totală a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.12.2007 de Biroul Notarilor Publici Asociaţi G. şi H., încheiat între pârâta A., în calitate de vânzător, şi pârâtul B., în calitate de cumpărător, privind imobilul teren cu vegetaţie forestieră în suprafaţă de 1.670.000 mp, rezultată din acte (suprafaţa rezultată din măsurători fiind de 1.654.987 mp), situat în comuna Băleni Romani, Băleni, judeţul Dâmboviţa, tarlaua x, parcela x, UP IX NEAGRA, UA 2-6, 16, 15, având număr cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x a UAT Băleni; nulitatea absolută totală a actului de înstrăinare subsecvent, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.02.2008 de BNP I., prin care s-au transmis proprietatea, folosinţa şi posesia asupra imobilului descris la pct. 1 de pârâtul B. către pârâţii C.

şi D., în calitate de cumpărători; nulitatea absolută totală a actului de înstrăinare subsecvent, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.10.2014 de Societatea Profesională Notarială I. şi J., prin care s-au transmis proprietatea, folosinţa şi posesia asupra imobilului descris la pct. 1 de pârâţii C. şi D. către pârâta E. S.R.L.; nulitatea absolută totală a actului de înstrăinare subsecvent, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.02.2015 de Societatea Profesională Notarială K., prin care s-au transmis proprietatea, folosinţa şi posesia asupra imobilului descris la pct. 1 de pârâta E. S.R.L. către pârâta F..

În temeiul dispoziţiilor art. 33 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 7/1996 şi ale art. 907 şi art. 908 C. civ., reclamantul a solicitat rectificarea tuturor cărţilor funciare deschise la OCPI Dâmboviţa pentru imobilul în suprafaţă de 1.670.000 mp (suprafaţa rezultată din măsurători fiind de 1.654.987 mp), teren forestier înscris în amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Codri Verzi, situat în extravilanul comunei Băleni, judeţul Dâmboviţa, tarlaua x, parcela x, cu număr cadastral x, în sensul radierii menţiunilor din aceste cărţi funciare şi înscrierii dreptului de proprietate în favoarea reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

În subsidiar, în ipoteza în care instanţa ar constata nulitatea totală a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.12.2007 şi ar dispune menţinerea contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente, menţionate la pct. 2, 3 şi 4 în cererea de chemare în judecată, repunerea în situaţia anterioară fiind împiedicată, a solicitat obligarea pârâtei A. la plata sumei de 233.800 euro, echivalentă în RON la cursul de schimb valutar de la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente, începând cu data încasării sumelor până la plata efectivă, reprezentând preţul obţinut în baza contractului nr. x/18.12.2007.

În cazul respingerii petitului prin care s-a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.12.2007, în baza dispoziţiilor art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997 şi ale art. 1701 alin. (1) şi (2) C. civ., cu modificările şi completările ulterioare, a cerut obligarea pârâtei A. la plata sumei de 233.800 euro, echivalentă în RON la cursul de schimb valutar de la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente, începând cu data încasării sumelor, până la plata efectivă.

În ipoteza admiterii capătului de cerere privind anularea totală a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.02.2008, (fiind constatată şi nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.12.2007) şi menţinerii contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente menţionate la pct. 3 şi 4 în cerere, repunerea în situaţia anterioară fiind împiedicată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 229.596 euro, echivalentă în RON la cursul de schimb valutar de la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente, începând cu data încasării sumelor, până la plata efectivă, reprezentând diferenţa de preţ menţionată în contractul nr. x/18.12.2007 şi în contractul nr. x/05.02.2008 (identificate la pct. 1 şi 2 din cerere).

De asemenea, în temeiul art. 68 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., reclamantul a formulat cerere de introducere în cauză, în calitate de intervenient forţat, a Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Dâmboviţa.

2. Apărările formulate la fond

Pârâţii C. şi D. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a Statului Român; excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor; excepţia lipsei de interes a Statului Român în formularea cererii de chemare în judecată, precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea privind rectificarea cărţii funciare pentru imobilul în suprafaţă de 1.670.000 mp (rezultată din măsurători, 1.654.987 mp) teren forestier situat în extravilanul comunei Băleni, judeţul Dâmboviţa, tarlaua x, parcela x, având număr cadastral x. Pe fondul cauzei, au susţinut inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, prin care s-a solicitat constatarea nulităţii unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu bună credinţă, fără a se revendica bunul.

Pârâta E. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

Pârâtul B. a depus întâmpinare, prin care a ridicat excepţia lipsei de interes a reclamantului în promovarea acţiunii; de asemenea, a depus cerere de chemare în garanţie a numitei A., întemeiată pe garanţia pentru evicţiune, în legătură cu imobilul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/18.12.2007, solicitând plata tuturor sumelor la care acesta va fi obligat faţă de reclamantul Ministerul Finanţelor, în calitate de reprezentant al Statului Roman. Totodată, a formulat cerere de intervenţie forţată a Comisiei Judeţene Dâmboviţa pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi Comisiei Locale Băleni pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Pârâta A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepţie, excepţia prescripţiei în ceea ce priveşte cererea privind dobânda solicitată de reclamant, în raport de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.

Prin încheierea din 19 septembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de introducere forţată în cauză a Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Dâmboviţa, formulată de reclamant; a respins, ca inadmisibilă, cererea de introducere forţată în cauză a Comisiei Locale Băleni pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, respectiv a Comisiei Judeţene Dâmboviţa pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, formulată de pârâtul B.; a admis în principiu cererea de chemare în garanţie a pârâtei A., formulată de pârâtul B..

Prin încheierea din 30 mai 2018, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie accesorie formulată de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Dâmboviţa.

La 18 iunie 2018, reclamantul a depus precizări cu privire la temeiul juridic al acţiunii, iar la 9 aprilie 2019, a indicat regimul juridic al imobilului în litigiu.

