State liability for unlawful preventive detention and the binding effect of res judicata on salary claims following voluntary resignation

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2025

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 17 februarie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro, echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri morale pentru privarea sa nelegală de libertate dispusă în perioada 15.11.2016-17.02.2017; la plata despăgubirilor materiale, echivalente a tuturor drepturilor băneşti de care a fost lipsită din cauza reţinerii şi arestării preventive, corespunzătoare funcţiei de Preşedinte al Autorităţii Electorale Permanente, deţinute în perioada 15.11.2016-13.05.2020, precum şi funcţiei de consilier parlamentar în cadrul Filialei Sud-Vest Oltenia, pentru perioada 14.05.2020-07.10.2020, actualizate în funcţie de rata inflaţiei şi cu dobânda legală aferentă; la plata sumei de 53.902 RON, reprezentând cheltuieli judiciare (onorarii avocat), efectuate în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în care s-a pronunţat soluţia definitivă de achitare, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Reclamanta a depus cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a arătat că solicită obligarea pârâtului la plata următoarelor sume: echivalentul în RON a sumei de 1.000.000 euro, cu titlul de daune morale pentru privarea sa de libertate în perioada 15.11.2016-17.02.2017; echivalentul tuturor drepturilor băneşti de care a fost lipsită în perioada 15.11.2016-07.10.2020, din cauza suspendării din funcţiile deţinute, reprezentând salarii şi indemnizaţii, ca urmare a arestării preventive, actualizate cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală, de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare şi până la plata acestora; 200.000 RON, reprezentând cheltuieli suportate de familia reclamantei (mamă, bunică, frate) şi de prietenul său în perioada 15.11.2016-07.10.2020 pentru vizite şi pachete la arest, pentru drumurile făcute la organele de urmărire penală şi la instanţele de judecată, precum şi pentru întreţinerea sa şi a fiului său; 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare fixate în sarcina sa de către instanţe în legătură cu stabilirea, menţinerea şi înlocuirea măsurii arestului preventiv, cu dobânda legală aferentă, cu începere de la data achitării lor; 53.902 RON, reprezentând cheltuieli cu onorariile de avocat, suportate în dosarul penal nr. x/2016, la urmărirea penală şi în instanţă, actualizate la zi cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală aferentă, calculate de la data plăţii, până la data efectuării lor, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul a apreciat că nu a fost legal învestit, faţă de dispoziţiile art. 204 C. proc. civ., cu cele două noi capete de cerere menţionate în cererea depusă de reclamantă la 11 noiembrie 2021, intitulată "cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată", reţinând că formularea unor noi capete de cerere reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată şi că nu există acordul pârâtului în acest sens, întrucât modificarea a fost formulată ulterior primului termen de judecată. Ca urmare a acestei constatări, tribunalul nu a analizat capetele de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 RON, reprezentând cheltuieli suportate de familia reclamantei (mamă, bunică, frate) şi de prietenul său în perioada 15.11.2016-07.10.2020 pentru vizite şi pachete la arest, pentru drumurile făcute la organele de urmărire penală şi la instanţele de judecată, precum şi pentru întreţinerea sa şi a fiului său; 20.000 RON, constând în cheltuieli judiciare fixate în sarcina sa de către instanţe în legătură cu stabilirea, menţinerea şi înlocuirea măsurii arestului preventiv, cu dobânda legală aferentă, cu începere de la data achitării lor.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1627 din 27 octombrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, obligând pârâtul la plata către reclamantă a echivalentului în RON, la data efectuării plăţii, a sumei de 50.000 euro cu titlul de daune morale. A respins, ca neîntemeiat, capătul precizat al cererii de chemare în judecată privind obligarea pârâtului la plata diferenţelor drepturilor salariale cuvenite, pentru perioada 16.12.2017- 13.05.2020. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50.902 RON, reprezentând cheltuieli judiciare suportate de reclamantă în dosarul nr. x/2016, actualizate cu raţa inflaţiei, precum şi a dobânzii legale, de la data de 07.10.2020, până la achitarea integrală, luând act că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 596A din 28 mai 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ce nefondată, excepţia inadmisibilităţii apelului formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, invocată de apelanta-reclamantă A.. A respins apelul declarat reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 1627 din 27 octombrie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2021, ca nefondat. A admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi de apelantul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva aceleiaşi sentinţe. A schimbat, în parte, sentinţa apelată, stabilind suma reprezentând contravaloarea prejudiciului moral pe care trebuie să o plătească apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la 20.000 euro, în RON la cursul BNR din ziua plăţii.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 596A din 28 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A., solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Sub un prim aspect, a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva soluţiei pronunţate asupra excepţiei inadmisibilităţii, invocate cu privire la apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, susţinând că este rezultatul încălcării şi aplicării greşite a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referindu-se la cadrul procesual al litigiului, recurenta a afirmat că în mod greşit curtea a constatat că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie are calitatea de apelant în cauză.

Evocând dispoziţiile art. 458 C. proc. civ., recurenta a susţinut că această din urmă entitate nu este parte în proces şi nu justifică interesul procesual pentru exercitarea apelului în cauză, dispoziţiile art. 92 alin. (4) C. proc. civ. nefiind aplicabile.

Raportând aceste dispoziţii legale la cele ale alin. (1) ale aceluiaşi articol, a afirmat că dreptul la calea de atac a Ministerului Public este condiţionat de apărarea intereselor unor persoane aflate în situaţii speciale. Totodată, a arătat că Ministerul Public nu ar trebui să participe în procese de genul celui pendinte, dată fiind participarea sa în dosarul penal nr. x/2016, pe care l-a iniţiat şi susţinut, atitudinea sa în procesul civil neputând fi obiectivă/nepărtinitoare.

Totodată, a apreciat că Ministerul Public nu manifestă interes procesual, în sensul diminuării despăgubirilor acordate de instanţa de fond.

Sub un alt aspect, recurenta a afirmat că decizia atacată nu este corespunzător motivată, conţinând considerente contradictorii, aspect ce echivalează cu o nemotivare, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Făcând referire la hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Albina contra României, recurenta a susţinut că din motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să reiasă că părţile "au fost ascultate", instanţa fiind obligată să analizeze cererile şi argumentele părţilor şi să expună un raţionament propriu raportat la acestea, în cazul de faţă nefiind îndeplinite aceste cerinţe.

