Defamation and privacy claims over Securitate-file article fail; appeal dismissed, journalists awarded costs

Şedinţa publică din data de 26 februarie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în data de 01 august 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C.-Editor al D., E., Consiliul Naţional Pentru Studierea Arhivelor Securităţii, E., a solicitat să se constate caracterul ilicit al articolului de presă apărut în sumarul 24 din data de 03 -16 iulie 2018 al D., varianta tipărită, precum si pe website-ul D..ro, sub numele "De ce n-au mai fost "utili" F. şi A. pentru Securitate", să se interzică pârâtei G., în calitate de editor al D., pârâtului H. şi pârâtei E., în calitate de autor al articolului şi respectiv redactor-şef al D., să mai publice în viitor articole de presă, fotografii sau înregistrări de orice fel cu privire la reclamantă şi să fie obligaţi la retragerea articolului menţionat; obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 200.000 euro, plătibili în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând daune morale pentru încălcarea dreptului la viaţă privată constând în atingerea adusă demnităţii, integrităţii, onoarei şi reputaţiei reclamantei prin articolul de presă menţionat; obligarea pârâţilor să publice, în integralitate, pe cheltuiala proprie, hotărârea pronunţată în cauză în sumarul imediat următor al revistei tipărite ce va apărea după rămânerea definitivă a hotărârii, pe site-ul D..ro, la adresa la care a apărut articolul menţionat, timp de o lună de la data rămânerii definitive a hotărârii, care să fie poziţionată înaintea textului articolului defăimător, sub sancţiunea plăţii de daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 192 si urm. C. proc. civ., art. 71, art. 73 şi urm., art. 1357 şi urm. C. civ., art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâtul Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.) a formulat întâmpinare, prin care, în principal, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a instituţiei, solicitând să se admită această excepţie şi să se respingă acţiunea, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii îndreptate împotriva C.N.S.A.S., ca neîntemeiată.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca vădit neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., având în vedere că în cauză nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale. A invocat şi excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată în ceea ce priveşte atingerea adusă sănătăţii şi integrităţii psihice a reclamantei.

Pârâta E. (pseudonim E.) a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii capătului 2 şi ultim de cerere iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti

La termenul de judecată din 24.10.2019, instanţa a luat act că nu se mai invocă excepţia netimbrării, a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor E. şi C.N.S.A.S., cu motivarea arătată în cuprinsul încheierii.

Prin sentinţa civilă nr. 1102 din 31 iulie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. - Editor al D., E., redactor şef al D., a obligat reclamanta la plata către pârâtul B. a sumei de 3000 RON şi la plata către pârâtul C. a sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii de avocat. A respins cererea pârâtei E. privind plata cheltuielilor de judecată reprezentând cheltuieli de deplasare şi cazare pentru martora I., ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin încheierea din 01 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2018, având nevoie de timp pentru a delibera, instanţa a amânat pronunţarea asupra cauzei.

Prin decizia civilă nr. 308A din 01 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1102/31.07.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat.

A obligat apelanta-reclamantă la plata către intimaţii-pârâţi B., E. şi C. a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3.000 RON pentru fiecare, reprezentând onorariu de avocat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva încheierii de amânare a pronunţării din 01 februarie 2023 şi a deciziei civile nr. 308A din 01 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamanta A., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta solicită, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei şi a încheierii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar instanţa de apel nu ar fi analizat toate condiţiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale, inclusiv sub aspectul vinovăţiei, sub forma intenţiei, în sensul că autorul a redat articolul de presă într-o maniera tendenţioasă urmărind efectul scontat, de a schimba percepţia publicului despre persoana reclamantei.

Arată recurenta că instanţa de apel a realizat o motivare superficială a condiţiei existenţei faptei ilicite, săvârşite prin prezentarea unui articol denigrator, cu informaţii false, indisolubil legat de vinovăţia autorului sub forma intenţiei, care trebuia reţinută de instanţele de fond prin raportare la art. 16 din C. civ.

Un alt argument adus de recurentă în cadrul acestui motiv de recurs a fost acela al lipsei de motivare concretă a instanţei de apel, în sensul că nu a menţionat de ce a considerat că nu sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale în ipoteza în care s-a arătat că articolul publicat de către pârâtul B. a fost ţintit spre atacarea profilului moral şi social al acesteia şi care, prin maniera de redactare, a dat naştere subliminal, în mintea cititorului, a unei pretinse colaborări a recurentei-reclamante cu fosta Securitate.

Consideră recurenta că instanţa de apel a motivat superficial hotărârea deoarece a indicat în decizie argumente generice utilizate în alte hotărâri judecătoreşti, fără a arăta motivele efective pentru care a considerat că nu poate fi atrasă răspunderea intimaţilor din prezenta cauză, respectiv nu s-au menţionat motivele pentru care instanţa de apel a considerat că articolul ar fi suficient de fundamentat şi, din această perspectivă, protecţia demersului jurnalistic ar fi mai puternică în raport cu dreptul acesteia la viaţă, reputaţie şi integritatea imaginii profesionale.

