State's claim for damages against property restitution authority perempted under Decree No. 167/1958

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 19.08.2021 sub nr. x/2021, reclamanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor au chemat în judecată pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 272.383 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului compus din apartament casă şi teren aferent situat în localitatea Oradea, judeţul Bihor şi valoarea de 649.000 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/23.04.2010 de către expertul evaluator Jakabffy Csongor Bencze - B. S.R.L. Bucureşti, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de plată şi până la data plăţii efective. De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi de la data plăţii în cazul sumelor aferente titlurilor de plată şi până la data plăţii.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1094/14.07.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă, a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, împotriva persoanelor chemate în garanţie S.C. B. S.R.L. şi C., ca tardiv formulată şi a obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanţie C. suma de 1580 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 390A din 5 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au respins apelurile formulate de apelantul-reclamant Ministerul Finanţelor, de apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi de apelantul-chemat în garanţie C. împotriva sentinţei civile nr. 1094 din 14.07.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondate.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 390A din 5 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor, invocând în drept incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că argumentele instanţei de apel nu îi pot fi opuse, întrucât acestea au avut în vedere exclusiv Statul Român, fără a se face referire la momentul la care reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu, avea posibilitatea de a cunoaşte existenţa şi autorul faptei; considerentele deciziei fac referire doar la atribuţiile şi funcţiile Statului Român, nu şi la prerogativele Ministerului Finanţelor.

Apreciind că decizia recurată este nemotivată în raport cu reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu, a solicitat casarea acesteia în baza motivului de nelegalitate menţionat.

Prin criticile subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a menţionat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitoare la prescripţia extinctivă şi a art. 2528 C. civ., în ceea ce priveşte stabilirea momentului de început al curgerii termenului de prescripţie, ca fiind cel al emiterii deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, arătând că, prin raportare la această hotărâre, în mod eronat instanţa de control judiciar a apreciat că momentul de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al emiterii deciziei de despăgubire.

Recurentul a învederat că anterior realizării ultimului raport de evaluare, ca efect al măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, nu existau pârghiile necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat în prezenta cauză; până la punerea în aplicare a tuturor măsurilor dispuse de Curtea de Conturi şi a realizării ultimului raport de evaluare, nu a existat niciun indiciu cu privire la nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare.

Arată că existenţa prejudiciului nu putea fi identificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: (i) verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea raportelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare; (ii) reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a raportelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Susţine recurentul că era în imposibilitatea de a cunoaşte existenţa "pagubei" la momentul indicat de instanţă, întrucât aceasta a fost stabilită - atât sub aspectul existenţei, cât si al întinderii ei - doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. D. S.R.L.

În lipsa acestui raport, efectuat de societatea D. S.R.L., nu s-ar fi putut cunoaşte existenta pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoarea mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existenţa unui prejudiciu.

Recurentul a arătat că, din circumstanţele cauzei, reies raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, cât şi cel născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Ca atare, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din 18.01.2021 emise de intimată, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea lor de piaţă.

A afirmat că raţionamentul instanţei de apel, care a stat la baza menţinerii soluţiei tribunalului asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune are la bază interpretarea eronată a considerentelor deciziei nr. 19/2019 pronunţate în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care se referă la o reglementare specială, în materia dreptului muncii, care nu poate fi reţinută în cauză.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata a invocat inadmisibilitatea recursului, arătând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât partea adversă înţelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speţă similară, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2021. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte a calificat chestiunea inadmisibilităţii recursului ca fiind o apărare de fond, apreciind că aceasta nu reprezintă o excepţie procesuală care să vizeze condiţiile de exercitare ale recursului.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

6.1 Analizând motivul de recurs circumscris cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia.

Sub aspectul condiţiilor procedurale de motivare a hotărârii, se constată că acestea sunt îndeplinite chiar dacă instanţa nu a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că toate susţinerile acestora au fost analizate în mod implicit, prin raţionamente logice, judecătorul având obligaţia de a motiva soluţia dată asupra cererii deduse judecăţii, iar nu pe aceea de a răspunde în mod distinct diferitelor aspecte pe care aceasta se fundamentează.

În speţă, hotărârea recurată cuprinde menţiunile prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., curtea pronunţându-se motivat asupra tuturor criticilor invocate prin cererea de apel (sub aspect formal, instanţa fiind învestită cu o singură cerere), care a cuprins motive comune de nelegalitate, formulate în mod unitar de Ministerul Finanţelor, care a acţionat atât în nume propriu, cât şi în reprezentarea Statului Român.

