Romanian State's restitution-loss claim fails; principal appeal dismissed, guarantor's appeal lacks interest.

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 23.08.2021 sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.240.151 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.045.392 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/03.08.2009 întocmit de S.C. A. S.R.L şi valoarea de 422.408 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 1305 mp situat în Craiova, strada x, nr. 122, judeţul Dolj, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

La data de 11 februarie 2022, pârâta ANRP a depus cerere de chemare în garanţie a S.C. A. S.R.L., B., C. şi D. solicitând obligarea chemaţilor în garanţie la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretenţiilor reclamantului.

Prin încheierea 23 iunie 2022, Tribunalul a admis excepţia tardivităţii cererii de chemare în garanţie, pe care a respins-o, pe cale de consecinţă, ca fiind tardiv formulată, pentru motivele expuse în considerentele încheierii.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1095 din 14 iulie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a respins cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă, a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva persoanelor chemate în garanţie S.C. A. S.R.L., B. şi D., ca tardiv formulată: a obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanţie S.C. A. S.R.L. suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial; a obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanţie D. suma de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial; a obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanţie B. suma de 1000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial.

Împotriva sentinţei civile nr. 1095/14.07.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat apel reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cererile de apel fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 18.04.2023.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel

Prin decizia nr. 1105 A din 14 septembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 2072 din 30 decembrie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1738A din 24 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs principal reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi recurs incident chemata în garanţie S.C. A. S.R.L..

Recursul principal declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel; în rejudecare, a solicitat admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor aduse deciziei curţii de apel, recurentul a arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi art. 269-271 C. proc. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 1241 C. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A arătat că, prin cererea de chemare în judecată au fost indicate înscrisurile în raport cu care s-a invocat incidenţa prevederilor art. 269-270 din C. proc. civ.. Înscrisul, prin forma şi aparenţa sa exterioară, are înfăţişarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuţiei sale şi se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, potrivit art. 1241 din C. civ., până la proba contrară, ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestuia. În cauză, persoana care putea contesta cele consemnate în documente, cu precădere raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare, era chiar intimata-pârâtă, cea de la care emană înscrisurile autentice, însă aceasta nu a efectuat niciun demers care să indice intenţia de a contesta actele întocmite de experţii verificatori şi evaluatori. În aceste condiţii, instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de aceste înscrisuri, precum şi de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora.

Atât timp cât instanţa de apel nu a ţinut seama de înscrisurile pe care le-a depus la dosarul cauzei, în condiţiile în care intimata-pârâtă ANRP nu le-a contestat şi nu s-a înscris în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este şi rezultatul încălcării principiului disponibilităţii, consfinţit de art. 9 C. proc. civ., instanţa de apel substituindu-se intimatei-pârâte şi, practic, încuviinţând o apărare pe care această parte nu a formulat-o, împrejurare ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recursul incident declarat de chemata în garanţie S.C. A. SRL

Prin cererea de recurs formulată, chemata în garanţie a solicitat admiterea recursului incident, casarea, în parte, a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare menţinerea soluţiei instanţei de apel de respingere a cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, cu înlocuirea considerentelor curţii de apel în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Recurenta a imputat instanţei de apel o soluţionare greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, prin interpretarea şi aplicarea eronată a art. 1, art. 3 şi art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958.

A susţinut că, în situaţii cum este cea din speţă, trebuie făcută o distincţie între momentul subiectiv la care persoana pretins prejudiciată a cunoscut paguba şi pe cel răspunzător de ea şi momentul obiectiv, reprezentat de data la care cel prejudiciat trebuia să cunoască eventuala pagubă şi persoana răspunzătoare.

Făcând trimitere la prevederile Legii nr. 247/2005, ale H.G. nr. 34/2009, ale H.G. nr. 361/2005 şi ale O.U.G. nr. 25/2007, în vigoare la data emiterii dispoziţiei de despăgubire şi a titlurilor de conversie obiect al litigiului pendinte, chemata în garanţie a susţinut că rezultă, fără dubiu, implicarea directă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, în procedura emiterii acestor titluri/decizii.

