Failure to specify debt composition precludes verification of limitation period interruption and preclusive effect of prior judgment

Şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Deta la data de 19 august 2022, reclamantul Oraşul Deta a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 821.749,3 RON reprezentând 565.006,81 RON chirie restantă + 256.743,02 RON penalităţi de întârziere la data respectivei cereri.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2201 din 15 decembrie 2022, Judecătoria Deta a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a pricini în favoarea Tribunalului Timiş.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 700/PI din 7 iunie 2023, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă în dosarul nr. x/2022, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă prin întâmpinare cu privire la sumele scadente anterior datei de 19 august 2019, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta UAT Oraşul Deta în contradictoriu cu pârâtul A. ca prescrisă pentru sumele scadente anterior datei de 19 august 2019, a fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta UAT Oraşul Deta în contradictoriu cu pârâtul A., ca neîntemeiată, a fost obligată reclamanta să plătească pârâtului suma de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 700/PI din 7 iunie 2023, a declarat apel reclamantul Oraşul Deta, apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă la data de 16 noiembrie 2023.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 90 din 8 aprilie 2024, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant Oraşul Deta prin reprezentant legal B. împotriva sentinţei civile nr. 700/PI din 7 iunie 2023 pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2022 în contradictoriu cu intimatul-pârât A. şi a obligat apelantul la plata sumei de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimat.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 90 din 8 aprilie 2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, reclamantul a declarat recurs.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 3 iunie 2024, sub nr. x/2022, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa ECRIS şi procesul-verbal de repartizare aleatorie aflate la dosar.

Indicând drept motiv de casare dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi casarea în tot a deciziei pronunţate de instanţa de apel, susţinând că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel nu au ţinut cont de caracterul unilateral al HCL-urilor existente la dosarul cauzei, acestea fiind acte administrative emise care stabileau tarifele minime lunare în RON/mp pentru chiriile spaţiilor cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, precum şi pentru curţile şi grădinile aferente acestor spaţii.

Totodată, a susţinut că HCL-urile sunt acte normative, emise de o autoritate publică, cu caracter obligatoriu, existând posibilitatea contestării pe calea contenciosului administrativ, de către orice persoană care consideră o hotărâre nelegală, pârâtul necontestând tarifele cuprinse în HCL, reieşind în mod evident o acceptare tacită a acestora, fiind întrerupt cursul prescripţiei extinctive în condiţiile art. 2537 pct. 1 C. civ.

A mai susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi prin prisma faptului că aceasta nu a analizat în mod efectiv apărarea în ceea ce priveşte cuantumul şi perioada supuse judecăţii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

I.5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât A. nu a formulat întâmpinare, deşi cererea de recurs i-a fost comunicată la data de 20 iunie 2024, astfel cum reiese din dovada de comunicare aflată la dosar.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

O primă critică adusă hotărârii instanţei de apel vizează întreruperea prescripţiei extinctive în condiţiile art. 2537 pct. 1 C. civ. în raport cu necontestarea de către intimatul-pârât a emiterii Hotărârilor Consiliului Local existente la dosar.

Înalta Curte constată că cercetarea lucrărilor dosarului a relevat faptul că în apel, apelantul-reclamant a criticat soluţia primei instanţe prin prisma greşitei admiteri a prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune motivat de faptul că termenul fusese întrerupt prin formularea cererilor de chemare în judecată în dosarul nr. x/2017 şi în dosarul nr. x/2021, precum şi prin prisma greşitei respingeri a acţiunii.

Astfel, chestiunea referitoare la întreruperea prescripţiei dreptului material la acţiune pe motiv că intimatul-pârât nu a contestat emiterea Hotărârilor Consiliului Local menţionate este invocată pentru dată în recurs.

Or, recursul este o cale extraordinară de atac, pe calea căreia pot fi formulate numai criticile calificate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Motivele prevăzute de alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. nu pot fi însă primite de instanţa de recurs, astfel cum se statuează în alin. (2) al aceluiaşi text de lege, decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Aşadar, judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nefiind permisă.