La termenul din 11 septembrie 2019, excepţiile invocate de pârâţi au fost unite cu fondul, iar la termenul din 23 octombrie 2019 a fost unită cu fondul şi cererea de repunere în termenul de invocare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului.

3. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă

Prin sentinţa nr. 1856 din 20 noiembrie 2019, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a respins cererea pârâtului B. de repunere în termenul de invocare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului şi a respins excepţia ca fiind formulată cu depăşirea termenului legal; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a Statului Român, invocată de pârâţii C. şi D.; a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor, ridicată de pârâţii C., D. şi B.; a respins excepţia lipsei de interes a Statului Român, invocată de pârâţii C., D. şi B.; a respins excepţia prescripţiei dreptului de a solicita rectificarea cărţii funciare, invocată de pârâţii C., D. şi B.; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte dobânda legală, invocată de pârâta A.; a respins cererea de chemare în garanţie a pârâtei A. formulată de pârâtul B.; a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, în contradictoriu cu pârâta A., obligând-o pe aceasta să plătească reclamantului suma de 233.800 euro, echivalentă în RON la cursul de schimb valutar de la data plăţii, precum şi dobânda legală aferentă, începând cu 18.10.2016; a respins acţiunea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, în contradictoriu cu pârâţii B., E. S.R.L., F. S.R.L., C. şi D.; a admis, în parte, cererile pârâţilor B., E. S.R.L. şi F. S.R.L., obligându-l pe reclamant la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către fiecare dintre pârâţii menţionaţi.

4. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 2268 din 22 decembrie 2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile principale declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, şi de pârâta A., precum şi apelul incident formulat de pârâtul B. împotriva sentinţei nr. 1856 din 20 noiembrie 2019 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, apelanţii fiind obligaţia la plata către intimata E. S.R.L. a sumei de 3.331,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

5. Hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin decizia nr. 2594 din 24 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi de pârâta A. împotriva deciziei nr. 2268 din 22 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă; a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

6. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în cel de-al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 948 din 9 mai 2023, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile principale formulate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, şi de pârâta A., precum şi apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei nr. 1856 din 20 noiembrie 2019 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi E. S.R.L., F. S.R.L., C. şi D..

7. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 948 din 9 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, au declarat recurs reclamata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, precum şi pârâta A..

7.1. Recursul reclamantei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa

Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, a arătat că instanţa de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000 (în forma avută în vigoare la data reconstituirii dreptului de proprietate), la momentul elaborării documentaţiei de reconstituire a dreptului de proprietate cu privire la suprafaţa de teren de 167 ha cu vegetaţie forestieră, în scopul finalizării procesului de restituire, statul, prin instituţiile abilitate - unităţile şi subunităţile silvice din subordinea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva - punea la dispoziţia comisiilor locale, în vederea reconstituirii către persoanele îndreptăţite, inclusiv terenurile care se regăseau la momentul cererii de restituire în domeniul public. Însă, prin derogare de la prevederile legii generale în materie, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, nu s-a mai instituit condiţia trecerii acestora din domeniul public în domeniul privat al statutului.

Recurenta a apreciat că, în raport de prevederile legale menţionate, instanţa de apel a considerat, în mod eronat, că trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat a acelor suprafeţe de teren forestier pentru reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul legilor fondului funciar operează de drept, ca efect al reconstituirii dreptului de proprietate.

Or, pentru trecerea din domeniul public în domeniul privat a suprafeţelor de teren în vederea reconstituirii dreptului de proprietate privată era necesară adoptarea unor acte normative în acest sens, faţă de dispoziţiile Legilor nr. 213/1998 şi nr. 18/1991.

Recurenta a afirmat că argumentul instanţei de apel, conform căruia anularea contractelor de vânzare-cumpărare, având ca obiect imobilul în suprafaţă de 167 ha teren vegetaţie forestieră, ar încălca justul echilibru dintre interesul general al comunităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, este subiectiv şi nu are temei legal.

În ceea ce priveşte motivul de nulitate invocat cu privire la contractele de vânzare-cumpărare, întemeiat pe prevederile Codului silvic - Legea nr. 46/2008, a susţinut că, în mod eronat, s-a reţinut că nulitatea este sancţiunea ce intervine în cazul în care nu se respectă, la încheierea actului juridic civil, condiţiile de valabilitate impuse de lege, fiind mijlocul juridic prin care se restabileşte legalitatea încălcată şi că orice cauză de nulitate trebuie să fie contemporană cu momentul perfectării actului juridic.

A apreciat că titlul primei vânzătoare, pârâta A., a fost anulat prin hotărâre judecătorească, aspect care este de natură să atragă aplicarea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, respectiv anularea contractelor de vânzare cumpărare subsecvente.

A susţinut că, în mod subiectiv şi eronat, curtea a reţinut că de la aplicarea acestui principiu există şi excepţii, care ocrotesc buna credinţă a dobânditorului, precum şi securitatea/stabilitatea circuitului civil, în baza art. 901 alin. (1) şi (2) C. civ.

Recurenta a considerat că în mod greşit s-a reţinut că buna credinţă se prezumă şi că poate fi constatată numai în raport de demersurile efectuate de cumpărători, prealabil încheierii contractului, în scopul aflării situaţiei juridice a imobilului şi înlăturării oricărui echivoc referitor la diligenţa depusă pentru a afla dacă imobilul era revendicat în cadrul unei acţiuni în justiţie sau al altei proceduri legale instituite.

A afirmat că imobilul care a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate privată era înscris în amenajamentele silvice ale Ocolului Silvic Bucşani (actuala Direcţie Silvică Dâmboviţa), care se află în subordinea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, administratorul fondului forestier naţional, precum şi în proprietatea publică a Statului Român, şi că nu putea constitui obiectul restituirii în forma întreprinsă de comisiile locale şi judeţene de reconstituire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.

