Scope of State's patrimonial liability for judicial acts: Exclusion of general civil delictual rules in absence of statutory judicial error

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 21.01.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei totale de 100.000 euro, echivalentul a 477.000 RON, pentru prejudiciul moral adus sănătăţii şi reputaţiei reclamantului, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată; a învederat reclamantul că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 şi următoarele C. civ.

2. Sentinţa primei instanţe

Prin sentinţa nr. 350 din 14 octombrie 2020, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

3. Decizia instanţei de apel în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 4210 din 21 octombrie 2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 350 din 14 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă.

4. Decizia instanţei de recurs în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 1110 din 19 mai 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a fost admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 4210 din 21 octombrie 2021 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, decizie care a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

5. Decizia instanţei de apel în al doilea ciclu procesual

În rejudecare, prin decizia nr. 2439 din 29 aprilie 2024 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 350/14.10.2020, pronunţată de Tribunalul Argeş.

6. Calea de atac a recursului

Împotriva deciziei civile nr. 2439 din 29 aprilie 2024 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, a declarat recurs recurentul-reclamant A., indicând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul a arătat, în esenţă, că decizia atacată conţine motive contradictorii, întrucât instanţa de apel a reţinut că ar fi incidente dispoziţiile art. 538-539 C. proc. civ..pen, deşi reclamantul a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la răspunderea civilă delictuală.

În motivare instanţa de apel a condiţionat analizarea răspunderii civile delictuale doar de incidenţa dispoziţiilor art. 538-539 C. proc. civ..pen. şi de respectarea dispoziţiilor art. 96 din Legea 303/2004, la care reclamantul nu a făcut trimitere, neavând în vedere acest text de lege la momentul învestirii instanţei de judecată.

Susţine că motivele contradictorii se referă şi la faptul că nu s-au avut în vedere dispoziţiile hotărârii de casare, cu toate că s-a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel, tocmai pentru a se analiza cererea reclamantului prin raportare la temeiul de drept precizat; prin urmare, instanţa nu s-a pronunţat pe ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată.

Solicită ca, în cazul în care se va trece peste critica anterioară, în sensul că aceasta nu s-ar încadra în dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., să se caseze hotărârea recurată întrucât aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, cu referire la art. 501 C. proc. civ. nici în urma trimiterii cauzei spre judecare, instanţa nu a ţinut cont de dispoziţiile deciziei de casare, iar motivarea hotărârii atacate prin prezentul recurs se raportează la aceeaşi analiză şi texte de lege ca şi în primul ciclu procesual.

Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât nu se face trimitere la starea de sănătate şi actele medicale ale reclamantului-recurent, care, din cauza procesului penal la care a fost supus, în toate fazele sale, atât faza de urmărire penală, cât si faza de judecată, s-a îmbolnăvit serios, având nevoie de intervenţii chirurgicale pentru montarea a 4 stenturi la inimă, în urma unui infarct miocardic suferit în această perioadă; i-a fost alterată şi capacitatea de muncă, care a implicat scăderea veniturilor pe care le realiza, acesta fiind sprijinul familiei sale; reclamantul a fost prejudiciat excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe, ceea ce a condus atât la afectarea vieţii personale, cât şi a vieţii sociale, prin faptul că, în presa locală, a apărut un articol care l-a incriminat pe acesta, fiind supus oprobiului public.

Apreciază că, în cauză, a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor legate pentru antrenarea răspunderii statului, în special prin faptul că a trebuit să întreprindă toate demersurile prevăzute de lege, inclusiv să exercite căi extraordinare de atac, la care a apelat pentru a-şi dovedi nevinovăţia.

Mai susţine că, în cazul de faţă, răspunderea patrimonială a pârâtului pentru prejudiciile cauzate reclamantului este şi obiectivă şi dovedită.

A fost încălcat rolul activ al instanţei în aflarea adevărului, având în vedere că nu au fost puse în discuţie şi analizate dispoziţiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală.

De asemenea, nu au fost puse în discuţia părţilor dispoziţiile art. 538 si 539 C. proc. civ..pen., fiind încălcat şi principiul contradictorialităţii procesului civil.

Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în urma judecării cauzei, admiterea pe fond a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.

7. Apărări formulate în cauză

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii pronunţate de instanţa de apel, ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Situaţia de fapt stabilită de către instanţele devolutive relevă faptul că reclamantul a avut calitatea de inculpat în cadrul dosarului penal nr. x/2014 Prin sentinţa penală nr. 1158/27.11.2015, Tribunalul Argeş a dispus achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 367 alin. (1) si (3) C. pen., precum şi pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005; prin decizia penală nr. 956/24.10.2017 a Curţii de Apel Piteşti s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 3 ani închisoare si interzicerea unor drepturi, iar prin decizia nr. 203/RC/06.06.2018 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în casaţie, s-a casat în parte decizia penală recurată, numai cu privire la inculpatul A., şi cauza a fost trimisă spre rejudecare.

Prin decizia penală nr. 410/22.04.2019, Curtea de Apel Piteşti a respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă ÎCCJ - DIICOT - Serviciul Teritorial Piteşti, împotriva sentinţei penale nr. 1158 din 27 noiembrie 2015, pronunţate de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2014, fiind astfel menţinută soluţia de achitare a reclamantului de faţă.

Prin demersul judiciar pendinte reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile pe răspunderea civilă delictuală a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor, solicitând obligarea acestuia la plata sumei totale de 100.000 euro, echivalentul a 477.000 RON, pentru prejudiciul moral adus sănătăţii şi reputaţiei acestuia, fapta ilicită invocată fiind aceea de efectuare defectuoasă a activităţii de urmărire penală şi judecată ce a avut drept consecinţă trimiterea în judecată şi condamnarea sa de către Curtea de Apel Piteşti.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă faptul că, în mod corect, instanţele devolutive au statuat că nu sunt întrunite cumulativ cerinţele legale pentru a se reţine existenţa unei fapte ilicite şi prejudiciabile a statului.

Pornind de la fapta ilicită imputată direct Statului, constând în punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a reclamantului, urmată de stingerea acţiunii penale prin achitare, în mod definitiv, instanţele de fond au reţinut ceea ce acesta afirmă, de altfel, şi prin motivele de recurs, şi anume că demersul său judiciar nu a urmărit sancţionarea unei erori judiciare, în conţinutul (juridic) dat acestei noţiuni prin dispoziţiile art. 538-539 din C. proc. pen. sau prin cele ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, ci antrenarea răspunderii civile a Statului pentru modul în care a fost instrumentat dosarul penal, pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun, prevăzute de art. 1349 şi următoarele din C. civ.

Sunt nefondate criticile recurentului, încadrabile în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., prin care acesta susţine că instanţa de apel a greşit raportându-se la cadrul legal special în care se poate antrena răspunderea patrimonială a statului, în condiţiile în care trebuia să se analizeze cadrul legal general al răspunderii civile delictuale.

Astfel, recurentul critică instanţa de apel pentru greşita reţinere a incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. şi a art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a reţinut incidenţa în cauză a normelor de drept procesual penal indicate în considerente, trimiterea la conţinutul lor fiind realizată doar pentru a evidenţia existenţa unui cadru special de reglementare a cazurilor şi condiţiilor în care poate avea loc angajarea răspunderii patrimoniale a Statului şi în afara căruia angajarea acestui tip special de răspundere nu poate avea loc, potrivit concluziei corecte deduse de instanţele de fond.

În opoziţie cu criticile recurentului, Înalta Curte reţine, dimpotrivă, că soluţia dată cererii de chemare în judecată a avut în vedere chiar temeiul de drept al acesteia, respectiv art. 1349 din C. civ.. Astfel, pornind de la existenţa acestui cadru legal special şi observând raţiunile instituirii sale - regăsite în rolul statului, de garant al activităţii autorităţii judecătoreşti, căruia îi revine atât obligaţia de protejare a cetăţenilor împotriva riscurilor inerente unei astfel de activităţi, dar, în acelaşi timp, şi obligaţia de a asigura independenţa judecătorilor şi procurorilor pentru buna funcţionare a acestui serviciu public - instanţele de fond au reţinut corect că reclamantul, care nu invocă şi nu se regăseşte în vreuna din ipotezele avute în vedere prin dispoziţiile art. 538-539 C. proc. pen., dar nici în cele ale art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, nu are temei să solicite angajarea răspunderii civile (patrimoniale) a Statului pentru presupusa faptă ilicită săvârşită prin derularea unei proceduri penale finalizate prin achitarea inculpatului, în condiţiile în care acesta nu a fost supus niciunei măsuri preventive privative sau restrictive de libertate, iar finalizarea procesului penal a fost favorabilă acestuia.