În cadrului aceluiaşi motiv de recurs, recurenta susţine că, deşi instanţa de apel a invocat jurisprudenţa şi principii de drept european, nu a realizat analogia acestora cu situaţia din cauza pendinte, astfel încât din motivare nu se înţelege care este convingerea instanţei şi ce anume a condus la soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată.

Se mai susţine că instanţa de apel a înlăturat, fără motivare, motivele de drept reprezentate de art. 72 alin. (2) raportat la art. 75 C. civ., invocate de către aceasta, şi care prevăd exclusiv două ipoteze în care este permisă legitim atingerea adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, respectiv existenţa consimţământului titularului dreptului sau exercitarea unui drept sau a unei libertăţi constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte.

Referitor la consimţământ, intimaţii nu au solicitat acordul acesteia anterior publicării articolului, ci au publicat răspunsul pe care aceasta 1-a transmis în exercitarea dreptului la replică. Cu privire la buna-credinţă, aceasta nu poate fi reţinută raportat la modul de exprimare şi limbajul folosit în cuprinsul articolului, probatoriul insuficient şi intenţia de a defăima. Toate aceste aspecte au fost înlăturate fără motivare, neexistând o argumentaţie pentru reţinerea bunei-credinţe a jurnalistului, ceea ce face imposibilă cunoaşterea argumentelor instanţei în susţinerea soluţiei pronunţate.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta critică hotărârea recurată ca fiind dată cu aplicarea greşită a art. 1357 alin. (1) din C. civ. prin raportare la art. 75 şi art. 72 C. civ. privind atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, inclusiv din perspectiva jurisprudenţei CEDO.

Susţine că, pentru o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., instanţa trebuia să analizeze aplicat şi în mod coroborat toate celelalte texte legale invocate în cauză, inclusiv art. 30 alin. (8) din Constituţia României, care permit tragerea la răspundere, în solidar, atât a autorului articolului, cât şi a publicaţiei prin editorul său, dar şi redactorul şef al D., alături de C.N.S.A.S., în calitate de deţinător şi custode al arhivei din care aparent provin documentele din articolul publicat.

În mod greşit instanţa de apel a apreciat în hotărârea recurată că sunt clare dispoziţiile art. 10 CEDO şi cele ale art. 75 alin. (2) C. civ. prin raportare la art. 1357 C. civ., şi că publicarea articolului în cauză nu ar reprezenta o faptă ilicită. Această concluzie fiind nelegală, bazată pe o interpretare şi aplicare greşită a prevederilor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine interpretarea greşită a prevederilor legale cu privire la fapta ilicită a intimaţilor B., C.-Editor al D., E., făcând referire, din nou, la dispoziţiile art. 72 alin. (2) raportat la art. 75 C. civ., şi susţinând încălcarea acestora de către instanţa de apel, prin aceea că nu s-a reţinut faptul că aceasta nu a fost consultată anterior publicării articolului în cauză, iar intimaţii nu au dat dovadă de bună-credinţă, aceştia trebuind să dea publicităţii numai informaţii a căror veridicitate este sigură, după ce în prealabil au fost verificate, de regulă, din cel puţin două surse credibile (art. 2 din Codul Deontologic).

În continuare, consideră recurenta că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că faptele nu îndeplinesc condiţiile răspunderii civile delictuale, deoarece autorul publicaţiei a preluat în cuprinsul articolului şi a indicat ca şi subtitlu aspecte indicate în mod expres în sursa deţinută, respectiv "tabel cu colaboratorii care au fost în cartoteca UM 0503 până în 1985", fără ca prin această exprimare să emită vreo judecată de valoare proprie, iar relaţia dintre aceasta şi Brigada Antiemigraţie se bazează pe două documente ce poartă viza CNSAS, conţinutul acestor documente fiind scanate şi inserate în cuprinsul articolului.

Nelegalitatea deciziei recurate reiese şi din împrejurarea că nici instanţa şi nici intimaţii nu au făcut referire la cele 3 adrese care atestă că numele reclamantei este absent în Arhivele Securităţii.

Cu toate acestea, curtea de apel a reţinut că a existat o bază factuală suficientă pentru publicarea articolului în cauză, care înlătură aplicabilitatea art. 1357 C. civ., iar conţinutul său intră în sfera de protecţie a art. 10 din Convenţie, înscriindu-se în exerciţiul normal al dreptului de exprimare, informaţiile prezentate reprezentând abordarea jurnalistică a unei teme de interes general, motiv pentru care articolul publicat nu poate fi calificat ca o faptă ilicită care să atragă răspunderea civilă delictuală.

Recurenta consideră că aceste considerente ale instanţei de apel sunt nelegale, încălcând dispoziţiile art. 1357 C. civ. coroborate cu art. 72 alin. (2) şi art. 75 C. civ., prin raportare la art. 8 şi art. 10 CEDO, deoarece modul de exprimare şi limbajul folosit, suportul probatoriu vădit insuficient, intenţia clară a autorului articolului intimatul B., de a-i conduce pe cititori la concluzia că aceasta ar fi fost colaborator al fostei Securităţii ar reprezenta, în fapt, o rea-credinţă a acestuia şi o depăşire a spiritului jurnalistic de pură informare a cititorului, şi că ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1357 C. civ. referitoare la fapta ilicită.