De altfel, în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul nu a indicat, în concret, eventuale critici pe care le-ar fi formulat şi nu ar fi primit o dezlegare prin hotărârea atacată, care să determine o examinare a deciziei recurate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentului, curtea a arătat în considerentele deciziei recurate că, la momentul emiterii deciziei nr. 8136/18.05.2010 (la care s-a raportat atunci când a determinat momentului de debut al curgerii termenului de prescripţie), intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor era un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor.

De asemenea, curtea a constatat că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o autoritate/structură înfiinţată de Statul Român, care nu se disociază de organele sale executive, menţionând că statul putea şi trebuia, prin organele sale de control, să ia toate măsurile legale necesare pentru a verifica, înainte de emiterea deciziei de despăgubire, prin care s-a finalizat dosarul administrativ de despăgubiri, dacă valoarea imobilului respectiv era sau nu supraevaluată, neputându-se pretinde că s-a cunoscut cu certitudine paguba la data informării Ministerului Finanţelor, prin adresa nr. x/18.01.2021.

Curtea a mai arătat că sub nicio formă nu se poate reţine că Statul Român nu trebuia să cunoască paguba şi persoana care răspunde de ea până la momentul primirii de către Ministerul Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021, întrucât neregulile în folosirea fondurilor publice au fost posibile din cauza incapacităţii sau pasivităţii statului, prin organele special create în scopul îndeplinirii funcţiilor constituţionale (inclusiv organe executive de control), de a asigura organizarea eficientă a activităţii de restituire a proprietăţilor.

Reiese, astfel, contrar susţinerilor recurentului, că instanţa de apel a argumentat motivul pentru care nu a reţinut ca element de reper, în ceea ce priveşte începutul curgerii termenului de prescripţie, data comunicării adresei nr. x/18.01.2021 către Ministerul Finanţelor.

De asemenea, rezultă din considerentele deciziei recurate că instanţa a examinat chestiunile relevante din perspectiva apelantului Ministerul Finanţelor, chiar dacă acesta a stat în judecată atât în nume propriu cât şi ca reprezentant al Statului Român, fără ca această chestiune să inducă vreo distincţie sub aspectul chestiunilor relevante legate de curgerea termenului de prescripţie.

6.2 Examinând motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele argumente:

Înalta Curte reţine că prin acţiunea cu care a învestit instanţa, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor motivat de faptul că aceasta a săvârşit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experţi autorizaţi în calitate de prepuşi ai pârâtei, cât şi în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x/23.04.2010, întocmit de Jakabffy Csongor Bencze - B. S.R.L. Bucureşti în dosarul de despăgubire nr. x, ceea ce a condus la prejudicierea bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate.

De asemenea, se reţine că în baza raportului de evaluare nr. x/23.04.2010 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 8136/18.05.2010 în favoarea petentului C., în cuantum de 615.434,05 RON, sumă rezultată în urma deducerii despăgubirilor încasate la data exproprierii, actualizate, cu coeficientul de actualizare.

Prima instanţă a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamant ca fiind prescrisă, reţinând în considerentele sentinţei, în esenţă, că reclamantul trebuia să cunoască prejudiciul şi pe cel care răspunde de producerea acestuia la momentul emiterii deciziei de despăgubire nr. 8136/18.05.2010.

Soluţionând apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie l-a respins ca nefondat, reţinând că paguba s-a produs la momentul omologării raportului de expertiză şi emiterii de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor a deciziei nr. 8136/18.05.2010, moment la care reclamantul trebuia să cunoască paguba şi persoana care răspunde de ea, în sensul prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din moment ce, prin diversele sale organe cu atribuţii de control, putea şi trebuia să exercite, înainte de emiterea titlului de despăgubire, controlul asupra modului în care a fost evaluat imobilul în dosarul de despăgubiri nr. x, pentru a stabili dacă acesta a fost sau nu supraevaluat.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi este aceea că prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului material la acţiune.

Data naşterii dreptului material la acţiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acţiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.

Or, în speţa pendinte, dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat şi în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.

În cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de faţă, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătoreşte determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi în mod obiectiv dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la reparaţiune.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin instituirea şi a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripţia, se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază şi pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speţă că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a comunicat Ministerului Finanţelor adresa nr. x/18.01.2021, prin care s-au adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, recurentul-reclamant a susţinut că nu a putut acţiona mai devreme de data înregistrării acestei adrese în evidenţele Ministerului Finanţelor, întrucât nu a avut posibilitatea de a cunoaşte cuantumul prejudiciului.

Or, această susţinere a recurentului-reclamant nu poate fi primită, întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoaşterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ţine de probaţiune, iar nu un aspect care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei.

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului-reclamant potrivit căreia chiar dacă ministerul/guvernul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte în intervalul indicat de instanţa de apel, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenţei pagubei, deoarece existenţa unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare, nu generează, per se, existenţa unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive, întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal.

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanţei supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte de fapt vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul lor înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul-reclamant identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite.

Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

În exercitarea atribuţiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru judecată, instanţa de apel a stabilit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune în litigiul de faţă este momentul emiterii Deciziei de despăgubire - în speţă, 18.05.2010, apreciind în acest sens că la data respectivă reclamantul putea şi trebuia să cunoască împrejurările relevante.

Această apreciere nu este supusă cenzurii instanţei de recurs, din perspectiva elementelor de fapt pe care ea se bazează.

Dintre chestiunile ce pot fi examinate în recurs, se observă că este întemeiată în drept aprecierea Curţii de apel cu privire la existenţa unei relaţii de subordonare a ANRP faţă de reclamant, având în vedere că ANRP este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, trecută în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de relaţia de subordonare consacrată legal a instituţiei pârâte faţă de reclamantul Ministerul Finanţelor, s-a reţinut corect că acesta avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă de la acea dată.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021 debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul-reclamant că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, chiar funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-reclamant invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă. Or, pe de-o parte, considerentele evocate ale acestei decizii nu contrazic cu nimic raţionamentul instanţei de apel, confirmat prin prezenta decizie, ele corespunzând argumentelor teoretice anterior expuse referitor la cele două momente reglementate alternativ pentru determinarea începerii cursului prescripţiei şi la scopul legiuitorului la momentul edictării lor.

Pe de altă parte, în prezenta cauză momentul debutului termenului de prescripţie a fost situat de instanţa de apel ca fiind cel obiectiv (când putea şi trebuia să cunoască păgubitul paguba şi pe cel care răspunde de ea), deoarece cercetarea faptelor relevante a arătat că acest moment s-a produs şi a avut loc anterior momentului subiectiv pretins de reclamant, astfel încât practica judiciară evocată nu poate fi considerată contrară soluţiei din speţa pendinte, cât timp faptele sunt diferite şi ele au reclamat aplicarea altei dispoziţii legale, respectiv a tezei a doua din art. 8 al Decretului nr. 167/1958.

Astfel, faţă de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acţiunea recurentului-reclamant din anul 2021 (formulată la aproximativ 11 ani de la data săvârşirii faptei ilicite pretinse-din anul 2010) a fost iniţiată după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanţa de apel a menţinut în mod legal soluţia tribunalului de respingere a acţiunii, ca fiind prescrisă.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în şedinţa publică de astăzi, 25 februarie 2025, Înalta Curte, faţă de conţinutul concret al argumentelor invocate în susţinerea acestei excepţii, a apreciat că aceasta reprezintă o apărare de fond.

Astfel, se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost soluţionată aceeaşi problemă de drept ca cea invocată şi prin motivele prezentului recurs.

Chiar dacă această susţinere este adevărată, în speţă însă nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, neexistând tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, după cum nu poate fi reţinut nici efectul pozitiv al lucrului judecat, chiar dacă există o similaritate între împrejurările relevante ale cauzelor, care privesc însă pretinse fapte ilicite distincte.

Nefiind aplicabile prevederile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., invocarea respectivei hotărâri judecătoreşti nu poate fundamenta inadmisibilitatea recursului ori a apărărilor formulate prin cererea de recurs; ea nu poate avea drept fundament decât imperativul unei practici uniforme a instanţelor, necesar pentru garantarea dreptului părţilor la un proces echitabil; or, acesta este respectat prin pronunţarea deciziei de faţă.

Din perspectiva tuturor acestor considerente care se contrapun argumentelor invocate de recurentul-reclamant în cererea de recurs, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 390A din 5 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 februarie 2025.