Prin urmare, sunt fără corespondent în realitatea judecăţii înfăptuite în apel acele critici ale recurentului prin care acuză existenţa în hotărârea atacată a motivelor contradictorii ori străine de natura pricinii, cu referire la temeiurile juridice în raport cu care a fost soluţionată cauza.

Nefondat se susţine - motiv încadrabil în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea normelor de procedură sancţionate cu nulitatea - nesocotirea prevederilor art. 501 C. proc. civ., referitor la caracterul obligatoriu al deciziei de casare, deoarece examinarea acestei hotărâri relevă că în ciclul procesual anterior instanţa de recurs a dispus reluarea judecăţii la Curtea de apel pentru o analiză completă a cererii reclamantului prin prisma regulilor răspunderii civile delictuale din C. civ., fără a fi dezlegate alte chestiuni de procedură sau de drept substanţial; prin urmare, analizând cererea reclamantului prin prisma prevederilor de drept material pe care ea s-a fundamentat, instanţa de apel a respectat întocmai decizia de casare şi îndrumările obligatorii cuprinse în aceasta.

Prin motivele subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul induce ideea că pentru situaţiile care exced cazurilor de eroare judiciară, ar trebui să se aplice răspunderea civilă delictuală ce poate fi angajată în condiţiile dreptului comun, pentru săvârşirea oricărei fapte ilicite cu vinovăţie.

Or, teza recurentului nu poate fi primită, textele de lege evocate anterior reglementând expres situaţiile răspunderii patrimoniale a Statului, această limitare avându-şi originea, în realitate, în chiar voinţa legiuitorului constituţional.

Aceasta întrucât prin dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie (dedicat drepturilor persoanei vătămate de o autoritate publică) se instituie principiul de ordin constituţional al răspunderii patrimoniale a Statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Acest principiu constituţional a fost ulterior dezvoltat la nivel de lege prin dispoziţiile art. 538-539 din C. proc. pen. şi prin cele ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, în ambele cazuri răspunderea directă a statului şi cea indirectă ori subsidiară a magistratului fiind subordonate cazului de eroare judiciară, care nu constituie altceva decât tot o faptă ilicită.

Teza recurentului prin care pledează pentru extinderea răspunderii patrimoniale a Statului pentru orice faptă ilicită (cu referire la modalitatea în care a fost instrumentată cauza penală, finalizată printr-o hotărâre definitivă de achitare), pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun, tinde, în realitate, să scoată răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare de sub actualul regim constituţional şi legal de reglementare, care este unul condiţionat. În procesul penal condiţionarea priveşte, spre exemplu, producerea anumitor consecinţe pentru parte, care să se concretizeze într-o hotărâre definitivă de condamnare urmată de o hotărâre definitivă de achitare ori într-o stare nelegală de privare ori de restrângere a libertăţii, în timp ce în alte procese decât cele penale, condiţionarea nu ţine de conţinutul faptei (ilicite) săvârşite în cursul judecăţii procesului, ci de gravitatea acesteia, care trebuie să fi condus la angajarea, în mod definitiv, a răspunderii penale ori disciplinare a judecătorului. În sfârşit, angajarea răspunderii civile a judecătorilor/procurorilor este, sub un al doilea aspect condiţionată, indiferent de natura procesului în care s-a produs eroarea judiciară ce a atras angajarea răspunderii patrimoniale a statului, de săvârşirea erorii judiciare cauzatoare de prejudicii cu reaua-credinţă ori din grava neglijenţă a judecătorului/procurorului, caz în care angajarea răspunderii lor civile are loc doar faţă de Stat.