În aceste coordonate, Înalta Curte apreciază că, dacă recurentul-reclamant voia să-şi conserve inclusiv în recurs dreptul de critică asupra judecăţii urmate şi soluţiei date în primă instanţă, trebuia să formuleze criticile referitoare la întreruperea prescripţiei dreptului material la acţiune în raport cu necontestarea emiterii Hotărârilor Consiliului Local şi în apel, ocazionând aşadar un control judiciar efectiv în al doilea grad de jurisdicţie în fond, şi doar dacă acest demers rămânea fără succes, putea reitera criticile corespunzătoare şi în recurs.

În consecinţă, faţă de caracterul extraordinar al prezentei căi de atac şi de prevederile explicite ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ., recurentul-pârât nu poate invoca direct în recurs critici legate de modul de întrerupere a prescripţiei dreptului material la acţiune prin recunoaştere (art. 2537 pct. 1 C. civ.), echivalentă necontestării Hotărârilor Consiliului Local, câtă vreme aceste critici nu au fost formulate pe calea apelului promovat împotriva hotărârii primei instanţe, recurenta neînvederând nici un motiv care să o fi împiedicat să supună aceste critici şi instanţei de apel.

Este adevărat că pe calea apelului, aşa cum s-a arătat mai sus, apelantul-reclamant a adus critici cu privire la întreruperea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, însă prin prisma introducerii unor cereri de chemare în judecată (art. 2537 pct. 2 C. civ.), nu prin prisma recunoaşterii (art. 2537 pct. 1 C. civ.) cum invocă în prezenta cale de atac a recursului, cauzele de întrerupere fiind aşadar, distincte.

Prin urmare, Înalta Curte nu va putea primi această critică, constatând că sunt incidente, astfel, prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., criticile invocate omisso medio, nefiind deduse cenzurii instanţei în apel conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ. şi neputând fi deci, examinate direct în recurs.

Printr-o a doua critică, recurentul-reclamant susţine o omisiune de analiză a instanţei de apel referitoare la cuantumul debitelor şi perioada pentru care acestea sunt datorate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, deşi recurentul-reclamant şi-a întemeiat recursul pe motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la criticile concrete de nelegalitate formulate, prin care a susţinut, în esenţă, omisiunea analizării cuantumului debitelor şi perioadei pentru care aceste debite sunt datorate, această critică se impune a fi analizată din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii).

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevăd că hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale şi convenţionale de motivare a hotărârii judecătoreşti.

Motivarea constituie pentru părţi o garanţie puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

Acest caz de casare conţine diferite ipoteze care constituie temei pentru casarea unei hotărâri judecătoreşti atunci când lipseşte motivarea soluţiei sau instanţa de control judiciar a preluat tale quale argumentele hotărârii atacate, fără să răspundă criticilor, când utilizează argumente fără legătură cu situaţia dedusă judecăţii, precum şi atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv sau există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este întemeiată.

Verificând hotărârea atacată cu recurs, prin prisma respectării cerinţelor legale de indicare a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, Înalta Curte constată, contrar susţinerii recurentului-reclamant, că aceasta îndeplineşte exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa de apel procedând la analizarea apărării părţii cu privire la cuantumul debitelor şi perioada pentru care acestea sunt datorate, considerentele relevante în acest sens fiind următoarele:

"În ceea ce priveşte cauza nr. 829/220/2021, în prezent suspendată, este de observat că aceasta era aptă în principiu să producă o întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă, însă această împrejurare nu poate fi corect analizată în prezenta cauză faţă de insuficienta precizare a cererii de către apelantul-reclamant.(...)