A menţionat că Legea nr. 18/1991 prevede, la art. 35 coroborat cu art. 5, că terenurile care figurau în amenajamentele silvice până la data de 1 ianuarie 1990 erau în proprietatea publică a statului şi, contrar celor reţinute de judecătorul fondului, Codul silvic în vigoare la data încheierii primului act de vânzare-cumpărare (Legea nr. x/1996) conţinea prevederi similare celor din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic.

Recurentul a invocat dispoziţiile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 26/1996, în sensul că restituirea terenului, obiect al actelor subsecvente de înstrăinare, prin titlul de proprietate anulat prin decizia civilă nr. 2093/18.10.2016, s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 213/1998.

Având în vedere că printr-o hotărâre judecătorească definitivă (decizia nr. 2093/18.10.2016) s-a constatat nulitatea absolută a hotărârii Comisiei Judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Dâmboviţa nr. 34/19.12.2005, precum şi a tuturor actelor subsecvente cu privire la cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a pârâtei A. şi a titlului de proprietate nr. x/23.05.2005 emis în favoarea acesteia, recurentul a considerat că se impune repunerea în situaţia anterioară, mai ales că terenul din titlul anulat aparţinea domeniului public.

A făcut referire la dispoziţiile art. 136 din Constituţie, art. 5 din Legea nr. 18/1991 şi la art. 11 din Legea nr. 231/1998, arătând că bunurile care fac parte din proprietatea publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, acestea neputând fi înstrăinate, ci putând face obiect al dreptului de administrare. Potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, actele juridice încheiate cu încălcarea principiului inalienabilităţii dreptului de proprietate publică sunt lovite de nulitate absolută.

În aplicarea principiului quod nullum est, nullum producit efectum, a susţinut că sancţiunea nulităţii are ca efect atât desfiinţarea retroactivă a actului iniţial, respectiv a titlului de proprietate nr. x/23.05.2005, cât şi desfiinţarea actelor juridice de înstrăinare subsecvente. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării celui iniţial priveşte efectele faţă de terţi, care decurg din principiile retroactivităţii şi al restituirii prestaţiilor şi nemo plus iuris transfere (ad alium) potest quam ipse habet (nicio persoană nu poate transmite un drept pe care nu îl are).

A menţionat că actele de înstrăinare anterior enunţate au caracter subsecvent emiterii titlului de proprietate nr. x/23.05.2005.

În speţă, pârâta A. a dispus de dreptul său de proprietate printr-un contract de vânzare-cumpărare, iar anularea titlului de proprietate are ca efect pierderea retroactivă a dreptului de proprietate asupra terenului cu destinaţie forestieră în suprafaţă de 167 ha, astfel că aceasta nu putea dispune cu privire la un drept pe care nu l-a avut niciodată.

Prin urmare, nici pârâţii, în calitate de cumpărători ai terenului, nu puteau dispune cu privire la acest drept prin actele de înstrăinare.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (în forma în vigoare la data introducerii acţiunii), actele juridice încheiate cu încălcarea principiului inalienabilităţii dreptului de proprietate publică sunt lovite de nulitate absolută, iar soluţia adoptată de instanţă, anume aceea de a plăti reclamantului preţul prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/18.12.2007, nu echivalează cu o restituire în echivalent, câtă vreme preţul este rezultatul negocierii părţilor, în determinarea acestuia un rol important avându-l factorul subiectiv, precum şi raportarea la o serie de elemente exterioare decurgând din jocul cererii şi al ofertei.

Or, esenţial pentru adevăratul proprietar este faptul că acestuia trebuie să i se asigure o reparaţie echitabilă, care poate consta fie în restituirea în natură a imobilului, fie în acordarea de drepturi băneşti în acord cu valoarea de circulaţie actuală a imobilului.

7.2. Recursul reclamantului Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român

Prin recursul formulat, recurentul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate, admiterea capătului principal de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare şi rectificarea cărţilor funciare deschise la OCPI Dâmboviţa pentru imobilul, în suprafaţă de 1.670.000 mp (suprafaţa rezultată din măsurători - 1.654.987 mp), teren forestier înscris în amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Codrii Verzi, situat în extravilanul comunei Băleni, judeţul Dâmboviţa, tarlaua x, parcela x, cu număr cadastral x, prin radierea tuturor menţiunilor înscrise în aceste cărţi funciare şi înscrierea dreptului de proprietate, în favoarea reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

În dezvoltarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut nelegalitatea deciziei recurate prin aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material care reglementează reconstituirea dreptului de proprietate privată, prin raportare la apartenenţa/neapartenenţa terenurilor reconstituite la domeniul public al statului.

Recurentul a arătat că dispoziţiile normative care au ca obiect de reglementare restituirea în natură a terenurilor forestiere care fac parte din domeniul public al statului sunt prevăzute la art. 45 din Legea nr. 18/1991 şi art. 24-26 din Legea nr. 1/2000, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, obiectul dreptului de reconstituire fiind acele terenuri forestiere care s-au aflat în proprietatea persoanelor fizice, au intrat în proprietatea statului prin efectul unor acte normative speciale şi se află în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva.

A menţionat că, iniţial, suprafaţa ce putea fi restituită era limitată la 10 ha de proprietar deposedat, însă, prin modificarea art. 24 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, persoanele fizice au avut posibilitatea să solicite întreaga diferenţă dintre suprafaţa primită şi suprafaţa avută în proprietate. În acest caz, restituirea terenurilor aflate în proprietatea publică a statului către foştii proprietari a presupus, iniţial, trecerea terenurilor forestiere respective din proprietatea publică a statului în proprietatea sa privată.

