Regres action against employee for workplace accident: preclusive effect of criminal conviction on civil fault allocation and limitation to legal-error review

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2025

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 11.08.2022, reclamantele Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti, Societatea Naţională A Sării S.A. - Sucursala Exploatarea Minieră Rm. Vâlcea, au chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 319.510 RON, reprezentând 13.140 RON despăgubiri materiale, 60.000 euro daune morale, 9.520 RON cheltuieli judiciare pe care le-au plătit creditoarelor B. şi C.; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale începând cu data de 29.04.2022, până la momentul plăţii efective; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată făcute cu ocazia acestui proces.

2. Sentinţa primei instanţe

Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 1362/23.05.2023, a admis în parte cererea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 319.510 RON, la care se adaugă dobânda legală, începând cu data de 11.08.2022. A fost obligat pârâtul la suma de 100 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

3. Decizia Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 2003 din 8 aprilie 2024 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul A. împotriva sentinţei civile nr. 1362/23 mai 2023, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2022.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 2003 din 8 aprilie 2024 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, pârâtul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că există o hotărâre penală prin care s-a reţinut lipsa oricărei culpe a comitentului, fiind ignorate dispoziţiile art. 1357 C. civ.

Învederează, în esenţă, că prin decizia penală se reţine o culpă în proporţie de 40% a victimei, angajat al comitentului, că nicăieri în considerente nu este menţionată lipsa culpei comitentului şi că s-a încălcat obligaţia de a avea asigurare auto obligatorie de răspundere civilă pentru autovehicul.

Consideră că cel puţin pentru culpa victimei decedate ar trebui să răspundă societatea comitentă, aspect tranşat prin hotărârea penală de condamnare.

Afirmă că, în cauză, nu se poate vorbi despre o acţiune în regres când nu exista o vinovăţie a pârâtului în sensul nerespectării unei obligaţii de serviciu sau a unei fapte cu intenţie ori prezentarea la serviciu cu încălcarea unei norme legale; consideră că, chiar dacă accidentul s-a produs în incinta societăţii asigurarea era obligatorie, iar acel vehicul ieşea şi pe drumul public însă instanţa nu i-a permis să administreze probe în acest sens deşi au fost solicitate.

Concluzionează că în dosarul penal s-a stabilit o culpă comună, inclusiv a persoanei vătămate care nu poate răspunde penal, dar pentru care societatea trebuie să suporte sumele datorate.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi obligarea intimate la plata cheltuielilor de judecată.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, susţinând că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 1373 alin. (1) şi art. 1384 alin. (1) C. civ.

Dat fiind că nu a fost reţinută culpa comitentului în producerea accidentului, arată că obligaţia reparaţiei integrale a pagubei revine, pe calea acţiunii în regres, prepusului care a cauzat prejudiciul prin fapta sa ilicită, respectiv pârâtului.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 18 noiembrie 2024 a fost fixat termen de judecată la data de 25 februarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, cu privire la excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte constată că, faţă de prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în situaţia în care niciuna dintre criticile aduse deciziei recurate nu poate fi încadrată în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din acelaşi act normativ, împrejurare care nu se verifică în speţa de faţă.

Astfel, prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că societatea comitentă nu are nicio culpă în producerea accidentului, deşi acest aspect a fost tranşat prin hotărârea penală de condamnare.

Cum criticile recurentului-pârât vizează o pretinsă încălcare a autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale (din perspectiva art. 431 C. proc. civ., chiar dacă acest text legal nu a fost menţionat expres), este posibilă încadrarea acestora în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Întrucât sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. - şi chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată -, urmând a nu fi primite criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate.

Ca atare, Înalta Curte, faţă de cele anterior arătate, constatând că nu poate fi aplicată sancţiunea reglementată de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de către intimata-reclamantă prin întâmpinare şi va proceda la analiza pe fond a căii de atac, controlul judiciar urmând a se exercita doar asupra chestiunilor de nelegalitate care se încadrează în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., fără a antrena o devoluţiune a cauzei în sensul stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că critica formulată de recurent vizează reţinerea greşită a culpei exclusive a pârâtului şi a faptului că societatea comitentă nu are nicio culpă în producerea accidentului, contrar considerentelor deciziei penale.

Critica este nefondată.

Astfel cum au reţinut instanţele de fond, promovarea de către reclamantă a acţiunii în regres împotriva pârâtului s-a realizat după ce aceasta, în calitate de comitent şi parte responsabilă civilmente în procesul penal, a achitat către părţile civile sumele de bani la plata cărora s-a dispus obligarea inculpatului şi a părţii responsabile civilmente, în solidar.

În ceea ce îl priveşte pe recurentul-pârât, potrivit sentinţei penale nr. 144/27.08.2021, pronunţate de Judecătoria Horezu în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia penală nr. 219/A/28.02.2022 a Curţii de Apel Piteşti, acesta, în calitate de inculpat, a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă şi pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, fapte săvârşite în timp ce îşi desfăşura activitatea, în calitate de angajat al reclamantei.

