Recourse dismissed in copyright infringement dispute over triple remuneration for public communication of phonograms via hotel televisions

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2025

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 11.04.2023, reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Asigurarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM, în contradictoriu cu pârâta A., a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 8640 RON fără TVA, reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.10.2020-30.11.2022, obligarea pârâtei să încheie autorizaţii/licenţe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spaţiul administrat, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentinţa civilă nr. 1002/04.10.2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Asigurarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta A., a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 3427,20 RON (TVA inclus), reprezentând remuneraţie simplă datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.10.2020-30.11.2022, a respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 570 RON cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia civilă nr. 630A din 3 iunie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă P.F.A. A. împotriva sentinţei civile nr. 1002/04.10.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

S-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi-CREDIDAM împotriva aceleiaşi sentinţe care a fost schimbată în parte în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 8.640 RON cu titlu de prejudiciu reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.10.2020-30.11.2022.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă la plata sumei de 720 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a menţinut în rest sentinţa civilă apelată.

A fost obligată apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 1.250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

S-a respins cererea apelantei-pârâte cu privire la cheltuielile de judecată din apel ca neîntemeiată.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 630A din 3 iunie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta P.F.A. A., criticând-o pentru nelegalitate, sub aspectul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Susţine că potrivit art. 83 din Codul fiscal sunt venituri din activităţi independente numai cele provenite din derularea unui număr mai mare de 5 contracte de închiriere, precum şi din închirierea în scop turistic a unui număr mai mare de 5 camere situate în locuinţa proprietate personală, însă pârâta nu se încadrează în niciuna din aceste ipoteze.

Arată că jurisprudenţa europeană invocată de instanţa de apel nu este aplicabilă în speţă, fiind greşit aplicate prevederile art. 3 alin. (5) din Legea nr. 8/1996 care definesc noţiunea de utilizator, în sensul că, pentru ca aceste norme să fie incidente, este necesar ca persoana fizică sau juridică să întreprindă acţiuni condiţionate de autorizare, deci dispoziţiile legale se referă la situaţii concrete.

Menţionează că în perioada 01.10.2020-30.11.2022 nu a avut calitate de operator hotelier, nu a fost racordată la gaze, nu a realizat beneficii de pe urma instalării televizoarelor în camere şi nu a efectuat o comunicare publică.

În consecinţă, au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, precum şi Decizia ORDA nr. 120/2016, deoarece incidenţa acestora este condiţionată de îndeplinirea calităţii de utilizator.

În acelaşi sens sunt directivele europene referitoare la criteriile de negociere a metodologiei, dintre care unul îl reprezintă proporţionalitatea în raport cu care practica CREDIDAM este incorectă; dacă într-o lună nu s-a cazat nimeni, nu există "comunicare publică" în sensul Legii nr. 8/1996.

Consideră că nu sunt aplicabile în speţă dispoziţiile art. 1349 C. civ., deoarece în perioada 01.10.2020-30.11.2022 nu a săvârşit nicio faptă ilicită.

Mai susţine că instanţa de apel a reţinut greşit faptul că reclamanta nu este ţinută să probeze cuantumul prejudiciului, în condiţiile în care aceasta nu a demonstrat imposibilitatea cuantificării criteriilor prevăzute de art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996; cele două modalităţi de stabilire a despăgubirilor nu sunt alternative, ci se exclud reciproc.

În acelaşi sens trebuie aplicată Decizia ORDA nr. 120/2016, respective în sensul că despăgubirea datorată este triplul remuneraţiei uzuale plătită de utilizatorii din aceeaşi categorie numai în cazul în care nu se poate determina.

Solicită casarea deciziei în sensul admiterii apelului pârâtei cu consecinţa respingerii acţiunii şi a apelului reclamantei, iar, în subsidiar, respingerea apelului reclamantei referitor la stabilirea cuantumului despăgubirilor şi păstrarea hotărârii instanţei de fond.

5. Apărările formulate în cauză:

În termen legal, intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în cazul de casare indicat prin memoriul de recurs. În subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de iniţierea demersului judiciar.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de recurs a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, care are în vedere situaţiile în care instanţa, deşi a apelat la textele de lege incidente speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii legale, fie le-a aplicat greşit.

Înalta Curte constată că aspectele de fapt referitoare la nefiscalizarea activităţii independente, faţă de numărul de camere deţinute, în raport cu prevederile art. 83 din Codul fiscal, nu au fost valorificate mai întâi în apel, fiind invocate omisso medio, adică pentru prima oară în această cale extraordinară de atac, contravenind dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care dispun în sensul că "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Astfel, chestiunile care nu au făcut obiectul apelului şi nu au fost supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel nu pot fi invocate direct în recurs, impunându-se astfel un fine de neprimire în privinţa lor în judecata prezentei căi de atac extraordinare.

O altă critică se referă la faptul că pârâta nu a funcţionat ca operator hotelier într-o anumită perioadă, nefiind racordată la gaze.

