State liability for criminal trial costs: appeal allowed, decision quashed and remanded for re-examination of restitution claims

Şedinţa publică din data de 26 februarie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea principală înregistrată la data de 05.08.2021 la Tribunalul Iaşi, reclamantul A. a chemat în judecată Statul Român - reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de pârât, pentru ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, instanţa să dispună:

- obligarea pârâtului la plata sumei de 55.000 RON reprezentând despăgubiri materiale, cu dobânda legală, până la achitarea efectivă şi indexarea cu indicele inflaţiei;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 Euro (echivalent în RON la cursul BNR de la data plăţii efective) reprezentând daune morale şi indexarea cu indicele inflaţiei;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2834 din data de 18 noiembrie 2022, Tribunalul Iaşi a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

A fost obligat pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, să achite reclamantului A. daune materiale în cuantum de 10.660 RON, reprezentând onorariul avocatului ales în dosarul penal nr. x/2016 şi y/2016*, indexate cu indicele de inflaţie de la data plăţii şi dobânda legală calculată de la data pronunţării prezentei sentinţe şi până la achitarea efectivă.

A fost obligat pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, să achite reclamantului A. daune morale în valoare de 10000 euro sau echivalent în RON la cursul BNR de la data plăţii efective a despăgubirii, indexată cu indicele de inflaţie de la data plăţii.

S-au respins restul pretenţiilor reclamantului.

A fost obligat pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, să achite reclamantului A. cheltuieli de judecată de 100 RON, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru pentru cererea de acordare a daunelor morale, 638 RON, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru pentru cererea de acordare a daunelor materiale, proporţional culpei procesuale reţinute în sarcina pârâtului şi suma de 1500 RON, reprezentând contravaloarea onorariului avocatului ales, proporţional culpei procesuale reţinute în sarcina pârâtului.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 464 din 26 octombrie 2023, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis apelul formulat de apelantul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi, împotriva sentinţei civile nr. 2834/2022, pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă în data de 18.11.2022, sentinţă pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor.

A respins, ca nefondată, cererea accesorie formulată de intimatul A. având ca obiect obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 464 din 26 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A., cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei curţii de apel, recurate, considerând că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susţine că, în mod greşit, s-a constatat faptul că în cauză nu este îndeplinită condiţia existenţei faptei ilicite şi că răspunderea patrimonială a statului poate fi atrasă exclusiv pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, astfel cum acestea sunt definite prin art. 538-539 C. proc. pen.

Consideră că achitarea persoanei trimise în judecată echivalează cu producerea unei erori în momentul inculpării, astfel că statul nu poate fi exonerat de răspundere în acest context.

Învederează recurentul că şi motivarea instanţei în sensul neîndeplinirii în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale este greşită şi dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1349 C. civ.

Se mai critică şi greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 276 C. proc. pen., atunci când s-a reţinut că obligaţia de restituire a cheltuielilor judiciare în favoarea celui achitat subzistă doar în măsura în care soluţia de achitare s-a fondat pe o culpă gravă a autorităţilor judiciare, iar aceste cheltuieli au fost generate de respectiva faptă ilicită.

Or, fără să implice ideea de culpă a statului, există un drept la despăgubire a acestuia, constând în costurile reale, necesare şi rezonabile ale exercitării dreptului la apărare în procesul penal, în cursul căruia a fost cercetat pentru săvârşirea unor infracţiuni, iar ulterior achitat în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., drept la despăgubire fundamentat pe obligaţia de garanţie ce revine statului şi pe raţiuni de interpretare şi aplicare echitabilă a dispoziţiilor art. 276 alin. (5) şi (6) C. proc. pen.. Sub acest aspect se invocă jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - deciziile civile nr. 856/17.05.2023 şi nr. 849/13.04.2022.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 14 februarie 2024, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esenţă, că prezentul demers judiciar nu a fost întemeiat pe existenţa unei erori judiciare, astfel că, în mod corect, s-a apreciat de către instanţa de apel că soluţia de achitare, dispusă ca urmare a neîntrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii, nu este aptă să producă o încălcare a drepturilor subiective ale recurentului-reclamant.

