Civil liability for defamation: balancing freedom of expression against privacy rights under Romanian Civil Code Articles 70–75 and the European Convention

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor B. on-line C. şi D. la plata sumei de 1.000.000 euro; să publice integral hotărârea de sancţionare într-un cotidian de largă circulaţie naţională, pe propria cheltuială, sub sancţiunea acordării către reclamant de daune cominatorii de 500 RON/zi, pentru fiecare zi de întârziere în publicarea hotărârii de sancţionare, daune calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1150 din data de 23.07.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins lipsa calităţii procesuale de folosinţă a pârâtei, ca neîntemeiată şi a respins cerere de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. Online C. şi pârâtul D..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1867A din 7 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1150/23.07.23021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, fiind obligat apelantul la 3500 RON cheltuieli de judecată în apel către intimata B..

4. Calea de atac a recursului

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în data de 29 august 2024.

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea dosarului la curtea de apel în vederea rejudecării.

După prezentarea istoricului cauzei, recurentul susţine, în esenţă, că, motivarea instanţei de fond este una lacunară şi ambiguă, care face referire doar la legislaţia CEDO, ignorând dreptul intern.

Susţine că în mod eronat curtea de apel a arătat că prima instanţă a avut în vedere prevederile art. 71-74 C. civ. şi, în egală măsură, pe cele ale art. 70 şi 75 din acelaşi cod, câtă vreme se susţine că cele arătate în articol nu sunt doar simple păreri ale autorului, ci au fost formate pe baza unei anchete jurnalistice proprii.

Învederează că articolul publicat nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerat o anchetă jurnalistică: nu s-a făcut o culegere a datelor în teren, probate cu declaraţii sau documente, iar faptele sunt prezentate trunchiat, acestea fiind întinse pe o perioadă de 30 de ani, fiind întâmplări fără nicio legătură între ele; concluziile articolului nu sunt trase pe baza investigaţiilor, ci reprezintă păreri ale autorului.

Solicită instanţei să constate aplicarea greşită a art. 1349 C. civ., precum şi să aibă în vedere faptul că au fost ignorate dispoziţiile art. 1357 C. civ.

Susţine că faptele ilicite imputate sunt date de afirmaţiile defăimătoare din articol, dar şi de preluarea acestuia de către alte publicaţii; instanţa trebuia să stabilească în ce măsură pârâţii, prin afirmaţiile din articolul criticat, şi-au exercitat dreptul la liberă exprimare în limitele prevăzute de lege sau, din contră, au depăşit marja acesteia, lezând dreptul reclamantului la imagine, componentă a dreptului la viaţă privată; redă conţinutul art. 30 din Constituţie, art. 8 alin. (2) din Convenţia EDO, art. 72 şi 75 C. civ. şi concluzionează că prin fapta ilicită s-a creat reclamantului un prejudiciu de ordin moral.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă, urmare a comunicării cererii de recurs, a formulat întâmpinare prin care a arătat că indicarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este pur formală, iar recurentul tinde la reexaminarea situaţiei de fapt.

Susţine că instanţa de apel a analizat toate criticile reclamantului, răspunzând pe larg motivelor de apel, iar la stabilirea încadrării în drept a tuturor aspectelor factuale ale cauzei a determinat legal faptul că nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală, întrucât au fost respectate limitele liberăţii de exprimare.

Solicită respingerea recursului şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a deciziei atacate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale relevante în această materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Cu titlu prealabil, se observă că subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a reiterat aceleaşi susţineri formulate în memoriul de apel şi a arătat, sub un prim aspect, că "motivarea instanţei de fond este una lacunară, ambiguă şi face vorbire doar la legislaţia CEDO, trecând cu uşurinţă peste prevederile din dreptul intern".

Astfel, formulând critici cu privire la nemotivarea hotărârii tribunalului din perspectiva absenţei unei analize a normelor de drept interne, Înalta Curte constată că se invocă chestiuni care pun în discuţie nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la normele de drept procesual prevăzute de art. 425 C. proc. civ., însă aceste susţineri sunt lipsite de suport legal.