În susţinerea acestor argumente, recurenta invocă, suplimentar, şi postările publice de pe reţelele de socializare realizate de intimatul B. pe parcursul soluţionării dosarului, prin care a făcut remarci acuzatoare şi a continuat să vatăme imaginea recurentei-reclamante.

Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare, recurenta susţine că instanţa de apel, în mod nelegal, a reţinut că tabelul adus la cunoştinţa publicului reprezintă o bază factuală solidă care înlătură aplicabilitatea art. 1357 C. civ.. În accepţiunea sa, tabelul ar reprezenta, raportat la însemnările olografe, o listă în lucru, o ciornă care ar fi presupus verificări preliminare din partea autorului său.

Mai susţine recurenta că hotărârea atacată aplică greşit jurisprudenţa europeană în materie, mai precis Cauza nr. 3466/2033, P. Tănăsoaica împotriva României, instanţa reţinând exact contrariul exigentelor CEDO, conform celor regăsite la pag. 47 din decizia recurată, în sensul că, în cazul persoanelor publice, protecţia pe care o pot pretinde în baza Convenţiei, este mai laxă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viaţă privată.

A mai susţinut că nelegalitatea deciziei recurate reiese şi din împrejurarea că nici instanţa şi niciunul dintre intimaţi nu au făcut referire la vreuna din cele trei adrese emise de C.N.S.A.S. care atestă că numele său este absent din toate Arhivele Securităţii. Având în vedere existenţa acestor înscrisuri, obligaţia jurnalistului era de a publica o imagine, obiectivă, completă, precisă, a realităţii, lasându-1 pe cititor să îşi formeze propria opinie cu privire la profilul său moral, iar nu să inducă intenţionat o falsă relaţionare a acesteia cu Securitatea.

Mai invocă recurenta încălcarea art. 8, art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi O.U.G. nr. 24/2008, arătând că nu există nicio adeverinţă/decizie care să ateste apartenenţa sa la fosta Securitate, condiţie necesară pentru a disemina public o informaţie despre pretinsa colaborare cu Securitatea a unei persoane. Or, pentru a propaga o asemenea informaţie, era necesar să existe un act administrativ definitiv emis de C.N.S.A.S. în acest sens, şi anume o adeverinţă sau decizie de apartenenţă.

În susţinerea greşitei interpretări a dispoziţiilor art. 1357 C. civ. se invocă şi faptul că instanţa nu a avut în vedere că tabelul reprodus în cuprinsul articolului reprezintă o simplă enumerare a unor nume de persoane, fără vreo referire certă, expresă a unei conlucrări a acestora cu fosta Securitate.

Mai arată că numele din tabel "A." nu corespunde cu numele său din cartea de identitate "A.", iar inadvertenţele legate de numele din tabel şi persoana sa arată o incertitudine totală a informaţiilor oferite de tabelul reprodus în cuprinsul articolului publicat.

Recurenta critică şi reţinerile instanţei de apel potrivit cărora autorul articolului nu a afirmat că aceasta ar fi deţinut calitatea de colaborator al fostei Securităţi, şi că ar fi avut calitatea de informator ci, prin articolul publicat, este evidenţiată existenţa unei relaţii pe care persoanele indicate în cuprinsul tabelului prezentat le-ar fi avut cu UM 0225 până în anul 1985. Cu privire la aceasta, recurenta precizează că, dimpotrivă, fapta ilicită este evidentă în cauză, prin antiteza în care aceasta a fost pusă în ochii cititorilor de către autorul articolului, care le-a prezentat o imagine de "eroină furios-anticomunistă", "inconfundabila voce tremurat-tragică" cuvintele utilizate, precum "metamorfoza", întărind ideea unei măşti pe care aceasta ar fi purtat-o timp de 30 de ani, în lupta sa în demascarea ororilor regimului comunist. Or, cu siguranţă, aceste aspecte conduc la existenţa faptei ilicite, prin încălcarea eticii deontologice specifice jurnalistului şi care depăşeşte limitele libertăţii de exprimare, intimatul strivind, în câteva rânduri publicate, imaginea şi reputaţia sa, fără dovezi concrete.

Contrar celor reţinute nu se poate susţine că exprimările utilizate s-ar încadra în doza de exagerare a limbajului artistic şi jurnalistic sau că autorul articolului a preluat ca subtitlu tabelul cu colaboratorii securităţii şi că nu a emis vreo judecată de valoare, în condiţiile în care forma, stilul şi modalitatea de scriere a articolelor depăşesc limitele extinse ale libertăţii de exprimare consacrate de art. 10 CEDO.

