Defamation and Privacy: Scope of Value Judgments in Journalism and Civil Delictual Liability Limits

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă la 15 octombrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L. şi C., obligarea acestora la plata, în solidar, a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale şi restabilirea situaţiei anterioare pentru prejudiciul creat prin publicarea unor articole defăimătoare; la publicarea dispozitivului hotărârii care urma a se pronunţa în trei ziare de interes naţional; la ştergerea/retragerea tuturor materialelor denigratoare publicate/postate pe internet, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1357, 1381 şi următ. C. civ., şi pe cele ale art. 26 din Constituţia României.

La 7 iunie 2022, Biroul Executorului Judecătoresc A. a depus cerere de intervenţie principală, prin care a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciile cauzate prin încălcarea de către pârâţi a dreptului la imagine.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 192 din 26 aprilie 2023, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind obligarea pârâţilor la publicarea hotărârii, precum şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L. şi C.. A anulat cererea de intervenţie principală formulată de Biroul Executorului Judecătoresc A., ca netimbrată. L-a obligat pe reclamant la plata către pârâta B. S.R.L. a sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 2805 din 21 mai 2024, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 192 din 26 aprilie 2023 pronunţate de Tribunalul Argeş, secţia civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. S.R.L. şi C., şi cu intervenientul Biroul Executorului Judecătoresc A., ca nefondat.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 2805 din 21 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de critică invocate, recurentul a susţinut că a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâţilor, în calitate de comitenţi pentru faptele săvârşite de prepusul lor, redactorul D., fapta ilicită pentru care s-a solicitat aplicarea sancţiunii civile fiind săvârşită în cadrul unui raport de prepuşenie, întrucât articolele de presă au fost comandate şi aprobate de reprezentanţii legali ai pârâţilor.

Recurentul a arătat că a solicitat administrarea unei probe pentru a dovedi legăturile existente între numiţii E. şi F., însă instanţa a respins această cerere, cu încălcarea dispoziţiilor art. 23 alin. (1), (2) şi următ. C. proc. civ.

În opinia sa, prin modalitatea de soluţionare a cauzei, instanţele de fond şi de apel s-au erijat în veritabili apărători ai pârâţilor, raţionamentul lor juridic încălcând normele aplicabile, precum şi dispoziţiile art. 6 din C. proc. civ.

Recurentul a precizat că a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor pentru faptele proprii, constând în denigrarea sa, prin publicarea în spaţiul public a unor fotografii personale (în lipsa acordului său şi împotriva notificărilor scrise şi telefonice formulate), precum şi a unor articole defăimătoare care nu corespund adevărului, în presa scrisă şi electronică, articole care şi astăzi se află pe internet şi care afectează, prin conţinutul lor, viaţa sa privată şi a fiului său minor, aspect confirmat de martorul G., prin depoziţia sa, administrată în apel.

A susţinut că aceste fapte ilicite au fost săvârşite cu intenţie directă, prin publicarea articolelor defăimătoare pârâţii urmărind producerea rezultatului, respectiv denigrarea recurentului prin încălcarea dreptului său la viaţă privată, la demnitate şi la integritate psihică, afirmaţiile lor neputând fi considerate judecăţi de valoare, astfel cum greşit a reţinut instanţa de apel cu încălcarea dispoziţiilor art. 1357 C. civ.

Recurentul a afirmat că toate condiţiile privind atragerea răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite. Cu privire la prejudiciu, a arătat că acesta a fost dovedit cu înscrisurile depuse la dosar, din care rezultă diferenţa de venituri dintre anul următor săvârşirii faptelor prejudiciabile. Totodată, faptele ilicite au fost dovedite cu articolele depuse la dosarul cauzei, din care reiese că afirmaţiile mincinoase proferate la adresa sa au influenţat organele judiciare în procesele penale şi civile care s-au derulat în perioada respectivă, legătura de cauzalitate dintre faptele prejudiciabile şi prejudiciu fiind demonstrată, persoanele interesate evitând să apeleze la serviciile sale profesionale din cauză că li s-a inoculat ideea că este o persoană violentă, care îşi agresează familia. Referitor la vinovăţie, a susţinut că şi aceasta a fost dovedită, faptele ilicite fiind săvârşite cu intenţie directă şi în formă continuată, astfel că hotărârea recurată încalcă dispoziţiile art. 23 C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 1357 C. civ.