Or, criticile expuse în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de apel mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, nu pot fi cercetate în calea extraordinară de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei hotărârii prin prisma modului în care au fost stabilite elementele de fapt ale cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a optat pentru stabilirea despăgubirii în varianta reglementată de art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, respectiv acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite constând în comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora precum şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual aparţinând artiştilor interpreţi, fără a deţine autorizaţie/licenţă neexclusivă din partea CREDIDAM şi fără a achita remuneraţiile compensatorii cuvenite acestora prin lege.

Instanţa de apel a reţinut că pârâta are calitatea de utilizator, în sensul Legii nr. 8/1996 şi al Metodologiei aprobate prin Decizia nr. 120/2016, deţinând spaţii în care se comunică public prestaţii ale artiştilor interpreţi, pe baza elementelor probatorii administrate de intimata-reclamantă - informaţiile furnizate de către Ministerul Antreprenoriatului şi Turismului din care rezultă că persoana fizică autorizată A. deţine 6 apartamente de închiriat în regim hotelier sub denumirea "B.", clasificate 3 stele, în interiorul cărora sunt montate televizoare conform planşelor foto depuse la dosar, înscrisuri de natură a fundamenta o prezumţie judiciară a utilizării operelor gestionate colectiv de către reclamantă, prezumţie care nu a fost răsturnată de către recurentă.

Drept urmare, reţinând calculul efectuat de reclamantă, în conformitate cu dispoziţiile art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, pentru unităţile nedeclarate la CREDIDAM, instanţa de apel a admis calea de atac formulată de către reclamantă şi a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 8.640 RON cu titlu de prejudiciu reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.10.2020-30.11.2022.

Alegaţia recurentei în sensul că a fost obligată nelegal la plata triplului remuneraţiilor, care ar fi trebuit acordat numai în situaţia imposibilităţii cuantificării criteriilor prevăzute art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, nu poate fi primită.

Astfel, evaluarea prejudiciului produs reclamantei s-a realizat conform Metodologiei aplicabile, obligatorie pentru toţi utilizatorii de la data publicării acesteia, care face trimitere expresă la sancţiunea triplului remuneraţiilor pentru ipoteza în care utilizatorul nu declară activitatea ce atrage această calitate, prevedere ce se regăseşte fundamentată în art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, devenit art. 188 alin. (2), după republicare.

Sub acest aspect, instanţa de apel a făcut aplicarea art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 prin raportare la dispoziţiile art. 3.12 din Metodologia emisă în baza legii şi aprobată prin Decizia ORDA nr. 120/2016, potrivit cărora:

"Pentru spaţii şi/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul a comunicat public fonograme de comerţ/fonograme publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora şi/sau prestaţii artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ fără a obţine în prealabil autorizaţia - licenţă neexclusivă, acesta are obligaţia de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi şi ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deţinut autorizaţia-licenţă neexclusivă".

Aşadar, pentru ipoteza faptei ilicite descrise în norma citată, în mod corect instanţa de apel a avut în vedere forma despăgubirii constând în triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deţinută autorizaţia-licenţă neexclusivă, câtă vreme conduita recurentei-pârâte de a nu achita remuneraţii este cea care a generat prejudiciul pe care, în final, îl percep cei îndreptăţiţi a încasa aceste sume de bani, iar cuantificarea despăgubirilor la suma reprezentând triplul remuneraţiei care ar fi fost legal datorate reprezintă un criteriu legal pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi, în temeiul răspunderii civile delictuale, cu consacrare expresă în dispoziţiile art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 şi în metodologia aplicabilă, instanţa de apel aplicând corect dispoziţiile legale evocate.

În ceea ce priveşte cuantumul remuneraţiilor lunare pentru activitatea de comunicare publică a fonogramelor şi a prestaţiilor artistice acesta este fix, indiferent de durata efectivă a comunicării publice, aşa cum în mod explicit rezultă din dispoziţiile art. 2.1 alin. (2) din Decizia ORDA nr. 120/2016.

Pe de altă parte, faţă de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, dată fiind prezenţa unor aparate apte să comunice public opere muzicale şi prestaţii artistice purtătoare de drepturi conexe, Înalta Curte constată că în mod just s-a considerat relevantă Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (camera a treia) din 15 martie 2012 în cauza C-162/10 C. împotriva Irlandei şi Attorney General, care a reiterat cele statuate anterior în Hotărârea din 7 decembrie 2006, în cauza C-306/05 SGAE.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene "a subliniat, în primul rând, rolul indispensabil al utilizatorului. Astfel, acest utilizator efectuează un act de comunicare atunci când intervine, pe deplin conştient de consecinţele comportamentului său, pentru a oferi clienţilor săi accesul la o emisiune radiodifuzată conţinând o operă protejată. În lipsa acestei intervenţii, aceşti clienţi, deşi se află în interiorul zonei de acoperire a emisiunii menţionate, nu ar putea, în principiu, să beneficieze de opera difuzată".