Astfel, corecta apreciere asupra cursului termenului de prescripţie extinctivă (inclusiv din perspectiva unor eventuale întreruperi) ar presupune nu numai raportarea în abstract la o perioadă de 3 ani anterioară introducerii acţiunii, ci mai ales identificarea elementelor componente ale creanţei pretinse, respectiv: componenţa creanţei principale (cuantumul sumelor cu titlu de chirie, perioada avută în vedere, data scadenţei, identificarea altor sume, temeiul legal, perioada acoperită şi scadenţa), precum şi componenţa accesoriilor (debitul căruia îi corespund, perioada şi modul de calcul). Numai în raport de aceste elemente, instanţa poate aprecia asupra începutului termenului de prescripţie extinctivă pentru fiecare prestaţie succesivă în parte, precum şi asupra împlinirii termenului şi a eventualelor cauze de întrerupere/suspendare, altfel nefiind posibil a se verifica identitatea (fie şi parţială) a creanţelor cu cele solicitate în alte dosare. Precizările apar cu atât mai necesare cu cât în cauză, au fost inserate şi creanţe cu posibilă natură fiscală (atât prin prisma denumirii taxă curte/clădire, cât şi a precizărilor din apel în sensul că se invocă şi dispoziţiile Codul fiscal); or, nici acţiunea iniţială şi nici precizările depuse în faţa primei instanţe nu au făcut referire la un astfel de obiect/cauză a acţiunii, reclamantul arătând că solicită debit chirie restantă şi accesorii. Mai mult, dincolo de împrejurarea că în apel nu se poate schimba nici obiectul şi nici cauza acţiunii (art. 478 C. proc. civ.), apelantul nici nu a criticat în niciun mod considerentele primei instanţe în sensul că această notificare se referă la nişte obligaţii bugetare de plată care se execută silit de organul de urmărire silită fiscală în temeiul unui titlu de creanţă şi dacă există deja un astfel de titlu de creanţă ce se execută silit, reclamanta nu ar mai avea niciun interes în promovarea unui astfel de litigiu. Câtă vreme nici în apel nu s-au oferit niciun fel de explicaţii cu privire la această împrejurare, este evident că în cauză nu se pot stabili cu exactitate limitele sesizării instanţei (cu precădere obiect determinat şi cauza acţiunii) cu consecinţe şi asupra analizei prescripţiei extinctive după cum s-a detaliat anterior.

În acest context, atât prima instanţă cât şi de instanţa de apel, au solicitat apelantului precizări cu privire la componenţa debitelor şi perioadele pentru care sunt datorate. Apelantul nu a înţeles să îşi îndeplinească aceste obligaţii, deşi art. 249 C. proc. civ. îi impune sarcina de a-şi proba pretenţiile; tabelul depus în apel nu suplineşte cerinţele indicate anterior în contextul în care nu numai că sunt incluse şi alte sume decât cele reprezentând chirie şi accesorii, dar sunt indicate global pretinse recalculări de chirie uneori pentru perioade extinse (de exemplu 2012- iunie 2017) fără a se indica în concret nici chiria lunară, nici suprafaţa la care s-au făcut recalculările (sau alte motive pentru care s-a impus recalcularea) şi nici data scadenţei pentru fiecare restanţă lunară; în mod similar, accesoriile sunt indicate tot global, fără a se identifica în concret debitul lunar căruia îi corespund, perioada şi modul de calcul.

Această conduită culpabilă a apelantului-reclamant pune instanţa în imposibilitate de a verifica în mod corespunzător cursul termenului de prescripţie extinctivă, altfel decât generic (3 ani anterior acţiunii), astfel cum a procedat şi prima instanţă. În mod similar, pe fondul cauzei, lipsa precizărilor indicate pune instanţa în imposibilitatea de a identifica obiectul şi cauza acţiunii promovate (în raport de care ar urma să aprecieze şi elementele probatorii) şi mai ales de a aprecia asupra incidenţei şi întinderii unei eventuale puteri de lucru judecat a soluţiei din dosarul nr. x/2017, care a tranşat (cel puţin parţial) aspecte legate de cuantumul chiriei datorate, plăţile deja efectuate, suprafaţa efectiv folosită de chiriaş".

