Pre-contract lapsed by term expiration: exclusion of factual re-evaluation in cassation and forfeiture of appeal rights due to late filing despite counsel mandate termination

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2020, la 2 martie 2020, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat: obligarea pârâtului la încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. x din strada x 65, sector l, pentru suma de 57.500,00 euro deja încasată, ca avans, sau obligarea pârâtului la restituirea sumei de 142.500 euro, compusă din 115.000 euro, reprezentând dublul avansului încasat şi 27.500 euro, reprezentând contravaloarea chiriei încasate nelegal.

Ulterior, reclamanţii au formulat, la 7 octombrie 2021, cerere modificatoare a acţiunii, solicitând pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, constatând că preţul vânzării este plătit, ca efect al sancţiunii aplicabile promitentului-vânzător pentru nerespectarea clauzelor antecontractului încheiat şi, în subsidiar, obligarea pârâtului să restituie suma de 115.000 euro - dublul avansului plătit; obligarea pârâtului la restituirea sumei de 27.500 euro, reprezentând sume de bani încasate pe nedrept ca şi chirie.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1117 din 1 iulie 2022, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocată de pârât, ca neîntemeiată; a admis în parte, acţiunea formulată; a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 115.000 euro, în RON la cursul zilei din data plăţii, reprezentând dublul avansului încasat; a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate; a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în cuantum de 9.292,21 RON taxă de timbru şi 3.000 RON onorariu avocat.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 783A din 19 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâtul C. împotriva sentinţei civile nr. 1117/01.07.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2020, ca nefondate.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 783A din 19 mai 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B. şi pârâtul C..

Recursul declarat de reclamanţii A. şi B.

Prin cererea de recurs formulată, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului şi casarea, în parte, a deciziei atacate, în ceea ce priveşte respingerea apelului referitor la obligarea pârâtului la restituirea sumei de 27.500 euro, pentru motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, reclamanţii au imputat instanţei de apel o lipsă de analiză în ceea ce priveşte argumentul privitor la calitatea de proprietar a pârâtului asupra imobilului apartament.

Astfel, au arătat că, încă de la acţiunea introductivă, au susţinut că între părţile litigante nu a fost niciodată încheiat un act juridic, însă pârâtul a încasat lunar chiria pentru imobil, deşi nu avea calitatea de proprietar, iar între părţi nu s-a încheiat vreun act juridic. Or, deşi au fost invocate două argumente în susţinere, instanţa de apel a analizat doar inexistenţa unui act juridic încheiat, omiţând a se pronunţa pe calitatea de proprietar a pârâtului.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 1341 C. civ., au învederat că, prin tot probatoriul administrat, au dovedit că au făcut plăţi nedatorate, astfel că sunt îndreptăţiţi la restituirea sumelor plătite.

Recursul declarat de pârâtul C.

Prin cererea de recurs formulată, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, pentru motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs circumscris primei ipoteze de casare, recurentul a imputat instanţei de apel o încălcare a prevederilor art. 32 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin aplicarea greşită a reglementărilor privind condiţiile de exercitare a acţiunii civile, respectiv o soluţionare greşită a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.

A învederat că soluţionarea greşită a excepţiei se datorează faptului că între reclamanţi a fost încheiată o convenţie matrimonială, prin care aceştia şi-au separat bunurile, iar această chestiune are relevanţă, întrucât trebuie să existe echivalenţă între persoana reclamantului şi titularul dreptului. Acest act juridic nu a fost depus la dosar în integralitate, lipsind inclusiv actul de lichidare a comunităţii de bunuri, pas obligatoriu şi anterior separaţiei de bunuri, potrivit dispoziţiilor art. 320 şi art. 357 C. civ.

Astfel, a subliniat că nelegala respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active s-a raportat la regimul matrimonial al comunităţii de bunuri care nu era operant la momentul pronunţării şi care nu mai prezenta relevanţă după momentul intervenirii separaţiei de bunuri, instanţa ignorând efectele lichidării regimului comunităţii de bunuri.

Prin cea de-a doua critică formulată, recurentul-pârât a invocat o aplicare greşită a art. 1544 alin. (2) C. civ., în contextul în care erau aplicabile prevederile art. 1321 şi art. 1322 C. civ.

În dezvoltare, a menţionat că instanţa de apel era obligată să observe, în virtutea principiului legalităţii şi al rolului activ că, în lipsa rezoluţiunii, antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între părţile litigante era încetat de drept încă din 25 mai 2019, prin expirarea termenului de 90 de zile, astfel că erau aplicabile dispoziţiile art. 1321 şi art. 1322 din C. civ.