Recurentul a invocat încălcarea dreptului la replică, precum şi a dispoziţiilor art. 8 şi 10 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, pe motiv că pârâţii au refuzat în mod repetat să publice, la solicitarea sa, articole prin care recurentul să îşi exprime punctul de vedere cu privire la acuzaţiile care i s-au adus, existând, din această perspectivă, o discriminare.

De vreme ce antamează un anumit subiect, a apreciat că presa este obligată să asigure şi să respecte părţilor implicate aceleaşi drepturi, respectiv de a publica articole pe aceeaşi pagină, cu aceeaşi întindere cu privire la subiectul comun publicat, în caz contrar cauzând o discriminare şi o încălcare gravă a egalităţii în drepturi între persoanele implicate, hotărârea recurată fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie şi ale art. 2 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

5. Apărările formulate

Intimaţii-pârâţi nu au depus întâmpinare.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 23 octombrie 2024, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 27 februarie 2025, când a rămas în pronunţare asupra acestuia.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de critică circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., susţinând că aceasta rezidă în faptul că nu a dispus angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru fapta ilicită proprie, dar şi pentru fapta prepusului jurnalist, constând în publicarea unor articole cu conţinut denigrator, precum şi a unor fotografii din arhiva personală, în lipsa acordului său.

Recurentul a combătut aspectele reţinute de instanţa de apel, în sensul că faptele relevate în presa scrisă şi online de către pârâţi reprezintă judecăţi de valoare şi a arătat că, prin modalitatea de soluţionare a cauzei, aceasta s-a erijat într-un veritabil apărător al părţilor adverse, încălcând dispoziţiile art. 6 C. proc. civ.

Totodată, a reclamat nerespectarea prevederilor art. 23 alin. (1), (2) şi următ. C. proc. civ. (în realitate art. 22 din acest act normativ, dată fiind problematica abordată), susţinând că în mod greşit curtea de apel nu a procedat la administrarea unei probe solicitate în scopul aflării adevărului şi dovedirii unor legături suspecte între numiţii E. (fostul socru) şi F. (administratorul pârâtului B. SRL), afirmând, de asemenea, o discriminare şi un refuz al dreptului la replică din partea pârâţilor, care nu au acceptat să-i publice, ca urmare a unei solicitări formulate în acest sens, punctul vedere cu privire la chestiunile publicate.

Criticile nu sunt fondate.

Înalta Curte constată că prin demersul său judiciar recurentul a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru nerespectarea intimităţii vieţii private, prin publicarea unor fotografii personale, dar şi a unor articole de presă cu conţinut denigrator, precum şi pentru încălcarea dreptului la demnitate, integritate psihică şi reputaţie, ca urmare a unei pretinse depăşiri a limitelor libertăţii de exprimare prevăzute de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dar şi a dreptului la replică şi cauzarea unei discriminări, în dezacord cu dispoziţiile art. 2 şi 6 din Convenţie.

Raportat la obiectul învestirii, analiza raportului juridic litigios a presupus examinarea unor drepturi fundamentale aflate în conflict, protejate atât prin legislaţia naţională, cât şi prin cea comunitară.

Potrivit art. 253 alin. (2) C. civ., persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost lezate sau ameninţate prin săvârşirea unei fapte ilicite, "poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile."

Cu referire la răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte constată că aceasta se constituie într-un mecanism juridic reglementat prin art. 1357 C. civ., conform căruia "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă."

În ceea ce priveşte atingerile aduse vieţii private, la art. 74 C. civ. sunt enumerate o serie de fapte care pot fi considerate delicte civile, prin care se consideră a fi încălcate drepturile reglementate la art. 71 (dreptul la viaţă privată), art. 72 (dreptul la demnitate), respectiv la art. 73 (dreptul la propria imagine).

Prin art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale s-a prevăzut că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale şi de familie, a domiciliului său, precum şi a corespondenţei sale.

Conform art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, dreptul cuprinzând libertatea de opinie şi de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a se ţine seama de frontiere. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă însă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, fiind măsuri necesare într-o societate democratică, pentru protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora în scopul împiedicării divulgării de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 30 alin. (1) din Constituţie, "libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor sunt inviolabile," iar, conform alin. (6) al aceluiaşi articol, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la imagine".