Tot în cadrul aceluiaşi motiv de recurs, recurenta arătă că instanţa de apel nu a făcut o corectă aplicare a principiilor de etică jurnalistică cuprinse în Rezoluţia nr. 1003/1993, adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, potrivit cu care jurnalistul nu trebuie să denatureze informaţia adevărată, imparţială şi opiniile oneste, nici să le exploateze în scopuri proprii, într-o încercare de a crea sau modela opinia publică, obligaţie care e impusă şi de jurisprudenţa CEDO şi de Codul deontologic al jurnalistului.

Astfel, deşi în mod corect prima instanţă a reţinut că "aspectele publicate în cadrul articolului incriminat nu se circumscriu în cadrul judecăţilor de valoare, ca opinii personale şi care nu trebuie dovedite, ci acestea intră în sfera noţiunilor factuale care trebuie probate", aspect reţinut şi confirmat şi de către instanţa de apel, în mod eronat instanţele de fond au reţinut existenţa unei baze factuale solide, fiind mai mult decât evidentă facilitatea cu care se putea realiza o documentare corespunzătoare, prin verificări punctuale şi directe adresate către C.N.S.A.S.

Recurenta consideră că, în temeiul atribuţiilor de control editorial al publicaţiei, redactorul-şef E. avea responsabilitatea finală pentru toate operaţiunile jurnalistice şi politicile redacţiei, întocmind zilnic planul editorial al publicaţiei, care presupune aprobarea şi selecţia articolelor pentru publicare, precum şi stabilirea subiectelor investigate. Toate acestea probează contribuţia directă şi susţinută a intimaţilor la defăimarea reclamantei, fără acordul acestei intimate articolul neputând lua viaţă, fiind răspunzătoare în solidar pentru prejudiciul moral suferit de aceasta.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs recurenta critică soluţia instanţei de apel cu privire la fapta ilicită a intimatului C.N.S.A.S., susţinând, în esenţă, interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 24/2008 şi că, de fapt, instanţa de apel nu ar fi făcut referire la acesta, ci la art. 35 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a C.N.S.A.S.

Menţionează că înscrisurile care au stat la baza articolului au fost eliberate şi puse la dispoziţia intimatului B., prin încălcarea de către personalul intimatului C.N.S.A.S. a obligaţiei instituite prin art. 35 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare adoptat prin Hotărârea C.N.S.A.S. nr. 2/2008, respectiv aceea de a înştiinţa persoana cu privire la care au fost demarate operaţiuni de verificare în legătură cu existenţa sau inexistenţa calităţii de colaborator a acesteia, aspect ce demonstrează că C.N.S.A.S s-a aflat în culpă la momentul eliberării documentelor, motiv pentru care ar fi trebuit să fie antrenată răspunderea civilă delictuală şi a acestui intimat.

În fine, recurenta face susţineri şi cu privire la celelalte condiţii prevăzute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, pe lângă fapta ilicită, precum prejudiciul produs acesteia, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia intimaţilor.

În ceea ce priveşte prejudiciul, susţine că i-a fost afectată reputaţia şi imaginea, în condiţiile în care de peste 30 ani a contribuit semnificativ la deconspirarea mecanismelor represive ale Securităţii comuniste, articolele publicate afectându-i semnificativ sănătatea. Pentru prejudiciul moral, recurenta arată că este suficientă proba faptei ilicite, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate.

Vinovăţia intimaţilor rezultă din săvârşirea faptei ilicite, aceştia având reprezentarea gravităţii acuzaţiilor şi a prejudiciilor aduse acesteia, fiind evidentă lipsa bunei-credinţe, a intenţiei de a crea o imagine negativă în cunoştinţa cititorilor D., dar şi a publicului larg care accesează articolul online.

Vinovăţia CNSAS reiese din interdicţia clară şi expresă prevăzută de O.U.G. nr. 24/2008 de a elibera documente din dosare sau copii de pe astfel de documente ori furnizarea de informaţii din dosare de către personalul instituţiei.

În continuare, recurenta invocăk, cu titlu de practică judiciară, decizia nr. 236/08.06.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, într-o speţă pe care o apreciază ca fiind similară cu cea din prezenta cauză.

De asemenea, invocă standardele şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte limitele libertăţii de exprimare, buna-credinţă a jurnaliştilor, dar şi cu privire la protecţia reputaţiei precum şi practica instanţelor europene şi interne cu privire la prejudiciul moral, practică pe care o consideră relevantă în prezenta cauză (decizia nr. 4458/27.05.2005 a ICCJ şi decizia nr. 62/2001 a Curţii Supreme de Justiţie).

Concluzionând, recurenta consideră că, în cauză, sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 1357 C. civ., necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie atât a autorului articolului, intimatul B., cât şi a editorului G., a redactorului-şef E. şi a C.N.S.A.S., care a emis documentele ce au stat la baza redactării articolului, decizia recurată fiind nelegală, pronunţată cu încălcarea prevederilor de drept material ce în mod evident sunt incidente, dar şi a reglementărilor comunitare, inclusiv jurisprudenţa instanţei europene în materie.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 21 februarie 2024, intimaţii-pârâţi B., C.-Editor al D., E. au depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.