Sub acest aspect, a subliniat că părţile nu au intenţionat prelungirea acestui termen de 90 de zile, fapt care rezultă, în mod clar, din lipsa unui act adiţional încheiat, precum şi din corespondenţa purtată.

Mai mult, a arătat că reclamanţii ar fi putut solicita dublul arvunei confirmatorii plătite, iar instanţa ar fi putut, în mod legal, să admită o astfel de solicitare dacă reclamanţii, înăuntrul termenului de 90 zile, l-ar fi invitat pe pârât la notar, pentru autentificarea actului de vânzare-cumpărare.

Subliniază, o dată în plus, că nu suntem în prezenţa cazului de încetare a contractului prin rezoluţiune, întrucât acest act nu a fost niciodată încheiat, ci în cazul de încetare a contractului prin expirarea termenului, neavând relevanţă culpa vreunei părţi în neîncheierea contractului.

Astfel, a învederat că a valida efecte pe care antecontractul nu le mai putea produce echivalează cu adăugarea la prevederile convenţiei dintre părţi, nesocotind astfel voinţa acestora, clar exprimată.

În susţinerea argumentelor expuse, recurentul-pârât a făcut referire la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cea a Curţii Constituţionale.

Prin ultima critică formulată, a imputat instanţei de apel o aplicare eronată a art. 1188 şi art. 1196 C. civ., prin reţinerea existenţei unui început de dovadă scrisă. Sub acest aspect, a menţionat că, fiind vorba de un înscris aflat într-un singur exemplar ce provine de la pârât, acestuia îi sunt aplicabile prevederile art. 1188 alin. (1) şi (2) C. civ., privind oferta de a contracta.

Astfel că, instanţa de apel a încălcat voinţa reală a părţilor, valorificarea înscrisului ca singură versiune certă din punct de vedere al existenţei trebuia să se realizeze prin calificarea acestuia ca fiind o ofertă de a modifica contractul, adică o ofertă de a contracta în condiţii noi, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1196 C. civ.. Iar, în cauză, acceptarea tacită a ofertei de a modifica contractul iniţial rezultă din comportamentul intimaţilor, concretizat în fapte de acceptare.

5. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât C. a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanţi, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu referire la pretinsa lipsă a calităţii procesuale active a acestuia, pârâtul a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1110 şi 1114 alin. (2) C. civ., arătând că perceperea în continuare a chiriei reprezintă un act de administrare a apartamentului, făcută cu caracter definitiv şi cu intenţia de a accepta şi dobândi moştenirea rămasă de pe urma defunctei. Totodată, a arătat că această stare de drept se coroborează cu calitatea pârâtului de moştenitor sezinar, conform art. 1125 şi art. 1126 C. civ.

În ceea ce priveşte pretinsa lipsă a raporturilor contractuale între pârât şi reclamanţi, a învederat că, potrivit dispoziţiilor art. 1820 C. civ., locaţiunea nu încetează prin moartea locatarului sau locatorului. Drept urmare, contractul de locaţiune încheiat între reclamanţi şi defuncta sa mamă a devenit opozabil pârâtului, acesta preluând, în calitatea sa de moştenitor, drepturile şi obligaţiile din acest contract, din chiar momentul decesului mamei.

Recurenţii-reclamanţi B. şi A. au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârât, prin care au solicitat, respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, au învederat că este invocată o nulitate relativă pentru invocarea căreia trebuie respectate prevederile art. 178 alin. (2) C. proc. civ.

Au apreciat că instanţa de apel a concluzionat, în mod temeinic şi legal, că reclamanţii au calitate procesuală activă, reţinând că actul juridic, convenţia matrimonială încheiată între reclamanţi, produce efecte doar de la data încheierii ei, conform voinţei părţilor, fără a fi aplicabilă actelor încheiate în perioada cuprinsă între data căsătoriei şi 13 martie 2020.

Cu referire la motivele II şi III ale recursului formulat, reclamanţii au solicitat respingerea acestora, învederând că instanţa de apel a făcut o corectă şi legală analiză a antecontractului de vânzare-cumpărare şi a probelor administrate în cauză.

Au subliniat că recurentul-pârât tinde la schimbarea naturii juridice a actului juridic încheiat, fapt nepermis în calea de atac a recursului, moment procesual în care nu se mai poate analiza situaţia de fapt reţinută, ci se pot formula doar critici de nelegalitate.

