Historical monuments stamp duty claim quashed and remanded over late-raised payment exception.

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2025

După deliberare, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă la 27 februarie 2023, sub nr. x/2023, reclamantul Institutul Naţional al Patrimoniului a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., obligarea acesteia la plata cuantumului timbrului monumentelor istorice, în sumă de 674.604.25 RON, reprezentând valoarea actualizată a debitului principal cu indicele de inflaţie, din care 655.401 RON, reprezentând timbrul monumentelor istorice aferent A., organizat în anul 2022, 19.203,22 RON constând în indicele de inflaţie calculat la valoarea timbrului monumentelor istorice, 33.465,85 RON constituind dobânda legală penalizatoare, calculată până la 31.01.2023, aceasta urmând a curge în continuare, până la plata efectivă a debitului principal, iar suma de 167.782,66 RON reprezentând penalităţi de întârziere de 0,2%/zi, calculate până la 31.01.2023, ce vor curge în continuare, până la plata efectivă a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională, solicitând exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice aferent A. organizat în anul 2022, cu suma de 532.566,96 RON, precum şi deducerea din pretenţiile eventual admise a sumei din cererea de chemare în judecată pentru care se va dispune exceptarea.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 510 din 16 noiembrie 2023, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis cererea formulată de reclamantul Institutul Naţional al Patrimoniului în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.. A obligat pârâta să achite reclamantei suma de 655.401 RON, reprezentând timbrul monumentelor istorice pentru A. organizat în anul 2022, actualizată cu rata inflaţiei, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă şi penalităţile de întârziere de 0,2% pe zi, calculate de la data de 26.09.2022, până la plata integrală. A respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă A. S.R.L.. A obligat pârâta să achite reclamantului suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 123A din 16 aprilie 2024, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 510 din 16 noiembrie 2023 pronunţate de Tribunalul Cluj, secţia civilă. A respins cererea intimatului Institutul Naţional al Patrimoniului privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 123A din 16 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs pârâta A. S.R.L., solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În motivarea recursului, a arătat că a solicitat prin cererea reconvenţională exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice (TMI), în baza art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001.

A invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 51 alin. (6), art. 2 alin. (3) şi ale art. 23 din Legea nr. 422/2001, republicată, în privinţa tipurilor de lucrări ce pot constitui temei pentru exceptarea de la plată şi a precizat că acest motiv de recurs se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Invocând o interpretare greşită a normelor de tehnică legislativă, a arătat că instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că operatorii economici pot obţine exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice doar dacă realizează anumite intervenţii, în sensul art. 23 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, care ar contribui la modificarea substanţei sau aspectului acestora.

A făcut referire la dispoziţiile art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, prin care legiuitorul a avut în vedere protejarea monumentelor, iar nu intervenţiile asupra lor, interpretarea normei legale urmând să se facă prin raportare la art. 2 alin. (3) din lege.

Expunând pe larg diferenţele dintre noţiunea de protejare a monumentelor istorice şi cea de intervenţie asupra acestora, reglementate la art. 2 alin. (3) şi art. 23 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, recurenta a subliniat că termenii au relevanţă deosebită în contextul interpretării şi aplicării art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, prin care s-a prevăzut exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice a operatorilor economici care, prin activităţile pe care le desfăşoară, contribuie la protejarea lor.

În acest context, a menţionat că, în aplicarea mecanismului de exceptare prevăzut de art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, instanţa de apel trebuia să analizeze dacă lucrările invocate de recurentă sunt de protejare, în general, în sensul art. 2 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, şi nu dacă acestea reprezintă intervenţii care schimbă substanţa monumentului, conform art. 23 alin. (2) lit. a) din acelaşi act normativ.

A învederat că lucrările sale au contribuit la protejarea monumentelor istorice, potrivit art. 51 alin. (6) şi art. 2 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, şi a criticat raţionamentul instanţei pe baza căruia s-a reţinut că lucrările de protejare trebuie să respecte prevederile art. 23 alin. (2) lit. a) din actul normativ menţionat, respectiv că lucrările trebuie să modifice substanţa/aspectul monumentelor istorice. A precizat că, deşi lucrările invocate nu se încadrează stricto sensu în prevederile art. 23 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 422/2001, întrucât nu modifică substanţa sau aspectul monumentului, reprezintă măsuri de protejare a monumentului istoric, potrivit art. 2 alin. (3) din lege.