Chestiunea juridică analizată de instanţa de fond a avut în vedere schimbarea regimului juridic la momentul emiterii titlului de proprietate nr. x/23.05.2005, din domeniul public al statului în domeniul privat, întemeiată pe dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În opinia sa, interpretarea curţii, potrivit căreia trecerea din regimul public în cel privat operează ope legis este eronată, deoarece permite posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate privată asupra unor terenuri provenind din proprietatea publică a statului, cu încălcarea prevederilor constituţionale cuprinse la art. 136 alin. (2) şi (4), această interpretare aducând atingere dreptului de dispoziţie, ca prerogativă a dreptului de proprietate publică a statului, întrucât înlătură posibilitatea de a dispune în mod liber de bunurile din patrimoniul său. Prin îngrădirea dreptului de dispoziţie se aduce atingere prevederilor cuprinse la art. 136 alin. (2) din Constituţie, care consacră principiul potrivit căruia proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege.

A învederat că o lege specială poate institui o derogare de la legea generală în aceeaşi materie, în acord cu principiul de drept specialia generalibus derogant şi cu normele de tehnică legislativă în vigoare, însă printr-o derogare nu pot fi lipsite de eficienţă dispoziţii din legea fundamentală, ca în litigiul pendinte.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, ignorând faptul că atât titlul de proprietate, cât şi actele care au stat la baza emiterii acestuia, inclusiv procesul-verbal de punere în posesie au fost constatate nule prin decizia civilă nr. x/18.10.2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în dosarul nr. x/2015, potrivit principiului restitutio in integrum, terenul reintrând în proprietatea publică a statului, aspect care se impune în prezenta cauză în baza efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

În ceea ce priveşte considerentele curţii cu referire la respingerea primului capăt de cerere, prin care s-a solicitat constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, pe motiv că nu păstrează justul echilibru între interesul general al comunităţii şi drepturile pârâţilor, în legătură cu care s-a apreciat că pârâţii beneficiază, la momentul actual, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, recurentul a susţinut că acest articol conţine trei norme distincte: prima îmbracă un caracter general şi enunţă principiul respectării proprietăţii; cea de-a doua figurează în secunda frază a primului alineat, vizând privarea de proprietate, pe care o supune anumitor condiţii, iar cea de-a treia recunoaşte statelor puterea de a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general.

Orice măsură de ingerinţă în exercitarea dreptului la respectarea proprietăţii trebuie să asigure un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, scopul vizat prin legile edictate în materia reconstituirii dreptului de proprietate privată fiind acela de a atenua efectele abuzurilor patrimoniale cauzate de regimul comunist, obiectivul general trebuind să fie considerat legitim, deoarece serveşte în mod efectiv unei cauze de utilitate publică.

A făcut referire la cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, prin care s-a statuat că atenuarea nedreptăţilor din trecut nu trebuie să creeze noi nedreptăţi disproporţionate, şi a arătat că anularea contractelor de vânzare-cumpărare, justificată de împrejurarea că nu s-a respectat procedura de schimbare a regimului juridic a terenului ce a făcut obiectul înstrăinărilor succesive, respectă cerinţa existenţei unei proporţionalităţi între apărarea intereselor generale ale societăţii contra imperativul apărării drepturilor fundamentale ale particularilor.

În ceea ce priveşte cauza de nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare ce fac obiectul primului capăt de cerere, întemeiată pe prevederile Codului silvic, a arătat că în mod eronat, curtea de apel a reţinut că "dispoziţiile legale invocate de apelant nu erau în vigoare la momentul reconstituirii dreptului de proprietate cu privire la terenul în litigiu şi nici la momentul încheierii primului act de vânzare cumpărare a cărui nulitate se solicită", faţă de faptul că nulitatea trebuie să fie contemporană momentului încheierii actului juridic.

Însă, la momentul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea pârâtei A. şi încheierii contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/18.12.2007 de Biroul Notarilor Publici Asociaţi G. şi H., respectiv sub nr. x/05.02.2008 de Biroul Notarului Public I., era în vigoare Legea nr. 26/1996 privind Codul silvic, care impunea respectarea dreptului de preemţiune la înstrăinarea terenurilor forestiere.

Recurentul a arătat că în apel s-a criticat raţionamentul primei instanţe, accentuându-se echivalenţa dintre dispoziţiile Codul silvic - Legea nr. 26/1996 şi ale Legii nr. 46/2008, însă curtea, în rejudecare, încălcând dispoziţiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., a omis să analizeze dacă actele de înstrăinare a căror nulitate s-a constatat au fost încheiate cu respectarea/nerespectarea dreptului de preemţiune, limitându-se să respingă acest temei de nulitate în considerarea unor argumente ce ţin de principiul tempus regit actum.

7.3. Recursul pârâtei A.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta A. a arătat că dispoziţiile art. 1254 C. civ., avute în vedere de instanţa de apel, sunt reglementate în Titlul II din C. civ. - Izvoarele obligaţiilor, Capitolul I - Contractul, Secţiunea 4 - Nulitatea contractului, Subsecţiunea I - Dispoziţii generale. A învederat că nu a fost admisă cererea privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare contestate de reclamant. Acesta nu a fost parte contractantă, iar temeiul de drept reţinut de instanţa de apel, art. 1254 C. civ., nu este aplicabil.

Recurenta a afirmat că instanţa de apel a menţinut interpretarea greşită a prevederilor art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997. Or, ipoteza avută în vedere de legiuitor constă în emiterea unui titlu de proprietate asupra unui teren în favoarea unei persoane care nu are niciun drept, cu prejudicierea persoanei îndreptăţite, fost proprietar, iar nu Statul Român, prin diverşi reprezentanţi ai săi.

În cazul constatării nulităţii absolute a titlului de proprietate, a arătat că beneficiarul este obligat să remită preţul actualizat proprietarului rămas fără teren, situaţie fără legătură cu prezentul litigiu.

Recurenta a susţinut că, de altfel, titlul ce i-a fost emis în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost anulat pentru două motive, unul de fond, întrucât terenul solicitat nu ar fi aparţinut în întregul său autorului său, iar altul de formă, deoarece Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a încălcat H.G. nr. 890/2005 la momentul validării propunerii Comisiei Locale. Ambele motive presupun o greşeală a reprezentanţilor reclamantului, iar aceasta nu îi poate fi imputată, cu atât mai mult cu cât nici până la acest moment nu i-a fost soluţionată cererea de retrocedare a terenului.