Drept urmare, recurentul, prin reprezentanţii săi, ar fi trebuit cel puţin să cunoască eventuala pagubă şi persoana răspunzătoare încă de la data emiterii deciziei de despăgubiri.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă ANRP a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv prin pronunţarea deciziei nr. 501 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021.

Recurenta-chemată în garanţie S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepţia lipsei de interes a recurentului-reclamant în declararea recursului principal în contradictoriu cu aceasta şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. A. S.R.L., în etapa de judecată a recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. A. S.R.L. în recursul principal şi cea a lipsei de interes a reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în declararea căii de atac în contradictoriu cu aceasta, invocate prin întâmpinare, vor fi respinse, fără a fi examinate.

Aceasta întrucât, recursul în cadrul căruia au fost invocate priveşte exclusiv raportul litigios dintre Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, fiind declarat exclusiv în contradictoriu cu aceasta din urmă, fără a viza în vreun fel cererea de chemare în garanţie a S.C. A. S.R.L., astfel cum rezultă din chiar cererea de recurs, din parcursul litigiului şi din hotărârile pronunţate în cauză (cerere de chemare în judecată formulată exclusiv în contradictoriu cu ANRP, cerere de chemare în garanţie a A. respinsă, ca tardiv introdusă, soluţie rămasă definitivă prin neapelare).

În aceste condiţii, examinarea apărărilor formulate în legătură cu o cerere care nu face obiectul criticilor din calea de atac, precum şi a susţinerilor provenind de la o persoană care nu este vizată de recursul declarat, este exclusă, acestea fiind lipsite de relevanţă în raport cu limitele învestirii.

Analizând recursurile în raport cu criticile şi apărările formulate şi cu prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, pentru considerentele ce succed.

Asupra recursului principal declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care vizează încălcarea de către instanţa de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurentul-reclamant a susţinut nesocotirea dispoziţiilor art. 9 şi ale art. 269-271 din C. proc. civ., învederând că înscrisurile administrate în cauză emană de la intimata-pârâtă, fiind întocmite anterior declanşării litigiului, ceea ce conduce la un înalt grad de credibilitate al acestora, precum şi că înscrisurile respective au forţa probantă a unor înscrisuri autentice, iar intimata-pârâtă nu s-a înscris în fals.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat.

Astfel, potrivit principiului disponibilităţii, care este reglementat de art. 9 din C. proc. civ. şi care guvernează procesul civil, părţile pot determina nu numai existenţa procesului, ci şi conţinutul acestuia, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa obiectului şi participanţilor la proces. În strânsă legătură cu acest principiu, art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. prevede că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată şi în art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Pe de altă parte, art. 476 alin. (1) din C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept. De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum) şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă (tantum devolutum quantum iudicatum).

Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate, expres sau implicit, de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii, astfel cum se prevede la art. 477 alin. (1) din C. proc. civ.

Se constată că instanţa de apel a respectat aceste dispoziţii legale, iar împrejurarea că a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant nu conduce la concluzia că s-a încălcat principiul disponibilităţii, câtă vreme analiza s-a circumscris criticilor şi apărărilor formulate în apel.

În acest sens, se reţine că instanţa de apel a constatat aplicarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor care reglementează prescripţia dreptului material la acţiune, a respins excepţia prescripţiei şi, evocând fondul, a respins cererea ca neîntemeiată, reţinând că nu a fost făcută dovada existenţei unei fapte ilicite în sarcina pârâtei, constând în evaluarea imobilului cu nerespectarea Standardelor internaţionale de evaluare. Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel a analizat comparativ cele două rapoarte de evaluare ataşate cererii de chemare în judecată, reţinând că motivele de invalidare a concluziilor primului raport de evaluare sunt aplicabile şi concluziilor raportului de evaluare întocmit în anul 2020, astfel că niciuna dintre evaluările analizate nu a respectat Standardele Internaţionale de Evaluare, prejudiciul reclamat în cauză nefiind dovedit.