Consideră că o eventuală culpă a statului, raportat la conduita autorităţilor sale judiciare, poate fi reţinută doar atunci când, în desfăşurarea procesului, au fost încălcate procedurile legale, iar acest fapt a fost constatat explicit, în condiţiile legii.

Conchizând, susţine intimatul că recurentul-reclamant nu poate solicita atragerea răspunderii civile delictuale a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, atâta timp cât fapta penală nu a existat în materialitatea ei.

Cât priveşte obligaţia de restituire a cheltuielilor de judecată, aceasta subzistă doar în măsura în care soluţia de achitare s-a fondat pe o culpă gravă a autorităţilor judiciare, iar aceste cheltuieli au fost generate de respectiva faptă ilicită.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti, 05 august 2021, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 16 octombrie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a suspendat judecata cauzei, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.. Ca urmare a cererii de repunere a cauzei pe rol, formulate de recurentul-reclamant, a fost stabilit un nou termen de judecată în dosar, pentru data de 26 februarie 2025, când instanţa a şi rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale relevante în această materie, Înalta Curte constată următoarele:

Prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, astfel cum a fost precizată, reclamantul a pretins despăgubiri materiale reprezentate de sporurile salariale neîncasate, cheltuielile judiciare efectuate în dosarul penal nr. x/2016 şi y/2016* al Tribunalului Iaşi, cheltuieli de transport, contravaloarea prejudiciului generat de deprecierea valorii autoturismului asupra căruia a fost instituit sechestru asigurător şi a costurilor pentru depozitarea armelor deţinute de acesta, dar şi daune morale decurgând din procedura penală demarată de Statul Român împotriva sa, care a durat 4 ani şi s-a finalizat cu o soluţie definitivă de achitare, prin care i-ar fi fost afectată imaginea, onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională, precum şi viaţa privată şi sănătatea.

Temeiul de drept indicat de către reclamant a fost reprezentat de dispoziţiile art. 1349, 1357, 1358, 1381 şi 1385 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală şi obiectul reparaţiei, de prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, care reglementează reglementează răspunderea patrimonială a statului pentru erorile judiciare, precum şi art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin care se recunoaşte dreptul la libertate şi siguranţă.

În susţinerea capătului de cerere referitor la daunele materiale, a precizat reclamantul că solicită restituirea parţială a sporurilor salariale care se acordau peste salariul de bază, de care a fost privat ca urmare a punerii în mişcare a acţiunii penale, şi care nu au fost achitate de IPJ Iaşi; diferenţa dintre valoarea de piaţă a autoturismului de la momentul indisponibilizării lui şi cea de la momentul ridicării sechestrului asigurător; a costurilor pentru depozitarea armelor în privinţa cărora i-a fost suspendat dreptul de folosire; precum şi cheltuielilor judiciare efectuate în cadrul procesului penal, constând în onorariu de avocat şi contravaloarea transportului pentru prezentarea la cele 60 de termenele de judecată. Cât priveşte daunele morale, acestea au fost justificate de reclamant din perspectiva afectării vieţii personale şi a imaginii pe care şi-a creat-o în mediul profesional, stigmatizarea la care a fost supus, denigrarea în presa publică, în care a fost prezentat ca un infractor periculos, pe reţelele sociale primind cele mai jignitoare mesaje, atitudini care i-au creat grave probleme de sănătate, pentru care am fost nevoit să se trateze la spitalul militar.

Prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, precum şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocate de pârât prin întâmpinare, şi a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., fiind obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să achite reclamantului daune materiale în cuantum de 10.660 RON, reprezentând onorariul avocatului ales în dosarul penal nr. x/2016 şi y/2016*, indexate cu indicele de inflaţie de la data plăţii şi dobânda legală calculată de la data pronunţării prezentei sentinţe şi până la achitarea efectivă, precum şi la plata daunelor morale în valoare de 10.000 euro sau echivalent în RON la cursul BNR de la data plăţii efective a despăgubirii, indexată cu indicele de inflaţie de la data plăţii.