În data de 22 februarie 2024, intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a depus întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În data de 06 martie 2024 recurenta a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimaţii B., C.-Editor al D., E..

În data de 11 martie 2024 recurenta a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Consiliul Naţional Pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 octombrie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 308A din 01 martie 2023 şi a încheierii de şedinţă din 01 februarie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi a fixat termen de judecată la data de 26 februarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul promovat de recurenta A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Cu titlu preliminar, este necesar a se preciza că, deşi recurenta a invocat nelegalitatea deciziei nr. 308A din 01 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti recurate, prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, şi 8 C. proc. civ., a formulat critici care vizează doar o pretinsă nemotivare/insuficientă motivare a hotărârii recurate, precum şi încălcarea unor norme de drept material, iar nu şi încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Drept urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu este incident în cauză, legalitatea deciziei recurate urmând a fi analizată doar din perspectiva celorlalte două motive de recurs, ce au fost dezvoltate în cuprinsul cererii, anume art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta A. a susţinut că instanţa de apel a analizat cauza într-o manieră lapidară, reţinând că afirmaţiile intimaţilor se încadrează în doza de exagerare permisă libertăţii jurnalistice, însă nu prezintă argumentele ce au stat la baza acestei concluzii, că nu a motivat înlăturarea de la analiză a ipotezelor prevăzute de dispoziţiile art. 72 alin. (2) şi art. 75 din C. civ., în care este permisă legitim atingerea adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane.

Totodată, a susţinut că instanţa nu a avut în vedere argumentele acesteia, rezumându-se doar să prezinte la nivel teoretic jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi protecţia oferită libertăţii de exprimare de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fără a face o analogie a acestora cu situaţia de fapt din prezentul dosar.

De asemenea, se critică lipsa analizei efective a celorlalte condiţii prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale, fiind verificată doar existenţa faptei ilicite, fără a se pune în balanţă drepturile fundamentale invocate de părţi şi nefiind argumentată raţiunea pentru care libertatea de exprimare este mai puternică decât drepturile personalităţii, invocate de recurentă prin cererea de chemare în judecată, dacă jurnalistul a fost sau nu de bună-credinţă ori dacă a avut o bază factuală solidă care să îi justifice afirmaţiile.

În egală măsură, a menţionat că instanţa nu s-a pronunţat asupra susţinerilor acesteia în sensul că nu i-ar fi fost solicitat un punct de vedere anterior publicării articolelor.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel, a răspuns criticilor susţinute de reclamantă prin motivele de apel, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Prima instanţă de control judiciar a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei tribunalului prin prisma condiţiilor specifice acţiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1357 şi urm. din C. civ., menţinând soluţia de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii, după ce a verificat ea însăşi, raportat la criticile formulate de reclamantă, întrunirea în cauză a condiţiilor pentru antrenarea acesteia. Constatând inexistenţa unei fapte ilicite, în contextul în care cerinţele pentru atragerea răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ, în mod corect curtea de apel nu a mai procedat la analiza existenţei prejudiciului, a vinovăţiei ori a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Pe de altă parte, se constată că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată. Instanţa de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, aşa încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

Astfel, cauza dedusă judecăţii presupunea soluţionarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantei la viaţă privată în componentele referitoare la demnitate, integritate, onoare şi reputaţie (art. 71 şi alin. (1) şi art. 72 alin. (1) din C. civ., şi art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului) şi, respectiv, dreptul pârâţilor la liberă exprimare (recunoscut şi garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. şi de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerinţe din partea statului, în condiţiile art. 75 din C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Considerând că pârâţii şi-au exercitat dreptul cu rea-credinţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenţie, dispunerea unei măsuri (ingerinţe din partea statului) în dreptul pârâtelor la libertatea de exprimare, anume prin admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Reţinând că este învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului la viaţă privată al cărui titular este reclamanta, opus libertăţii de exprimare de care se prevalează pârâţii, instanţa de apel a procedat la analizarea justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, prin raportare la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii, la probele administrate dar şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă în cauză este incident art. 75 alin. (2) din C. civ.

Astfel, după ce a sintetizat motivele de apel formulate de reclamantă, instanţa le-a analizat, pe fiecare în parte, prezentând argumentele de fapt şi de drept pentru care a înlăturat criticile aduse sentinţei primei instanţe.

Cu privire la fapta ilicită imputată pârâţilor, constând în publicarea articolului pretins calomnios din sumarul 24 apărut în ziarul şi varianta web a D., prin afirmarea de aspecte nereale cu privire la calitatea acesteia de colaborator al Securităţii, instanţa de apel a reţinut că, prin publicarea articolului, pârâţii nu au făcut judecăţi de valoare, neexprimându-si opinia în sensul că reclamanta ar fi deţinut calitatea de colaborator al fostei Securităţi sau că ar fi avut calitatea de informator. Dimpotrivă, susţinerile în legătură cu reclamanta au reprezentat, în fapt, retransmiterea unor informaţii regăsite în arhiva C.N.S.A.S., şi care puneau în evidenţă doar existenţa unor relaţii între persoanele indicate în "tabelul cu colaboratorii care au fost în cartoteca UM 0503 până în 1985" şi Brigada Antiemigraţie, reprezentând, deci, informaţii factuale ce au fost probate prin chiar existenţa înscrisului menţionat anterior.