În opinia sa, înlăturarea degradărilor (reparaţii curente) reprezintă intervenţii, în sensul art. 23 din Legea nr. 422/2001, astfel că trebuie luate în calcul la acordarea exceptării reglementate de art. 51 alin. (6) din acest act normativ.

A admis că pot exista mici lucrări de întreţinere sau de reparaţii curente, însă acestea reprezintă, în viziunea legiuitorului, tot intervenţii. Deşi curtea de apel a reţinut că lucrările efectuate de către recurentă au servit la îndepărtarea degradărilor existente anterior festivalului, a apreciat că nu se încadrează în sfera celor de protejare prevăzute de lege.

Invocând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, precum şi jurisprudenţa considerată relevantă, a învederat că refuzul de a recunoaşte dreptul de exceptare de la plata timbrului monumentelor istorice pe motiv că lucrările de protejare ale monumentului nu ar fi condus la modificarea substanţei sau aspectului este arbitrar, deoarece Legea nr. 422/2001 nu face asemenea distincţii şi nu impune o asemenea condiţie operatorilor economici.

Susţinând aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 şi ale art. 6 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1502/2007, precum şi a principiului qui potest plus, potest minus, recurenta a criticat aspectul reţinut de instanţa de apel, în sensul că nu poate beneficia de o exceptare parţială de la plata timbrului monumentelor istorice.

Legat de cererea de chemare în judecată, a invocat interpretarea greşită a prevederilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, precum şi ale celor prevăzute de art. 68, 77-79 din Legea nr. 24/2000, arătând că, iniţial cuantumul taxei monumentelor istorice a fost stabilit prin Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1502/2007. Ulterior, acest cuantum nu a fost actualizat, deşi actualizarea era imperativă, potrivit art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001. Lipsa ordinelor de actualizare a fost dovedită în faţa instanţei şi reţinută ca atare în considerente.

A afirmat că H.G. nr. 1502/2007 este un act normativ cu aplicare limitată în privinţa reglementării cuantumului taxei monumentelor istorice, existând obligaţia impusă de actul normativ superior de a emite ordine anuale de actualizare. Cât timp cuantumul taxei nu este reglementat în modalitatea stabilită prin Legea nr. 422/2001, a apreciat că este afectată însăşi existenţa obligaţiei de plată.

A menţionat că Legea nr. 422/2001 nu prevede plata taxei pentru evenimente desfăşurate în monumente şi nu defineşte noţiunea de "zonă construită protejată", în cauză fiind încălcate dispoziţiile art. 51 alin. (1) lit. c), art. 18 din Legea nr. 422/2001, art. 10 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât instanţa de apel a extins nepermis, prin analogie, sfera de aplicare a taxei aferente monumentelor istorice.

A considerat că raţionamentul instanţei de apel nu se pliază pe domeniul reglementării taxelor, guvernat de principiul legalităţii şi al strictei interpretări. Un alt argument în sensul excluderii perceperii taxei pentru evenimente organizate în perimetrul monumentelor istorice este prevederea de la art. 51 alin. (4) din Legea nr. 422/2001.

A susţinut că lacunele legislative în privinţa taxei monumentelor istorice îi profită debitorului, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, lipsa referirii legiuitorului la monumentele istorice în textul prin care s-a stabilit plata taxei, precum şi lipsa definiţiei din lege a zonei construite protejate semnificând neîndeplinirea cerinţei legalităţii.

A apreciat că hotărârea instanţei de apel nu este motivată, în privinţa zonei de protecţie, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.. A învederat că instanţa a preluat conţinutul notei interne a intimatului din anul 2017, deşi acest înscris nu are legătură cu festivalul organizat în anul 2022.

