Firefighter’s damages claim over tattoo-based rejection fails; appeals dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 28 iunie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Someş" Satu Mare, obligarea acestora la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul moral cauzat prin discriminarea instituită prin prevederile art. 3 lit. d) si art. 20 alin. (1) din Ordinul nr. 665/2008 emis de Ministerul Afacerilor Interne; obligarea pârâţilor la plata soldei lunare fără alte sporuri, reprezentând salariul net cuvenit pentru perioada 1 ianuarie 2017 - 13 mai 2020, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea depusă la 21 octombrie 2021, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, respectiv obligarea acestuia, alături de ceilalţi pârâţi, la plata daunelor morale şi materiale iniţial solicitate.

Prin sentinţa civilă nr. 624/CA din 21 decembrie 2021, Tribunalul Satu Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a aceleiaşi instanţe.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei din urmă instanţe la 18 ianuarie 2022, sub nr. x/2021*.

2. Hotărârile instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 32 din 3 februarie 2022, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi a lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâţii Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Someş" Satu Mare şi Ministerul Internelor şi Reformei Administrative. A respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Someş" Satu Mare, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative. A respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 130/D din 19 mai 2023, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă a admis cererea formulată de pârâtul Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi a dispus completarea dispozitivului sentinţei nr. 32 din 3 februarie 2022 pronunţate de aceeaşi instanţă, obligându-l pe reclamant să îi plătească acestuia suma de 1.651,57 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârile instanţei de apel

Prin decizia nr. 1380/A din 22 noiembrie 2023, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins apelul incident declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinţei nr. 32/D din 3 februarie 2022 pronunţate de Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Prin decizia nr. 263 din 13 martie 2024, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis cererea pârâtului Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi a dispus completarea dispozitivului deciziei nr. 1380/A din 22 noiembrie 2023 pronunţate de aceeaşi instanţă, obligându-l pe reclamant să îi plătească acestuia suma de 1.119,81 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Recursurile

Împotriva deciziei nr. 1380/A din 22 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă au declarat recurs principal reclamantul A. şi recurs incident pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

4.1 Recursul reclamantului A.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu ignorarea probatoriului administrat în cauză, motivarea hotărârii instanţei de fond fiind preluată aproape în întregime în considerentele acesteia.

A învederat că instanţele de fond şi de apel nu au reţinut existenţa faptei ilicite, ci au considerat că pârâţii au respectat dispoziţiile Ordinului nr. 665/2008 emis de Ministerul Afacerilor Interne şi că, din acest motiv, nu se poate dispune obligarea acestora la repararea despăgubirilor solicitate.

De asemenea, a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ., învederând că cererea sa de înscriere la concursul pentru postul de subofiţer operativ principal la Detaşamentul de Pompieri Satu Mare din 28 noiembrie 2016, din cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgentă "Someş" Satu Mare, a fost invalidată, considerându-se că nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 3 lit. d) şi art. 20 alin. (1) lit. d) din Ordinul nr. 655/2008, cu modificările ulterioare.

Recurentul a învederat că prin hotărârea nr. 255 din 27 iunie 2018 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a stabilit că dispoziţii legale menţionate au conţinut discriminatoriu.

Invocând prevederile art. 15 C. civ., a susţinut că se poate antrena răspunderea pentru exercitarea unui drept subiectiv în mod excesiv, contrar bunei-credinţe, dacă prin aceasta se cauzează un prejudiciu, răspunderea putând fi angajată şi în cazul abuzului de drept.

A menţionat că Ordinul nr. 665/2008 nu se aplică în prezent, iar, ulterior stabilirii naturii discriminatorii a dispoziţiilor pe baza cărora a fost respinsă cererea sa de înscriere la concurs de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, pârâţii aveau obligaţia de a le modifica.

A afirmat că instanţele de fond şi de apel au interpretat eronat solicitarea sa, privind acordarea daunelor morale în temeiul răspunderii civile delictuale, precizând că nu a cerut înlocuirea sau înlăturarea dispoziţiilor Ordinului nr. 665/2008.

Dimpotrivă, cererea sa a vizat constatarea existenţei unei discriminări, care a fost reţinută, de altfel, de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, fiind îndreptăţit la acordarea daunelor morale solicitate.

A susţinut că instanţa nu a analizat dacă abuzul de drept reprezintă o faptă ilicită, astfel cum s-a stabilit pe cale jurisprudenţială ca urmare a interpretării art. 15 C. civ.

A precizat că în perioada în care a fost încadrat în muncă la aceeaşi unitate la care a aplicat pentru un post de subofiţer operativ principal, prezenta, de asemenea, tatuaje vizibile, care au fost apreciate, la acel moment, că nu sunt semne particulare evidente, ca să îl împiedice să activeze în cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgentă "Someş" Satu Mare.

Recurentul a menţionat că prin memoriul adresat Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a învederat că a fost discriminat de condiţia impusă prin prevederile art. 3 lit. d) şi art. 20 alin. (1) lit. d) din Ordinul nr. 665/2008, în temeiul cărora i-a fost respinsă cererea de angajare la Departamentul de Pompieri Satu Mare.

A făcut referire la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/200, susţinând că se poate considera discriminare orice diferenţiere bazată pe un criteriu care atinge un drept.

Totodată, a subliniat că prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă, statele contractante dispunând de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate.

Recurentul a arătat că o faptă poate fi considerată discriminatorie dacă atinge un drept garantat de tratatele internaţionale ratificate de România sau de cele prevăzute de legislaţia naţională. Or, limitarea dreptului la înscrierea la concurs în vederea ocupării unui loc de muncă atinge dreptul la muncă, fiind incidente prevederile art. 2 alin. (1) şi art. 5 din O.G. nr. 137/2000, republicată. Similar, normele cuprinse în ordinul menţionat reprezintă discriminare directă, întrucât creează o deosebire pe criteriul condiţionării în vederea înscrierii la concurs pentru ocuparea postului de subofiţer operativ principal în cadrul Departamentului de Pompieri Satu-Mare, având ca efect restrângerea dreptului la muncă.

A apreciat că pârâţii au săvârşit cu vinovăţie o faptă ilicită, constând în discriminarea prin condiţia impusă de prevederile art. 3 lit. d) şi art. 20 alin. (1) din Ordinul nr. 665/2008, îngrădindu-i dreptul la muncă şi forţându-l să se orienteze spre o altă calificare pentru a-şi putea câştiga existenţa, deşi pregătirea sa profesională, în virtutea căreia a fost încadrat în perioada 2007 - 2014 la Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Someş" Satu Mare îl recomanda pentru postul pentru care a aplicat la Detaşamentul de Pompieri.

Or, potrivit art. 1349 C. civ., prejudiciul se impune a fi reparat integral, dreptul la reparaţie născându-se din ziua cauzării acestuia. Chiar dacă dreptul nu poate fi valorificat imediat, acestuia îi sunt aplicabile toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor.

Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care, în condiţii obişnuite, ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a recurentului.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a susţinut că soluţia instanţei de apel este corectă, considerând că dreptul material la acţiune s-a născut la 15.12.2018, când i s-a comunicat hotărârea nr. 255/27.06.2017 de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi când a luat cunoştinţă despre discriminare.

A menţionat că termenul de prescripţie a fost întrerupt prin sesizarea pe care a adresat-o Consiliului, fiind aplicabile dispoziţiile art. 2537 C. civ., dreptul material la acţiune nefiind prescris.

În ceea ce priveşte excepţia linsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, a apreciat că soluţia instanţei este, de asemenea, corectă.

A susţinut că în privinţa pârâţilor Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Someş" Satu Mare şi Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă poate fi reţinută culpa în producerea prejudiciului reclamantului pentru stabilirea unor condiţii de muncă în mod arbitrar.

4.2 Recursul incident al pârâtului Ministerul Afacerilor Interne

Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 2532 C. civ., întrucât recurentul-reclamant a cunoscut paguba cauzată prin invalidarea dosarului de concurs, precum şi pe cel răspunzător de producerea acesteia la 22 noiembrie 2016, conform afirmaţiilor acestuia, precum şi aspectelor ce reies din documentele anexate cererii de chemare în judecată (adresa emisă de Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă "Someş" Satu Mare sub nr. x/22.11.2016).

Recurentul-pârât a apreciat că nu pot fi primite considerentele hotărârilor instanţelor de fond şi de apel, potrivit cărora termenul de prescripţie a început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 445 din 16 septembrie 2019 pronunţate în dosarul nr. x/2019 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, întrucât, pe de o parte, recurenta-pârâtă nu a fost parte în acest dosar iar, pe de altă parte, naşterea dreptului la acţiune, fie că este vorba de săvârşirea unei fapte ilicite sau discriminatorie, nu este condiţionată de o confirmare judiciară prealabilă a caracterului acestei fapte.

În opinia sa, această concluzie se desprinde din interpretarea prin analogie a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, având în vedere decizia nr. 22/2019 pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia, "În interpretarea şi aplicarea unitara a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."

Raportând aceste considerente la cauza dedusă judecăţii, recurentul-pârât a apreciat că se poate desprinde concluzia că momentul începerii termenului de prescripţie pentru introducerea acţiunii civile în litigiul pendinte este cel la care reclamantul a cunoscut motivul invalidării dosarului său de concurs, din acest moment putându-se adresa cu o cerere instanţei competente pentru apărarea drepturilor sale, nefiind legat de momentul la care a rămas definitivă sentinţa civilă nr. 445 din 16 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Fiind întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, a susţinut că acţiunea trebuia să fie formulată în termenul de prescripţie prevăzut de art. 2517 C. civ., raportat la dispoziţiile art. 2528 din acelaşi act normativ. Or, cererea introductivă de instanţă a fost promovată de către recurentul-reclamant la 28.06.2021, cu depăşirea termenului de prescripţie prevăzut de art. 2517 C. civ.

5. Apărările formulate

Prin întâmpinarea depusă la 7 iunie 2024, intimatul-pârât Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant, ca nefondat. Totodată, a invocat excepţia de netimbrare a recursului şi a susţinut că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Aceleaşi apărări au fost formulate de intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă "Someş" Satu Mare prin întâmpinarea depusă la 19 iunie 2024.

La 21 iunie 2024, recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă la 18 iulie 2024, la recursul incident al pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, intimatul-pârât Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Someş" Satu Mare a solicitat admiterea acestui recurs, şi, pe cale de consecinţă, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

La 12 august 2024, recurentul A. a formulat întâmpinare la recursul incident al Ministerului Afacerilor Interne, solicitând respingerea acestuia. La aceeaşi dată a depus răspuns la întâmpinarea intimatului-pârât Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă IGSU, solicitând respingerea apărărilor acestuia, precum şi a excepţiei de netimbrare a recursului.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 7 octombrie 2024, s-a stabilit termen la 27 februarie 2025, cu citarea părţilor în şedinţă publică, pentru soluţionarea recursului.

La termenul de judecată menţionat, Înalta Curte a constatat că excepţia de netimbrare a recursului recurentului nu se impune a fi examinată, în raport de faptul că prin rezoluţia de primire a dosarului s-a reţinut că în privinţa acestuia operează scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, prevăzută de dispoziţiile art. 27 din O.U.G. nr. 137/2000. În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive s-a apreciat că nu este o excepţie invocată în cadrul căii extraordinare de atac, ci o apărare, având în vedere că prin întâmpinările formulate, intimaţii-pârâţi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă şi Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă "Someş" Satu Mare au solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

7.1 Examinând recursul reclamantului A. prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

7.1.1 Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că prin criticile subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu ignorarea probaţiunii administrate în cauză, motivarea acesteia fiind construită pe o preluare aproape integrală a considerentelor hotărârii instanţei de fond.

Invocând o interpretare eronată a cererii sale care a vizat acordarea daunelor morale pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru discriminarea conţinută de dispoziţiile art. 3 lit. d) şi art. 20 alin. (1) lit. d) din Ordinul nr. 665/2008, a precizat că nu a solicitat înlocuirea sau înlăturarea prevederilor ordinului, ci să se constate existenţa unei discriminări. Discriminarea a fost reţinută de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, iar acest aspect i-a deschis dreptul de a obţine reparaţia solicitată prin cererea de chemare în judecată.

Recurentul a invocat, de asemenea, omisiunea instanţei de apel de a analiza fapta ilicită din perspectiva abuzului de drept, potrivit interpretării date acestuia pe cale jurisprudenţială şi prin raportare la art. 15 C. civ.

Examinate prin prisma cazului de casare care i se circumscriu, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile astfel rezumate nu sunt fondate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate, "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Motivul de recurs analizat priveşte situaţiile în care instanţa de recurs nu poate decela situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel sau nu poate stabili motivele care au stat la baza soluţiei pronunţate, din cauza unor considerente contradictorii sau străine de natura cauzei.

Înalta Curte notează că motivarea unei hotărâri judecătoreşti reprezintă un silogism logic, ce are rolul de a explica soluţia adoptată, iar acest aspect nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele părţilor, ci o expunere suficient de clară şi coerentă a raţionamentului instanţei care, prin conţinutul său, să aibă aptitudinea de a susţine dezlegarea chestiunilor deduse judecăţii.

Raportat la motivul de recurs supus analizei pendinte, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, stabilirea de către instanţa de apel a situaţiei de fapt faţă de normele de drept incidente, o examinare a argumentelor relevante ale părţilor, o expunere a raţionamentului logico-juridic pe care se fundamentează soluţia adoptată, precum şi faptul că motivarea dezvoltată de instanţa de apel se pliază pe obiectul cererii de chemare în judecată şi pe soluţia pronunţată.

Deşi recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea recurată conţine, în mare parte, preluări ale motivării sentinţei primei instanţe, o astfel de ipoteză nu poate fi reţinută în cauză.

Verificând considerentele hotărârii recurate sub acest aspect criticat, Înalta Curte remarcă faptul că instanţa de apel a realizat o analiză proprie a cauzei, analizând motivele de apel invocate în calea ordinară de atac şi expunând, printr-un raţionament care îi aparţine, motivele pentru care a procedat la validarea soluţiei tribunalului.

Concret, curtea a redat situaţia de fapt dedusă judecăţii, precum şi normele de drept aplicabile, stabilind că tema pretenţiilor şi a probaţiunii în cauza dedusă judecăţii vizează cererea reclamantului privind obligarea pârâţilor la plata unor daune morale şi materiale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a respingerii cererii sale de înscriere la concursul pentru ocuparea unui post de subofiţer operativ în cadrul Inspectoratului Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă "Someş" Satu Mare, prin aplicarea unor norme conţinute de Ordinul nr. 665/2008 emis de Ministerul Afacerilor Interne, apreciate ca având caracter discriminatoriu prin sentinţa civilă nr. 445 din 16 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019.

Curtea a reţinut în considerentele deciziei sale că, deşi cerinţa impusă de normele constatate ca fiind discriminatorii (aceea ca participanţii la concurs să nu prezinte semne particulare sau tatuaje neacoperite de vestimentaţie în ţinuta de vară) poate crea, la o primă vedere, impresia că respingerea cererii de participare la concurs este prejudiciabilă pentru reclamant, acest aspect nu poate fi valorificat în cauză de vreme ce refuzul înscrierii la concurs s-a impus în contextul obligaţiei de a respecta o prevedere legală, care nu putea fi, la acel moment, lipsită de efecte juridice, ca urmare a stabilirii ulterioare a caracterului său discriminatoriu.

În contextul acestei analize, curtea a notat că, în ceea ce îi priveşte pe pârâţii Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă "Someş" Satu Mare şi Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, aspectul legat de caracterul ilicit al faptei a fost tranşat cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 445 din 16 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Totodată, a apreciat că valorificarea condiţiei de înscriere la concurs prevăzută de dispoziţiile art. 3 lit. d) şi art. 20 alin. (1) lit. d) din Ordinul nr. 665/2008 nu a fost determinată de voinţa pârâţilor, ci de necesitatea respectării şi aplicării acestor norme, care erau obligatorii în condiţiile în care actul normativ nu fusese anulat sau suspendat de la aplicare la data organizării concursului.

Reţinând că la acel moment pârâţii au acţionat în virtutea unei dispoziţii legale, instanţa de apel a concluzionat că în raport de o astfel de împrejurare nu se poate reţine un comportament ilicit al acestora pe baza căruia să se dispună atragerea răspunderii civile delictuale.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, analiza efectuată de instanţa de apel se circumscrie motivelor de apel deduse judecăţii, soluţiei pronunţate de tribunal şi raţionamentului pe care aceasta se fundamentează, decizia recurată corespunzând obligaţiei legale de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Faptul că argumentele folosite de instanţa de apel în considerentele hotărârii sale sunt asemănătoare celor expuse de tribunal în cuprinsul sentinţei nu semnifică o preluare a acestora, ci o validare a raţionamentului tribunalului în contextul în care soluţia acestuia a fost menţinută în calea ordinară de atac.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a indicat motivele de fapt şi de drept pentru care a considerat, asemenea primei instanţe, că nu se impune atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, neputându-se reţine, aşadar, lipsa unor argumente proprii apte de a susţine soluţia pronunţată.

Referitor la modalitatea în care curtea a analizat probaţiunea administrată în cauză, Înalta Curte notează că în calea extraordinară de atac pendinte această critică nu poate fi supusă analizei, faţă de dispoziţiile imperative ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care impun instanţei de recurs examinarea hotărârilor instanţelor de apel exclusiv prin prisma motivelor de nelegalitate limitativ prevăzute în articolul menţionat. Ca atare, o astfel de analiză ar exceda obiectului recursului, care nu presupune examinarea unor aspecte de netemeinicie a deciziei atacate.

Cât priveşte critica privind omisiunea instanţei de apel de a analiza dacă, în contextul litigios, abuzul de drept reprezintă o faptă ilicită, aptă de a atrage răspunderea civilă delictuală a pârâţilor, în sensul stabilit pe cale jurisprudenţială, dar şi prin reglementarea de la art. 15 C. civ., Înalta Curte constată că nu se impune a fi examinată, fiind formulată omisso medio.

Astfel, recurentul-reclamant a susţinut că în perioada 2007 - 2014 a fost încadrat în muncă în cadrul aceleiaşi structuri (Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă "Someş" Satu Mare), prezentând aceleaşi tatuaje vizibile în vestimentaţia de vară, pentru care, la data de 28 noiembrie 2016, i s-a respins cererea de a candida pentru un post de subofiţer operativ principal ca urmare a neîndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 3 lit. d) şi art. 20 alin. (1) lit. d) din Ordinul nr. 655/2008.

Înalta Curte constată că în apel recurentul-reclamant a criticat hotărârea curţii din perspectiva unei interpretări greşite a dispoziţiilor art. 1349 şi ale art. 1357 C. civ. în raport cu fapta ilicită invocată.

Instanţa de apel nu a admis apelul reclamantului, reţinând, similar, tribunalului, că respingerea cererii de înscriere la concurs de către pârâţi s-a făcut în considerarea unor dispoziţii legale care nu erau anulate sau suspendate de la executare la data organizării concursului, chiar dacă în privinţa lor s-a constatat ulterior, printr-o hotărâre judecătorească cu caracter definitiv, că sunt discriminatorii.

Din economia speţei reiese că reclamantul nu a solicitat prin cererea de chemare în judecată sau prin motivele de apel examinarea faptei ilicite prin prisma dispoziţiilor art. 15 C. civ., astfel că o pronunţare a curţii asupra unei asemenea chestiuni nu se impunea.

Înalta Curte notează că recursul este o cale extraordinară de atac, ce nu are caracter devolutiv şi care, prin urmare, nu presupune o nouă judecată a fondului, ci numai un control de legalitate al hotărârii atacate în limita motivelor de casare expres prevăzute de lege.

Conform art. 488 C. proc. civ., face obiect al analizei pendinte decizia curţii de apel, iar, potrivit considerentelor expuse, această instanţă nu s-a pronunţat asupra încălcării dreptului subiectiv civil al reclamantului prin prisma art. 15 C. civ., astfel încât acest motiv, invocat pentru prima dată în recurs, este inadmisibil în condiţiile în care nu a fost dedus judecăţii în calea ordinară de atac.

În lipsa învestirii cu soluţionarea unei asemenea critici, nu i se poate reproşa instanţei de apel omisiunea de a o analiza, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel verifică în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Înalta Curte aminteşte faptul că nu se poate depăşi cadrul procesual ce stă la baza acţiunii, astfel că o verificare a situaţiei de fapt şi de drept prin prisma altor motive de nelegalitate şi de netemeinicie, neanalizate de prima instanţă, era contrară voinţei legiuitorului, care a înţeles să limiteze cenzura instanţei de apel la ceea ce s-a dedus judecăţii de către apelant, respectiv la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată (art. 477 alin. (1) C. proc. civ.).

Astfel, constatându-se că pe palierul analizat, hotărârea recurată tratează întocmai problemele juridice invocate în speţă, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este motivată corespunzător exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin considerente răspunzându-se concret şi argumentat acestora, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nefiind aplicabil.

7.1.2 Analizând, sub un alt aspect decizia recurată, din perspectiva modalităţii de aplicare a dispoziţiilor art. 1349 şi ale art. 1357 C. civ., corelativ motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Fapta ilicită reclamată în cauză, în baza căreia s-a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor şi repararea prejudiciului cauzat prin îngrădirea dreptului la muncă al recurentului-reclamant constă în respingerea cererii acestuia privind participarea la concursul organizat pentru ocuparea unui loc de muncă în cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă "Someş" Satu Mare - Detaşamentul de Pompieri Satu Mare, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 3 lit. d) şi art. 20 alin. (1) lit. d) din Ordinul nr. 655/2008, care impuneau candidaţilor să nu prezinte tatuaje neacoperite de vestimentaţia de vară.

Potrivit aspectelor reţinute de curtea de apel, prin sentinţa civilă nr. 445 din 16 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, depusă în probaţiune de către intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, s-a constatat că cerinţa prevăzută la art. 3 lit. d) şi art. 20 alin. (1) lit. d) din Ordinul nr. 655/2008, respectiv ca participanţii la concursul menţionat să nu prezinte semne particulare evidente sau tatuaje neacoperite de vestimentaţie în ţinuta de vară are caracter discriminatoriu, prin faptul că determină aplicarea unui tratament diferenţiat faţă de ceilalţi candidaţi, în funcţie de aspectul fizic, criteriu care nu reprezintă o cerinţă profesională reală şi determinantă raportat la natura postului.

În considerentele aceleiaşi hotărâri s-a arătat că cerinţa de înscriere analizată nu reprezintă un act voliţional al pârâţilor Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Someş" Satu Mare (care au fost amendaţi pentru crearea unor condiţii discriminatorii reclamantului în procedura administrativă desfăşurată la iniţiativa acestuia în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, care a precedat etapei judiciare, prin hotărârea nr. 255/27.06.20118), refuzul cererii de înscriere a reclamantului la concurs fiind impusă de necesitatea respectării dispoziţiilor art. 3 lit. d) şi art. 20 alin. (1) ale Ordinului nr. 665/2008, care reglementau modalitatea de organizare a concursului, actul nefiind anulat, iar executarea acestuia nefiind suspendată la acea dată, astfel încât respectarea dispoziţiilor acestuia era obligatorie, pârâţii neavând posibilitatea de a le exclude de la aplicare.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că este corectă constatarea instanţei de apel în sensul că, şi în raport de aceste statuări, care se impun cu autoritate de lucru judecat, în sarcina pârâţilor nu poate fi reţinută fapta ilicită reclamată, de vreme ce respingerea cererii de înscriere la concurs a recurentului s-a făcut ca urmare a respectării unor dispoziţii legale, în vigoare la data organizării concursului, care impuneau îndeplinirea de către candidaţi a unei condiţii speciale, respectiv aceea de a nu prezenta tatuaje vizibile în ţinuta de vară.

Chiar dacă prin sentinţa civilă antemenţionată s-a constatat caracterul discriminatoriu al acestor criterii, în procedura judiciară desfăşurată în temeiul Legii nr. 554/2005, prin sentinţa civilă nr. 445 din 16 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal Ordinul nr. 655/2008 nu a fost anulat, ci prin considerentele hotărârii s-a realizat o interpretare a condiţiilor de înscriere la concurs, prevăzute de art. 3 lit. d) şi art. 20 alin. (1) lit. d), constatându-se că acestea sunt discriminatorii în raport de dispoziţiile art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000.

Din această perspectivă, nu se va reţine ca fiind fondată susţinerea recurentului cu privire la vinovăţia pârâţilor, de vreme ce acţiunea acestora s-a rezumat la aplicarea unor dispoziţii legale care erau în vigoare la data înscrierii la concurs a reclamantului, aceştia nefăcând altceva decât să se conformeze, în lipsa anulării/suspendării textelor de lege contestate, ca urmare a pronunţării instanţei asupra caracterului lor discriminatoriu.

Raportat la acest aspect, în mod justificat curtea a apreciat că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâţilor, în sensul obligării lor la plata despăgubirilor solicitate de reclamant.

Or, potrivit regulilor dreptului comun, recurentul-reclamant trebuia să facă dovada îndeplinirii condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii pârâţilor, nefiind suficientă constatarea caracterului discriminatoriu al dispoziţiilor actului administrativ normativ pentru a se antrena răspunderea civilă a pârâţilor.

În lipsa întrunirii acestor cerinţe legale, nici răspunderea pentru prejudiciul material cauzat prin pierderea unei şanse nu putea fi antrenată, în condiţiile în care, prejudiciul produs în această ipoteză, prevăzut de art. 1385 alin. (4) C. civ., pentru a fi reparabil sau indemnizabil trebuie să aibă caracter cert, iar şansa trebuie să fie reală şi serioasă, în sensul că trebuia să fie aproape o certitudine că obiectivele propuse s-ar fi îndeplinit dacă nu ar fi intervenit evenimentul care a condus la ratarea acesteia.

Ca atare, pierderea şansei de a participa la un concurs pentru ocuparea unui loc de muncă nu poate prezenta caracterele unui prejudiciu cert, decât dacă dobândirea locului de muncă era iminentă la momentul producerii faptului ilicit.

Condiţia caracterului serios al şansei se apreciază raportat la probabilitatea obţinerii avantajului. Şansa pierdută este considerată serioasă dacă există suficiente date pentru a se putea afirma că era probabil ca evenimentul să se fi realizat în mod favorabil pentru partea vătămată, în mod obiectiv şi nu bazat doar pe aprecierea subiectivă a persoanei vătămate.

În speţa de faţă, recurentul nu se află într-o astfel de situaţie, nefiind dovedită existenţa unei şanse reale, certe şi serioase de a câştiga concursul organizat, susţinerea că ar fi existat o astfel de probabilitate în lipsa unor norme cu caracter discriminatoriu fiind o supoziţie care nu poate avea efecte juridice, partea reclamantă neputând fi repusă în drepturi pe care nu le-a câştigat şi nu există certitudinea că le-ar fi dobândit.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că recurentului-reclamant nu i s-a încălcat dreptul la muncă de vreme ce respingerea cererii sale a survenit ca urmare a aplicării de către pârâţi a unor dispoziţii care reglementau condiţiile de înscriere la concurs.

De asemenea, nici prevederile art. 2 alin. (1) şi art. 5 din O.G. nr. 137/2000 nu sunt aplicabile în cauză, motivul refuzului cererii recurentului-reclamant neputându-se circumscrie vreuneia dintre ipotezele astfel stipulate.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte se va ralia concluziilor instanţei de apel şi va constata că nu poate fi reţinută în sarcina pârâţilor fapta ilicită reclamată, soluţia pronunţată de instanţa de apel neîncălcând dispoziţiile art. 1349 şi ale art. 1357 C. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind aplicabil.

Faţă de aceste considerente, recursul reclamantului este nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

7.2 Examinând recursul incident al pârâtului Ministerul Afacerilor Interne în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Prevalându-se de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a contestat decizia atacată din perspectiva interpretării greşite a dispoziţiilor art. 2523 C. civ., susţinând, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că reclamantul a cunoscut paguba, precum şi pe cel răspunzător de producerea acesteia la data de 22 noiembrie 2016, şi că acest aspect reiese din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, anexate cererii de chemare în judecată.

În opinia recurentului-pârât, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă la data la care reclamantul a luat cunoştinţă de motivul pentru care cererea de înscriere la concursul pentru ocuparea unui post de subofiţer operativ principal în cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă "Someş" Satu Mare - Detaşamentul de Pompieri Satu Mare a fost respinsă, acest moment constituind punctul de referinţă la care se putea formula, la instanţa competentă, o cerere în vederea apărării drepturilor sale, care nu se poate corela cu data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 445 din 16 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019.

Analizate prin prisma dispoziţiilor legale cărora li se circumscriu - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - criticile nu sunt fondate.

Potrivit aspectelor reţinute de instanţa de apel, fapta ilicită care constituie fundamentul prejudiciului solicitat a fi reparat în cauză pe temeiul răspunderii civile delictuale constă în respingerea cererii de înscriere a reclamantului la concursul pentru ocuparea unui post de subofiţer operativ principal în cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă "Someş" Satu Mare - Detaşamentul de Pompieri Satu Mare, ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 3 lit. d) şi ale) art. 20 alin. (1) din Ordinul nr. 665/2008, emis de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne, care au fost apreciate ca fiind discriminatorii prin sentinţa civilă nr. 445 din 16 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019.

Înalta Curte constată că excepţia prescripţiei extinctive a fost invocată la fond de pârâţii Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă "Someş" Satu Mare prin întâmpinările formulate, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune fiind considerat împlinit la data promovării cererii de chemare în judecată (28 iunie 2021), prin raportare la data de 22 noiembrie 2016, când reclamantul a luat cunoştinţă despre invalidarea cererii sale de înscriere la concurs şi care marchează începutul curgerii termenului de prescripţie.

Examinând cu prioritate excepţia, prin sentinţa nr. 32/D din 3 februarie 2023, instanţa de fond a dispus respingerea acesteia, reţinând că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune al reclamantului a început să curgă de la 31 octombrie 2019, când sentinţa civilă nr. 445 din 16 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, prin care cerinţa ca participanţii la concurs să nu aibă semne particulare sau tatuaje neacoperite de vestimentaţie în ţinuta de vară a fost constatată ca fiind discriminatorie, a rămas definitivă.

Această soluţie a fost validată de curtea de apel, prin decizia recurată în calea de atac pendinte reţinându-se că până la rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 445 din 16 septembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal nu exista o dispoziţie de constatare a caracterului discriminatoriu al normei în baza căreia cererea reclamantului privind înscrierea la concurs a fost respinsă, iar cauza juridică ce a stat la baza acţiunii rezidă în dispoziţia de constatare a caracterului discriminatoriu al condiţiei impuse de dispoziţiile legale în discuţie.

Contrar susţinerilor recurentului, această constatare a instanţei de apel este corectă de vreme ce dispoziţiile art. 2523 C. civ. prevăd că "Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui", iar art. 2528 alin. (1) din acelaşi act normativ stipulează că "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea."

Norma legală enunţată stabileşte două momente de la care prescripţia începe să curgă, respectiv unul subiectiv, constând în data cunoaşterii naşterii dreptului la acţiune, şi un moment obiectiv, reprezentat de momentul la care, după împrejurări, naşterea dreptului se impunea a fi cunoscută.

Soluţia prevăzută de art. 2528 alin. (1) C. civ. este în acord cu dispoziţiile art. 1381 din acelaşi act normativ, potrivit cărora dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Astfel, prescripţia va începe să curgă de la momentul la care partea interesată poate acţiona, respectiv de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât şi persoana răspunzătoare de cauzarea acestuia.

Momentul începutului prescripţiei extinctive, în lipsa unei reguli speciale, se impune a fi determinat de organul de jurisdicţie pe baza unui probatoriu care să aibă aptitudinea de a facilita identificarea momentul naşterii dreptului material la acţiune, în sensul reglementării anterior evocate.

În cauza de faţă, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a susţinut că cererea sa privind înscrierea la concursul pentru ocuparea unui post de subofiţer operativ principal în cadrul Detaşamentului de Pompieri Satu Mare a fost respinsă pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 3 lit. d) şi ale) art. 20 alin. (1) lit. d) din Ordinul nr. 655/2008, potrivit cărora, printre condiţiile legale de recrutare din sursă externă a persoanelor care intenţionau să dobândească calitatea de poliţist sau cadru militar în Ministerul Afacerilor Interne, figura lipsa semnelor/tatuajelor neacoperite de vestimentaţie, în ţinuta de vară.

Reclamantul a contestat la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării invalidarea cererii sale de înscriere la concurs, solicitând constatarea caracterului discriminatoriu al normei legale menţionate.

Prin hotărârea nr. 255 din 27 iunie 2018, dată în dosarul nr. x/2017, această entitate a stabilit că normele criticate reprezintă discriminare, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 5 şi art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, pârâţilor Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă "Someş" Satu Mare aplicându-li-se sancţiunea amenzii contravenţionale prevăzute de art. 26 alin. (1) din cel din urmă act normativ menţionat.

Hotărârea nr. 255 din 27 iunie 2018 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a format obiect de analiză în cadrul acţiunii în contencios administrativ deduse judecăţii în dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal promovate de Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, prin sentinţa civilă nr. 445 din 16 septembrie 2019, această instanţă statuând că cerinţa ca participanţii la concursul pentru ocuparea unui post de subofiţer în cadrul Departamentului de Pompieri Satu Mare să nu aibă semne particulare evidente sau tatuaje neacoperite de vestimentaţie în ţinuta de vară are caracter discriminatoriu, prin faptul că determină aplicarea unui tratament diferenţiat faţă de ceilalţi candidaţi, în funcţie de aspectul fizic, criteriu care nu reprezintă o cerinţă profesională reală şi determinantă raportat la natura postului menţionat.

Potrivit menţiunii pe care o poartă, sentinţa civilă nr. 445 din 16 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, a rămas definitivă prin nerecurare la 31 octombrie 2019.

Or, la această dată statuările cu privire la aspectul discriminatoriu al dispoziţiilor art. 3 lit. d) şi art. 20 alin. (1) lit. d) din Ordinul nr. 655/2008 au dobândit caracter definitiv, ca urmare a epuizării procedurii instituite prin Ordonanţa nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, precum şi prin Legea nr. 554/2004.

Astfel, data de 31 octombrie 2019 marchează momentul naşterii dreptului material la acţiune, o altfel de interpretare fiind contrară dispoziţiilor art. 2523 C. civ., care leagă acest moment de cunoaşterea faptei prejudiciabile, care, în speţă, constă, astfel cum s-a arătat, în constatarea, cu caracter definitiv, într-o procedură judiciară, a caracterului discriminatoriu al normelor în caza cărora a fost respinsă cererea reclamantului de înscriere la concurs.

Prin urmare, la data introducerii cererii de chemare în judecată în litigiul pendinte, 28 iunie 2021, termenul de prescripţie extinctivă nu era împlinit.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamantul A., precum şi recursul incident formulat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva deciziei nr. 1380A din 22 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, completate prin decizia nr. 263A din 13 martie 2024 pronunţate de aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamantul A., precum şi recursul incident formulat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva deciziei nr. 1380A din 22 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, completate prin decizia nr. 263A din 13 martie 2024 pronunţate de aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.