De asemenea, art. 31 din Constituţie prevede că dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit şi că mijloacele de informare în masă sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.

Conform art. 20 alin. (1) din Constituţie, aceste texte de lege trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât libertatea de exprimare este garantată şi prin art. 10 din Convenţia Europeană, care, prin paragraful al doilea, permite statelor să instituie anumite limitări, cu condiţia respectării cerinţele prevăzute pentru valabilitatea lor, respectiv protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.

Instanţa de contencios european a acordat o importanţă deosebită activităţii presei, în sensul că, pentru a se circumscrie normelor Convenţiei, ingerinţa în libertatea de exprimare trebuie să îndeplinească cerinţele cumulative prevăzute la art. 10 paragr. 2, respectiv ca măsura să fie prevăzută de lege, să urmărească unul dintre scopurile legitime şi să fie necesară într-o societate democratică, necesitatea oricărei restricţii trebuind a se stabili în mod convingător (cauzele Tammer contra Estoniei, Nilsen şi Johsen contra Norvegiei, Ligens împotriva Austriei). Astfel, a apreciat că trebuie să se aibă în vedere realizarea unui just echilibru între protecţia dreptului prevăzut la art. 10 din Convenţie şi cea a dreptului la reputaţie garantat de art. 8 din acest act normativ.

Curtea Europeană a statuat (în cauza Petrina contra României) că libertatea de exprimare constituie una dintre bazele esenţiale ale unei societăţi democratice şi că aceasta este valabilă nu numai pentru "informaţiile" sau "ideile" strânse cu bunăvoinţă sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru acelea ce scandalizează, şochează sau neliniştesc. (…) Totodată, a arătat că presa joacă un rol esenţial într-o societate democratică. Astfel, dacă nu trebuie să depăşească anumite limite, fiind vorba în special de apărarea reputaţiei şi drepturilor altuia, îi revine totuşi sarcina de a comunica, respectându-şi obligaţiile şi responsabilităţile, informaţiile şi ideile asupra tuturor chestiunilor de interes general, libertatea jurnalistică cuprinzând şi posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, de provocare.

În practica sa, Curtea a distins între fapte şi judecăţi de valoare şi a arătat că, dacă concreteţea primelor se poate dovedi, cele din urmă nu-şi pot demonstra exactitatea, pentru acestea cerinţa fiind irealizabilă şi aducând atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie.

În hotărârea pronunţată în cauza Lavric contra României Curtea a subliniat distincţia dintre judecăţile de valoare şi imputarea unor fapte concrete, menţionând că, inclusiv în cazul în care o afirmaţie poate fi considerată ca o judecată de valoare, trebuie să existe o bază factuală suficientă să o susţină, în caz contrar aceasta fiind excesivă (în cauza Pedersen şi Baadsgaard contra Danemarcei).

În materia libertăţii presei, Curtea a statuat că "din cauza îndatoririlor şi responsabilităţilor inerente exercitării libertăţii de exprimare, garanţia pe care art. 10 o acordă jurnaliştilor în legătură cu relatarea unor chestiuni de interes general este supusă condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă pentru a oferi informaţii exacte şi fiabile, în conformitate cu etica jurnalistică" (cauzele Goodwin împotriva Regatului Unit, Fressoz şi Roire împotriva Franţei, Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei).

Pentru a se stabili dacă art. 10 din Convenţie este respectat, Curtea a arătat că este necesar să se determine dacă informaţiile furnizate de către jurnalişti erau necesare pentru exercitarea libertăţii de exprimare (cauza Roşiianu contra României).

Raportând normele juridice enunţate, precum şi jurisprudenţa evocată la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat instanţa de apel că faptele ilicite reclamate în cauză nu deschid dreptul recurentului la reparaţie pe temeiul juridic al răspunderii civile delictuale.

Faptele ilicite, astfel cum au fost reţinute de instanţa de apel, constau în afirmaţiile pretins denigratoare expuse în cuprinsul unor articole publicate în ziarul C., ediţiile din 07-13.11.2018, 14-20.11.2018, 21-27.11.2018, în urma incidentului care a avut loc în noaptea de 27-28 octombrie 2018, cu ocazia petrecerii de sărbătorire a cununiei religioase a recurentului şi a fostei sale soţii, dar şi a botezului fiului acestora.