Menţionând că prin decizie s-a reţinut că motivele de apel, referitoare la cuantumul daunelor morale acordate urmează a fi analizate concomitent cu criticile celorlalţi doi apelanţi formulate cu privire la aceeaşi soluţie, a învederat că analiza instanţei a omis tocmai criticile sale, nefiind analizate argumentele relative la majorarea cuantumului daunelor morale acordate de instanţa de fond.

Totodată, a afirmat că instanţa de apel nu a analizat, efectiv, criticile formulate cu privire la efectul puterii de lucru judecat, reţinute de instanţa de fond cu privire la despăgubirile reprezentând diferenţa dintre drepturile băneşti cuvenite funcţiei de Preşedinte al Autorităţii Electorale Permanente şi cele aferente funcţiei de consilier parlamentar în cadrul Filialei Sud-Vest Oltenia, la plata cărora a fost obligată Autoritatea în dosarul nr. x/2020 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, limitându-se să reitereze cele susţinute în acest sens în considerentele sentinţei.

Referitor la soluţia instanţei de apel în privinţa puterii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul antemenţionat, a susţinut că a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 431 şi 435 C. proc. civ., precum şi a celor ale art. 1247 alin. (3) şi 1531 C. civ., în opinia sa, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind incident.

În susţinerea acestei critici a învederat că dosarul nr. x/2020 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal are părţi şi obiect diferit faţă de prezentul dosar.

Dacă în dosarul nr. x/2020 au fost discutate drepturile salariale datorate de către Autoritatea Electorală Permanentă pe perioada suspendării raportului său de muncă, în prezentul dosar în discuţie sunt despăgubirile datorate de Statul Român, ca urmare a reţinerii şi arestării preventive, care au condus la pierderea funcţiei de preşedinte al Autorităţii şi implicit, a drepturilor salariale aferente acestei funcţii, pe care instituţia menţionată nu mai era obligată să i le plătească.

Recurenta a menţionat că a fost nevoită că îşi prezinte demisia din funcţie, ca urmare a reţinerii sale de către organele de urmărire penală, în mod greşit instanţa de apel considerând că demisia nu este afectată de vreun viciu de consimţământ.

Acest raţionament al instanţei de apel a fost apreciat că încalcă dispoziţiile art. 1247 alin. (3) C. civ., instanţa fiind obligată din oficiu să constate nulitatea absolută a demisiei şi să oblige pârâtul Statul Român la plata despăgubirilor cuvenite.

A susţinut că instanţa civilă nu se poate pronunţa asupra nelegalităţii actelor de urmărire penală, acesta fiind apanajul instanţei penale, care a constatat-o prin hotărârea de achitare pronunţată.

În schimb, a apreciat că instanţa civilă trebuie să îşi asume rolul reparatoriu conferit de lege, ceea ce impune stabilirea întregului prejudiciu încercat de persoana în privinţa căreia s-a dispus achitarea, precum şi identificarea celei obligate la repararea prejudiciului.

Referitor la daunele morale solicitate, a afirmat că soluţia de respingere a apelului său şi de admitere a apelurilor pârâtului şi a Ministrului Public a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 540 C. proc. pen., precum şi ale art. 1531 C. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deşi curtea de apel a reţinut că sunt corecte criteriile aplicate de instanţa de fond la cuantificarea prejudiciului, a procedat la o evaluare proprie a acestor criterii, pe care le-a încălcat, în mod nelegal neincluzând motivele şi temeiurile achitării şi raportând consecinţele produse la zilele efective de privare de libertate, fără a ţine cont de efectele cauzate (umilinţe în perioada de arest/afectarea sănătăţii), de faptul că reţinerea şi arestarea sa nu s-a făcut în baza unor probe legal obţinute şi excluzând traumele membrilor apropiaţi ai familiei, contrar stipulaţiilor art. 540 C. proc. pen., precum şi linşajul mediatic la care a fost supusă, care i-au afectat imaginea şi reputaţia.

Recurenta a reclamat faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont de jurisprudenţa în materie, încălcând principiul securităţii juridice, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, exemplificând cauza Beian contra României, prin care s-a reţinut că în privinţa raporturilor juridice similare trebuie pronunţate hotărâri asemănătoare.

5. Apărările formulate

Prin întâmpinarea depusă la 2 octombrie 2024, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinare la 24 decembrie 2024, formulând concluzii de respingere a apărărilor acestuia.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 23 octombrie 2024, Înalta Curte a stabilit termen la 27 februarie 2025, cu citarea părţilor în şedinţă publică, pentru soluţionarea recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 596A din 28 mai 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

La termenul de judecată menţionat, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

7.1 Sub un prim aspect, recurenta a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva soluţiei pronunţate asupra excepţiei inadmisibilităţii apelului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, susţinând că acesta nu este parte în proces şi că nu justifică interes în promovarea căii ordinare de atac, norma stipulată la art. 92 alin. (4) C. proc. civ. nefiind aplicabilă, faţă de lipsa de incidenţă a ipotezei prevăzute la alin. (1) al acestui articol, care condiţionează formularea apelului de existenţa ipotezei ce vizează apărarea intereselor unor persoane aflate în situaţii speciale, care nu se confirmă în speţă.

Totodată, a afirmat că Ministerul Public nu justifică interes procesual cu privire la o eventuală diminuare a despăgubirilor morale acordate de instanţa de fond.

Examinată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează modalitatea de aplicare a unor norme de procedură, critica nu este fondată.

În ceea ce priveşte căile de atac, art. 458 C. proc. civ. prevede explicit că acestea pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care "justifică un interes", în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane.

Or, potrivit art. 92 alin. (4) C. proc. civ., "procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când a participat la judecată, în condiţiile legii".

Din această perspectivă, trebuie remarcat că, printre atribuţiile Ministerului Public, exercitate prin procurori, se regăsesc participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată şi exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti [conform prevederilor art. 67 alin. (1) lit. e) şi f) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară], iar, în acest sens, art. 92 din C. proc. civ. reglementează formele participării procurorului la procesul civil.

Astfel, în temeiul alin. (2) al art. 92 C. proc. civ., procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, aşadar, nu numai la soluţionarea acţiunilor civile pe care le poate iniţia potrivit legii, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor, o atare reglementare legală constituind o transpunere a dispoziţiilor constituţionale ale art. 131 alin. (1), potrivit cărora "Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor".