A susţinut că a fost de bună credinţă în ceea ce priveşte solicitarea terenului, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1649 C. civ.

8. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la 8 noiembrie 2023, la recursul pârâtei A., recurentul reclamant Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, a invocat excepţia nulităţii din perspectiva nemotivării corespunzătoare dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 488 C. proc. civ., afirmând că aspectele expuse în cuprinsul acestuia reprezintă o redare fidelă a celor invocate în calea de atac declarată în primul ciclu procesual. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 13 noiembrie 2023, intimatele pârâte E. S.R.L. şi F. S.R.L. au depus întâmpinare la recursul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti, solicitând, în principal, anularea recursului declarat de această parte pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Aceeaşi excepţie cu aceeaşi motivare a fost invocată de intimatele pârâte E. S.R.L. şi F. S.R.L. prin întâmpinările formulate la 13 noiembrie 2023 la recursurile declarate de pârâta A. şi de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român. În subsidiar, au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

La 12 decembrie 2023, intimaţii C. şi D. au depus note de şedinţă, prin care au formulat concluzii de respingere a recursurilor declarate, solicitând respingerea acestora şi menţinerea deciziei atacate, ca fiind legală şi temeinică.

Note de şedinţă a depus şi intimatul B., la data de 12 decembrie 2023, prin care a solicitat anularea, în baza art. 489 raportat la art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a motivului de recurs încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi act normativ, invocat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant, ca nefondat.

Prin notele de şedinţă depuse la aceeaşi dată, intimatul B. a formulat concluzii de respingere, ca nefondat, a recursului declarat de pârâta A..

La 15 decembrie 2023, intimatele pârâte E. S.R.L. şi F. S.R.L. au depus răspuns la întâmpinarea recurentului reclamant Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român.

La 12 ianuarie 2024, recurentul reclamant Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, a depus răspuns la întâmpinările intimaţilor pârâţi E. S.R.L., F. S.R.L., C. şi D., precum şi la notele de şedinţă formulate de intimatul B..

9. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor. Prin încheiere, au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenţii Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, şi A. împotriva deciziei nr. 948 din 9 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă şi a fost fixat termen de judecată la 16 ianuarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Litigiul poartă asupra unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a patru contracte de vânzare cumpărare succesive, în condiţiile în care titlul de proprietate asupra bunului supus înstrăinării constând în 167 ha pădure, al primului deţinător, A., întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991, a fost anulat într-un litigiu anterior, cu motivarea că partea în cauză nu a făcut dovada proprietăţii în vederea reconstituirii dreptului de proprietate cu privire la suprafaţa de teren cu vegetaţie forestieră solicitată şi că actele de reconstituire a dreptului de proprietate au fost emise de autorităţile competente cu încălcarea dispoziţiile art. 5 lit. b) şi art. 79 din H.G. nr. 280/2005.

Instanţele devolutive au admis petitul subsidiar formulat de reclamant şi au obligat primul deţinător, respectiv pe pârâta A., să plătească adevăratului proprietar, Statul român, preţul încasat prin contractul de vânzare cumpărare în aplicarea art. III alin. (2)4 din Legea 169/1997, menţinând contractele succesive de înstrăinare pe principiul bunei credinţe a subdobânditorilor cu titlu oneros.

Recursurile declarate de Ministerul Finanţelor şi de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, în reprezentarea Statului Român, sunt nefondate pentru considerentele ce succed.

Înalta Curte observă că cererile de recurs conţin critici comune referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a reţinut că, în cauză, operează excepţiile de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, respectiv buna credinţă a terţului subdobânditor şi siguranţa circuitului juridic, şi a analizat existenţa unei ingerinţe în dreptul de proprietate privată, plecând de la premisa că bunul a trecut legal din domeniul public al statului în domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale care a făcut reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.

Astfel, recurenţii au apreciat că, în mod eronat, instanţa de apel a constatat că schimbarea regimului juridic al bunului a operat de drept prin efectul legii, în condiţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, care dispune că trecerea efectivă a terenurilor în proprietate privată se va face cu ocazia punerii în posesie, şi că s-ar afla în situaţia invocării împotriva particularului a culpei autorităţii. Au susţinut că, în realitate, era necesară o hotărâre de guvern care să dispună asupra trecerii unui bun din domeniul public al statului în domeniul unităţii administrativ teritoriale.

Critica, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este întemeiată, întrucât, astfel cum dispune Legea nr. 213/1998, pentru schimbarea regimului juridic al unui teren ce face parte din domeniul public era necesară adoptarea unui act normativ individual la nivelul autorităţii executive centrale, respectiv o hotărâre de guvern care să dispună asupra transferului în domeniul privat.

De altfel, această chestiune a fost dezlegată cu putere obligatorie prin Decizia nr. 23/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, decizie prin care s-a stabilit, referitor la trecerea terenurilor din domeniul public al statului în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, că sintagma "în condiţiile legii" din cuprinsul Legii nr. 1/2000 trebuie înţeleasă în sensul trimiterii la condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/1998 cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condiţiile art. 9 şi 12 din Legea nr. 1/2000.

În considerentele acestei decizii, s-a arătat că "dreptul de proprietate publică nu încetează decât prin modalităţile indicate în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în caz contrar fiind încălcat caracterul inalienabil al terenurilor proprietate publică", că "un bun aflat în domeniul public de interes naţional nu poate fi lăsat la dispoziţia unei instituţii de interes judeţean, în caz contrar fiind încălcat regimul juridic al proprietăţii publice", respectiv că "atunci când s-a dorit trecerea unor terenuri în domeniul privat, Guvernul României a emis hotărâri în acest sens, identificând în concret (în anexa nr. 9 la Hotărârea Guvernului nr. 131/2008) suprafeţele de teren indispensabile activităţii de cercetare".