Aşa cum reţine Curtea Constituţională prin Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005 (M.O. partea I nr. 1138 din 15 decembrie 2005), art. 52 alin. (3) din Constituţie consacră principiul răspunderii obiective a Statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă, ci este fundamentată pe rolul Statului de garant al activităţii autorităţii judecătoreşti (în acelaşi sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 60/11 februarie 2014, M.O. Partea I nr. 279/2014).

Astfel fiind, răspunderea patrimonială a Statului pentru gestionarea aceleiaşi activităţi a autorităţii judecătoreşti nu ar putea fi (şi) una de drept comun, întemeiată pe ideea de culpă şi regăsită în dispoziţiile art. 1349 şi urm. C. civ., după cum pretinde recurentul, întrucât nu aceasta a fost voinţa legiuitorului constituant. Acest tip de răspundere, care este una excepţională, beneficiază de un cadru de reglementare special care exclude concursul dreptului comun şi îl înlătură de la aplicare, după cum corect au apreciat ambele instanţe de fond.

În mod evident, răspunderea Statului pentru erorile ori disfuncţionalităţile ce pot să apară în activitatea organelor autorităţii judecătoreşti este una specială, care beneficiază de un cadru de reglementare dedicat şi care nu se poate realiza decât în limitele voinţei puterii legiuitoare, o astfel de răspundere neputând fi dedusă implicit, pe cale de interpretare, recurgând la regulile de interpretare per a contrario ori la analogia legii şi neputând fi extinsă pe seama dreptului comun, care s-ar aplica în completare; explicaţia construirii acestui cadru de reglementare se regăseşte în natura specială a răspunderii directe a Statului şi a celei indirecte, subsidiare, a judecătorilor/procurorilor pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

O critică formală, lipsită de aptitudinea de a demonstra nelegalitatea hotărârii atacate, este şi cea prin care recurentul semnalează omisiunea din analiza argumentaţiei instanţei de apel a susţinerilor referitoare la starea sa de sănătate şi la prejudiciul suferit.

Critica este pur formală, în primul rând întrucât considerentele hotărârii atacate relevă faptul că instanţa de apel nu a contestat suferinţa reclamantului, însă a concluzionat că în absenţa unei fapte ilicite nu poate repara prejudiciul invocat, ţinând cont că cerinţele angajării răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii sunt cumulative.

Sub un alt aspect, recurentul a arătat că nu s-a analizat înlăturarea normelor privind răspunderea delictuală; or, astfel cum s-a arătat deja, instanţa de apel a soluţionat litigiul în raport de dispoziţiile legale invocate de reclamant drept temei al pretenţiilor sale, respectiv art. 1347 şi următoarele C. civ., concluzionând că organele statului şi-au îndeplinit atribuţiile şi nu s-a dovedit depăşirea limitelor normelor de procedură, astfel că nu există faptă ilicită.

Similar, pentru aceste argumente comune nu pot fi primite nici susţinerile recurentului în sensul că s-a încălcat principiul rolului activ al instanţei, întrucât nu a fost pusă în discuţia părţilor incidenţa dispoziţiilor art. 538-539 C. proc. pen.. Înalta Curte reiterează faptul că aceste prevederi au fost menţionate, astfel cum s-a arătat, doar pentru a se reliefa faptul că acestea nu sunt incidente.

Prin urmare, câtă vreme recurentul nu se regăseşte în nicio situaţie legală dintre cele la care se referă art. 538-539 din C. proc. pen. ori art. 96 din Legea nr. 303/2004, în mod just s-a concluzionat că nu poate fi vorba despre incidenţa art. 1349 şi urm. C. civ., deoarece Statul răspunde doar în condiţiile expres prevăzute de lege, iar, pe de altă parte, răspunderea Statului pentru erorile ori disfuncţionalităţile ce pot să apară în activitatea organelor autorităţii judecătoreşti nu poate fi atrasă în situaţia în care hotărârea definitivă (de achitare) a fost favorabilă reclamantului, acesta nefiind supus niciunei măsuri privative sau restrictive de libertate în cadrul procedurii desfăşurate.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, ce fac inutilă examinarea altor argumente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul dedus judecăţii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 2439 din 29 aprilie 2024 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 februarie 2025.