Examinând aceste norme, Curtea Constituţională a reţinut că "în procesul civil, ca şi în procesul penal, procurorul este un exponent al intereselor generale ale societăţii, consacrate prin Constituţie şi prin legi", procurorul apărând ordinea normativă, fără a dezechilibra procesul în favoarea unuia sau altuia dintre titularii drepturilor supuse judecăţii. Astfel, "în toate cazurile de participare a procurorului în procesul civil, calitatea de parte în acest sens material aparţine titularului dreptului subiectiv ce formează obiectul litigiului, care este liber să dispună de acest drept şi să-şi exercite fără nicio constrângere toate drepturile procesuale." (decizia nr. 820 din 10 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 113 din 2 februarie 2021, paragrafele 15-17, precum şi deciziile anterioare ale Curţii Constituţionale citate în cuprinsul acesteia).

De altfel, participarea procurorului la judecata acţiunii civile este lăsată la aprecierea sa, iar nu a instanţei de judecată, aceasta neputându-i suprima reprezentantului Ministerului Public un drept reglementat prin lege.

Referitor la căile de atac, acestea pot fi promovate de procuror chiar dacă nu a declanşat acţiunea civilă, şi în situaţia în care a fost prezent la judecată, independent dacă participarea sa era sau nu obligatorie, întrucât condiţiile participării procurorului în procesul civil sunt reglementate de norme imperative, care vizează ocrotirea unui interes general, în mod nefondat invocând recurenta aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 92 alin. (4) C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că art. 32 alin. (1) din C. proc. civ. reglementează condiţiile de exercitare a acţiunii civile, printre acestea regăsindu-se, la lit. d), justificarea unui interes. Conform art. 33 teza I din acelaşi act normativ, "Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual."

Interesul, înţeles ca una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii civile, constă în folosul practic, imediat, pe care îl are o parte pentru a justifica declanşarea procedurii judiciare. Acesta trebuie să îndeplinească anumite condiţii, şi anume să fie legitim, adică să corespundă cerinţelor legii materiale şi procesuale, să fie personal, ceea ce înseamnă că folosul practic urmărit prin declanşarea procedurii judiciare să aparţină celui care recurge la acţiune, să fie născut şi actual, adică să existe la momentul formulării cererii în justiţie.

Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acţiunii civile sau, după caz, a unei căi de atac, instanţa învestită cu judecarea cererii trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care titularul acesteia l-ar obţine în ipoteza admiterii formei procedurale formulate.

În cauză, un atare folos a fost justificat de Ministerul Public, în concret, în exercitarea atribuţiilor reglementate de lege în sarcina sa, urmărind reducerea cuantumului daunelor morale stabilite de instanţa de fond.

7.2 Critica ce vizează motivarea necorespunzătoare a deciziei recurate din perspectiva omisiunii analizei motivelor de apel formulate de recurentă cu privire la cuantumul daunelor morale acordate de instanţa de fond, respectiv la efectul puterii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 2882 din 28 aprilie 2021 pronunţate în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, rămase definitivă prin decizia nr. 1029 din 14 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, este nefondată.

Prin apelul formulat, recurenta a solicitat majorarea cuantumului daunelor morale de la 50.000 euro la 200.000 euro, cu aplicarea dobânzii legale; acordarea despăgubirilor materiale, constând în diferenţele dintre drepturile băneşti aferente funcţiei de preşedinte al Autorităţii Electorale Permanente pentru perioada 16.12.2016-13.05.2020, pe care le-ar fi primit în cazul în care nu ar fi fost arestată preventiv şi nu ar fi fost declanşată acţiunea penală împotriva sa; acordarea drepturilor băneşti corespunzătoare funcţiei de consilier parlamentar la Filiala Sud-Vest Oltenia, pe care pârâta Autoritatea Electorală Permanentă a fost obligată să i le achite în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Motive similare de apel au fost formulate şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, acesta susţinând, în ceea ce priveşte daunele morale acordate reclamantei de către instanţa de fond, în sumă de 50.000 euro (echivalentă în RON la data plăţii), că au un cuantum exagerat faţă de durata măsurilor preventive dispuse împotriva recurentei.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a solicitat, prin apelul declarat, reducerea valorii pretenţiilor stabilite prin hotărârea instanţei de fond, afirmând că acestea nu au aptitudinea a asigura un echilibru între proporţionalitatea suferinţei reclamantei şi consecinţele măsurilor preventive, efectiv produse.

Sintetizând motivele de apel ale apelanţilor, faţă de problemele similare abordate, curtea a considerat că se impune analiza concomitentă a cererilor de apel.

Sub un prim aspect, curtea a reţinut că, la stabilirea daunelor morale acordate recurentei, tribunalul nu s-a raportat doar la considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 (potrivit afirmaţiilor apelantul-pârât), ci şi la situaţia de fapt, respectiv la probatoriul administrat, care au confirmat că reţinerea şi arestarea preventivă a acesteia au fost nedrepte.

Evocând dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., dar şi statuările Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei nr. 136/2021, instanţa de apel a reţinut că nu se poate pune problema excluderii obligaţiei statului de a răspunde civil pentru privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal, în situaţia în care, în final, s-a dispus soluţia de clasare sau achitare, dreptul persoanei la despăgubiri nefiind condiţionat de temeiul achitării.

Curtea a remarcat că situaţia reclamantei se grefează pe ipoteza examinată de către instanţa constituţională, aceasta având dreptul să fie despăgubită moral pentru suferinţele cauzate ca urmare a luării măsurilor preventive împotriva sa, rămase fără fundament în urma achitării.

În ceea ce priveşte valoarea despăgubirilor acordate, curtea a reţinut că reclamanta a criticat faptul că instanţa de fond, deşi a redat corect criteriile de determinare a întinderii acestora, suma stabilită este nejustificat de mică şi nu reflectă toate traumele suferite de ea, precum şi de membrii familiei sale, pierderea funcţiei publice deţinute şi nici linşajul mediatic la care a fost supusă.

Instanţa de apel a notat că ceilalţi doi apelanţi au criticat cuantumul despăgubirilor morale acordate, pe motiv că ar fi prea mari în comparaţie cu consecinţele negative efectiv produse, ca urmare a măsurilor privative de libertate dispuse.

În ceea ce priveşte linşajul mediatic la care reclamanta a afirmat că a fost supusă (purtarea sa cu cătuşe în faţa televiziunilor/prezenţa jurnaliştilor la aducerea sa la instanţă/mesajul transmis de aceştia), instanţa de apel a constatat inexistenţa vreunei probe care să releve încălcarea prevederilor legale în materie, pentru a se reţine existenţa faptei ilicite a pârâtului pe acest aspect.