A reţinut prima instanţă a fondului că cererea cu a cărei soluţionare a fost învestită este întemeiată pe instituţia răspunderii civile delictuale de drept comun şi că atât timp cât acţiunea reclamantului nu este întemeiată nici pe ideea săvârşirii unei erori judiciare şi nu priveşte nici repararea prejudiciului rezultat din privarea de libertate, nelegală sau legală, după caz, raportul dintre norma generală (art. 1349 şi urm. C. civ.) şi cea specială (art. 538 şi 539 C. proc. pen.) nu prezintă relevanţă.

Relativ la daunele morale solicitate, în acord cu jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României, a apreciat că statul poate fi ţinut să răspundă pentru "netemeinicia acuzaţiei penale", aceasta fiind, singură, prin ea însăşi, în măsură să dea naştere unui drept la despăgubiri, întrucât, în caz contrar, nu ar fi acordată nicio valoare soluţiei de achitare. Cât priveşte întinderea daunelor, tribunalul a apreciat că o despăgubire de 10.000 euro respectă principiul proporţionalităţii prejudiciului cu despăgubirea acordată şi cu principiul echităţii.

Cât priveşte categoria daunelor materiale, Tribunalul Iaşi a apreciat în sensul necesităţii includerii în această categorie şi a cheltuielile de judecată pe care partea le-a suportat pe parcursul procesului penal. Astfel, constatând că sunt probate cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, tribunalul a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 10.660 RON, reprezentând onorariul avocatului ales în dosarul penal nr. x/2016 şi nr. y/2016*.

Cu privire la suma de 3.000 euro, reprezentând diferenţa dintre valoarea autoturismului de la momentul instituirii sechestrului asigurător şi cea de la momentul ridicării respectivei măsuri, a constatat că reclamantul nu a dovedit caracterul cert al acestui prejudiciu.

Cu referire la sumele de 1.675 RON şi de 788 RON, tribunalul reţine că acestea reprezintă costuri de depozitare a armelor la armurier şi cotizaţiile datorate de reclamant în calitate de membru al unei asociaţii, astfel încât acestea ar fi fost datorate şi în lipsa faptei prejudiciabile invocate.

Suma de 4.000 RON, solicitată de reclamant cu titlu de cheltuieli de transport nu a fost acordată de tribunal, instanţa constatând că aceste cheltuieli nu au fost probate, iar sumele reprezentând sporuri neîncasate, estimate de reclamant la 20.000 RON, a apreciat că trebuie suportate de către angajator, iar nu de către pârâtul din prezenta cauză.

Împotriva sentinţei civile nr. 2834/2022 a Tribunalului Iaşi a declarat apel doar pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, astfel că toate aspectele referitoare la legalitatea şi temeinicia soluţiei de respingere a daunelor materiale constând în deprecierea valorii autoturismului, costurile pentru depozitarea armelor, cheltuielile de transport şi sporurile neîncasate au rămas stabilite cu putere de lucru judecat prin hotărârea primei instanţe a fondului.

Prin decizia civilă nr. 464 din 26 octombrie 2023, recurată, Curtea de Apel Iaşi a infirmat soluţia dată de prima instanţă, schimbând în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată.

A reţinut curtea de apel că o răspundere a statului, întemeiată pe dispoziţiile de drept comun cuprinse în C. civ., privind răspunderea civilă delictuală,nu poate fi exclusă de plano, doar pentru că reclamantul nu a invocat săvârşirea unei erori judiciare, în condiţiile în care nu solicită repararea prejudiciului rezultat din privarea de libertate, legală sau nelegală, în temeiul art. 538-539 C. proc. pen., însă, a apreciat că atragerea răspunderii civile delictuale a statului se poate dispune doar atunci când sunt întrunite condiţiile prevăzute în acest sens de lege, respectiv existenţa unei fapte delictuale, a prejudiciului, vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate care trebuie să existe între acestea.