Anterior, în Hotărârea din 7 decembrie 2006, în cauza C-306/05 SGAE, Curtea afirmase că este lipsită de relevanţă apărarea pârâtului din acea cauză în sensul că utilizatorii nu ascultau efectiv fonograme, curtea considerând relevantă punerea la dispoziţia lor a dispozitivelor, existenţa lor şi aptitudinea lor de a comunica public fonogramele.

De altfel, în cauza C-162/10, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut şi că utilizatorul care foloseşte dispozitive ce difuzează un semnal radio are obligaţia de a plăti, pentru emiterea unei fonograme radiodifuzate, o remuneraţie echitabilă în temeiul articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115, pe lângă cea plătită de autorul radiodifuzării.

În concluzie, operatorul de servicii de turism care instalează în camerele clienţilor televizoare şi/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are calitatea de "utilizator" care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme radiodifuzate în sensul articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale.

Aşadar, pe baza unui raţionament similar celui dezvoltat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârea din 15 martie 2012, în cauza C-162/10, C. împotriva Irlandei şi C., instanţa de apel a calificat în mod corect ca fiind comunicare publică de fonograme, activitatea pârâtei de a le utiliza, prin intermediul televizoarelor cu care sunt dotate spaţiile aflate în exploatarea sa, fiind relevantă punerea la dispoziţia clientelei a dispozitivelor, existenţa lor şi aptitudinea lor de a comunica public fonogramele şi nu dovedirea folosirii lor efective.

Nu este fondată nici critica prin care recurenta-pârâtă a pretins nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 1349 C. civ., pe care s-a întemeiat demersul judiciar iniţiat de reclamantă, de vreme ce nu a fost probată una dintre condiţiile răspunderii civile delictuale (fapta ilicită).

Astfel cum s-a arătat anterior, raportat la probele administrate şi la dispoziţiile legale incidente, instanţa de apel a constatat că, în cauză, s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv, fapta ilicită, constând în comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora precum şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual aparţinând artiştilor interpreţi, fără a deţine autorizaţie/licenţă neexclusivă din partea CREDIDAM şi fără a achita remuneraţiile compensatorii cuvenite acestora prin lege, prejudiciul, reprezentând echivalentul remuneraţiilor care ar fi fost datorate pentru o utilizare legală, conform Legii nr. 8/1996 şi normelor de aplicare a legii, metodologiile prevăzând despăgubiri echivalente la nivelul triplului sumelor legal datorate, precum şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, activitatea de comunicare publică desfăşurată de pârâtă în incinta unităţii deţinute fiind de natură a cauza prejudicii artiştilor interpreţi şi executanţi, câtă vreme aceasta s-a desfăşurat în lipsa autorizaţiei/licenţei neexclusive din partea CREDIDAM şi fără a se achita remuneraţiile datorate, potrivit metodologiilor.

Aşadar, prin desfăşurarea activităţii de închiriere a apartamentelor în regim hotelier, activitate ce implică şi comunicarea publică de fonograme, fără a achita remuneraţiile aferente şi fără a fi emisă autorizaţia licenţă neexclusivă, recurenta-pârâtă a încălcat obligaţiile legale invocate de reclamantă prin acţiune, respectiv, de a solicita şi obţine autorizaţia/licenţa neexclusivă şi de a achita remuneraţiile stabilite prin metodologii.

În acest context, nu poate fi reţinut un aspect de nelegalitate în privinţa concluziei instanţei de apel în sensul că fapta (conduita) pârâtei de a comunica public prestaţii ale artiştilor interpreţi, fără a solicita în prealabil autorizaţia/licenţa neexclusivă în calitate de utilizator, desfăşurând activitatea fără a achita remuneraţiile cuvenite reclamantei, este o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii aptă a activa mecanismul răspunderii civile pe tărâm delictual în condiţiile art. 1349 din C. civ.

De vreme de comunicarea publică de fonograme este licită doar în condiţiile obţinerii autorizaţiei/licenţei neexclusive şi plăţii remuneraţiei datorate potrivit legii şi metodologiei aplicabile, cuvenite artiştilor interpreţi, corespunzător încălcării drepturilor instituite de art. 106 din Legea nr. 8/1996, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu este prezumată, nefiind necesară administrarea unor dovezi suplimentare.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că reclamanta nu a avut în vedere criteriul proporţionalităţii rezultat din directivele europene, care prevăd că "dacă într-o lună nu a fost cazat nimeni nu există comunicare publică în sensul Legii nr. 8/1996"; Înalta Curte constată că această susţinere reprezintă o chestiune de fapt ce nu poate fi cenzurată în cadrul prezentei căi de atac şi că nu se poate identifica o dispoziţiile din legea naţională sau din reglementările europene care ar fi fost încălcată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentei-pârâte în formularea prezentei căi de atac, întrucât aceasta urmează a fi respinsă, Înalta Curte urmează să o oblige la plata către intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, conform extrasului bancar existent la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă P.F.A. A. împotriva deciziei nr. 630A din 3 iunie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi-Credidam.

Obligă pe recurenta-pârâtă P.F.A. A. la plata sumei de 1500 RON către intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi-Credidam, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 februarie 2025.