Faptul că jurnaliştii au fost prezenţi la momentul aducerii sale la instanţă, precum şi modalitatea de expunere în mass media a acestei informaţii au fost apreciate ca nefiind fapte imputabile pârâtului.

Făcând referire la dispoziţiile art. 222 C. civ., instanţa de apel a notat că persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă. Totodată, a subliniat că, potrivit art. 224 alin. (1) din acelaşi act normativ, dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor si instituţiilor publice care sunt persoane juridice.

Curtea a precizat că presa nu se află într-un raport de subordonare faţă de pârât, de tipul comitent-prepus, astfel încât acesta să răspundă pentru actele sau faptele trusturilor de presă, în temeiul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

În ceea ce priveşte pierderea funcţiilor publice şi a veniturilor pe care reclamanta ar fi putut să le obţină, instanţa de apel a remarcat că, în realitate, fapta delictuală imputată pârâtului este reprezentată de punerea în mişcare a acţiunii penale.

Referitor la veniturile pe care recurenta le-ar fi putut obţine din exercitarea funcţiei de preşedinte al Autorităţii Electorale Permanente, a constatat că acestea au fost pierdute ca urmare a prezentării demisiei, iar acest aspect nu poate constitui temei pentru atragerea răspunderii civile delictuale a statului.

Deşi nu a contestat că Statul Român, ca titular al acţiunii penale, are dreptul, obligaţia şi puterea de a solicita instanţelor de judecată tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârşirea infracţiunilor, instanţa de apel a considerat că nu există temeiul juridic prin care acesta să îşi asume şi responsabilitatea pierderii acţiunii penale, ilicitul faptei neputând rezulta, în opinia instanţei de apel, din dreptul pozitiv în vigoare.

Curtea a reţinut că analogiile făcute de reclamantă cu alte cauze nu pot fi avute în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor, deoarece fiecare ipoteză se impune a fi analizată concret, în funcţie de circumstanţele care o particularizează.

Totodată, instanţa de apel a constatat că situaţia reclamantei este sensibil diferită faţă de cazurile la care a făcut trimitere. A arătat că, deşi în cadrul lor s-a realizat o reparaţie amplă, a remarcat că în niciunul dintre ele persoanele vizate nu şi-au dat demisia, ci au fost suspendate din funcţie prin efectul legii. Astfel, a apreciat că în acele situaţii, achitarea definitivă a avut ca efect ridicarea suspendării în funcţie şi repunerea reclamantului în toate drepturile. În cauza de faţă, a reţinut că demisia reclamantei a avut ca efect încetarea exercitării funcţiei publice printr-un act voluntar al său, fără a exista posibilitatea repunerii în funcţie, această situaţie nefiind determinată de punerea în mişcare a acţiunii penale ori de măsurile preventive adoptate.

Referitor la traumele suferite de membrii familiei reclamantei (fiu, mamă, bunică), curtea a subliniat că prejudiciul moral este personal şi că nu poate fi solicitat a fi reparat în numele altei/altor persoane, care nu sunt părţi în dosar.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale, cuantificate în fond la suma de 50.000 euro, dar şi la modalitatea de evaluare a reparaţiei materiale, curtea a reţinut că instanţa de fond a avut în vedere toate consecinţele negative provocate reclamantei prin măsurile preventive dispuse, precum şi de desfăşurarea procedurilor judiciare iniţiate în privinţa sa, criteriile avute în vedere la individualizarea acestora fiind expuse.

Curtea a considerat că, deşi din perspectiva circumstanţelor personale, dar şi a celor de fapt, reclamantei i s-au produs grave prejudicii şi suferinţe de ordin moral, probate prin declaraţiile martorilor analizate de prima instanţă, acestea erau inerente privării sale de libertate, care a durat 94 de zile.

Examinând criticile reclamantei, referitoare la soluţia de respingere a cererii de acordare a daunelor materiale, curtea a constatat că acestea nu sunt fondate, faţă de efectele puterii de lucru judecat ale sentinţei nr. 2881 din 28 aprilie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţate în dosarul nr. x/2020, în care s-a analizat solicitarea sa cu privire la acordarea drepturilor băneşti aferente funcţiei de preşedinte al Autorităţii Electorale Permanente pentru perioada 16.12.2016-13.05.2020, precum şi a celor aferente funcţiei de consilier parlamentar deţinute la Filiala Sud-Vest Oltenia.

Instanţa de apel a consemnat că în dosarul menţionat cererea a fost respinsă pe motiv că, la 15.11.2016, reclamanta a demisionat din funcţia de preşedinte al Autorităţii Electorale Permanente, acest aspect fiind considerat că a condus la încetarea mandatului înainte de expirarea duratei de 8 ani pentru care fusese numită, cu consecinţa revenirii în funcţia de consilier parlamentar în cadrul Filialei Sud-Vest Oltenia, anterior deţinută.

Totodată, a validat motivarea Tribunalului Bucureşti în susţinerea soluţiei pronunţate, reţinând că încetarea mandatului reclamantei, de preşedinte al Autorităţii Electorale Permanente, înainte de termen, a intervenit la iniţiativa acesteia, prin demisie, actul juridic unilateral producând efecte juridice la data expirării termenului de preaviz, astfel că, începând cu 16.12.2016, aceasta nu mai putea pretinde drepturi de natură salarială, aferente funcţiei publice, ci doar pe cele care i se cuveneau în calitatea sa de consilier parlamentar în cadrul Filialei Sud-Vest Oltenia.

Instanţa de apel a apreciat că aceste dezlegări se impun cu putere de lucru judecat cererii de acordare a aceloraşi drepturi formulate în litigiul de faţă, indiferent dacă în prima cauză acestea au fost solicitate de la Autoritatea Electorală Permanentă, iar în cea pendinte de la Statul Român.

Înalta Curte constată că aspectele reţinute de instanţa de apel, redate în cele de preced, sunt de natură să infirme susţinerile recurentei, hotărârea recurată nefiind lacunară în motivare, ci conţinând, dimpotrivă, o analiză judicioasă a criticilor invocate în calea ordinară de atac.

Existenţa unei expuneri sintetizate a motivelor de apel nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, cât timp aceasta cuprinde împrejurările de fapt şi motivele de drept care au format convingerea instanţei şi tratează, într-o manieră concisă, principalele puncte litigioase ale pricinii şi apărările părţilor, deduse judecăţii.