De asemenea, a considerat că hotărârea nu este motivată în privinţa caracterului discriminator al penalităţilor aferente taxei, faţă de situaţia debitorilor obligaţiilor fiscale, fiind nerespectate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., precum şi cele ale pct. 8 al acestui articol, din perspectiva încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. A susţinut că analiza proporţionalităţii şi caracterului discriminatoriu al penalităţilor pentru neplata taxei trebuia să se realizeze printr-un examen efectiv, indicându-se motivul pentru care neplata unei taxe parafiscale ar trebui penalizată mai mult faţă de neachitarea unei taxe fiscale.

5. Apărările formulate

Prin întâmpinare, intimatul Institutul Naţional al Patrimoniului a invocat excepţia netimbrării recursului, precum şi excepţia nulităţii acestuia din perspectiva neîncadrării motivelor expuse în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Prin cererea depusă la 17 februarie 2025, recurenta a ridicat excepţia lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, precum şi a cererii reconvenţionale, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, învederând că a parcurs procedura prevăzută de O.U.G. nr. 107/2024, în sensul că a achitat taxa timbrului monumentelor istorice, beneficiind de anularea accesoriilor solicitate de intimat în litigiul pendinte. În dovedirea acestor susţineri, a depus înscrisuri.

Printr-un script depus la 26 februarie 2025, intimatul şi-a exprimat poziţia procesuală cu privire la excepţia antemenţionată, solicitând admiterea acesteia şi, pe cale de consecinţă, să se constate că cererea de chemare în judecată, precum şi cererea reconvenţională au rămas fără obiect.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 23 octombrie 2024, s-a stabilit termen la 27 februarie 2025 pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică.

La termenul de judecată menţionat, raportat la poziţia procesuală a intimatului, exprimată prin înscrisul depus la 26 februarie 2025 şi confirmată prin concluziile reprezentantului convenţional, prezent la dezbateri, Înalta Curte a rămas cu prioritate în pronunţare asupra situaţiei învederate de recurentă în recurs cu privire la excepţia lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată şi a cererii reconvenţionale prin prisma aspectului invocat, referitor la parcurgerea procedurii instituite prin O.U.G. nr. 107/2024, a achitării taxei monumentelor istorice şi a anulării accesoriilor aferente.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, Înalta Curte constată că acesta este fondat, impunându-se, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Cluj, secţia civilă, reclamantul Institutul Naţional al Patrimoniului a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., obligarea acesteia la plata cuantumului timbrului monumentelor istorice, în sumă totală de 674.604.25 RON, reprezentând valoarea actualizată a debitului principal cu indicele de inflaţie, din care 655.401 RON reprezentând debit principal (cuantumul timbrului monumentelor istorice aferent A. organizat în anul 2022), 19.203,22 RON constând în indicele de inflaţie calculat pentru cuantumul timbrului monumentelor istorice, 33.465,85 RON, constituind dobânda legală penalizatoare, calculată până la 31.01.2023, urmând a curge în continuare, până la plata efectivă a debitului principal, iar suma de 167.782,66 RON reprezentând penalităţi de întârziere de 0,2%/zi, calculate până la 31.01.2023, ce vor curge în continuare, până la plata efectivă a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a depus cerere reconvenţională, prin intermediul căreia a solicitat exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice, aferent A., organizat în anul 2022, cu suma de 532.566,96 RON, precum şi deducerea din pretenţiile eventual admise a sumei din cererea de chemare în judecată pentru care urma a se dispune exceptarea.

Prin sentinţa nr. 510 din 16 noiembrie 2023, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis acţiunea civilă, pârâta A. S.R.L. fiind obligată să achite reclamantului Institutul Naţional al Patrimoniului suma de 655.401 RON, reprezentând timbrul monumentelor istorice pentru A. din anul 2022, actualizată cu rata inflaţiei, dobânda legală penalizatoare aferentă şi penalităţile de întârziere de 0,2% pe zi, calculate de la data de 26.09.2022, până la plata integrală. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de pârâtă.

Hotărârea instanţei de fond a fost menţinută de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă prin decizia nr. 123 din 16 aprilie 2024, apelul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva acesteia fiind respins, ca nefondat.