În acelaşi sens, Curtea Constituţională a statuat în Decizia nr. 748/2015 că "bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate, sub nicio formă, însă legiuitorul a prevăzut, astfel cum s-a arătat anterior, un mecanism care să asigure posibilitatea statului de a stinge regimul de proprietate publică, respectiv prin trecerea bunului în cauză din proprietatea publică a statului în cea privată a acestuia. Aplicarea acestui mecanism cunoaşte două limitări, respectiv în situaţiile în care bunul face parte din proprietatea publică potrivit Constituţiei sau legea interzice expres trecerea anumitor bunuri în proprietatea privată a statului. În consecinţă, Curtea reţine că instanţele judecătoreşti sunt cele în măsură să verifice dacă reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ - teritoriale s-a realizat ulterior trecerii acestor bunuri în proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ- teritoriale, după caz, cu respectarea procedurii menţionate, respectiv cu îndeplinirea cerinţelor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora trecerea din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a Guvernului, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se prevede altfel în condiţiile în care niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situaţie derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât cu respectarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998." (paragraful 28).

Prin urmare, întrucât terenul în litigiu era inclus într-un amenajament silvic care, potrivit art. 5 şi 35 din Legea nr. 18/1991, face dovada dreptului de proprietate publică al statului, situaţie necontestată, stingerea acestui drept nu putea opera în condiţiile reţinute de instanţa de apel, ci exclusiv prin adoptarea unei hotărâri de guvern potrivit art. 9 - 10 din Legea nr. 213/1998.

Cu toate acestea, validarea motivului de recurs astfel formulat nu duce la admiterea recursurilor întrucât li se opune corecta reţinere a celorlalte principii de drept care concurează la salvgardarea actelor juridice de înstrăinare a imobilului, odată ce acesta a intrat în circuitul civil.

Astfel, corect instanţa de apel a reţinut că se opun desfiinţării actelor subsecvente emiterii titlului de proprietate în procedura Legii nr. 18/1991, ce a fost anulat într-o procedură jurisdicţională anterioară, principiul ocrotirii bunei credinţe şi cel al publicităţii imobiliare de vreme ce subdobânditorii au dobândit cu bună credinţă un drept real înscris în cartea funciară.

În plus, a apreciat că anularea contractelor de vânzare ar fi de natură a încălca obligaţia de just echilibru între interesul general al comunităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului în situaţia invocării împotriva particularului a culpei autorităţii publice care a schimbat nelegal regimul juridic al terenului.

Aserţiunile sunt corecte, întrucât anularea titlului de proprietate, în condiţiile în care către statul, prin autorităţile sale, a introdus imobilul în circuitul civil, împrejurare ce a permis intrarea acestuia în proprietatea unor particulari, reprezintă o ingerinţă sancţionată în mod constant şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Această ingerinţă, deşi are o bază legală şi urmăreşte un scop legitim, este disproporţionată în privinţa dreptului de proprietate şi a siguranţei circuitului civil pe care statul trebuie să le garanteze particularilor.

În mod corect instanţa de apel a concluzionat că "aparenţa de legalitate deplină a dobândirii bunului, implicarea autorităţilor statului în procesul de recunoaştere a dreptului de proprietate, precum şi lăsarea bunului spre liniştită folosire pârâţilor o perioadă atât de lungă de timp fac pe deplin justificată constatarea că pârâţii, în calitate de persoane care au dobândit dreptul de proprietate al terenurilor în litigiu prin acte juridice translative de proprietate cu titlu oneros, respectiv prin contract de vânzare cumpărare, beneficiază la momentul actual de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, Curtea Europeană s-a pronunţat în numeroase rânduri în sensul că acest articol protejează drepturi efective şi concrete, or, tocmai folosirea cu bună credinţă timp îndelungat a unui bun, ca o consecinţă a unei situaţii generate de către autorităţile statului, reprezintă tocmai dovada caracterului efectiv şi concret. Pierderea subită a posibilităţii de a dispune de bunul lor, obţinut în condiţiile arătate, reprezintă practic o ingerinţă nepermisă în dreptul de proprietate al pârâţilor atâta timp cât aceştia se bucură de efectele unor acte pe care le apreciază în mod rezonabil justificate".

De altfel, articolul 1 din Protocolul nr. 1 cere ca ingerinţa autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală [Fostul rege al Greciei şi alţii împotriva Greciei (MC) nr. 25.701/94, pct. 79, CEDO 2000-XII]. În plus, orice ingerinţă în folosinţa acestui drept trebuie să aibă un scop legitim. De asemenea, în cauzele care implică o obligaţie pozitivă, trebuie să existe o justificare legitimă pentru lipsa de acţiune din partea statului. Atât o atingere adusă respectării bunurilor, cât şi abţinerea de la a acţiona trebuie să păstreze un echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului (James şi alţii împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1986, pct. 46, seria x nr. x, şi Fostul Rege al Greciei şi alţii, menţionată anterior, pct. 87).

Înalta Curte reţine, la rândul său, că incidenţa garanţiilor antrenate de art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea pârâţilor în raport de circumstanţele de fapt ale cauzei a fost în mod judicios realizată de curtea de apel, critica recurenţilor vizând aplicarea greşită a normelor convenţionale în speţă neputând fi primită.

Astfel, deşi nu se poate nega legitimitatea unui scop prin care se urmăreşte restabilirea legalităţii, având în vedere că norme referitoare la protecţia domeniului public sunt de ordine publică, fiind menite să ocrotească un interes public, Înalta Curte apreciază că eventuala constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare urmată de pierderea definitivă a bunului de către pârâţi ar compromite justul echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, ocrotite de Convenţie.