La termenul de judecată din 13 februarie 2025, recurenţii-reclamanţi B. şi A. au formulat note scrise, prin care au invocat excepţia tardivităţii recursului declarat de pârâtul C..

În susţinerea excepţiei, reclamanţii au învederat că hotărârea instanţei de apel a fost comunicată, în mod legal, reprezentantului convenţional al pârâtului, la domiciliul procesual indicat, în mod expres, de către parte. Au subliniat că avocatul are obligaţia să trimită documentele clientului său, să îl înştiinţeze cu privire la conţinutul acestora şi să întreprindă toate demersurile legale pentru conservarea drepturilor procesuale ale acestuia, făcând trimitere la dispoziţiile art. 87 alin. (2) C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

1. Recursul declarat de reclamanţii A. şi B.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, prin acţiunea introductivă, au solicitat instanţei să constate că pârâtul a încasat, în mod nelegal, chiria aferentă imobilului, întrucât, pe de o parte, nu avea calitatea de proprietar asupra apartamentului, iar, pe de altă parte, între părţi nu a fost încheiat niciun contract de închiriere.

Critica esenţială formulată împotriva deciziei instanţei de apel vizează faptul că aceasta ar fi analizat doar una dintre susţinerile reclamanţilor, respectiv inexistenţa unui contract de închiriere încheiat între părţi, omiţând să se pronunţe şi asupra celuilalt argument, întemeiat pe lipsa calităţii de proprietar a pârâtului la momentul pretinselor încasări. Recurenţii au apreciat că o asemenea omisiune echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., situaţie de natură să atragă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod.

Examinând decizia recurată şi prin raportare la motivele de apel formulate, Înalta Curte reţine că, prin sentinţa civilă nr. 1117 din 1 iulie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocată de pârât, şi a admis, în parte, acţiunea, obligând pârâtul la plata sumei de 115.000 euro, reprezentând dublul avansului încasat, respingând, însă, celelalte capete de cerere.

În ceea ce priveşte pretenţiile privind suma de 27.500 euro, reprezentând chirie pretins nedatorată, prima instanţă a reţinut că pârâtul dobândise calitatea de proprietar al imobilului încă de la data decesului mamei sale, întrucât succesiunea se deschide prin moarte, iar certificatul de moştenitor are efect declarativ, nefiind de natură să afecteze momentul dobândirii dreptului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părţi. În ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, criticile formulate au vizat strict soluţia de respingere a capătului de cerere privind contravaloarea chiriei pretins nedatorate, fără, însă, a se contesta raţionamentul primei instanţe referitor la calitatea de proprietar a pârâtului. Apelanţii-reclamanţi s-au limitat la a susţine că judecătorul fondului a analizat exclusiv acest argument, omiţând să se pronunţe şi asupra celuilalt motiv invocat prin acţiune, respectiv inexistenţa unui raport contractual de locaţiune între părţi.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 9 C. proc. civ., procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, instanţa fiind chemată să se pronunţe numai asupra cererilor şi apărărilor formulate de părţi. De asemenea, în temeiul art. 22 alin. (6) din acelaşi Cod, judecătorul este obligat să se pronunţe asupra a tot ceea ce i s-a cerut, dar fără a putea depăşi limitele învestirii, decât în cazurile expres prevăzute de lege.

Or, în materia apelului, limitele învestirii instanţei sunt determinate de criticile formulate de apelant, în conformitate cu principiul consacrat de art. 477 C. proc. civ., tantum devolutum quantum appellatum. În consecinţă, instanţa de apel este ţinută să procedeze la rejudecarea cauzei exclusiv în cadrul trasat prin criticile formulate de apelant, neavând posibilitatea de a analiza aspecte care nu au fost supuse controlului său prin motivele de apel.

Aplicând aceste principii la cauza de faţă, se constată că reclamanţii nu au înţeles să critice, în apel, raţionamentul primei instanţe privind calitatea de proprietar a pârâtului, ci s-au limitat la a invoca neanalizarea, de către prima instanţă, a argumentului referitor la inexistenţa unui contract de închiriere între părţi. În aceste condiţii, instanţa de apel nu era ţinută să reexamineze considerentele sentinţei referitoare la calitatea de proprietar a pârâtului, întrucât acest aspect nu a fost supus controlului judiciar prin motivele de apel.