Astfel, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

În speţă, instanţa de apel a constatat că motivul de apel referitor la nemotivarea hotărârii primei instanţe este neîntemeiat, reţinându-se în acest sens că "instanţa de fond a avut în vedere prevederile art. 71-74 C. civ., care reglementează dreptul la viaţă privată, dreptul la demnitate, dreptul la propria imagine, precum şi faptele care pot fi calificate a aduce atingere acestor drepturi, dar a avut în vedere în egală măsură şi dispoziţiile art. 70 C. civ. care reglementează dreptul la libera exprimare şi dispoziţiile art. 75 C. civ. care reglementează limitele drepturilor menţionate

Totodată a avut în vedere prevederile art. 30 din Constituţia României şi ale articolului 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind libertatea de exprimare."

S-a mai reţinut că "instanţa fondului a reţinut că pentru ca fapta pârâtului să poată fi încadrată în sfera ilicitului, cu consecinţa atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru încălcarea drepturilor reclamantului, trebuia să depăşească limitele permise ale libertăţii de exprimare, limite structurate în jurisprudenţa Curţii Europene.

În acest sens Tribunalul a analizat reperele indicate de Curtea Europeană: natura şi calitatea discursului pârâtului din perspectiva interesului general, gradul de protecţie de care poate beneficia reclamantul în calitatea sa de persoană publică, evaluarea distinctă a faptelor afirmate şi judecăţilor de valoare cuprinse în articolul incriminat corelată cu obligaţia de probă care îi incumbă jurnalistului prin raportare la fiecare categorie, bună-credinţă a pârâtului în calitatea sa de jurnalist al cărui rol este acela de "câine de pază al democraţiei", dezideratul păstrării unui just echilibru între valorile ocrotite prin articolele 8 şi 10 din Convenţie, respectiv dreptul la viaţă privată al reclamantului (sub toate aspectele reglementate de art. 71-74 C. civ.) şi libertatea de exprimare a pârâtului.

Stabilind că fapta pârâtului nu a depăşit limitele permise de art. 10 din Convenţie, deci nu putea fi calificată drept faptă ilicită, de natură a atrage antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului în condiţiile art. 1357 alin. (1) C. civ., instanţa nu era ţinută a analiza celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, întrucât dispoziţia citată impune întrunirea cumulativă a acestora, lipsa oricăreia dintre condiţii, determinând respingerea acţiunii."

Astfel, curtea de apel, analizând motivul invocat de reclamant referitor la nemotivarea sentinţei, a concluzionat că "nu se poate considera că instanţa de fond nu a examinat dispoziţiile legale ce constituie temeiul acţiunii reclamantului, chiar dacă nu a făcut o analiză distinctă a condiţiilor răspunderii civile delictuale cerute de art. 1357 alin. (1) C. civ..".

De asemenea, instanţa de apel a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe prin prisma condiţiilor specifice acţiunii în răspundere civilă delictuală, menţinând soluţia de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii, după ce a verificat ea însăşi, raportat la criticile formulate de reclamant, întrunirea în cauză a condiţiilor pentru antrenarea acesteia, a căror analiză este graduală, constatând inexistenţa faptei ilicite.

Prin raportare la considerentele expuse, Înalta Curte reţine că nu se verifică incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind constată o încălcare a normelor de procedură, în sensul neanalizării susţinerilor din cererea de apel referitoare la nemotivarea sentinţei.

În ceea ce priveşte afirmaţiile apărătorului recurentului din şedinţa publică de la 25 februarie 2025, referitoare la nemotivarea deciziei, se constată că argumentele redate în cuprinsul hotărârii recurate au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată, instanţa de apel demonstrând aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

Astfel, speţa dedusă judecăţii presupune soluţionarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului, dreptul reclamantului la viaţă privată în componenta referitoare la onoare, demnitate şi la propria imagine (art. 71 alin. (1), art. 72 alin. (1) şi art. 73 din C. civ.) şi, respectiv, dreptul pârâţilor la liberă exprimare (recunoscut şi garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. şi de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerinţe din partea statului, în condiţiile art. 75 din C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Considerând că pârâţii şi-au exercitat dreptul cu rea-credinţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a pretins dispunerea unei măsuri (ingerinţe din partea statului) în dreptul pârâţilor la libertatea de exprimare, şi anume prin admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Reţinând că este învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului la viaţă privată a reclamantului, opus libertăţii de exprimare de care se prevalează pârâţii, instanţa de apel a procedat la analizarea justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, prin raportare la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii, la probele administrate, dar şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ.