Din această perspectivă, se constată că motivarea hotărârii recurate satisface cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât reflectă o analiză judicioasă a argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor.

Relevante în acest sens sunt statuările jurisprudenţiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că instanţa nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susţinere a părţilor, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluţionarea cauzei, motiv pentru care numai ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea părţii de un veritabil acces la justiţie.

Similar, a arătat că obligaţia instanţelor naţionale de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument invocat, acestea putând fi analizate grupat, iar răspunsul putând fi şi implicit, rezultând din considerentele exprimate în legătură cu chestiunile aflate în directă conexiune (cauzele Perez contra Franţei, Jahnke şi Lenoble contra Franţei).

În cauza de faţă, curtea de apel a analizat criteriile în raport de care instanţa de fond a individualizat cuantumul despăgubirilor acordate recurentei (explicând care a fost raţiunea pentru care a apreciat că se impune o reducere a valorii acestora), precum şi efectele puterii de lucru judecat a considerentelor decizorii ale hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2020, hotărârea recurată permiţând exercitarea controlului de legalitate în prezenta cale extraordinară de atac şi fiind în conformitate cu statuările jurisprudenţiale obligatorii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că deciziile judiciare trebuie să indice într-o manieră suficientă motivele pe care se bazează, această obligaţie fiind justificată de faptul că numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate se poate realiza un control public al administrării justiţiei (cauzele Ruiz Torija contra Spaniei, Helle contra Finlandei, Suominen contra Finlandei, Dimitrellos contra Greciei, Albina contra României).

În aceste condiţii, nu poate fi reţinută critica prin care recurenta a afirmat că nu a fost în mod real "ascultată", de vreme ce argumentele acesteia (analizate chiar şi împreună cu ale celorlalţi apelanţi), au fost efectiv examinate, prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a probaţiunii administrate, în raport de care li s-a apreciat pertinenţa în soluţionarea cauzei, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nefiind, aşadar, aplicabil.

7.3 Nefondată este şi critica prin care s-a susţinut greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 431 şi art. 435 C. proc. civ., prin raportare la cele ale art. 1247 alin. (3) şi art. 1531 C. civ.

Concret, prin cererea de chemare în judecată, recurenta a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata despăgubirilor materiale de care a fost lipsită din cauza reţinerii şi arestării preventive, corespunzătoare funcţiei de preşedinte al Autorităţii Electorale Permanente pentru perioada 15.11.2017-13.05.2020, precum şi funcţiei de consilier parlamentar în cadrul Filialei Sud-Vest Oltenia în intervalul 14.05.2020-07.10.2020, actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală aferentă.

Instanţa de fond a respins această solicitare, întrucât a constatat că o cerere similară a format obiectul dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2881 din 28 aprilie 2021 fiind admisă acţiunea reclamantei A., formulată în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Electorală Permanentă (AEP), precum şi excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 425/16.11.2016 al preşedintelui Autorităţii, pârâta fiind obligată la plata drepturilor salariale pentru perioada 16.11.2016-13.05.2020, aferente funcţiei de preşedinte al AEP, actualizate cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală, de la scadenţă, până la plata integrală, reprezentând salariul de bază şi sporurile aferente funcţiei, indemnizaţiile pentru concediul legal de odihnă şi contravaloarea tichetelor de vacanţă, respectiv pentru perioada 14.05.2020-07.10.2020, a drepturilor salariale cuvenite în calitate de consilier parlamentar în cadrul Filialei Sud-Vest Oltenia, actualizate în funcţie de rata inflaţiei şi cu dobânda legală, de la scadenţă şi până la plata integrală, incluzând salariul de bază şi sporurile aferente funcţiei, indemnizaţiile pentru concediul legal de odihnă şi contravaloarea tichetelor de vacanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 4263 din 23 iunie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în acelaşi dosar, a fost admisă cererea de completare şi îndreptare a erorii materiale formulată de reclamanta A., dispunându-se obligarea pârâtei şi la plata indemnizaţiilor aferente calităţii de membru al Biroului Electoral Central, pentru fiecare scrutin electoral în parte, pentru perioada 16.11.2016-13.05.2020, actualizate funcţie de rata inflaţiei şi cu dobânda legală aferentă.

Prin decizia civilă nr. 1029 din 14 aprilie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2881 din 28 aprilie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal. A admis recursul declarat împotriva aceleiaşi sentinţe de pârâta Autoritatea Electorală Permanentă, respingând pretenţiile cu privire la plata drepturilor băneşti pentru perioada 16.12.2016-13.05.2020, pentru funcţia de preşedinte al Autorităţii Electorale Permanente, constând în salariul de bază şi sporurile aferente funcţiei, indemnizaţiile pentru concediul legal de odihnă, contravaloarea tichetelor de vacanţă şi indemnizaţiile în calitate de membru al Biroului Electoral Central, pentru fiecare scrutin electoral în parte. Pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a drepturilor salariale pentru perioada 16.12.2016-13.05.2020, cuvenite în calitate de consilier parlamentar în cadrul Filialei Sud-Vest Oltenia, actualizate în funcţie de rata inflaţiei şi cu dobânda legală, de la scadenţă, până la plata integrală, constând în salariul de bază şi sporurile aferente funcţiei, indemnizaţiile pentru concediul legal de odihnă şi contravaloarea tichetelor de vacanţă, celelalte dispoziţii ale sentinţei civile recurate fiind menţinute.

Tribunalul a reţinut că în motivarea acestei soluţii, instanţa de recurs a constatat că, la 15.11.2016, reclamanta A. a demisionat din funcţia de Preşedinte al Autorităţii Electorale Permanente, iar această împrejurare a determinat încetarea mandatului înainte de împlinirea duratei de 8 ani, pentru care fusese numită în funcţie, cu consecinţa revenirii sale în funcţia de consilier parlamentar în cadrul Filialei Sud-vest Oltenia, anterior deţinută.

Instanţa de fond a redat, iar curtea de apel a preluat aspectele consemnate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în sensul că, în cazul încetării mandatului preşedintelui Autorităţii Electorale Permanente prin demisie, legea specială nu impune vreo condiţie de formă, astfel că actul juridic unilateral a produs efecte juridice la data expirării termenului de preaviz, începând cu 16.12.2016, de la care nu se mai puteau pretinde drepturi de natură salarială aferente funcţiei deţinute, ci doar plata drepturilor salariale cuvenite calităţii de consilier parlamentar în cadrul Filialei Sud-Vest Oltenia.