Curtea a constatat că, pe fondul unei situaţii tensionate, ziariştii pârâtului C. au publicat, la solicitarea fostei soţii a recurentului, articolul intitulat "Scandal în noaptea nunţii cu un executor judecătoresc şi o fiică de colonel SRI". Având în vedere că problemele dintre soţi au escaladat, aceştia fiind implicaţi în mai multe procese, în presă au fost publicate ulterior articolele "Scandalul din noaptea nunţii atrage în vârtejul său o cunoscută judecătoare", respectiv "Coşmarul din noaptea nunţii nu s-a terminat. Mama a obţinut copilul în instanţă, însă tatăl nu îl dă".

De asemenea, a reţinut că, deşi prin notificarea nr. x/04.12.20218, recurentul a solicitat pârâtului B. S.R.L. să înceteze publicarea altor articole referitoare la disputele dintre părţi, dar şi acordarea dreptului la replică, cererea sa a fost refuzată, în presă fiind publicat, la 24.05.2024, articolul intitulat "Executorul judecătoresc A. a pierdut procesul cu fosta soţie".

Examinându-le conţinutul, curtea de apel a constatat că articolele de presă incriminate, deşi prezintă aspecte referitoare la evenimentul declanşator al conflictului dintre părţi, cuprind nu doar punctul de vedere al fostei soţii a recurentului, care a sesizat publicaţia, ci şi opinia acestuia, precum şi pe cea a magistratului implicat în neînţelegerile acestora.

Curtea a remarcat că autorul articolelor nu a concluzionat asupra veridicităţii uneia sau alteia dintre variantele expuse de părţile implicate, în contextul în care se desfăşuraseră sau erau în derulare proceduri judiciare.

Dimpotrivă, instanţa de apel a identificat doar în primul articol opinia autorului jurnalistului, exprimată cu referire la motivele care au determinat prezentarea subiectului. Deşi a observat că din puţinele fraze ce preced expunerii opiniilor persoanelor implicate transpare o anumită empatie a autorului faţă de soţia recurentului, a apreciat că aceasta se încadrează în noţiunea judecăţilor de valoare, fiind justificată o anumită exagerare, de natură a sublinia emoţiile celei care a sesizat jurnaliştii cu subiectul dezbătut în presă.

Contrar susţinerilor recurentului, în urma examinării limbajului jurnalistic folosit, curtea a reţinut că acesta nu este injurios sau denigrator, iar aspectele relatate au o bază factuală suficientă, raportat la afirmaţiile părţilor, care nu au contestat existenţa unor neînţelegeri ce au condus, ulterior, la declanşarea unor proceduri judiciare, potrivit probatoriului administrat.

Ca atare, se constată că expresiile folosite de pârât în cuprinsul articolelor de presă nu au cauzat un prejudiciu recurentului, de natură a încălca drepturile nepatrimoniale reclamate, ci au fost uzitate în context jurnalistic, înscriindu-se în marja de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecăţile de valoare emise.

Pe de altă parte, astfel cum s-a arătat, afirmaţiile pârâtului justifică o bază factuală, nefiind făcute într-o campanie mediatică de denigrare a recurentului, ci în contextul furnizării unor informaţii credibile, cu suport probator, chiar de una dintre părţile implicate.

Constatând că trei dintre articolele incriminate au fost publicate la iniţiativa fostei soţii a recurentului, cu ştiinţa acestuia din urmă, care a şi expus propria variantă, instanţa de apel a considerat că subiectul a prezentat un oarecare interes pentru comunitatea locală, date fiind profesiile/notorietatea părţilor implicate, diferendul fiind amplificat, potrivit susţinerilor recurentului, şi de o posibilă influenţă a fostului socru, determinată de calitatea acestuia de ofiţer SRI.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că în mod corect a concluzionat instanţa de apel că aspectele relatate în articolele de presă reprezintă o manifestare a dreptului la liberă exprimare şi că acestea nu sunt de natură să aducă atingere dreptului recurentului la viaţă privată şi demnitate şi, prin urmare, să aibă un caracter ilicit, condiţie esenţială pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Faptul că în cursul anului 2024 a apărut un nou articol referitor la recurent şi la fosta soţie a fost apreciat că nu confirmă susţinerile din cererea de chemare în judecată, întrucât articolul prezintă soluţia pronunţată într-un proces desfăşurat între părţile litigante, care a vizat, printre altele, expunerea în presă a situaţiei familiale, la iniţiativa fostei soţii, astfel că acea soluţie prezenta, indirect, interes şi pentru pârâţi, în condiţiile în care aceştia relataseră aspecte premergătoare disputei judiciare.