Acest raport juridic între angajator şi angajat, la momentul săvârşirii faptei, cu atribuţiile inerente privind direcţia, supravegherea şi controlul ce revin angajatorului asupra celui căruia îi încredinţează funcţii sau însărcinări, reprezintă, pe planul răspunderii civile delictuale, existenţa raportului de prepuşenie, în sensul dat de dispoziţiile art. 1373 alin. (2) C. civ. şi activarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Acesta este motivul pentru care, de altfel, reclamanta a achitat sumele de bani părţilor civile constituite în dosarul penal, la plata cărora a fost obligată în solidar cu inculpatul, conform hotărârilor penale anterior menţionate.

În acelaşi timp, efectuarea unei astfel de plăţi, pe care comitetul o realizează în numele prepusului său, în virtutea unei răspunderi obiective, de plin drept, independentă de culpă şi întemeiată pe ideea de garanţie faţă de victimă, îndreptăţeşte pe comitent la regresul împotriva propriului prepus, un regres integral, atunci când acesta din urmă a săvârşit fapta prin vinovăţie exclusivă.

Potrivit art. 1384 alin. (1) C. civ., "Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este responsabil pentru prejudiciul cauzat".

În speţă, vinovăţia recurentului-pârât în legătură cu faptele cauzatoare de prejudicii a fost stabilită prin hotărârea penală, prin care s-a soluţionat definitiv acţiunea civilă a părţilor civile, hotărârea astfel pronunţată având autoritate de lucru judecat pentru instanţa civilă, recurentul fiind condamnat, astfel cum s-a reţinut anterior.

Pentru a se stabili o răspundere solidară nu doar a comitentului şi prepusului faţă de victimă, ci şi în relaţia dintre comitent şi prepus, cu consecinţa divizibilităţii ulterioare a obligaţiei şi, deci, a limitării regresului, este necesar să existe o vinovăţie proprie şi o contribuţie directă a comitentului în săvârşirea faptei.

Susţinerea recurentului, în sensul că din hotărârile penale reiese culpa comitentului întrucât s-a dispus obligarea solidară a acestuia la reparaţia prejudiciului, este lipsită de fundament din moment ce s-a reţinut expres că, prin soluţionarea laturii penale, s-a stabilit că faptele ilicite au fost săvârşite de pârâtul A..

Astfel, prin decizia penală nr. 219/A/28.02.2022, definitivă, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2020, în temeiul prevederilor art. 1.373 alin. (1) C. civ., instanţa de control judiciar a constatat că "în mod corect s-a reţinut răspunderea, în calitate de comitent a societăţii angajatoare, întrucât fapta a fost săvârşită de inculpatul A., în exercitarea atribuţiilor de serviciu (deservent al autobasculantei) şi în timpul serviciului, inculpatul fiind angajatul societăţii care, în temeiul contractului de muncă, exercita direcţia, controlul şi supravegherea, aşa cum neîndoielnic reiese din înscrisurile depuse şi declaraţiile de martor".

Aşadar, din analiza dispozitivului şi a considerentelor hotărârilor penale anterior menţionate nu rezultă că s-a reţinut fapta ilicită a societăţii comitente angajatoare, care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 1357 C. civ., astfel cum susţine recurentul.

Prin urmare, instanţa penală a analizat răspunderea penală a recurentului-pârât şi a dispus angajarea răspunderii acestora în solidar, răspunderea comitentului fiind un caz de răspundere civilă pentru fapta altei persoane care survine pentru că legea îl consideră pe comitent a fi garantul intereselor victimei, oferind acesteia din urmă posibilitatea concretă de a obţine repararea promptă şi integrală a prejudiciului suferit şi punând-o la adăpost de eventuala insolvabilitate a prepusului.

De altfel, cât priveşte elementele raportului juridic de despăgubire (părţi, conţinut şi obiect) generat de fapta ilicită cauzatoare a prejudiciului, hotărârile penale se opun instanţei civile cu autoritate de lucru judecat pe temeiul art. 431 C. proc. civ., norma procedurală prevăzută de art. 28 C. proc. pen.. reglementând autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale în cazul în care instanţa civilă are a judeca ea însăşi acţiunea civilă lăsată nesoluţionată de instanţa penală, ceea ce nu este cazul în speţă, demersul judiciar pendinte fiind reprezentat de o acţiune în regres întemeiată pe dispoziţiile art. 1384 C. civ., prin care reclamanta, în calitate de comitent ce a achitat pentru prepusul său (pârâtul) despăgubirile civile stabilite prin hotărârea penală a fi plătite părţii civile, urmăreşte recuperarea acestor sume.

Înalta Curte mai constată că toate celelalte susţineri din memoriul de recurs (faptul că autobasculanta nu avea încheiată o asigurare de răspundere civilă, că acel vehicul ieşea şi pe drumul public, însă instanţa nu i-a permis să administreze probe în acest sens, deşi au fost solicitate), raportate la probele administrate în cauză, au fost deja cenzurate de către instanţa de apel, iar pe de altă parte, ele nu pot fi reanalizate în calea extraordinară de atac a recursului. Astfel, în cadrul procesual reglementat de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficienţă uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reţinute de instanţa de fond ori de instanţa de apel, şi nici nu poate să verifice modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probele administrate în cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei nr. 2003 din 8 aprilie 2024 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei nr. 2003 din 8 aprilie 2024 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatele-reclamante Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti şi Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti - Sucursala Exploatarea Minieră Râmnicu Vâlcea.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 februarie 2025.