Examinând considerentele hotărârii recurate, anterior redate, Înalta Curte constată că prima instanţă de control judiciar a analizat criticile invocate în apel şi a apreciat că reclamantul nu a precizat suficient componenţa creanţei principale constituită din: cuantumul sumelor cu titlu de chirie, perioada avută în vedere, data scadenţei, identificarea altor sume, temeiul legal, perioada acoperită şi scadenţa, dar nici componenţa accesoriilor, respectiv debitul căruia îi corespund aceste accesorii, perioada şi modul de calcul, în lipsa acestor precizări nefiind posibil a se putea examina dacă s-a întrerupt prescripţia dreptului material la acţiune prin cererea a cărei judecată a fost suspendată în dosarul nr. x/2021.

A mai reţinut instanţa de apel că, deşi i s-a solicitat apelantului-pârât, atât în fond, cât şi în apel, să precizeze componenţa debitelor şi perioadele pentru care aceste debite sunt datorate, acesta nu a înţeles să-şi îndeplinească aceste obligaţii, respectiv să indice în concret, iar nu în mod global cum acesta a procedat, chiria lunară, suprafaţa pentru care s-au făcut recalculările, data scadenţei pentru fiecare restanţă lunară, debitul lunar căruia îi corespund accesoriile, perioada şi modul de calcul.

De asemenea, instanţa devolutivă a fondului a concluzionat că atitudinea culpabilă a apelantului-reclamant a pus-o în imposibilitatea de a verifica în mod corespunzător cursul termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune iar pe fondul cauzei, lipsa precizărilor solicitate a pus-o în imposibilitatea de a identifica obiectul şi cauza acţiunii promovate şi de a aprecia asupra incidenţei şi întinderii unei eventuale puteri de lucru judecat a soluţiei pronunţate în dosarul nr. x/2017.

Rezultă cu evidenţă din cele mai sus reţinute că instanţa de apel a făcut o analiză judicioasă cu privire la apărarea apelantului-reclamant referitoare la cuantumul debitelor şi perioada pentru care acestea sunt datorate, iar neîndeplinirea obligaţiei puse în sarcina părţii apelante nu poate fi imputată instanţei de judecată şi sancţionată în recurs pe motiv că nu a analizat apărarea părţii, cu atât mai mult cu cât sarcina probei incumbă celui care face o susţinere (în cazul de faţă apelantului-reclamant), astfel cum statuează dispoziţiile art. 249 C. proc. civ.. Aşadar, susţinerile în sens contrar formulate de recurentul-reclamant sunt nefondate.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel nu a analizat în mod efectiv această apărare, recurentul-reclamant îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de concluzia la care a ajuns instanţa de apel. Or, împrejurarea că partea recurentă este nemulţumită de concluziile la care a ajuns instanţa de apel nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

Argumentele inserate în cuprinsul deciziei, mai sus redate, relevă raţionamentul de ordin factual şi juridic care a stat la baza soluţiei adoptate de curtea de apel şi explică de ce instanţa a fost pusă în imposibilitate de a verifica în mod corespunzător cursul termenului de prescripţie extinctivă, altfel decât generic (3 ani anterior acţiunii).

În contextul raţionamentului juridic expus prin decizia recurată, se constată că nu este justificată critica de neanalizare a susţinerilor reclamantului, la care se referă motivul de recurs în discuţie.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor deduse judecăţii în recurs, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin urmare, faţă de cele anterior reţinute, constatând că niciuna dintre criticile aduse de recurentul-reclamant deciziei atacate nu justifică soluţia de casare a acesteia, din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 din acelaşi Cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de acesta.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentului-reclamant, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea acestuia, ca parte care a pierdut procesul în sensul textului legal menţionat, la plata sumei de 5000 RON către intimatul-pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată, apreciind cuantumul acestora ca fiind corespunzător muncii concrete depuse de apărătorul părţii intimate-pârâte şi complexităţii dosarului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Oraşul Deta prin reprezentant legal B. împotriva deciziei nr. 90 din 08 aprilie 2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât A..

Obligă recurentul-reclamant la plata sumei de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 ianuarie 2025.