Curtea de apel a validat soluţia instanţei de fond, în sensul că aspectele decizorii ale hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2020 se impun în litigiul pendinte prin efectul pozitiv al lucrului judecat, recurenta având calitatea de parte în ambele litigii, astfel că i se opun statuările asupra unei chestiuni litigioase tranşate definitiv într-un alt litigiu, conform dispoziţiilor art. 430 şi art. 431 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentei, această soluţie este corectă şi nu este de natură să încalce normele anterior menţionate sau pe cele ale art. 1247 alin. (3) şi art. 1531 C. civ., întrucât, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat se grefează şi considerentelor hotărârii, nu doar celor care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii.

Prin această din urmă normă juridică legiuitorul a consacrat, explicit, efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă dezlegată în cadrul unui proces are autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită/contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât se presupune că ceea ce s-a judecat exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

În contextul reliefat, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune, aşadar, existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale unei instanţe, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).

În cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de o instanţă, ce au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere, în mod necesar, existenţa unei triple identităţi de acţiune (obiect, cauză, părţi), astfel cum a afirmat recurenta, dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. fiind aplicabile.

Aşadar, o reiterare a judecăţii asupra unei chestiuni anterior dezlegate printr-o hotărâre judecătorească definitivă cu referire la efectele demisiei, cu consecinţe asupra pretenţiei de acordare a unor despăgubiri materiale reprezentând echivalentul drepturilor băneşti de care a fost lipsită în perioada 2016-2020, nu este posibilă în litigiul pendinte, chiar dacă recurenta urmăreşte stabilirea dreptului în contradictoriu cu un alt pârât, considerentele decisive ale hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2020 opunându-se ca efect al autorităţii de lucru judecat, motivele de recurs întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 neputând fi reţinute.

7.4 Similar, Înalta Curte va constata că nici criticile circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură nu pot fi primite.

Invocat din perspectiva unei pretinse încălcări a dispoziţiilor art. 540 C. proc. pen., dar şi a celor ale art. 1531 C. civ., motivul de recurs se referă la soluţia pronunţată de instanţa de apel privitoare la reducerea daunelor morale acordate de tribunal, susţinându-se o eronată cuantificare a acestora, raportat la criteriile aplicate, cu ignorarea motivelor şi temeiurilor achitării, a zilelor efective privative de libertate, a traumelor suferite de membrii familiei, a mediatizării necorespunzătoare a situaţiei în care s-a aflat recurenta, dar şi a împrejurărilor care au determinat depunerea demisiei din funcţia deţinută în cadrul Autorităţii Electorale Permanente de către aceasta.

Înalta Curte constată că prejudiciul afirmat în cauza pendinte a fost solicitat a fi reparat în baza art. 539-541 C. proc. pen., ca urmare a pronunţării soluţiei de achitare dispuse în privinţa sa prin sentinţa penală nr. 18/F din 13 ianuarie 2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 977 din 7 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

În acest context, evaluarea circumstanţelor factuale a determinat instanţa de apel să concluzioneze că procesul penal - incluzând componenta arestării preventive, devenită nedreaptă în contextul achitării recurentei - a constituit un factor generator al suferinţelor de ordin psihic şi social ale acesteia.

Raportându-se la circumstanţele concrete ale cauzei şi la probaţiunea care a atestat impactul negativ produs asupra recurentei prin declanşarea procedurii judiciare în procesul penal, curtea a apreciat că dezlegările primei instanţe, referitoare la temeinicia cererii de acordare a despăgubirilor aferente măsurilor reţinerii şi arestului preventiv, devenite nedrepte, în lumina considerentelor deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, în urma pronunţării sentinţei penale definitive nr. 18 din 13 ianuarie 2020 de către Tribunalul Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2016, sunt corecte.

Înalta Curte notează că prejudiciul, ca şi condiţie de angajare a răspunderii civile delictuale, este consecinţa negativă a încălcării unui drept ori interes legitim, prin săvârşirea unei fapte ilicite imputabile autorului acesteia.

În vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor acordate pentru repararea daunelor morale, în cauză se impunea o analiză concretă şi subiectivă a întinderii prejudiciului, precum şi corelarea despăgubirii cu realitatea suferinţelor îndurate de către recurentă.

Repararea prejudiciului nepatrimonial este guvernată de principiile reparării integrale a prejudiciului, despăgubirea acordată sub forma unei sume de bani fiind o expresie a principiului reparaţiei integrale reglementat de art. 1531 C. civ.

La stabilirea întinderii despăgubirii morale, trebuie avute în vedere anumite criterii şi principii, dezvoltate în doctrină şi reflectate în jurisprudenţă, ce vizează gravitatea prejudiciului nepatrimonial, importanţa şi amploarea acestuia, durata consecinţelor vătămătoare şi intensitatea suferinţelor psihice şi fizice.

În cauză, daunele morale solicitate sunt justificate, în opinia recurentei, de impactul pe care l-au avut asupra sa măsurile privative de libertate, modalitatea de desfăşurare a procedurii penale, expunerea mediatică a situaţiei sale, pierderea în condiţii neimputabile a funcţiei publice, precum şi suferinţele corelative, cauzate membrilor familiei sale.

Având în vedere lipsa de reglementare a criteriilor legale de determinare a cuantumului prejudiciului nepatrimonial, cuantificarea acestuia trebuia realizată de instanţele de fond raportat la intensitatea şi consecinţele traumei suferite de către recurentă, astfel cum acestea au fost relevate de probele administrate şi în funcţie de practica judiciară naţională şi europeană în materie.

Înalta Curte reţine că limitele libertăţii individuale sunt menţionate expres chiar în textul Constituţiei, prin dispoziţiile art. 23 alin. (1). Privarea de libertate reprezintă măsura şi limita libertăţii individuale, reglementarea sa fiind inerentă exercitării prerogativelor statului în materie legislativă, în sensul că un stat de drept trebuie să dispună de un mecanism normativ apt să definească atât aspectul pozitiv, prin indicarea a ceea ce este circumscris conţinutului său, cât şi pe cel negativ al dreptului, prin indicarea limitelor/condiţionărilor care se impun.

Măsurile preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal reprezintă o îngrădire a libertăţii individuale a persoanei. Chiar dacă textul constituţional permite limitarea acestei libertăţi individuale în scopul unei bune desfăşurări a procesului penal, aceasta nu înseamnă că atingerea adusă acestei libertăţi nu ar trebui reparată, în cazul în care se dovedeşte, printr-o soluţie de achitare pronunţată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, că acuzaţia în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată.