În acest context, în cauză s-a reţinut constatat culpa autorităţilor statului la emiterea titlului de proprietate anulat în litigiul anterior şi faptul trecerii unui interval de timp îndelungat de la emiterea titlului de proprietate până la formularea prezentei acţiunii de constatare a nulităţii absolute, timp în care dreptul de proprietate a fost intabulat în cartea funciară, iar persoana în favoarea căreia s-a emis titlul de proprietate a exercitat nestingherită toate prerogativele dreptului de proprietate, înstrăinând bunul în mod valabil.

Instanţa europeană a statuat în mod constant că îndreptarea eventualelor erori ale autorităţilor nu trebuie să afecteze particularii interesaţi în cauză şi care au fost de bună-credinţă (Cauza Amurăriţei din 23 septembrie 2008, paragraful 36; Gashi împotriva Croaţiei, paragraful 40; Ioan împotriva României, paragraful 55).

De asemenea, astfel cum au statuat instanţele devolutive, anularea titlului de proprietate a fost justificată de reclamant în mod exclusiv prin fapte imputabile autorităţilor administrative, entităţi care au avut, însă, ocazia să verifice dacă sunt într-adevăr îndeplinite condiţiile pentru eliberarea titlului de proprietate şi să prevină crearea unui drept de proprietate contrar legii, redeschiderea procedurilor de reconstituire în condiţiile arătate punând în discuţie inclusiv încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice.

Înalta Curte, având în vedere toate aceste elemente, luând în considerare că prezenta acţiune a fost formulată la un interval de timp considerabil de la data emiterii titlului de proprietate contestat, perioadă în care pârâta A. a exercitat plenar atributele dreptului de proprietate asupra terenului pentru care a fost emis titlul, constată că instanţa de prim control judiciar a apreciat corect că în cauză nu se poate considera că prin anularea titlului, fundamentată tocmai pe lipsa unui titlu de proprietate valabil în patrimoniul acestei pârâte, se respectă raportul de proporţionalitate invocat în aplicarea garanţiilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei incidente a instanţei europene, considerente valabile şi cât priveşte anularea actelor subsecvente.

În acest context, aprecierile recurenţilor referitoare la existenţa unor cauze de nulitate prevăzute în Codurile silvice care s-au succedat în această perioadă (Legea nr. 26/1996, respectiv Legea nr. 46/2008) în cazul înstrăinării unui bun aparţinând domeniului silvic, proprietate publică a statului, inclusiv cât priveşte dreptul de preemţiune al statului, nu sunt de natură a infirma raţionamentul juridic al instanţei de apel care a apreciat că protecţia dreptului de proprietate privată prin normele convenţionale primează asupra oricărei cauze de nulitate ce ar putea fi invocată întemeiată pe dreptul pozitiv naţional.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că se impune respingerea acestor recursuri.

Recursul declarat de recurenta pârâtă A. este, de asemenea, nefondat.

În ceea ce priveşte aplicarea, de către instanţele devolutive, a dispoziţiilor art. 1254 C. civ. şi pe cele ale art. III alin. (2)4 din Legea nr. 167/1997, considerate de către recurentă ca fiind străine de cauză, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că temeiul juridic al admiterii în parte a acţiunii formulate a fost reprezentat de restituirea prestaţiilor în baza unui act deja declarat nul printr-o hotărâre judecătorească, respectiv titlul de proprietate al pârâtei.

În acest context, curtea a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1254 alin. (3) C. civ., conform cărora "În cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639 - 1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu". Conform art. 1639 C. civ., restituirea prestaţiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit, iar art. 1640 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că "Dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios ori dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent".

În raport de aceste coordonate, Înalta Curte apreciază că, faţă de temeiul juridic invocat cât priveşte restituirea prestaţiilor în echivalent, având la bază desfiinţarea titlului de proprietate al pârâtei A., în mod corect instanţa de apel a considerat că în prezentul litigiu nu se impune a se analiza din nou calitatea de proprietar sau dreptul efectiv al statului de a primi imobilul sau modalitatea de preluare a acestuia, ci doar a se dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii titlului de proprietate, conform art. 1254 C. civ., situaţia anterioară emiterii titlului fiind aceea în care Statul Român (indiferent de titularul efectiv) era proprietar al imobilului, neavând relevanţă calitatea de proprietar abuziv sau nu.

Doar în ceea ce priveşte evaluarea întinderii prejudiciului curtea a avut în vedere norma de drept contestată, aspect care nu a fost combătut prin recursul declarat de această parte, reţinând că este evident scopul legiuitorului de a despăgubi în final pe cel care nu mai are proprietatea efectivă a bunului, indiferent de calitatea sa, astfel, în situaţia în care s-ar accepta interpretarea dată de pârâtă s-ar încălca principiul bunei-credinţe şi s-ar ajunge la îmbogăţirea fără justă cauză a celui care nu mai restituie bunul nici măcar în echivalent, deşi titlul său nu mai este în fiinţă.

Prin urmare, fiind în imposibilitate a restitui fizic bunul, intrat în circuitul civil, pârâta, care şi-a apropriat şi a dispus de bun şi al cărei titlu de proprietate a fost desfiinţat într-o procedură judiciară, este ţinută a restitui preţul încasat.

În concluzie, critica nu poate fi primită întrucât acesta este cadrul procesual în care instanţa de apel a putut analiza şi valorifica excepţiile de la principiul desfiinţării unui act subsecvent în urma anulării celui principal.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte, cu majoritate, va respinge, în baza art. 496 C. proc. civ., recursurile declarate în cauză, ca nefondate.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenţii Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4.970 RON, către intimatul B., în cuantum de 12.583,06 RON, către intimatele E. S.R.L. şi F. S.R.L. şi în cuantum de 4974 RON, către intimaţii C. şi D..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurenţii Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, şi A. împotriva deciziei nr. 948 din 9 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţii Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4970 RON, către intimatul B., în cuantum de 12.583,06 RON, către intimatele E. S.R.L. şi F. S.R.L. şi în cuantum de 4974 RON, către intimaţii C. şi D..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2025.