Astfel, după ce a sintetizat motivele de apel formulate de reclamant, instanţa le-a analizat, pe fiecare în parte, prezentând argumentele de fapt şi de drept pentru care a înlăturat criticile aduse sentinţei primei instanţe.

Instanţa de apel a considerat, în acord cu opinia judecătorului primei instanţe, că articolul incriminat, apărut în ianuarie 2020, prezintă informaţii de interes public, cu referire la activitatea societăţii deţinute de către reclamant (jurnalist cunoscut publicului larg) şi cedată ulterior fiului său, aşa cum reiese din probatoriul administrat.

Totodată, instanţa de apel a constatat, în raport cu materialul probator administrat în faţa primei instanţe, că relatările din cuprinsul articolului se bazează pe dosare ce s-au aflat pe rolul instanţelor de judecată (sentinţa penală prin care s-a constatat evaziunea fiscală săvârşită de fiul reclamantului şi s-a dispus condamnarea acestuia, închiderea procedurii insolvenţei şi radierea societăţii, creanţele statului rămânând nerecuperate), având o bază factuală, iar conduita pârâţilor este caracterizată prin bună-credinţă în exercitarea libertăţii de exprimare, care nu se analizează raportat la repercusiunile mesajului faţă de persoana vizată, ci în funcţie de baza factuală a comunicării.

Analizând articolul de presă incriminat, curtea de apel a reţinut că publicarea acestuia trage un semnal de alarmă cu privire la familia reclamantului, care este o persoană publică, un jurnalist notoriu, astfel încât nu se poate reţine săvârşirea unei fapte ilicite care să impună intervenţia statală în privinţa acordării daunelor morale şi a retragerii articolului din mediul online.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat implicit că maniera în care s-a procedat la comunicarea informaţiilor nu poate atrage concluzia relei credinţe a pârâţilor, care au prezentat public aspecte care au o bază factuală, ceea ce nu reprezintă o lezare a valorilor nepatrimoniale pretins încălcate de către reclamant, principiul proporţionalităţii ingerinţei şi a scopului legitim al acesteia fiind respectat.

Rezultă cu evidenţă din cele mai sus reţinute că instanţa de apel a făcut o analiză completă cu privire la faptele imputate pârâţilor ca fiind de natură a aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului, luând în considerare criteriile stabilite de Curtea Europeană ce trebuie analizate în cazul punerii în balanţă a dreptului la libertatea de exprimare şi a dreptului la respectarea vieţii private, respectiv contribuţia la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate şi subiectul articolului, comportamentul anterior al persoanei în cauză, metoda de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea acestora, conţinutul, forma şi repercusiunile publicării şi gravitatea sancţiunii impuse (a se vedea în acest sens, Axel Springer AG, citată anterior, pct. 90 - 95).

De altfel, împrejurarea că reclamantul este nemulţumit de concluziile la care a ajuns instanţa de apel, de modul în care aceasta a analizat şi a interpretat situaţia de fapt, nu echivalează nici cu nemotivarea hotărârii recurate şi nici cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

În condiţiile în care instanţa de apel a prezentat argumentele pentru care a considerat că nu a existat o încălcare a drepturilor subiective ale reclamantului, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată. Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, condiţii care, în cauza de faţă, sunt îndeplinite.

În jurisprudenţa CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esenţial al dreptului părţii la un proces echitabil (cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) şi că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părţilor, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (CEDO, cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006).

Aşadar, Înalta Curte constată că şi motivarea deciziei recurate întruneşte exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, deşi susţine lipsa unei motivări efective, în concret, recurentul nu face nimic altceva decât să reia argumentele din memoriul de apel susţineri care, însă, au fost redate în cuprinsul deciziei de apel şi au fost analizate ca atare.