Analizând temeinicia acţiunii formulate de reclamant, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 249 C. proc. civ., reclamantului îi revine sarcina probei, însă singurele probe administrate în cauză pentru dovedirea prejudiciului au fost raportul de evaluare întocmit de S.C. E. S.R.L. la 20 octombrie 2020, raportul de evaluare iniţial nr. x/03.08.2009 întocmit de societatea de evaluatori S.C. A. S.R.L. x, decizia nr. 6926/18.11.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi titlurile de conversie nr. x/18.08.2011, nr. x/11.07.2011, nr. x/11.07.2011 şi nr. x/30.06.2010.

Criticile din recurs vizează aspecte ce ţin de forţa probantă a înscrisurilor administrate în cauză, învederându-se că înscrisurile emană chiar de la intimata-pârâtă, fiind întocmite anterior declanşării litigiului, ceea ce conduce la un înalt grad de credibilitate al acestora şi la întrunirea caracterul autentic, în sensul dispoziţiilor art. 269 din C. proc. civ.

Potrivit art. 269 alin. (1) din C. proc. civ., înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului. Indiferent dacă forma autentică este adoptată ca urmare a voinţei legiuitorului sau a părţilor, înscrisurile autentice au o forţă probantă deosebită, stabilită la art. 270 din C. proc. civ., ce rezultă din împrejurarea că înscrisul a fost întocmit şi autentificat sau primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică.

Înscrisul autentic face dovada autenticităţii sale de îndată ce a fost întocmit, în sensul că emană de la autoritatea care l-a întocmit şi, totodată, de la persoana a cărei semnătură o poartă. Aşadar, înscrisul care, prin forma şi aparenţa sa exterioară (semnătura funcţionarului, sigiliul autorităţii, numărul de înregistrare etc.), are înfăţişarea unui înscris autentic regulat întocmit se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, prezumţie care are drept efect inversarea sarcinii probei. Ca atare, sarcina probei trece de la persoana care invocă înscrisul ca mijloc de dovadă la persoana care-i contestă exactitatea şi autenticitatea, însă cel căruia i se opune un înscris autentic nu-l va putea combate decât pe calea procedurii înscrierii în fals.

Reţinând că, dintre înscrisurile administrate în cauză, doar decizia nr. 6926/18.11.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, titlurile de conversie nr. 3138/18.08.2011, nr. 2400/11.07.2011, nr. 2400.2/11.07.2011 şi nr. 816/30.06.2010 corespund definiţiei înscrisului autentic, în sensul dispoziţiilor art. 269 alin. (1) teza I din C. proc. civ., în mod corect instanţa de apel le-a valorificat în condiţiile art. 270 alin. (1) din C. proc. civ., proba contrară incumbând celui care le contestă.

Prezumţia operează faţă de orice persoană şi dispensează de orice obligaţie probatorie pe cel care le evocă, cu privire la tot ce înseamnă autenticitatea înscrisului, conform art. 269 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., până la declararea sa ca fals. Aşadar, revine celui care contestă autenticitatea înscrisului obligaţia de a iniţia demersurile pentru declararea actului autentic ca fals, demersuri care pot fi realizate, fie prin procedura înscrierii în fals, prevăzută de art. 304 şi urm. C. proc. civ., fie într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă de stabilire a falsului.

De vreme ce, în prezenta cauză, nu s-a uzat de procedura înscrierii în fals împotriva menţiunilor cuprinse în cele trei înscrisuri autentice antemenţionate, acestea fac dovada că emană de la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor sau de la unul dintre angajaţii acesteia, că semnăturile existente aparţin celor menţionaţi ca semnatari şi că actul exprimă voinţa autorităţii emitente, cu privire la conţinutul înscrisului, condiţii în care valorificarea acestor mijloace de probă de către instanţa de apel este legală.