Analizând criticile din calea de atac a apelului, cu a cărui soluţionare a fost învestită, Curtea de Apel Iaşi a apreciat că, în speţă, nu este îndeplinită, în primul rând, cerinţa existenţei unei fapte ilicite, ca primă condiţie în aplicarea dispoziţiilor art. 1357 C. civ.. Întrucât o procedură judiciară finalizată prin achitare pentru neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de instigare la abuz în serviciu (instanţa penală reţinând, însă, că fapta există în materialitatea sa), nu poate fi calificată ca fiind contrară legilor sau bunelor moravuri, astfel încât să se producă o încălcare a drepturilor subiective ale reclamantului.

În ceea ce priveşte daunele materiale solicitate, cele constând în contravaloarea onorariilor de avocat achitate de reclamant în cursul soluţionării dosarului penal nr. x/2016, în vederea beneficierii de asistenţă juridică, instanţa de apel a constatat că prin dispoziţiile art. 272-276 C. proc. pen. se reglementează modalitatea în care sunt suportate cheltuielile judiciare generate de procesul penal şi că, deşi textul art. 276 alin. (6) C. proc. pen. arată că, în celelalte cazuri (cele nereglementate prin alin. (1)-(5) instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile, norma nu ar implica imputarea cheltuielilor suportate de inculpat în procesul penal subiectului activ al acţiunii penale, şi anume Statului Român. A reţinut că, atât timp cât s-a pronunţat o soluţie de achitare pentru existenţa unuia din cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen., iar organul judiciar a parcurs în mod legal etapele de examinare a dosarului constituit, a legalităţii actelor întocmite în cursul urmăririi penale, precum şi a aptitudinii probelor de a contura nevinovăţia/vinovăţia penală, aceste cheltuieli legate de asigurarea apărării inculpatului în procesul penal nu pot fi imputate statului.

Un prim motiv de recurs invocat de recurentul vizează posibilitatea atragerii răspunderii civile patrimoniale a statului, pentru alte cazuri decât acelea în care prejudiciile au fost cauzate prin erori judiciare. S-a susţinut că instanţa de apel a realizat o aplicare greşită a prevederilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală a statului, precum şi că, în mod nelegal, s-ar fi reţinut că soluţia de achitare, prin ea însăşi, nu este susceptibilă în toate cazurile de reparaţie.

Critica, deşi subsumabilă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondată.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, într-adevăr, în situaţia prevăzută de art. 539 din C. proc. pen., şi confirmată şi prin Decizia nr. 1/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, s-a statuat în sensul că "în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen..".

Însă, ceea ce ignoră recurentul este că, aşa cum corect au reţinut instanţele fondului, acesta nu a solicitat atragerea răspunderii statului în temeiul normei speciale, neinvocând existenţa unei erori judiciare, ci a pretins daunele morale nu pentru soluţia de achitare dispusă în procesul penal, ci pentru că, în cursul şi după finalizarea procesului penal, i-a fost afectată imaginea, onoarea, demnitatea, viaţa privată şi reputaţia profesională. Or, aceste valori nu sunt ocrotite nici prin dispoziţiile art. 538, 539 C. proc. pen. şi nici prin art. 52 alin. (3) din Constituţie, neexistând normă specială care să reglementeze răspunderea statului pentru atingeri aduse resepctivelor drepturi nepatrimoniale, sens în care, în speţă, devin incidente normele dreptului comun, cum corect au reţinut instanţele fondului.

Aşadar, referitor la cadrul procesual şi limitele în care a fost învestită instanţa, se constată că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata de despăgubiri morale pentru atingerea adusă onoarei şi demnităţii sale, din perspectiva formulării împotriva acestuia a acuzaţiei penale şi anchetarea timp de câţiva ani, finalizată cu soluţia de achitare, temeiul juridic al acţiunii fiind reprezentat de dispoziţiile de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală.

În acest context factual, este necesară verificarea întrunirii în speţă a cerinţelor impuse de dispoziţiilor art. 1349 C. civ., care prevăd că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, se cer îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: existenta unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, aceasta este definită în doctrină şi jurisprudenţă ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane. Pe planul teoriei generale a dreptului noţiunea de faptă ilicită cuprinde orice abatere de la normele legale care se răsfrânge direct si nemijlocit asupra unui anume drept subiectiv, prejudiciindu-1.