Publicarea acestui articol, considerat vătămător de către recurent, nu poate fi analizată izolat de celelalte, ci în contextul logicii întregii publicări care antamează acelaşi subiect, astfel că nu poate releva persistenţa delictuală a pârâţilor.

Referitor la apariţia în presă a unor fotografii din arhiva personală, care îl înfăţişează şi pe fiul său minor, în lipsa acordului său, în mod justificat a considerat curtea de apel că nu poate atrage răspunderea civilă delictuală a pârâţilor, de vreme ce acestea au fost înmânate jurnalistului de fosta soţie a recurentului, care a solicitat mediatizarea incidentului.

Fără a relua considerente deja expuse, Înalta Curte remarcă faptul că, deşi tema dezbătută antamează un subiect cu referire la un eveniment privat, expunerile jurnalistului nu sunt de natură să afecteze major drepturile reclamate, de vreme ce presa a fost sesizată de fosta soţie a recurentului, iar cu privire la aspectele relatate de aceasta partea reclamantă şi-a exprimat punctul de vedere, care a fost consemnat în cuprinsul articolelor publicate.

Dimpotrivă, o astfel de împrejurare se circumscrie dreptului la liberă exprimare consacrat la art. 10 din Convenţie, modalitatea sa de manifestare nefiind disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit (informarea opiniei publice cu privire la un eveniment care ar fi putut fi interesant pentru comunitate, cu privire la care a existat o sesizare din partea uneia dintre părţile implicate).

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod riguros şi obiectiv faptele ilicite invocate, iar concluzia la care a ajuns, în sensul că acestea nu sunt susceptibile de a aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale recurentului, nu relevă o aplicare eronată a normelor legale interne, care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie sau a prepusului şi nici a celor europene, incidente raportului juridic dedus judecăţii.

De altfel, contrar susţinerilor recurentului, analiza instanţei de apel asupra articolelor examinate a reliefat că dreptul la replică al acestuia a fost respectat, în conţinutul publicaţiilor fiind redate, astfel cum s-a arătat, opiniile acestuia cu privire la afirmaţiile fostei soţii. În aceste condiţii nu poate fi reţinută încălcarea de către curtea de apel a dispoziţiilor art. 16 din Constituţia României, republicată, sau a celor prevăzute de art. 2 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Similar, Înalta Curte nu va reţine încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ.. Invocată din perspectivă probatorie, lipsa de rol activ a instanţei în vederea aflării adevărului, examinată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ, nu se confirmă în cauză, administrarea probei cu pretinsă relevanţă în ceea ce priveşte relaţiile dintre numiţii E. şi F., respectiv emiterea unei adrese către Serviciul Român de Informaţii fiind respinsă la termenul din 23 ianuarie 2024, pe motiv că nu era pertinentă pentru soluţionarea cauzei, în raport de teza probatorie expusă (legătura de cauzalitate dintre încălcarea dreptului său la replică şi "comandarea" articolelor defăimătoare) şi de împrejurarea că nu au existat alte elemente care să susţină formularea unei astfel de solicitări.

Or, potrivit art. 479 alin. (2) C. proc. civ., "Instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2)."

Totodată, potrivit art. 255 alin. (1) din acelaşi act normativ, "Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului."

Aşadar, deşi aprecierea probatoriului este o operaţiune esenţială pentru stabilirea adevărului în cauză, sarcina aprecierii aceuia revine instanţei, care va putea înlătura anumite probe în funcţie de utilitatea lor şi de convingerea pe care acestea i-o creează.

Ca atare, nu poate fi reţinută încălcarea principiului rolului activ al instanţei de vreme ce proba solicitată a fost analizată şi respinsă întrucât nu şi-a dovedit utilitatea în soluţionarea cauzei, aspect ce excedează controlului de legalitate, astfel că motivul de recurs examinat este nefondat, dreptul recurentului la un proces echitabil, din perspectiva art. 6 C. proc. civ. cu referire la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, fiind respectat.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2805 din 21 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2805 din 21 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.