A mai reţinut curtea de apel că, în cuprinsul articolului, este prezentată şi o fotografie a materialului ce poartă viza C.N.S.A.S., care a intrat în mod legal în posesia intimatului B., care are calitate de cercetător acreditat C.N.S.A.S., şi care avea dreptul de a pretinde şi primi o atare informaţie.

Pe baza acestui înscris, coroborat şi cu depoziţia martorei J. şi răspunsurile la interogatoriul luat reclamantei, care au demontat şi apărarea reclamantei în legătură cu inadvertenţa legată de numele înscris în respectivul tabel, prima instanţă de control judiciar a constatat în mod legal că a existat o bază factuală suficientă pentru publicarea articolului, ceea ce a impus şi consecinţa atitudinii subiective cu care au acţionat pârâţii, aceea a bunei-credinţe, aceştia publicând materialul de presă cu respectarea obligaţiei minime de diligenţă, avea a se informa anterior publicării unei ştiri.

Aşadar, în contextul prezentat, raportat la elementele de fapt ale pricinii, este evidentă existenţa unei baze factuale pe care s-a grefat imputarea unor fapte materiale (probate, în esenţă, chiar dacă au în conţinut şi elemente parţiale de inexactitate). Concluzia care s-a impus este aceea că limitele libertăţii de exprimare nu au fost depăşite, astfel că nu se justifică reţinerea în sarcina intimaţilor a săvârşirii unei fapte ilicite, care să impună o ingerinţă în exercitarea dreptului la liberă exprimare.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte constată că, în continuare, instanţa de apel a analizat şi atitudinea subiectivă a autorului afirmaţiilor denunţate ca denigratoare, în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului său.

În concret, pornind de la statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o faptă pretins ilicită săvârşită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, nu a fost răsturnată prezumţia de bună-credinţă a jurnalistului în raport de adevărul afirmaţiilor sale, iar în ceea ce priveşte scopul demersului jurnalistic, a apreciat că acesta a constatat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, pârâţii îndeplinindu-şi îndatorirea de a răspândi informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general - activitatea fostei Securităţi legată de persoane notorii societăţii actuale (reclamanta fiind producător al documentarului "Memorialul durerii", care a avut ca prezentare activităţile represive ale Securităţii, în perioada comunistă).

Rezultă cu evidenţă din cele mai sus reţinute că instanţa de apel a făcut o amplă analiză cu privire la faptele imputate pârâţilor, apreciind că nu sunt de natură a aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei, luând în considerare toate aspectele esenţiale ale cauzei şi răspunzând criticilor formulate de către aceasta, inclusiv celor referitoare la pretinsa neverificare a informaţiilor prezentate şi a relei-credinţe a pârâţilor, care ar fi putut atrage aplicarea art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, nu poate fi primită nici susţinerea în sensul lipsei motivării criticii sale cu privire la publicarea articolului, fără informarea şi pretinderea unui punct de vedere în legătură cu cele ce urmau a fi publicate şi, deci, nerespectarea art. 72 alin. (2) şi art. 75 C. civ., în condiţiile în care curtea de apel se referă la acest aspect în paragrafele 6-10 de la pagina 49 din decizia atacată. Instanţa a menţionat expres, sub acest aspect, că nu se poate vorbi despre încălcare a vreunei dispoziţii legale, în condiţiile în care pârâţii şi-au exercitat drepturile cu bună-credinţă, acordându-i reclamantei un drept la replică şi asigurând publicarea acestuia, astfel cum se prevede în textele de lege anterior menţionate.

Împrejurarea că reclamanta este nemulţumită de concluziile la care a ajuns instanţa de apel, de modul în care aceasta a analizat şi a interpretat situaţia de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

Pe cale de consecinţă, reţinând că instanţa de apel a prezentat argumentele care i-au format convingerea şi a indicat cu claritate considerentele pentru care au fost respinse susţinerile reclamantei, analizând în concret fiecare dintre criticile formulate prin motivele de apel, urmează a respinge primul motiv de recurs, ca nefondat.

Nici criticile subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

În esenţă, reclamanta a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în mod nelegal instanţa de apel reţinând inexistenţa unei atingeri aduse demnităţii, integrităţii, onoarei şi reputaţiei, respectiv, neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Pretinzând că instanţa de apel a apreciat greşit asupra inexistenţei faptei ilicite, recurenta a reiterat situaţia factuală a pricinii, arătând că elementele de fapt şi probele administrate în cauză ar fi trebuit să conducă instanţa de apel la o altă concluzie, respectiv aceea că materialul de presă criticat are la bază informaţii nereale, că publicările s-au realizat fără o verificare temeinică a informaţiilor prezentate (din minim două surse credibile), precum şi că pârâţii au fost de rea-credinţă, urmărind denigrarea acesteia, prin afectarea imaginii sale publice.