În faţa instanţei de recurs, recurenta A. S.R.L. a invocat excepţia lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, precum şi a cererii reconvenţionale formulate în cauză, susţinând că a parcurs procedura prevăzută de O.U.G. nr. 107/2024, a achitat taxa monumentelor istorice, fiind anulate accesoriile datorate la data de 19 decembrie 2024, în valoare totală de 1.631.252,17 RON, prin decizia nr. 28/31.01.2025, emisă de intimatul reclamant.

Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., "Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei."

În ceea ce priveşte obiectul acţiunii civile, acesta constă în pretenţia concretă dedusă judecăţii şi vizează protecţia unui drept subiectiv sau a unei situaţii juridice pentru a cărei realizare este necesară intervenţia justiţiei.

Practica judiciară a consacrat soluţia de respingere, pe cale de excepţie, a cererii de chemare în judecată ca rămase fără obiect, în ipoteza în care pretenţia dedusă judecăţii a fost executată benevol de pârât, anterior finalizării procesului printr-o hotărâre definitivă.

Procedând la examinarea excepţiei invocate de recurent din perspectiva aspectelor teoretice expuse, precum şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondată.

Potrivit art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 107/2024 pentru reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare în domeniul gestionării creanţelor bugetare şi a deficitului bugetar pentru bugetul general consolidat al României în anul 2024, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (care a intrat în vigoare la 6 septembrie 2024), prevederile ordonanţei se aplică tuturor categoriilor de debitori, persoane fizice sau juridice, de drept public sau privat, asocieri şi alte entităţi fără personalitate juridică, persoane fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau exercită profesii liberale, unităţi administrativ-teritoriale sau subdiviziuni administrativ-teritoriale ale municipiului Bucureşti ori instituţii publice, astfel cum sunt definite prin Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi prin Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, după caz.

Prin actul normativ menţionat s-a prevăzut, la art. II, posibilitatea anulării dobânzilor, penalităţilor şi a tuturor accesoriilor aferente obligaţiilor bugetare principale, restante la data de 31 august 2024, inclusiv, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la lit. a), b), c) şi d) ale articolului menţionat.

Conform art. VI alin. (1) din O.U.G. nr. 107/2024, "Debitorii care intenţionează să beneficieze de anularea obligaţiilor bugetare accesorii potrivit art. I-V din prezenta ordonanţă de urgenţă pot notifica organul fiscal cu privire la intenţia lor, până cel mai târziu la data depunerii cererii de anulare a accesoriilor prevăzute la art. II lit. d) şi nu mai târziu de data de 25 noiembrie 2024 sub sancţiunea decăderii." Alin. 5 lit. a) al articolului menţionat prevede că, "pentru debitorii care au notificat organul fiscal potrivit alin. (1), dobânzile, penalităţile şi toate accesoriile, care pot face obiectul anulării, se amână la plată în vederea anulării. În acest caz, organul fiscal central emite decizie de amânare la plată a dobânzilor, penalităţilor şi a tuturor accesoriilor."

Art. XI alin. (1) din acelaşi act normativ stipulează că "Prevederile art. I-XVI, cu excepţia art. X şi XII, sunt aplicabile şi în cazul obligaţiilor bugetare administrate de alte instituţii sau autorităţi publice. În acest caz, cererea de anulare a unor obligaţii bugetare se depune şi se soluţionează de către instituţia sau autoritatea publică care administrează respectivele obligaţii bugetare."

Înalta Curte remarcă faptul că, în susţinerea excepţiei invocate, recurenta a învederat că a parcurs procedura instituită prin O.U.G. nr. 107/2024, iniţiată prin formularea, la data de 22 noiembrie 2024, a notificării privind intenţia de a beneficia de anularea unor obligaţii de plată, datorate timbrului monumentelor istorice. Notificarea a fost înregistrată la Institutul Naţional al Patrimoniului sub nr. x/22.11.2024.

Ulterior, între părţi a fost încheiat procesul-verbal de punere în acord nr. x/25.11.2024, în cadrul căruia au fost evidenţiate sumele ce reprezentau debitul principal (timbrul monumentelor istorice) şi accesoriile datorate, care urmau să facă obiectul procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 107/2024, printre acestea figurând şi sumele pretinse de intimat în litigiul pendinte, aferente A., organizat în anul 2022.