În realizarea acestui deziderat, curtea de apel a enumerat criteriile pe baza cărora a procedat la verificarea stabilirii daunelor morale de către instanţa de fond, reţinând că, din cauza valorii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă în bani a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt ale judecăţii.

Astfel, a notat că prejudiciul se localizează la nivelul valorilor personalităţii umane, al suferinţelor fizice şi psihice, repararea integrală putând fi doar aproximată, faţă de natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat din punct de vedere pecuniar.

În sensul arătat, curtea a remarcat că, atât din perspectiva circumstanţelor personale, cât şi a celor de fapt, este indubitabil că recurentei i s-au produs grave prejudicii şi suferinţe de ordin moral, care au fost probate prin declaraţiile martorilor analizate pe larg de prima instanţă şi valorificate în apel, acestea fiind inerente şi rezultând chiar din privarea de libertate, la care a fost supusă pe o perioadă de 94 de zile.

La stabilirea cuantumul despăgubirilor acordate, instanţa de apel şi-a însuşit criteriile avute în vedere de tribunal la cuantificarea daunelor morale, toate consecinţele negative provocate recurentei prin măsurile preventive dispuse, precum şi modalitatea în care procedura judiciară a fost desfăşurată.

Astfel, curtea a luat în considerare circumstanţele personale ale recurentei, care, la declanşarea urmăririi penale ocupa funcţia de preşedinte al Autorităţii Electorale Permanente, se bucura de consideraţie, precum şi de respectul colegilor şi a comunităţii din care făcea parte, notând că toate acestea, precum şi imaginea sa au fost grav afectate ca urmare a dispunerii măsurilor privative de libertate nedrepte.

Analizând situaţia concretă a recurentei şi raportând aspectele care o conturau la suma acordată cu titlu de despăgubiri morale de către instanţa de fond, curtea a reţinut că, pentru menţinerea caracterului de "satisfacţie echitabilă", acestea trebuie fixate la un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu se transforma într-un folos material injust, fără justificare cauzală în raport de prejudiciul suferit şi de consecinţele acestuia.

Instanţa de apel a subliniat că despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei drepte compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite.

Raportând aspectele criticate în apel la judecata realizată de prima instanţă, dar şi la elementele de fapt ale cauzei, referitoare la suferinţa psihică încercată prin măsurile de reţinere şi arestare preventivă, curtea a apreciat că reprezintă aspecte de necontestat, întrucât existenţa prejudiciului moral reiese, în primul rând, din suportarea de către recurentă a măsurii reţinerii preventive pentru 24 de ore, a arestului preventiv pentru 29 de zile, precum şi a arestului la domiciliul pe o perioadă de 64 de zile, măsuri ce au caracter nedrept faţă de soluţia de achitare dispusă printr-o hotărâre penală definitivă.

Fără a contesta susţinerile recurentei, precum şi circumstanţele personale reţinute de prima instanţă referitoare la statutul acesteia, la respectul de care se bucura în comunitate şi la atingerile aduse imaginii sale ca urmare a desfăşurării procesului penal, instanţa de apel a considerat că un criteriu relevant pentru stabilirea daunelor morale este cel reprezentat de durata măsurilor preventive, executate atât instituţionalizat, dar şi la domiciliu, în această din urmă ipoteză reţinând că arestul la domiciliu presupune desfăşurarea în condiţii diferite, mai blânde, faţă de cel executat într-una dintre unităţile de reţinere şi arest preventiv.

Având în vedere durata acestor măsuri, curtea a constatat că nu au fost luate pe o durată de timp excesivă (30 de zile de reţinere şi arest preventiv în instituţii de stat şi 64 de zile arest la domiciliu), astfel încât să pericliteze grav valorile sociale ocrotite, reclamate în cauză. Fiind o măsură privativă de libertate, arestul la domiciliu a fost apreciat că nu poate pricinui aceleaşi suferinţe ca în cazul arestului executat într-o unitate de detenţie, considerând instanţa de apel că despăgubirile morale se acordă ca urmare a măsurilor preventive devenite nedrepte, ca efect al soluţiei de achitare/clasare, iar nu ca urmare a cercetării sau duratei cercetărilor şi judecăţii până la pronunţarea unei astfel de soluţii.

Referitor la prestigiul profesional, instanţa de apel a dat valenţă susţinerilor recurentei, prin care s-a reclamat afectarea acestuia ca urmare a măsurilor preventive dispuse. Cu toate acestea, curtea a reţinut că pierderea calităţii de preşedinte al Autorităţii Electorale Permanente a avut loc în contextul demisiei recurentei din această funcţie.

Deşi se poate realiza o conexiune de conjunctură între arestarea nedreaptă şi actul demisiei, un eventual prejudiciu ar fi putut subzista doar în situaţia revocării din funcţie a recurentei pentru acest motiv, instituţie similară ca efecte încetării raportului de muncă din iniţiativa angajatorului, respectiv concedierii.

Însă, astfel cum a reţinut curtea de apel, demisia, iniţiată de recurentă în contextul declanşării procedurii judiciare împotriva sa, nu poate fi inserată în lanţul cauzal al producerii prejudiciului pretins, în mod corect apreciindu-se că actul demisiei reprezintă un impediment la acordarea despăgubirilor morale, repararea acestui prejudiciu putându-se dispune doar în limitele legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul încercat şi măsurile privative de libertate considerate nedrepte.

O asemenea împrejurare a fost relevată în cauza care a format obiectul dosarului nr. x/2021, cererea de acordare a drepturilor băneşti aferente funcţiei menţionate fiind respinsă, ca neîntemeiată, prin sentinţa civilă nr. 2881 din 28 aprilie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1029 din 14 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, motivat de faptul că, "(...) la data de 15.11.2016, reclamanta A. şi-a dat demisia din funcţia de Preşedinte al Autorităţii Electorale Permanente, împrejurare care conduce la încetarea mandatului acesteia înainte de expirarea duratei de 8 ani pentru care fusese numită în această funcţie, cu consecinţa revenirii reclamantei în funcţia de consilieri parlamentar în cadrul Filialei Sud-Vest Oltenia, pe care o deţinuse anterior. (...) În consecinţă, încetarea mandatului de preşedinte al Autorităţii Electorale Permanente înainte de termen a intervenit la iniţiativa reclamantei, prin demisie, act juridic unilateral care a produs efecte juridice la data expirării termenului de preaviz. (...) Astfel, începând cu data de 16.12.20216 reclamanta nu mai putea pretinde drepturi de natură salarială în calitate de preşedinte al Autorităţii Electorale Permanente cu doar plata drepturilor salariale cuvenite în calitate de consilier parlamentar în cadrul Filialei Sud-Vest Oltenia."