Recurenta consideră că faptele imputate au caracter ilicit, că vinovăţia pârâţilor rezultă din lipsa de veridicitate a informaţiilor prezentate, că pârâţii au dat dovadă de rea-credinţă, fiind întrunite, în acelaşi timp, şi condiţiile referitoare la prejudiciu şi la legătura de cauzalitate existentă între acesta şi fapta ilicită reclamată, care s-ar prezuma.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii, iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză de către instanţele fondului.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi de aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează acţiunea în răspundere civilă delictuală, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu pot fi subsumate unor critici de nelegalitate.

Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, instanţa de apel a identificat şi a aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene, pe baza cărora se impunea soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii, ajungând la concluzia corectă că intimaţii nu au depăşit limitele libertăţii de exprimare, existând o bază factuală rezonabilă care a stat la baza afirmaţiilor şi informaţiilor transmise în spaţiul public de aceştia, iar prezumţia legală de bună-credinţă nu a fost răsturnată prin probe.

Astfel, sesizând în mod corect particularitatea faptei ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanţa de apel a făcut trimitere la art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, arătând că, deşi este vorba despre o libertate fundamentală, garantată ca atare, în acelaşi timp, ea nu are caracter absolut, ci cunoaşte limitări (respectiv, îndatoriri şi responsabilităţi), în aşa fel încât, prin exerciţiul acestui drept, să nu fie adusă atingere drepturilor şi libertăţilor altor persoane.

Tocmai pentru a stabili dacă şi în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare şi necesitatea respectării, protejării dreptului la viaţa privată (în speţă, la onoare, demnitate şi reputaţie), instanţa de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, pe care le-a aplicat situaţiei de fapt din speţa dedusă judecăţii.

Evaluând probele administrate în cauză, realizând distincţia necesară între imputaţia factuală şi judecăţile de valoare, instanţa de apel a constatat în mod legal că a existat o bază factuală suficientă, ceea ce a impus şi consecinţa atitudinii subiective cu care au acţionat pârâţii, aceea a bunei-credinţe.

Astfel, s-a reţinut că informaţiile prezentate în "D." au avut la bază constatări ale unei situaţii de fapt preluate din arhiva C.N.S.A.S. (instituţie înfiinţată în baza Legii nr. 87/1999, tocmai în scopul de a pune la dispoziţia cetăţenilor români dosarele şi documentele întocmite de fosta Securitate până la data de 22 decembrie 1989), care fac dovada verificităţii celor afirmate, respectiv că numele reclamantei era menţionat în "tabelul cu colaboratori". Nu s-a reţinut că această menţiune face dovada unei colaborări cu UM 0225.

Cu privire la întinderea obligaţiei de probă care îi incumbă autorului declaraţiilor, Înalta Curte reţine că, prin jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a realizat o importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, iar, potrivit Curţii, existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

În speţă, curtea de apel, plecând de la distincţia realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului între fapte şi judecăţi de valoare, a reţinut, aşa cum s-a arătat deja, că ştirea incriminată face doar o transpunere a documentului oficial eliberat de C.N.S.A.S., şi care nu necesita probarea calităţii reclamantei de colaborator al Securităţii, în sensul O.U.G. nr. 24/2008, ci doar a existenţei unei relaţii cu respectiva unitate militară anterior anului 1985, ceea ce s-a realizat prin chiar existenţa respectivului "tabel cu colaboratorii care au fost în cartoteca UM 0503 până în 1985", astfel că discursul jurnalistic nu depăşeşte marja permisă de Convenţie.

Or, în raport cu aceste constatări, în mod corect a concluzionat instanţa de apel că existenţa bazei factuale este suficientă pentru a demonstra o atitudine subiectivă a pârâţilor caracterizată de bună-credinţă - subordonată scopului principal al informării, iar nu al defăimării sau discreditării - ceea ce îi plasează pe aceştia în afara sferei ilicitului civil şi, în mod corespunzător, exclude răspunderea civilă delictuală.

Cât priveşte rigurozitatea verificărilor, Înalta Curte reţine că nu întotdeauna, când se fac afirmaţii referitoare la fapte, este necesar să se dovedească adevărul acestora, fiind suficientă menţiunea unor împrejurări care oferă indicii în acest sens, condiţie care în speţă este îndeplinită. De aceea, chiar dacă fapta pe care recurenta o contestă era aceea de colaborare cu fosta Securitate, aşa cum şi curtea de apel a reţinut, aceasta nu schimbă cu nimic situaţia expusă, în contextul în care legătura cu respectiva unitate rămâne dovedită, indiferent de natura respectivei legături. Mai departe, argumentele recurentei, în sensul că înscrisul eliberat de intimatul C.N.S.A.S. ar reprezenta o ciornă, iar nu o dovadă a unei efective colaborări cu Securitatea, nu pot fi analizate în prezenta fază procesuală, în calea extraordinară de atac a recursului nefiind permisă reinterpretarea conţinutului materialului probator administrat în faţa instanţelor fondului, astfel cum a fost enunţat anterior.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri în sensul că adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o faptă pretins ilicită săvârşită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic (cauza Colombani şi alţii contra Franţei, hotărârea din 25 iunie 2002, Cumpănă şi Mazăre contra României, hotărârea Marii Camere din 17 decembrie 2004, Thoma contra M., hotărârea din 29 martie 2001).