Recurenta a precizat că a achitat suma de 1.695.308 RON, reprezentând debit principal, conform procesului-verbal antemenţionat, pentru ediţiile festivalului din anii 2022 şi 2023, precum şi că a depus cererea în anulare a unor obligaţii de plată, înregistrată la Institutul Naţional al Patrimoniului sub nr. x/19.12.2024. Totodată, a menţionat că, la data de 20 decembrie 2024, intimatul a confirmat plata efectuată de recurentă, prin decizia nr. 28/31.01.2025, dispunând anularea accesoriilor datorate.

Ca urmare a parcurgerii procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 107/2024, finalizate prin plata timbrului monumentelor istorice, precum şi prin anularea penalităţilor, recurenta a apreciat că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect, această sancţiune procedurală afectând şi cererea reconvenţională formulată în cauză, prin care s-a urmărit exceptarea de la plata pretenţiilor pecuniare ale intimatului.

În dovedirea acestor alegaţii, recurenta a depus înscrisuri considerate elocvente, respectiv notificarea privind intenţia de a beneficia de anularea unor obligaţii de plată datorate timbrului monumentelor istorice, adresată Institutului Naţional al Patrimoniului, procesul-verbal de punere în acord din 25 noiembrie 2024, încheiat de părţile litigante, calculul penalităţilor datorate la data de 31 august 2024 efectuat de intimat, cererea de anulare a unor obligaţii de plată datorate timbrului monumentelor istorice, ordinul de plată emis de B. pentru suma de 1.695.308 RON, încasată de la A. S.R.L., precum şi decizia nr. 28/31.01.2025 privind anularea obligaţiilor de plată accesorii, datorate timbrului monumentelor istorice la 19.12.2024, emisă de Institutului Naţional al Patrimoniului.

Raportat la circumstanţele cauzei, Înalta Curte constată că aspectele invocate în recurs prin intermediul excepţiei formulate implică elemente de fapt, ce se impun a fi analizate prin prisma înscrisurilor depuse în susţinerea împrejurărilor relevate.

Prin excepţia invocată, recurenta tinde nu numai la o evaluare a probaţiunii depuse în susţinerea împrejurărilor de fapt alegate, ci şi la o reexaminare a fondului cauzei, din perspectiva intervenirii pe parcursul procesului, anterior soluţionării definitive a acestuia, a executării pretenţiei exhibate de reclamant.

Excepţia invocată se află, din acest motiv, în strânsă legătură cu drepturile subiective civile reclamate, punând în discuţie însuşi fondul lor, precum şi exerciţiul dreptului la acţiune al părţilor, ca urmare a cererilor de deduse judecăţii (cererea de chemare în judecată/cererea reconvenţională).

Aceste aspecte nu pot fi examinate în calea extraordinară de atac a recursului, faţă de stipulaţia legală imperativă prevăzută de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care impune cenzurarea exclusivă a hotărârii recurate prin prisma aspectelor de nelegalitate, iar nu de netemeinicie ale acesteia.

Dimpotrivă, o reanalizare a fondului cauzei din perspectiva elementelor de fapt invocate de recurentă prin intermediul excepţiei formulate se poate realiza de instanţa de apel în calea ordinară de atac, în temeiul prerogativelor conferite prin art. 479 C. proc. civ.

Efectul devolutiv al apelului, reglementat la art. 476 şi 477 din actul normativ menţionat, permite o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând în fapt şi în drept, devoluţiunea operând cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii (art. 477 alin. (2) C. proc. civ.), cum este cazul în speţă.

În aceste condiţii, dând eficienţă normelor legale menţionate, în temeiul dispoziţiilor art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare instanţei de apel, care, în vederea soluţionării cauzei prin prisma excepţiei lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, precum şi a cererii reconvenţionale, invocate în recurs, urmează a evalua şi verifica elementele de fapt deduse din examinarea probelor depuse în susţinerea acesteia în prezenta cale de atac.

Reţinând că soluţia care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecare instanţei de apel, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu se poate dispune asupra cheltuielilor de judecată pretinse de intimat în recurs, întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecăţii, netranşându-se asupra aspectului referitor la "partea care a pierdut procesul", în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 123/A din 16 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.