Procedând la analiza acestei prime condiţii pe care o presupune angajarea răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a apreciat corect că nu se impută organelor de urmărire penală o conduită ilicită, nesocotirea unor norme legale privind desfăşurarea procesului penal ori săvârşirea unor fapte concrete cu caracter ilicit, iar cercetarea penală şi trimiterea în judecată a reclamantului nu pot constitui, în sine, o faptă ilicită, atât timp cât s-au circumscris unui cadru legal, neprezentând nicio abatere de la normele procedural penale.

Recurentul, bazându-se pe o lezare a drepturilor sale nepatrimoniale, dedusă din soluţia de achitare dispusă de instanţa de judecată, nu a invocat niciun fel de activităţi concrete săvârşite de pârât, care să poată fi analizate din perspectiva existenţei unei fapte ilicite, limitându-se a susţine că acesta a fost cercetat, deşi era nevinovat de faptele penale imputate.

În acest sens, se reţine că nu se invocă o anume atitudine/acţiune a organelor de cercetare penală, care, în exercitarea atribuţiilor funcţiei şi în limitele permise de lege, au efectuat cercetarea penală şi au dispus trimiterea acestuia în judecată, sens în care nu poate fi calificată ca reprezentând o faptă cu caracter ilicit, jurisprudenţa statuând că actele procedurale săvârşite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria "erorilor judiciare", pe toată perioada cercetării penale individul beneficiind de prezumţia de nevinovăţie, care, în speţă, s-a şi concretizat prin dispoziţiile hotărârii definitive de achitare a reclamantului, pentru faptele în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată.

Mai mult, critica recurentului că a fost cercetat şi expus publicului larg ca autor al unor fapte penale nu este fondată, în condiţiile în care statul nu răspunde pentru modul în care mass-media prezintă publicului anumite aspecte din dosarele penale, neputându-se institui o răspundere generală a statului, nelimitată şi necondiţionată, în astfel de situaţii.

Se reţine că pentru modul în care jurnaliştii au înţeles să redea circumstanţele cauzei (acuzaţiile din dosarul penal, starea de fapt reţinută de organele de anchetă penală) răspunderea aparţine acestora, în condiţiile art. 30 alin. (8) din Constituţie, iar o răspundere a organului de urmărire penală ar fi putut fi luată în discuţie numai sub rezerva dovedirii transmiterii de informaţii din dosarul penal în faza nepublică a urmăririi penale ori a realizării de comunicate cu încălcarea prezumţiei de nevinovăţie sau care să conţină date neadevărate, aspecte nedovedite în speţă.

Raportat la situaţia de fapt corect reţinută, se observă că instanţa de apel a apreciat judicios că, atât timp cât nu se reclamă o acţiune/inacţiune ilicită a organelor de urmărire penală, nu se poate reţine, sub nicio formă, caracterul ilicit al urmăririi penale şi trimiterii în judecată a reclamantului.

Pe de altă parte, contrar argumentelor recurentului, nici soluţia de achitare nu presupune, prin ea însăşi, o confirmare a unei exercitări abuzive a atribuţiilor de către organele de cercetare penală, cu atât mai mult cu cât pentru achitarea reclamantului a fost necesară administrarea unui probatoriu complex, pe baza căruia s-a pronunţat această soluţie.

Prin urmare, raportat la cele prezentate, se reţine ca fiind nefondate criticile recurentului privind nelegalitatea soluţiei instanţei de apel în legătură cu solicitarea de acordare a daunelor morale.

Analizând în continuare motivele de recurs, se constată că sunt, însă, întemeiate criticile referitoare la soluţia de respingere a pretenţiilor de restituire a cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal, în care a fost cercetat sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de instigare la abuz în serviciu, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, faptă prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen., dar în legătură cu care a fost achitat.

Recurentul-reclamant a solicitat acordarea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal în temeiul răspunderii civile delictuale, instanţa de apel respingând aceste pretenţii întrucât a apreciat că nu există fapte ilicite de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală a Statului.

