Defamation appeal against "right to reply" statements declared null for failure to raise illegality grounds

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 12.12.2022 sub dosar nr. x/2022 formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., se solicită ca prin hotărârea judecătorească:

- să se constate că prin afirmaţiile făcute în dreptul la replică, publicat în data de 05.08.2022 pe site-ul "C.", pârâtul i-a adus atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei profesionale şi să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 200.000 Euro, la cursul afişat de către Banca Naţională a României la data plăţii, reprezentând daune morale pricinuite reclamantului, precum şi la prezentarea de către acesta de scuze publice prin intermediul presei online şi publicarea hotărârii într-un ziar de largă circulaţie naţională pe cheltuiala sa.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Alba

Prin sentinţa civilă nr. 1574 din 25 mai 2023 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia I civilă a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia

Prin decizia nr. 2513 din 26 iunie 2024, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1574/2023 pronunţată de Tribunalul Alba în dosar nr. x/2022.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 2513 din 26 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A..

Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a învederat că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1357 C. civ. şi ale Deciziei nr. 220/2011 a Consiliului Naţional al Audiovizualului.

Făcând trimitere la prevederile art. 50 alin. (1) lit. a) din Decizia nr. 220/2011, recurentul arată că dreptul la replică nu poate fi solicitat pentru opinii sau judecăţi de valoare exprimate sau pentru a emite opinii şi judecăţi de valoare. Or, în dreptul la replică din data de 04.08.2022 şi publicat la data de 05.08.2022 de către redacţia C., intimatul, în loc să se rezume numai la un drept la replică în care să-şi clarifice situaţia juridică sau să facă afirmaţii cu privire la acesta, face o afirmaţie factuală pe care nu a demonstrat-o, deşi avea această obligaţie şi emite o judecată de valoare fără a face minime verificări.

Invocând jurisprudenţa CEDO, recurentul arată că în cadrul dreptului la replică, intimatul a făcut o acuzaţie concretă, fără a fi dovedită, în sensul că soluţia a fost pronunţată de recurent în dosarul numărul x/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, respectiv disjungerea şi declinarea cauzei la Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având calitatea personală a acestuia la acel moment procesual (judecător la Curtea de Apel Craiova), pe un fond de nemulţumire personală ca urmare a soluţionării contestaţiei de către acesta.

Recurentul susţine că acuzaţia intimatului din cuprinsul articolului nu a fost probată, aducându-i reclamantului prejudicii grave în rândul opiniei publice, al colegilor procurori faţă de care până la data de 15 iulie 2022 a îndeplinit funcţia de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj.

În realitate, măsura procesuală dispusă de recurent faţă de intimat a fost determinată de susţinerile unui martor cu identitate protejată, circumstanţă în care a dat relevanţă mijlocului de probă arătat. Măsura procesuală dispusă faţă de intimat nu a fost infirmată de procurorul ierarhic superior, astfel încât susţinerea acestuia este fără suport legal şi factual, motiv pentru care i-a creat un prejudiciu de imagine asupra competenţei profesionale.

Arată recurentul că a probat că dreptul la replica din data de 05.08.2022 publicat de C. a fost vizualizat de cel puţin un număr de 8249 de persoane.

Recurentul pretinde că instanţele de fond au considerat eronat acuzaţia intimatului ca fiind o judecată de valoare, însă şi într-o atare ipoteză, apreciază că afirmaţia ce ar reprezenta o judecată de valoare nu trebuie făcută în cadrul unui drept la replică potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (1) lit. a) din Decizia 220/2011 a Consiliului National al Audiovizualului.

Susţine recurentul că dreptul la onoare şi reputaţie i-a fost afectat şi prin afirmaţia intimatului din cadrul dreptului la replică prin care a lăsat să se înţeleagă că, în realitate reclamantul s-a internat în Spitalul Orăşenesc Filiaşi cu scopul de a se sustrage unei activităţi procesuale, respectiv audierea sa la fosta secţie de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie.

Instanţa de control judiciar a apreciat eronat că "intimatul (pârâtul) nu a urmărit denigrarea reclamantului", ci "a redat informaţii care se aflau deja în spaţiul public încă din data de 23.03.2022, făcând chiar menţiunea că aceste informaţii de notorietate erau în mediul public".