În consecinţă, în raport cu obiectul cererii deduse judecăţii, constând în angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte atât pentru propria faptă ilicită, cât şi în calitate de comitent al prepuşilor săi, cele trei înscrisuri autentice sunt apte să dovedească doar acordarea, în favoarea persoanelor îndreptăţite, a măsurilor reparatorii pentru valoarea de 1.045.392 RON, sub formă de acţiuni, prin emiterea titlurilor de conversie în temeiul Legii nr. 247/2005.

În ceea ce priveşte cele două rapoarte de evaluare, de care s-a prevalat recurentul-reclamant în susţinerea pretenţiei deduse judecăţii, se reţine că acestea nu reprezintă mijloace de probă cu putere doveditoare prestabilită de lege, întrucât cuprind constatările şi concluziile unor specialişti în domeniul evaluării proprietăţii imobiliare, realizate în cadrul procedurii administrative prevăzute de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi, ulterior, în cadrul verificărilor efectuate de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca urmare a deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curţii de Conturi, context în care aprecierea lor s-a putut face în mod liber, potrivit convingerii instanţei de apel, în condiţiile art. 264 alin. (2) teza finală din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a mai invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte observă că, în argumentarea acestui motiv, recurentul a invocat aceleaşi critici pe care le-a subsumat şi motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. şi care au fost deja analizate supra.

Deşi recurentul-reclamant a susţinut aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 1241 din C. civ., totuşi în dezvoltarea acestei critici a reluat expunerea de motive subsumată art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. în ceea ce priveşte modalitatea de evaluare şi interpretare a probatoriului. Or, în recurs nu se poate cenzura situaţia de fapt, ci doar se verifică legalitatea deciziei pronunţate în apel, prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată, rezultă că instanţa de recurs nu are competenţa de a reevalua mijloacele de probă administrate de către instanţele de fond şi nici de a analiza criticile care privesc temeinicia deciziei instanţei de apel. Ca atare, motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a fost invocat formal, nefiind învederate argumente valide, care să susţină interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Faţă de aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate sunt nefondate şi că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul principal, ca nefondat.

Asupra recursului incident declarat de chemata în garanţie S.C. A. SRL

Potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din C. proc. civ., exercitarea acţiunii civile este condiţionată, între altele, de existenţa unui interes, iar, conform art. 33 teza I din acelaşi cod, "interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual".

Interesul procesual reprezintă folosul practic urmărit de parte prin exercitarea acţiunii civile în oricare dintre formele sale - cerere de chemare în judecată, cale de atac ordinară sau extraordinară - şi constituie o condiţie de exerciţiu a acesteia. Ca atare, existenţa interesului trebuie să fie justificată nu doar la momentul introducerii acţiunii, ci şi în fiecare fază procesuală ulterioară, inclusiv în calea de atac a recursului. În acest sens, art. 458 C. proc. civ. consacră expres principiul potrivit căruia căile de atac pot fi exercitate numai de părţile care justifică un interes.

Interesul justifică demersul procesual numai în măsura în care partea urmăreşte, prin intermediul căii de atac exercitate, obţinerea unei modificări a hotărârii atacate care să-i procure un folos concret, constând fie în înlăturarea unei situaţii defavorabile, fie în dobândirea unui avantaj juridic.

În cauză, se constată că soluţia pronunţată de instanţa de apel este una favorabilă S.C. A. S.R.L.. Decizia atacată nu impune vreo obligaţie în sarcina chematei în garanţie, nu îi generează un prejudiciu şi nu îi afectează, în mod direct sau indirect, drepturile ori interesele legitime. Prin urmare, în absenţa unei vătămări concrete, decizia instanţei de apel nefiind de natură să îi creeze o situaţie juridică defavorabilă, S.C. A. S.R.L. nu justifică un interes actual în promovarea recursului incident.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de chemata în garanţie S.C. A. S.R.L., ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile lipsei de interes şi lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie S.C. A. S.R.L. în ceea ce priveşte recursul principal.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1105 A/2023 din 14 septembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge, ca lipsit de interes, recursul incident declarat de chemata în garanţie S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1105 A/2023 din 14 septembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2025.