Fără a infirma justeţea acestor statuări ale instanţei de apel în privinţa inexistenţei unei culpe a statului pentru activitatea de cercetare penală întreprinsă faţă de reclamant, finalizată cu o soluţie de achitare (pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. în privinţa faptei de instigare la abuz în serviciu, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit), Înalta Curte apreciază însă că, pornind de la soluţia de principiu consacrată prin dispoziţiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen., atunci când acţiunea penală este pornită din oficiu, iar nu la sesizarea persoanei vătămate, inculpatul cercetat penal şi achitat în final, trebuie să suporte singur costurile apărării sale în proces. În orice caz, nu acesta poate fi sensul art. 276 alin. (6) C. proc. pen., potrivit cu care "În celelalte cazuri, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile".

Astfel, art. 276 alin. (6) C. proc. pen. reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

De aceea, în absenţa unei soluţii legale contrare şi în virtutea principiului echităţii, se înţelege că aceeaşi soluţie legală, consacrată expres prin dispoziţiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen., trebuie să funcţioneze ori să fie valabilă şi în cazul inculpatului care, cercetat din oficiu sub acuzaţia săvârşirii unei infracţiuni, este în final achitat, urmând a se determina în acest caz doar cel în sarcina căruia trebuie să fie stabilită obligaţia de plată a cheltuielilor judiciare, faţă de particularitatea că, potrivit art. 32 C. proc. pen., părţile în procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.

Neavând calitatea de parte în procesul penal, Statul român nu ar putea fi obligat la suportarea cheltuielilor judiciare efectuate de reclamant pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării penale în instanţă (faza de judecată), doar prin aplicarea directă a dispoziţiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, respectiv a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., după cum stabilirea unei astfel de obligaţii nu ar putea fi deloc justificată pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun, care ar presupune reţinerea caracterului ilicit al activităţii de cercetare şi investigare a infracţiunilor ori de câte ori acestea nu ar fi finalizate cu o soluţie de condamnare, ceea ce nu poate fi acceptat, după cum s-a arătat anterior.

În cauză, astfel cum reiese din materialul de urmărire penală aflat la dosar, dar şi din cuprinsul sentinţei penale nr. 23/10.01.2020, pronunţate de Trbunalul Iaşi în dosarul nr. x/2016, cum corect a observat şi prima instanţă, cheltuielile judiciare efectuate de reclamant au fost provocate de examinarea din oficiu a actelor în procesul penal exercitat din oficiu de organele de urmărire penală.

În atare situaţie, Statul, ca subiect pasiv al pretinselor infracţiuni, în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost lezate, a fost titularul acţiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanşând din oficiu investigaţia şi conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluţia de achitare pronunţată la finalul cercetării judecătoreşti are semnificaţia pierderii procesului de către cel care l-a pus în mişcare.

Aşadar, chiar fără să implice ideea de culpă a statului, există un drept la despăgubire a reclamantului, constând în costurile reale, necesare şi rezonabile ale exercitării dreptului său la apărare în procesul penal, în cursul căruia a fost cercetat pentru săvârşirea unor infracţiuni, iar ulterior achitat pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., drept la despăgubire fundamentat pe obligaţia de garanţie ce revine statului şi pe raţiuni de interpretare şi de aplicare echitabilă a dispoziţiilor art. 276 alin. (5) şi (6) C. proc. pen.

De aceea, se impune ca soluţionarea pretenţiilor reclamantului, privitoare la restituirea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal, să se realizeze în considerarea fundamentului acestora, obligaţia de garanţie care revine Statului Român, în calitatea sa de titular al acţiunii penale în virtutea căreia acesta are dreptul, obligaţia şi puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârşirea de infracţiuni şi în cadrul procesual oferit de dispoziţiile art. 276 alin. (5)- (6) C. proc. pen. şi de art. 451 - 455 C. proc. civ.

În considerarea acestor motive, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în limita celor mai sus arătate, în temeiul art. 497 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa în parte decizia atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecarea pretenţiilor vizând restituirea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal, la aceeaşi instanţă de apel, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei, care nu contravin prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 464 din 26 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, cu privire la despăgubirile reprezentând cheltuieli de judecată în procesul penal.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.