Aşadar, pretinsa omisiune invocată de recurenţi nu reprezintă o veritabilă nemotivare în sensul art. 425 C. proc. civ., ci o consecinţă firească a limitelor devolutive ale apelului, stabilite prin art. 477 şi art. 478 din acelaşi Cod, critica recurenţilor dovedindu-se a fi nefondată.

În ultima parte a memoriului de recurs, recurenţii-reclamanţi au reiterat susţinerea potrivit căreia între părţile litigante nu a fost încheiat niciodată un contract de locaţiune, însă, cu toate acestea, pârâtul a încasat lunar, prin intermediul mandatarei sale, suma de 500 euro cu titlu de chirie. Recurenţii au concluzionat că prestaţiile băneşti efectuate nu au avut un temei juridic valabil şi, prin urmare, se impune restituirea lor, potrivit dispoziţiilor legale incidente în materia plăţii nedatorate.

Înalta Curte constată că aceste argumente nu pot fi primite spre analiză, întrucât se circumscriu exclusiv situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond şi modalităţii în care probele administrate au fost evaluate. Or, în cadrul recursului, instanţa de control judiciar nu are competenţa de a reexamina situaţia de fapt şi de a reaprecia probele, ci doar de a supune hotărârea atacată unui control de legalitate, conform art. 488 C. proc. civ.

Simpla invocare a textului de lege care reglementează plata nedatorată, însoţită, în cazul de faţă, de afirmaţii cu privire la situaţia de fapt, la administrarea şi aprecierea probelor, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greşite în cauză, a dispoziţiilor legale substanţiale, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunţate, pe acest aspect.

Drept urmare, nefiind dezvoltate critici care să se grefeze pe raţionamentul juridic al instanţei de apel şi la concreta aplicare/interpretare greşită a dispoziţiilor de drept material, aceste argumente vor fi înlăturate din analiză.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., ca nefondat.

Soluţia de respingere vizează şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, formulată de recurenţii-reclamanţi care, fiind părţi căzute în pretenţii în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., nu sunt îndreptăţiţi la recuperarea sumelor de bani avansate cu acest titlu.

2. Recursul declarat de pârâtul C.

Analizând, cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., recursul declarat de pârât prin prisma excepţiei tardivităţii invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ., recursul se declară în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispoziţia are caracter imperativ, termenul având natura juridică a unui termen de decădere, care nu poate fi prelungit sau întrerupt decât în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege. Prin urmare, nerespectarea termenului atrage, ope legis, sancţiunea decăderii din dreptul de a exercita calea de atac.

Calculul termenelor este reglementat de art. 181 C. proc. civ., iar la alin. (1) pct. 2 al aceluiaşi articol, se prevede expres că, atunci când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte.

În speţă, din înscrisurile aflate la dosar, rezultă că hotărârea atacată a fost comunicată părţii la domiciliul procesual ales, respectiv la cabinetul reprezentantului convenţional, la 31 august 2023, potrivit dovezii aflate la dosarul Curţii de Apel. Comunicarea a fost realizată cu respectarea dispoziţiilor art. 154-156 şi art. 158 C. proc. civ., fiind aptă să declanşeze cursul termenului de 30 de zile pentru declararea recursului. Drept urmare, aplicând regula prevăzută de art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în cauză, termenul de recurs a început să curgă la 1 septembrie 2023 şi s-a împlinit la 1 octombrie 2023. Însă, având în vedere că ultima zi a termenului a coincis cu o zi nelucrătoare, în temeiul art. 181 alin. (2) din acelaşi cod, termenul s-a prelungit până în prima zi lucrătoare, respectiv 2 octombrie 2023.

Împrejurarea că avocatul ales al părţii a restituit hotărârea instanţei de apel în ultima zi a termenului de recurs, respectiv 2 octombrie 2023, invocând încetarea contractului de asistenţă juridică şi lipsa mandatului, nu are relevanţă juridică sub aspectul curgerii termenului de exercitare a căii de atac, întrucât valabilitatea comunicării actelor procesuale la domiciliul ales nu este condiţionată de menţinerea raportului contractual dintre parte şi apărător.

În acest sens, se reţin dispoziţiile art. 87 alin. (2) C. proc. civ., care conferă avocatului prerogativa de a exercita căile de atac şi orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp, chiar şi în lipsa unei împuterniciri speciale.

Mai mult, potrivit art. 89 alin. (2) din acelaşi cod, mandatarul care renunţă la împuternicire este ţinut să înştiinţeze atât pe cel care i-a dat mandatul, cât şi instanţa, cu cel puţin 15 zile înainte de termenul imediat următor renunţării. Mandatarul nu poate renunţa la mandat în cursul termenului de exercitare a căilor de atac."

Aceste prevederi consacră, la nivel normativ, o obligaţie profesională de protecţie a justiţiabilului, însă neîndeplinirea ei nu poate anihila efectele juridice ale comunicării actelor la domiciliul ales şi nici nu poate suspenda sau amâna curgerea termenului de recurs. Acceptarea unei teze contrare ar permite părţii să paralizeze mecanismul procedural prin invocarea unor aspecte strict contractuale, în contradicţie cu principiul securităţii raporturilor juridice şi cu caracterul de ordine publică al normelor privind comunicarea actelor de procedură.

Apărarea recurentului, întemeiată pe încetarea contractului de asistenţă juridică, echivalează, în fapt, cu invocarea unei cauze de întrerupere a termenului procedural, care nu poate fi primită, întrucât ar echivala cu recunoaşterea unei cauze de întrerupere a termenului neprevăzute de lege.

Înalta Curte reţine că, în materie procedurală, cauzele de întrerupere a termenelor sunt strict reglementate. Astfel, art. 184 alin. (4) C. proc. civ. stabileşte expres că întreruperea termenului procedural şi reluarea acestuia de la data noii comunicări operează numai în două ipoteze limitative: decesul părţii sau decesul reprezentantului acesteia. Cum în speţă nu ne aflăm în prezenţa vreunei asemenea situaţii excepţionale, termenul de recurs a curs, în mod neîntrerupt, de la 1 septembrie 2023 şi s-a împlinit la expirarea celor 30 de zile prevăzute de lege.

Apărarea recurentului potrivit căreia însăşi instanţa de apel ar fi considerat necesară o nouă comunicare a hotărârii, ceea ce, în opinia sa, ar fi de natură să valideze teza potrivit căreia termenul de recurs ar fi început să curgă de la data ultimei comunicări, nu poate fi primită.

În primul rând, trebuie precizat că procedura de comunicare a hotărârii judecătoreşti se consumă prin efectuarea sa în condiţiile legii, iar odată realizată legal, actul procedural produce efecte juridice ireversibile. Eventuala reiterare a comunicării nu generează un nou termen de exercitare a căii de atac, întrucât legea nu reglementează o asemenea ipoteză. În acest sens, astfel cum s-a menţionat anterior, art. 184 alin. (4) C. proc. civ. stabileşte, în mod expres şi limitativ, doar două situaţii în care se reia curgerea termenului procedural - decesul părţii sau al reprezentantului acesteia - ipoteze care nu se regăsesc în speţă.

În al doilea rând, simpla diligenţă suplimentară a instanţei de apel, materializată într-o nouă comunicare, nu are semnificaţia recunoaşterii vreunui viciu al primei comunicări. Aceasta trebuie privită exclusiv ca o măsură de precauţie administrativă, fără a putea produce efecte asupra termenului legal de recurs. Acceptarea contrariului ar conduce la relativizarea termenelor procedurale, lăsând părţilor posibilitatea de a specula eventualele reexpedieri ale actelor şi de a prelungi artificial durata procesului, ceea ce ar fi contrar principiilor celerităţii şi securităţii raporturilor juridice.

Drept urmare, cum prima comunicare a hotărârii instanţei de apel, la domiciliul procesual ales al părţii, s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 154-156 şi art. 158 C. proc. civ., fiind aptă să declanşeze cursul termenului de 30 de zile pentru declararea recursului, în cauză, termenul de recurs a început să curgă la 1 septembrie 2023 şi a expirat la 3 octombrie 2023.

În aceste condiţii, raportat la data declarării căii de atac de către pârâtul C., respectiv 2 august 2024, astfel cum rezultă din ştampila poştei aplicată pe plicul aflat la dosarul de recurs, Înalta Curte constată că prezentul recurs a fost formulat peste termenul imperativ prevăzut de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ.:

"Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Cum articolul invocat prevede sancţiunea procedurală a nulităţii în cazul nerespectării termenelor prevăzute de lege, rezultă că, în cauză, este incidentă această sancţiune.

Drept urmare, în raport de toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul C., ca tardiv formulat.

Soluţia de respingere vizează şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, formulată de pârât care, fiind parte căzută în pretenţii în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., nu este îndreptăţit la recuperarea sumelor de bani avansate cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 783A din 19 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge, ca tardiv formulat, recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 783A din 19 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2025.