De asemenea, se mai constată că prin memoriul de recurs se critică stabilirea situaţiei de fapt ce rezultă din interpretarea probelor administrate. Or, instanţa de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficienţă uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reţinute de instanţa de fond ori de instanţa de apel, şi nici nu poate să verifice modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probele administrate în cauză.

Nici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate.

Înalta Curte reţine că prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, apreciind, în esenţă, că nu se poate reţine o faptă ilicită în sarcina pârâţilor, iar conţinutul articolului online nu a încălcat onoarea şi demnitatea reclamantului, libertatea de exprimare fiind exercitată în limitele sale fireşti, fără prejudicierea drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte persoane.

În acelaşi sens, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, respingând apelul reclamantului şi reţinând, în esenţă, că a existat o bază factuală de care pârâţii au uzat la redactarea articolului, iar obiectul articolului prezintă interes public.

În litigiul dedus judecăţii instanţele de fond au reţinut că a existat o bază factuală suficientă de care pârâţii au uzat la publicarea articolului, fiind relevant în aprecierea atitudinii subiective a pârâţilor, modul în care aceştia au prezentat un complex de circumstanţe faptice:

"sentinţa penală prin care s-a constatat evaziunea fiscală săvârşită de fiul apelantului reclamant prin firma E. S.R.L. şi s-a dispus condamnarea penală a acestuia a rămas definitivă în ianuarie 2018 când a fost şi pusă în executare; în luna mai 2019 s-a dispus închiderea procedurii insolvenţei şi radierea firmei E. S.R.L., creanţele statului rămânând nerecuperate; în luna iunie 2019 fiul reclamantului a fost pus în libertate condiţionată", "în anul 2018 a fost tipărită ediţia a doua a cărţii "F." a autorului G., la care se face referire în articol".

Totodată, instanţa de apel a analizat şi buna-credinţă a pârâţilor, conchizând că prin articolul prezentat nu s-a adus atingere vieţii private şi demnităţii reclamantului.

De asemenea, din examinarea considerentelor deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel nu a ignorat dispoziţiile art. 75 C. civ., ci analiza sa s-a circumscris modului în care dreptul la viaţă privată, invocat de reclamant, interacţionează cu dreptul la libertatea de exprimare, ai cărui titulari sunt pârâţii, prin prisma elementelor esenţiale dezvoltate de jurisprudenţa instanţei de contencios european a drepturilor omului în această materie, instanţa de apel concluzionând că dreptul la liberă exprimare al pârâţilor trebuie să prevaleze în raport cu dreptul la protejarea vieţii private a reclamantului.

În consecinţă, instanţa de recurs apreciază că instanţa de apel a stabilit cu respectarea tuturor criteriilor de analiză că dreptul la libera exprimare a pârâţilor a fost exercitat în limitele sale interne, cu consecinţa stabilirii inexistenţei caracterului ilicit al faptelor imputate pârâţilor, care au acţionat cu bună-credinţă, şi, deci, a neîndeplinirii cumulative a cerinţelor legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a acestora.

Astfel, Înalta Curte constată că raţionamentul juridic expus de instanţa de apel care, în analiza chestiunii litigioase referitoare la depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, s-a raportat la reperele consacrate în jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa respectării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, în speţă, (jurisprudenţă care împreună cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele sale adiţionale formează un bloc de convenţionalitate ce se impune cu forţă obligatorie instanţelor naţionale) nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de faţă.

Distinct, în limitele controlului de legalitate impus de art. 488 C. proc. civ., chestiunile care ţin de modul de apreciere a probatoriului administrat şi de stabilirea concretă a situaţiei de fapt nu pot fi cenzurate, iar în prezenţa respectării de către instanţa de apel a tuturor criteriilor legale şi jurisprudenţiale de analiză şi a unei argumentări adecvate din perspectiva acestor criterii, decizia atacată nu este afectată de viciul nelegalităţii.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, constatând că sunt nefondate motivele de recurs în ansamblul lor, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1867A din 7 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi D. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 februarie 2025.