OPINIE SEPARATĂ

Cu opinie separată, în sensul admiterii recursurilor, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Opinia separată vizează exclusiv criticile recurenţilor reclamanţi referitoare la modalitatea în care s-a procedat la salvgardarea actelor de înstrăinare succesive cu titlu oneros, înlăturându-se aplicarea principiului quod nullum est, nullum producit effectum prin reţinerea bunei credinţe a subdobânditorilor, a principiului securităţii circuitului civil şi al necesităţii ocrotirii dreptului de proprietate privată atunci când ingerinţa provine de la autorităţile statului care au permis, nelegal, intrarea bunului în circuitul civil.

Acest raţionament judiciar este corect în raporturile de proprietate privată, însă nu şi în situaţia în care bunul înstrăinat aparţine domeniului public al statului şi a ieşit din patrimoniul acestuia în mod nelegal. Un bun proprietate publică nu poate fi înstrăinat prin mijloace juridice de drept privat întrucât este scos din circuitul civil, astfel că actului de înstrăinare încheiat în aceste condiţii i se aplică, fără nicio excepţie, sancţiunea nulităţii. O interpretare contrară ar avea ca efect eludarea caracterului inalienabil al bunului.

Astfel cum s-a constatat şi în opinia majoritară, terenul forestier aparţine domeniului public al statului, potrivit art. 5 şi 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 şi art. 5 şi 16 din Legea nr. 26/1996 privind Codul silvic, art. 34 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, constituind un amenajament silvic. Greşit instanţele devolutive au apreciat că dreptul de proprietate publică s-a stins prin trecerea bunului în domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale, întrucât dispoziţiile Legii nr. 1/2000 sau actele administrative de predare unui teren cu vegetaţie forestieră ce constituia bun proprietate publică, încheiate între administratorul fondului silvic al statului şi Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991, ori însăşi emiterea unui titlu de proprietate în baza acestei legi, nu constituie modalităţi legale de schimbare a regimului juridic al bunului, astfel că, în lipsa adoptării unei hotărâri de guvern care să dispună în acest sens, bunul aparţine domeniului public al statului (interpretare dată textelor de lege prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 748/2015, par. 26-28, respectiv nr. 395/2017, par. 45).

Raportat la această concluzie şi la trăsătura de inalienabilitate de care se bucură bunul proprietate publică, astfel cum este reglementată de art. 136 alin. (4) din Constituţie, art. 861 C. civ., respectiv art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, orice act de înstrăinare a acestuia este lovit de nulitate absolută.

În atare condiţii, distinct de constatarea nulităţii titlului persoanei care a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, şi actele subsecvente de înstrăinare sunt nule, deoarece nu pot avea, ca obiect al transmisiunii dreptului de proprietate, un bun inalienabil. De asemenea, subdobânditorii cu titlu oneros ai bunului public nu pot opune cu succes excepţiile de la constatarea nulităţii actului subsecvent, respectiv buna credinţă şi principiul securităţii circuitului civil ori pe cel al publicităţii imobiliare, pentru că, pe această cale, bunul ar intra în circuitul civil.

În ceea ce priveşte ingerinţa disproporţionată a statului în exercitarea dreptului de proprietate al particularului subdobânditor cu titlu oneros al bunului, este de remarcat că un control de convenţionalitate decurgând din aplicarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului putea fi valorificat în procedura judiciară de anulare a titlului de proprietate emis de stat, în scopul salvgardării acestuia, în ipoteza în care s-ar fi reţinut o culpă a autorităţilor statale în reconstituirea dreptului de proprietate. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sancţionează ingerinţa statului în anularea titlurilor de proprietate din motive imputabile autorităţilor şi în condiţiile în care titularul acestui drept nu este despăgubit corespunzător pentru o atare pierdere. Elementul comun al motivelor ce au condus la constatarea încălcării textului convenţional referitor la protecţia proprietăţii, este lipsa oricărei despăgubiri care să compenseze privarea de proprietate, iar, în aceste condiţii, "individul vizat suportă o sarcină specială şi exorbitantă" (a se vedea Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunţată în Cauza Ioan împotriva României şi Hotărârea din 25 noiembrie 2008, pronunţată în Cauza Toşcuţă şi alţii împotriva României, par. 34, citate de Curtea Constituţională în Decizia nr. 676/2016 par. 32-33).

Or, în cauză, nu sunt îndeplinite aceste condiţii premisă.

Actele subsecvente deduse controlului de legalitate în acest litigiu, ce a succedat primului, sunt acte juridice civile supuse unui regim de drept comun, inclusiv din perspectiva remediilor pe care cel care pierde bunul le are la dispoziţie pentru recuperarea prejudiciului pe care l-ar suporta prin pierderea bunului.

Sub acest aspect, subdobânditorul s-a aflat într-un raport juridic de drept privat, caz în care C. civ. reglementează acţiunea în garanţie pentru evicţiune prin dispoziţiile art. 1695 şi urm. C. civ., garanţie pe care fiecare dintre cumpărătorii evinşi prin desfiinţarea contractului de vânzare ce constituie titlul lor de proprietate o are împotriva vânzătorului, inclusiv împotriva pârâtei A., deţinătorul iniţial, care, astfel cum s-a constatat în litigiul anterior, a dobândit în mod nelegal suprafaţa de pădure disputată, fără a face dovada unui drept de proprietate al autorului în numele căruia a pretins reconstituirea prin legislaţia specială de reparaţie.

Constatându-se că dreptul de proprietate publică nu s-a stins prin trecerea bunului în domeniul privat şi reţinând că bunul înstrăinat aparţine domeniului public al statului, se impunea admiterea recursurilor reclamanţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în sensul considerentelor expuse anterior. Recursul pârâtei se impunea a fi admis pentru o judecată unitară, având în vedere faptul că aceasta a criticat în apel aplicabilitatea art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, text de lege a cărui incidenţă se apreciază în raport cu soluţia dată capătului principal de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare.