Tort liability for vehicle damage: failure to prove causal link between accident and alleged hidden structural defect

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, secţia civilă la 3 septembrie 2028, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L. şi C., obligarea acestora la plata sumei de 158.436,6 RON, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a avarierii autospecialei; obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 40.108 RON, constând în beneficiul net, respectiv profitul nerealizat de reclamantă prin neutilizarea autospecialei menţionate, în perioada 30 martie 2018 - 29 august 2018; obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 265 RON/zi, începând cu data de 29 august 2018, până la achitarea integrală a sumei datorate cu titlu de prejudiciu, precum şi la plata dobânzii legale şi a cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin încheierea de şedinţă din 23 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Mureş, secţia civilă, în baza dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2014, a disjuns cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul C., şi a dispus formarea unui nou dosar, căruia i s-a atribuit nr. 1480/102/2021. Cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a fost menţinută în dosarul nr. x/2018.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1470 din 11 noiembrie 2021, Tribunalul Mureş, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul C..

3. Hotărârile instanţei de apel

Prin încheierea de şedinţă din 9 februarie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a respins cererea de probatorii formulată de apelanta-reclamantă A. S.R.L. şi a amânat, în baza art. 396 alin. (1) C. proc. civ., la data de 24 februarie 2023, pronunţarea asupra apelului declarat de această parte împotriva sentinţei nr. 1470 din 11 noiembrie 2021 a Tribunalului Mureş, secţia civilă.

Prin decizia nr. 139/A din 24 februarie 2023, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1470 din 11 noiembrie 2021 pronunţate de Tribunalul Mureş, secţia civilă, în contradictoriu cu pârâtul C..

4. Recursul

Împotriva încheierii de şedinţă din 9 februarie 2023, precum şi a deciziei nr. 139/A din 24 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta A. S.R.L..

În susţinerea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a afirmat că hotărârile recurate cuprind considerente contradictorii.

Prin criticile dezvoltate împotriva încheierii de şedinţă din 9 februarie 2023, pronunţate în dosarul nr. x/2021, a arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că recurenta nu a solicitat administrarea unor probe noi în apel, care să ateste faptul că accidentul produs a cauzat prejudiciul reclamat. În acest context a precizat că prin cererea de apel s-a solicitat cercetarea la faţa locului a autospecialei (probă prin intermediul căreia s-a urmărit constatarea secţionării pilonului de susţinere al cabinei), precum şi efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, dacă s-ar fi constatat oportunitatea administrării acesteia.

Recurenta a învederat că prin încheierea de şedinţă din 9 februarie 2023, instanţa de apel a respins administrarea probelor menţionate, însă prin decizia recurată a reţinut că apelanta-reclamantă nu a propus administrarea unui probatoriu adecvat, prin care să se dovedească prejudiciile invocate.

Subliniind evidenţa acestei contradicţii, a susţinut că la dosar a fost depusă oferta de preţ emisă de D., care a fost considerată o probă câştigată cauzei, dar care a fost în mod arbitrar ignorată de instanţele de fond şi de apel.

Prin criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a respins cererea sa, privind cercetarea la faţa locului, motivând că proba nu îndeplinea condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 260 din acelaşi act normativ şi reţinând scurgerea unei perioade îndelungate de timp de la data faptului generator de prejudicii, precum şi necunoaşterea de către judecător a aspectelor tehnice necesare administrării acestei probe.

Recurenta a reclamat faptul că în cuprinsul hotărârilor recurate curtea nu a exemplificat cerinţele legale considerate neîndeplinite, iar textul de lege menţionat nu stipulează vreo condiţie în privinţa aplicării sale.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel a stabilit greşit situaţia de fapt, precum şi normele legale incidente, iar prin neidentificarea motivelor avute în vedere de către instanţă, a apreciat că este imposibilă verificarea unei corecte aplicări a legii în cauză. În acest context, a făcut referire la prevederile art. 22 C. proc. civ., care stipulează obligaţia judecătorului de a soluţiona corelativ dispoziţiilor legale aplicabile.

A afirmat că aspectele de fapt reţinute de instanţa de apel nu puteau afecta calitatea probei cercetării la faţa locului, deoarece urmele produse de accident, sub aspect tehnic, nu se modifică în timp. În ceea ce priveşte împrejurările urmărite a se dovedi prin administrarea acestei probe, a arătat că puteau fi constatate de instanţă prin propria percepţie.

A apreciat că unele argumente ale instanţei de apel sunt contradictorii principiului statuat prin art. 255 C. proc. civ., care prevede condiţiile de admisibilitate a probelor.

Referitor la oferta de preţ emisă de D., a contestat poziţia judecătorului de fond, care a apreciat că a fost administrată fără a produce vreun efect, susţinând că au fost încălcate dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 254 - 260 C. proc. civ.. Recurenta a precizat că a propus această probă în scopul dovedirii avariilor cauzate autospecialei, respectiv al stabilirii prejudiciului.

A învederat că din actele dosarului reiese că a fost consecventă în a susţine aceeaşi situaţie de fapt, care, în opina sa, a fost dovedită cu oferta de preţ menţionată, în timp ce instanţa a ignorat efectele pe care proba trebuia să o producă, încălcând dispoziţiile art. 254 - 260 C. proc. civ.

Recurenta a considerat că interpretarea probelor trebuie să se coreleze cu teza probatorie. Odată admisă, proba devine obligatorie şi trebuie valorificată, excepţie făcând situaţia administrării unor dovezi contrare. Or, în cauză, nu este incidentă această ultimă ipoteză. Astfel cum a susţinut deja, curtea a ignorat oferta de preţ, reţinând că nu s-au solicitat probe pentru dovedirea situaţiei de fapt relativ la prejudiciile suferite, deşi se ceruse cercetarea la faţa locului, precum şi proba cu expertiza tehnică judiciară. Această conduită a instanţei a fost apreciată că a indus în eroare partea reclamantă, care a considerat că a dovedit situaţia de fapt şi că nu mai era necesară propunerea altei probe în acest sens.

În acest context, a reiterat încălcarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., care reglementează rolul activ al judecătorului în scopul aflării adevărului şi pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, dar şi a celor prevăzute de art. 255 alin. (1) din acest act normativ.

A concluzionat că recursul promovat este fondat, reclamând nerespectarea dreptului la apărare, precum şi a celui de a-şi dovedi pretenţiile.

5. Apărări formulate

Intimatul C. nu a depus întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost comunicat părţilor. Prin încheierea din camera de consiliu din 28 noiembrie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2021, recursul a fost admis în principiu, stabilindu-se termen pentru soluţionarea acestuia la 27 februarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul de judecată menţionat, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

7.1 Sub un prim aspect, recurenta a criticat hotărârile atacate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamând existenţa unor considerente contradictorii ale acestora.

Argumentând acest motiv de recurs, recurenta a susţinut, în esenţă, că, deşi prin încheierea de şedinţă din 9 februarie 2023, instanţa de apel a reţinut că s-a solicitat administrarea unui probatoriu care să ateste existenţa prejudiciului reclamat (cercetarea la faţa locului/expertiză tehnică de specialitate), prin decizia atacată, apelul declarat împotriva hotărârii de primă instanţă a fost respins, pe motiv că partea reclamantă nu a înţeles să propună administrarea unor probe din care să rezulte că paguba invocată reprezintă o consecinţă a accidentului în care a fost implicată autospeciala care îi aparţine.

În acest context, recurenta a subliniat că a depus la dosar oferta de preţ emisă de D., în scopul dovedirii prejudiciului şi a întinderii acestuia, însă instanţa de apel nu a acordat valenţa probatorie cuvenită acestui înscris, apreciind că paguba invocată nu a fost dovedită.

Examinate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile astfel sintetizate nu sunt fondate.

Cazul de casare în discuţie, în ipoteza invocată - contradictorialitatea considerentelor hotărârilor recurate - presupune o motivare necorespunzătoare, contrară dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care atribuie instanţei obligaţia de a expune obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, situaţia de fapt reţinută pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi argumentele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile formulate.

Textul legal evocat impune ca fiecare împrejurare reţinută de instanţă să fie justificată prin intermediul probaţiunii administrate.

În ipoteza acestei dispoziţii legale, motivarea hotărârii presupune o stabilire concretă a situaţiei de fapt, prin raportare la normele legale incidente, fără a se avea în vedere fiecare argument al părţii, folosit în cererea dedusă judecăţii, instanţa având posibilitatea de a le grupa şi structura, în funcţie de problemele de drept expuse, şi putând să răspundă acestora prin considerente comune. Astfel, dacă aceste criterii au fost respectate, deşi în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile părţilor, hotărârea nu este susceptibilă de reformare prin prisma motivului de recurs cercetat.

Raportând aceste considerente de ordin teoretic la judecata realizată de instanţa de apel, precum şi la aspectele criticate prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei, că hotărârile atacate respectă obligaţia legală de motivare, considerentele acestora nefiind contradictorii.

Strict sub aspectul motivării, potrivit încheierii recurate, la termenul din 9 februarie 2023, curtea de apel a supus dezbaterii probatoriul propus a fi administrat de către reclamantă în etapa procesuală a apelului, constând în cercetarea la faţa locului a autospecialei avariate, expertiza tehnică de specialitate, reaudierea unor martori şi interogatoriul intimatului.

Curtea a notat că reprezentantul apelantei-reclamante a solicitat, în principal, efectuarea cercetării la faţa locului şi a susţinut că, în ipoteza în care această cerere ar fi fost admisă, nu mai era necesară efectuarea expertizei tehnice judiciare.

Deliberând asupra acestei cereri, prin încheierea din 9 februarie 2023, curtea a constatat că nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 260 C. proc. civ., raportat la perioada îndelungată de timp scursă de la data faptului pretins generator de prejudicii, precum şi la împrejurările care s-au intenţionat a fi dovedite prin proba propusă (secţionarea unui dintre pilonii care susţineau cabina autospecialei). Totodată, instanţa a învederat că nu posedă cunoştinţele tehnice necesare pentru a putea constata existenţa unui astfel de prejudiciu.

Referitor la interogatoriul intimatului, potrivit considerentelor încheierii recurate se constată că a fost solicitat în scopul eliminării unor pretinse contradicţii existente între declaraţiile date de acesta în faţa organului de cercetare penală şi cu prilejul audierii în primă instanţă, care ar fi evidenţiat o poziţie oscilantă în ceea ce priveşte culpa sa exclusivă în producerea accidentului.

Curtea a respins această probă, pe motiv că prin hotărârea instanţei de fond se reţinuse că se făcuse dovada existenţei faptei ilicite, precum şi a vinovăţiei intimatului.

Similar, instanţa a respins şi cererea apelantei-reclamatei privind reaudierea unor martori, întrucât a constatat că partea nu s-a conformat obligaţiei procesuale de a menţiona datele de identificare a acestora, prevăzute imperativ de dispoziţiile art. 254 alin. (4) lit. a) C. proc. civ.

Totodată, a respins solicitarea părţii reclamante ce viza efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, în lipsa menţionării obiectivelor şi a împrejurărilor care se intenţionau a fi dovedite.

Deşi s-a consemnat că reprezentantul convenţional al apelantei-reclamante a învederat că efectuarea unei expertize tehnice judiciare se impunea în scopul determinării prejudiciilor cauzate de accident şi a evaluării acestora, raportat la mijloacele de probă deja administrate în cauză şi la aspectele reţinute de instanţa de fond, instanţa a considerat că nu este oportună administrarea acestei probe.

În plus, la solicitarea curţii, în sensul de a preciza dacă mai are cereri de formulat în probaţiune, reprezentantul apelantei-reclamante a infirmat acest aspect, iar, în raport de această poziţie procesuală, etapa probatorie în apel a fost declarată ca fiind încheiată.

Examinând comparativ considerentele încheierii menţionate cu cele ale deciziei recurate, cu privire la care recurenta a reclamat o contrarietate de motivare, Înalta Curte constată că această din urmă hotărâre a fost pronunţată pe baza probaţiunii administrate în cauză, situaţia de fapt fiind stabilită de instanţa de apel pe baza menţiunilor procesului-verbal de contravenţie PMSX nr. x emis la 30 martie 2018 de Postul de Poliţie Sânpaul, precum şi a declaraţiilor conducătorilor auto implicaţi în accident, date imediat după producerea accidentului, din care a rezultat că avariile cauzate autoutilitarei erau la parbriz, capotă motor, ornament dreapta, semnalizator dreapta faţă şi la bord.

Exercitând controlul de legalitate şi de temeinicie asupra sentinţei apelate, curtea de apel s-a raliat aspectelor reţinute de prima instanţă, reţinând că, deşi probatoriul administrat la fond a atestat fapta ilicită a pârâtului şi vinovăţia acestuia, acesta nu a avut aptitudinea de a dovedi raportul de cauzalitate între fapta pârâtului şi prejudiciul reclamat.

Prioritar oricărei analize, curtea a notat că apelul reclamantei a vizat modalitatea de apreciere a probaţiunii de către prima instanţă.

Analizând cauza din perspectiva dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 22 şi art. 9 alin. (2) din acelaşi act normativ, instanţa de apel a reţinut că o încălcare a acestora nu se decelează, probele administrate nefăcând dovada existenţei prejudiciului, ci doar a faptei ilicite şi a vinovăţiei intimatului, iar o asemenea împrejurare nu este suficientă pentru a se dispune desfiinţarea hotărârii primei instanţe şi a se dispune repararea pagubei invocate.

Este real că instanţa a consemnat în cuprinsul deciziei recurate că apelanta-reclamantă nu a înţeles să propună administrarea în calea ordinară de atac a unor probe care să ateste faptul că accidentul produs a avut consecinţele reclamate.

Însă, potrivit argumentelor curţii, această constatare s-a impus în contextul în care s-a apreciat că proba propusă spre administrare a vizat, exclusiv, evaluarea prejudiciului, şi nu dovedirea legăturii de cauzalitate între accidentul produs şi paguba invocată, respectiv imposibilitatea utilizării autospecialei ca urmare a avarierii ireversibile a pilonului de susţinere al cabinei, chestiuni reţinute ca motive de respingere a acţiunii încă de la judecata în fond.

În această împrejurare, instanţa de apel a validat raţionamentul tribunalului potrivit căruia reclamanta nu a făcut dovada costului reparaţiilor, astfel cum acestea au fost consemnate în procesul-verbal întocmit de agentul constatator din cadrul Postului de Poliţie Sânpaul, solicitând contravaloarea altor reparaţii astfel cum au fost menţionate în oferta de preţ întocmită de D., care nu se corobora cu nicio altă probă administrată. Totodată, a constatat că nici în apel partea reclamantă nu a propus administrarea unor probe din care să rezulte întinderea certă a prejudiciului şi existenţa raportului de cauzalitate între fapta reţinută în sarcina intimatului şi paguba invocată.

Faţă de aceste aspecte, curtea a concluzionat că în mod corect prima instanţă a respins cererea privind obligarea pârâtului la plata profitului nerealizat prin neutilizarea autospecialei, pe motiv că nu a fost probată afirmaţia potrivit căreia accidentul a avut ca şi consecinţă avarierea pilonului de susţinere al cabinei.

Curtea a coroborat declaraţia intimatului cu depoziţia martorului E. şi a constatat că accidentul produs a fost unul minor, care nu a cauzat consecinţe ce nu ar fi fost vizibile imediat după producerea accidentului. Totodată, a reiterat lipsa cunoştinţelor tehnice ale judecătorului, ca motiv al respingerii probei constând în cercetarea la faţa locului.

Evocând dispoziţiile art. 264 C. proc. civ., curtea a notat că tribunalul a interpelat partea reclamantă cu privire la însuşirea probei cu expertiza tehnică judiciară, solicitată de pârâta B. S.R.L. şi încuviinţată prin încheierea de şedinţă din 26 mai 2020 de către instanţa de fond (parte în privinţa căreia acţiunea a fost disjunsă prin încheierea din 23 iunie 2021), care ar fi putut susţine pretenţiile societăţii, conform ofertei de preţ emise de D.. Însă, potrivit considerentelor deciziei recurate, reprezentantul convenţional al reclamantei a considerat că nu era pertinentă pentru soluţionarea cauzei.

În aceste condiţii, curtea a validat raţionamentul instanţei de fond, potrivit căruia împrejurările producerii accidentului nu îndreptăţeau instanţa să prezume că în urma accidentului s-au produs avariile pretins a fi reparate pe baza ofertei de preţ exhibate, asupra căreia s-a apreciat că exceda prejudiciilor constatate imediat după producerea accidentului.

Înalta Curte, raportat la această analiză efectuată, constată, contrar afirmaţiilor recurentei, că soluţia pronunţată în apel nu este rezultatul contrarietăţii considerentele celor două hotărâri recurate, întrucât, instanţa a expus argumentat motivele pentru care a respins suplimentarea probatoriului în calea ordinară de atac, precum şi maniera în care a reevaluat probaţiunea administrată la fond, prin prisma dispoziţiilor 478 alin. (2) raportate la cele ale art. 264 şi ale art. 9 alin. (2) şi art. 22 C. proc. civ.

Ca atare, considerentele hotărârilor criticate nu conţin aspecte antagonice, situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel fiind corelată cu probaţiunea administrată, care, reevaluată fiind în apel, nu a confirmat existenţa legăturii de cauzalitate între prejudiciul reclamat şi fapta ilicită, element ce era indispensabil pronunţării unei soluţii prin care să se dispună atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului.

Contrar susţinerilor recurentei, hotărârea instanţei de apel este motivată adecvat, corespunzând standardului de motivare instituit la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., situaţia de fapt şi de drept fiind enunţată cu claritate, iar curtea răspunzând tuturor criticilor invocate în calea ordinară de atac.

Faptul că dezlegarea situaţiei de fapt şi a problemei de drept deduse judecăţii nu coincide cu cea propusă de recurentă nu poate echivala cu reţinerea unor motive contradictorii, cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nefiind, aşadar, aplicabil.

7.2 Similar, Înalta Curte constată că şi criticile prin care recurenta a contestat modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 255 şi art. 260 C. proc. civ., sunt nefondate.

Concret, prin intermediul acestor critici, recurenta a susţinut, în esenţă, că în mod greşit curtea nu a dispus cercetarea la faţa locului, pe motiv că nu erau îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 260 C. proc. civ., în lipsa reţinerii în cuprinsul hotărârilor recurate a acestor criterii şi a stipulării lor în lege.

Referitor la oferta de preţ emisă de D., a contestat poziţia judecătorului de fond, care, deşi a reţinut că proba a fost administrată, nu i-a acordat valenţă probatorie, încălcând prevederile art. 22 alin. (2) raportate la cele ale art. 254-260 C. proc. civ., faţă de teza probatorie constând în dovedirea avariilor cauzate prin accident autospecialei şi stabilirea prejudiciului.

Invocând, din această perspectivă, o încălcare a dreptului la apărare, recurenta a afirmat că o probă contrară ofertei de preţ emise de D. nu a fost administrată, astfel că proba menţionată era admisibilă, din perspectiva dispoziţiilor art. 255 C. proc. civ.

Examinând aceste critici prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează modalitatea de aplicare a unor norme de procedură, Înalta Curte constată că, deşi reclamanta a solicitat în apel suplimentarea probatoriului administrat la fond, în mod justificat curtea a respins această cerere, pe motiv că nu erau îndeplinite condiţiile de admisibilitate impuse de art. 255 din acest act normativ.

Concret, prin încheierea recurată, curtea a reţinut că apelanta-reclamantă a solicitat administrarea probatoriului constând în cercetarea la faţa locului (pentru a dovedi prejudiciul ascuns, constând în secţionarea pilonului de susţinere al cabinei autoutilitarei), interogatoriul intimatului (invocând poziţia oscilantă a acestuia în declaraţiile date în faţa organului de cercetare penală şi în faţa primei instanţe), reaudierea unor martori, precum şi efectuarea unei expertize tehnice prin care să se realizeze o evaluare a prejudiciului invocat.

Instanţa de apel a respins aceste probe solicitate pe motiv că nu aveau aptitudinea de a dovedi legătura de cauzalitate între prejudiciul reclamat şi fapta ilicită a intimatului, element considerat a fi esenţial în ecuaţia criteriilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului.

Argumentul instanţei, reliefat în susţinerea soluţiei de respingere a probatoriului, a fost în sensul că prin probele solicitate, apelanta-reclamantă a urmărit dovedirea întinderii prejudiciului invocat, precum şi o evaluare a acestuia, ceea ce nu se impunea faţă de faptul că legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi paguba invocată nu se putea stabili prin probaţiunea cerută/administrată.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 255 alin. (1) C. proc. civ., pentru a fi admisibile, "Probele trebuie (...) să conducă la soluţionarea procesului." Totodată, art. 258 din acelaşi act normativ leagă, indisolubil, încuviinţarea probelor de întrunirea cerinţelor de admisibilitate prevăzute la art. 255.

Examinând, din această perspectivă, probele propuse spre administrare în apel de către partea reclamantă, curtea a constatat că cercetarea la faţa locului nu era o probă utilă cauzei, faţă de perioada îndelungată de timp scursă de la data producerii accidentului şi de lipsa cunoştinţelor tehnice ale judecătorului, care erau necesare în ceea ce priveşte constatarea avariilor ascunse ale cabinei autoutilitarei, În mod similar a fost apreciată şi cererea privind reaudierea unor martori, de vreme ce datele de identificare ale acestora nu au fost menţionate, iar această obligaţie procesuală îi incumba apelantei-reclamante potrivit art. 254 alin. (4) lit. a) C. proc. civ.

Legat de proba cu interogatoriul intimatului, curtea a remarcat că nici aceasta nu era utilă soluţionării cauzei, pe motiv că în primă instanţă fapta ilicită şi vinovăţia intimatului fuseseră deja dovedite prin probatoriul administrat în primă instanţă.

Cât priveşte expertiza tehnică judiciară, instanţa de apel a respins-o, întrucât a constatat că prin intermediul acesteia se intenţiona evaluarea pagubelor accidentului, iar acest aspect nu se impunea în lipsa dovedirii legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită.

De altfel, curtea a remarcat că, potrivit încheierii din 29 septembrie 2021, tribunalul a solicitat reclamantei să precizeze dacă îşi însuşeşte această probă, propusă de pârâta B. S.R.L. anterior disjungerii cererii formulate în privinţa sa, însă reprezentantul acesteia a arătat în mod expres că o asemenea probă nu este pertinentă pentru soluţionarea cauzei.

Faţă de aspectele expuse, în cauză nu se poate reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., câtă vreme conduita instanţei de apel reflectă o preocupare în ceea ce priveşte aflarea adevărului şi stabilirea corectă a situaţiei de fapt şi de drept a cauzei, evidenţiată prin respectarea dreptului părţii interesate de a propune probe relevante pentru soluţionarea litigiului, care să ateste legătura de cauzalitate între prejudiciul reclamant şi fapta ilicită a intimatului.

Or, analiza efectuată asupra probatoriului propus în apel de către partea reclamantă nu a relevat că ar avea o asemenea forţă probantă, iar acest aspect era incompatibil cu dispoziţiile art. 255-260 C. proc. civ.

Având în vedere că reclamantul este partea care iniţiază procesul civil, acesta are obligaţia ca, odată cu formularea pretenţiilor, să expună motivele de fapt şi de drept ale acestora, precum şi dovezile pe care se întemeiază cererea sa, în sensul prevederilor art. 14 alin. (2) C. proc. civ., deoarece pretenţiile exhibate trebuie să se sprijine pe probe individualizate, iar nu pe susţineri ambigue, inapte să conducă la soluţionarea cauzei.

Prin obligaţia ce îi incumbă reclamantului - de a propune probe pertinente şi concludente, în sensul arătat - legiuitorul a urmărit instituirea unei discipline procesuale, în scopul garantării respectării dreptului la apărare al părţii, potrivit art. 13 C. proc. civ., reclamat a nu fi fost respectat în cauză de către instanţa de apel.

Or, carenţa probatoriului solicitat a se administra a fost analizată de curtea de apel prin prisma unicului element ce se impunea a fi probat, respectiv cel al legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul reclamat. De vreme ce s-a reţinut că această dovadă nu s-a realizat, era inutil a se examina oferta de preţ emisă de D., mai ales că se constatase că aceasta viza o evaluare a prejudiciului, pentru care nu se stabilise lanţul cauzal prin raportare la fapta ilicită.

Cu privire la lipsa rolului activ, în baza căruia s-a reproşat instanţei de apel că nu a dispus efectuarea unei expertize de constatare şi evaluare a prejudiciilor ascunse, se reţine faptul că, în raport de prevederile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., partea nu poate invoca în calea de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ea însăşi nu le-a propus şi administrat în condiţiile legii.

Pertinenţa probelor reprezintă o condiţie legală, prevăzută la art. 258 alin. (1) C. proc. civ., ce presupune ca instanţa de judecată să reţină spre examinare numai acele dovezi prezentate care au relevanţă în soluţionarea cauzei şi legătură cu obiectul probaţiunii.

Cum, în speţă, în privinţa probelor solicitate de către apelanta-reclamantă s-a reţinut că nu îndeplinesc o astfel de condiţie, în lipsa constatării uneia dintre vătămările prevăzute la art. 175-176 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ, ca nefondat.

7.3 Înalta Curte va constata că nici dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, faţă de neidentificarea legăturii de cauzalitate între prejudiciul reclamat şi fapta ilicită a intimatului.

Or, raportul de cauzalitate este nu numai o condiţie a răspunderii civile delictuale, ci şi criteriul în funcţie de care se determină întinderea reparaţiei care se datorează părţii prejudiciate, acest drept putând fi recunoscut numai pentru pagubele care reprezintă o consecinţă a faptei ilicite.

Aşadar, în lipsa raportului de cauzalitate, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 139A din 24 februarie 2023 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă şi a încheierii de şedinţă din 9 februarie 2023 pronunţate de aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 139A din 24 februarie 2023 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă şi a încheierii de şedinţă din 9 februarie 2023 pronunţate de aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 februarie 2025.