Aspectele decizorii cu privire la contextul depunerii demisiei de către recurentă se impun în prezenta cauză cu efectul puterii de lucru judecat, în sensul că de la 16.12.2016, aceasta nu mai avea dreptul să le solicite, mai ales că o acţiune care să vizeze desfiinţarea acestui act pentru vicierea consimţământului, în contextul desfăşurării procedurii penale judiciare s-a reţinut că nu a fost formulată.

Aşadar, chiar în contextul unei situaţii deosebite, de vreme ce s-a reţinut că demisia recurentei este rezultatul propriei manifestări de voinţă, o reparare a prejudiciului moral solicitat pe acest palier nu era posibilă în prezenta cauză.

Contrar susţinerilor recurentei, cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu se stabileşte doar în funcţie de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicaţiile pe care măsurile restrictive le-au avut asupra situaţiei sale personale.

Sub acest aspect, instanţele naţionale, precum şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat că nu sunt operante criterii de evaluare prestabilite, ci că trebuie să se judece în echitate, urmând a se proceda la o apreciere a circumstanţelor nefaste, intervenite în viaţa particulară a persoanei reclamante, potrivit probelor administrate.

În viziunea Curţii Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efect compensatoriu, dar în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici în venituri nejustificate pentru victime (cauzele Jiga/Begu/Leontin Pop/Rosengren contra României).

Din acest motiv, instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să stabilească o sumă necesară nu pentru a repune persoana vătămată într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ci în scopul de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Cât priveşte critica recurentei, în sensul că în mod eronat a fost exclusă de la cuantificarea despăgubirilor acordate suferinţa membrilor familiei sale, în mod judicios a stabilit instanţa de apel că nu poate constitui un criteriu pentru evaluarea prejudiciului, de vreme ce prin acţiunea civilă aceştia nu au formulat o astfel de pretenţie, nefiind părţi ale litigiului pendinte.

Or, potrivit dreptului de dispoziţie al părţilor, reglementat la art. 9 C. proc. civ., "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor."

Totodată, în mod judicios s-a apreciat că modalitatea în care situaţia recurentei a fost mediatizată nu poate reprezenta reper pentru stabilirea despăgubirilor morale, de vreme ce nu s-a dovedit că aceasta ar fi fost de o asemenea virulenţă/amploare încât să fi putut influenţa opinia judecătorilor şi rezultatul deliberărilor asupra cauzei penale.

De altfel, interesul presei faţă de un asemenea subiect nici nu putea fi anihilat, dată fiind notorietatea recurentei şi preocuparea publicului relativ la sistemul judiciar.

Contrar susţinerilor recurentei, statul nu poate fi angajat să răspundă pentru faptele jurnaliştilor, întrucât între aceştia nu există un raport de tipul comitent-prepus, în baza căruia s-a solicitat repararea prejudiciului nepatrimonial pentru fapta anterior expusă.

Dispoziţiile art. 224 alin. (1) C. civ., referitoare la răspunderea civilă a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, prevăd că, "Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului."

Ca atare, un transfer al răspunderii în sarcina statului ar fi posibil doar în condiţiile prevăzute de articolul menţionat, şi numai în mod subsidiar, în limitele serviciului public realizat de subiectele enumerate, iar nu în alte cazuri neprevăzute de lege.

Aşadar, adaptate fiind situaţiei particulare cauzei, aspectele anterior analizate fundamentează soluţia pronunţată relativ la criteriile aplicate de instanţa de apel la cuantificarea despăgubirilor morale, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului produs.

În acest sens, instanţa de apel a arătat că daunele morale acordate sunt de natură să acopere, din punct de vedere pecuniar, suferinţa produsă prin lezarea valorilor morale, despăgubirile fiind stabilite într-o abordare corelativă şi proporţională, în sensul ca acestea să nu fie reduse la un cuantum derizoriu, pentru a nu-şi putea atinge scopul reparatoriu, dar nici să fie exagerate şi să se transforme într-o sursă de îmbogăţire fără justă cauză a recurentei.

Totodată, critica recurentei, privind ignorarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie (cu precădere a cauzei Beian contra României), este nefondată, câtă vreme din conţinutul deciziei recurate transpare contrariul, iar caracterul similar al hotărârilor judecătoreşti trebuie stabilit prin raportare la faptele ilicite sancţionate şi la natura prejudiciului încercat de victimă, jurisprudenţa având caracter orientativ, cât timp situaţia fiecărei persoane este una particulară, procesul de stabilire a despăgubirilor acordate victimei nepresupunând o limitare a analizei instanţei la realizarea unor simple operaţiuni de comparare şi preluare necenzurată a cuantumului daunelor stabilite în alte situaţii, ci o raportare la starea de fapt şi probele administrate, precum şi la principiile şi criteriile cristalizate în jurisprudenţă privind cuantificarea daunelor morale, asupra cărora judecătorul apreciază, după caz.

În acelaşi sens, trimiterea la necesitatea utilizării criteriilor jurisprudenţiale în operaţiunea de cuantificare a daunelor morale prin valorificarea hotărârii menţionate, nu este aptă să susţină această critică de nelegalitate, dat fiind că ceea ce s-a reţinut în mod constant a fost imperativul stabilirii cuantumului daunelor morale prin raportare la criteriul echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, consacrat la nivel jurisprudenţial în materia stabilirii daunelor morale şi utilizate în cauză. Or, în contextul analizei efectuate, având ca reper elementele din dosarul penal, dar şi pe cele corespunzătoare situaţiei de fapt şi probaţiunii administrate aplicate la situaţia concretă dedusă judecăţii, despăgubirea bănească acordată de instanţa de apel pentru repararea prejudiciului nepatrimonial s-a raportat la criteriile jurisprudenţiale menţionate anterior, reflectând concordanţa cu gravitatea prejudiciului la a cărui reparare a fost obligat Statul Român, prin decizia recurată.

Toate aceste aspecte expuse nu conturează o încălcare a dispoziţiilor art. 540 C. proc. pen., dar nici a celor ale art. 1531 C. civ., astfel că motivul de recurs încadrat de recurentă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 596A din 28 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 596A din 28 mai 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.