Or, în cauză, aşa cum în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel, nu a fost răsturnată prezumţia de buna-credinţă a jurnalistului, în raport cu adevărul afirmaţiilor sale, iar, în ceea ce priveşte scopul demersului jurnalistic, acesta a constat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, pârâţii îndeplinindu-şi îndatorirea de a răspândi informaţii şi idei asupra unui subiect de interes general.

Cât priveşte atitudinea intimatului B., interpretată de recurentă prin prisma postărilor realizate de acesta ulterior demarării prezentului demers judiciar, aceasta nu poate fi avută în vedere în analiza bunei sau relei-credinţe, aşa cum se pretinde prin motivele de recurs, având în vedere că existenţa pretinsei fapte ilicite trebuie realizată strict în raport cu articolul ce face obiectul prezentului dosar (publicaţia din sumarul 24 din data de 03 -16 iulie 2018 al D., varianta tipărita, precum şi pe website-ul D..ro, sub numele "De ce n-au mai fost "utili" F. şi A. pentru Securitate), iar atitudinea subiectivă şi scopul urmărit de intimaţi prin publicarea articolului trebuie, de asemenea, raportate la momentul la care pretinsa faptă ilicită a avut loc.

Faţă de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a realizat o verificare judicioasă a criticilor formulate prin cererea de apel, verificare ce a inclus observarea contextului factual ce a determinat afirmaţiile incriminate, concluzia sa în privinţa lipsei caracterului ilicit al faptei săvârşite de pârâţi fiind una dedusă la finalul analizei ce a respectat criteriile specifice utilizate în jurisprudenţă în verificarea limitelor libertăţii de exprimare.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentei privind nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva constatării inexistenţei faptei ilicite, condiţie obligatorie pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, astfel că acestea vor fi înlăturate ca neîntemeiate.

Înalta Curte reţine poziţia părţii reclamante în proces şi apreciază că, într-adevăr, nu poate fi contestată, în principiu, existenţa unui prejudiciu nepatrimonial, o atingere adusă dreptului la viaţă privată în componentele acestuia (demnitate, integritate, onoare, reputaţie) prin apariţia în spaţiul public a unor informaţii care leagă numele reclamantei de fosta Securitate. Aceasta în condiţiile în care reclamanta şi-a construit în timp reputaţia unui profesionist a cărui activitate s-a concentrat în ultimele decenii pe cercetarea şi dezvăluirea activităţii fostei Securităţi şi abuzurilor comise de Statul comunist.

Cu toate acestea, existenţa în sine a pretinsului prejudiciu nepatrimonial rămâne o condiţie insuficientă pentru antrenarea mecanismului răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care, în prezentul proces, partea reclamantă nu a făcut dovada existenţei unei fapte ilicite săvârşite de pârâţi.

Având în vedere că, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în raport cu art. 1357 alin. (1) C. civ. se impune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la fapta ilicită, existenţa prejudiciului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţie, constatarea neîntrunirii oricăreia dintre acestea fiind de natură a determina respingerea acţiunii, Înalta Curte urmează a observa că, în raport cu concluzia mai sus reţinută cu privire la inexistenţa faptei ilicite, nu se mai impunea examinarea celorlalte condiţii, referitoare la vinovăţie, prejudiciu şi legătura de cauzalitate. În condiţiile în care nici instanţele de fond nu au făcut o astfel de analiză, cu atât mai mult ea este inutilă în recurs, neexistând statuări ale instanţelor anterioare, pe aceste aspecte, care să poată verificate de instanţa de control judiciar.

Aşadar, câtă vreme, în cauză, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamantă, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că pârâţii beneficiază de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu pot fi obligaţi la despăgubiri.

În consecinţă, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentă.

Totodată, Înalta Curte ia act de precizarea reprezentantei recurentei în sensul că încheierea de amânare a pronunţării, din 01 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti a fost menţionată în recurs doar în contextul în care face parte integrantă din decizia recurată, nefiind invocate motive de nelegalitate distincte în legătură cu aceasta.

Având în vedere dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, şi văzând că fundamentul plăţii cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziţiei legale rezultatul procesului, va obliga pe recurenta-reclamantă la plata acestor cheltuieli către intimaţii-pârâţi E., C. - Editor al D. şi B., dat fiind faptul că s-au depus la dosar înscrisuri în dovedirea realizării şi a cuantumului acestora (facturile şi extrasele de cont care atestă plata onorariilor, aflate la filele8-13 vol II dosar Înalta Curte).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 308A din data de 01 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2018.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata către fiecare dintre intimaţii-pârâţi E., C. - Editor al D. şi B. a sumei de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 februarie 2025.