Precizează că în legătură cu preluarea şi distribuirea în mediul online a unui articol cu conţinut defăimător, există o jurisprudenţă consolidată şi constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a statuat că preluarea şi distribuirea unui articol cu conţinut defăimător, depăşeşte limitele libertăţii de exprimare şi atrage angajarea răspunderii civile delictuale, sens în care face trimitere la deciziile nr. 837/13.04.2022, nr. 1807/18.05.2022, nr. 1585/22.09.2022, ce au fost invocate dar nu au fost analizate de instanţa de apel.

Arată că practica repostării/copierii şi distribuirii de materiale cu mesaj violent sau denigrator este adesea utilizată ca mijloc de ascundere a responsabilităţii, transmiterii de informaţii ofensatoare şi trebuie supusă unei analize obiective pentru a se constata dacă este o simplă reluare a informaţiilor deja existente sau este una ce depăşeşte sfera poziţiei neutre.

Or, din conţinutul dreptului la replică rezultă ca intimatul şi-a însuşit cele prezentate în mod tendenţios la adresa recurentului, având o abordare proprie făcându-se vinovat de comiterea unei fapte proprii care s-a materializat nu doar într-o simplă apreciere, ci în asumarea şi distribuirea către alte persoane a unui articol ofensator, cu consecinţa evidentă a ajungerii sale la un public mult mai larg decât cel iniţial, scopul urmărit sau măcar acceptat de intimat fiind denigrarea recurentului.

Susţine recurentul că intimatul putea depune diligenţe minime pentru aflarea motivului real al internării - intoxicarea cu două metale grele-, acesta răspunzând pentru cea mai uşoară culpă potrivit art. 1357 alin. (2) din C. civ.

Recurentul învederează că instanţele de fond au încălcat prevederile art. 1357 C. civ. întrucât intimatul a comis o faptă ilicită în sensul că în cadrul unui drept la replică a făcut o afirmaţie pe care nu a dovedit-o şi a exprimat o judecată de valoare fără a face un minim de verificări, contrar dispoziţiilor art. 50 alin. (1) lit. a) din Decizia nr. 220/2011 a Consiliului Naţional a Audiovizualului.

Pretinde că intimatul a acţionat cu intenţia de a-l denigra pe recurent şi de a pune în discuţie atât măsurile procesuale pe care acesta le-a dispus, cât şi atitudinea procesuală a acestuia faţă de organele judiciare fără un minim de documentare, sens în care intimatul a acţionat cel puţin cu intenţie indirectă sau în cel mai rău caz din culpă cu prevedere potrivit art. 16 alin. (3) din C. civ.

Cum autorul unui prejudiciu răspunde pentru cea mai uşoară culpă potrivit art. 1357 alin. (2) din C. civ., în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzute de art. 1357 alin. (1) din C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât a formulat, în termen procedural, întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului ca netimbrat arătând că recurentul nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru, potrivit prevederilor art. 40 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.

Totodată, intimatul a invocat nulitatea recursului din perspectiva neîncadrării argumentelor recurentului în motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul invocând motive de netemeinicie şi nu critici de nelegalitate.

În termen legal, recurentul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de intimat.

Arată recurentul că nu poate fi reţinută sancţiunea nulităţii în contextul în care a depus la dosar dovada achitării taxei de timbru în cuantum legal, fiind indicate detaliile privind numărul dosarului şi persoana care a plătit taxa, iar dispoziţiile legale nu reglementează sancţiunea nulităţii dacă taxa nu este achitată în contul unităţii administrative de la domiciliul debitorului plăţii.

De asemenea, recurentul susţine că motivele invocate se încadrează în motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate, potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de intimatul-pârât, Înalta Curte constată că recursul este nul, având în vedere că niciuna dintre susţinerile expuse în cadrul memoriului de recurs nu pune în discuţie veritabile aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate.

Potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3), iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Rezultă, aşadar, din conţinutul acestor prevederi, că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să fie subsumabile cazurilor de casare expres şi limitativ reglementate de lege.

În consecinţă, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este sancţionată cu nulitatea.

Aceasta întrucât motivarea recursului presupune nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci şi expunerea criticilor care, din punct de vedere legal, să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres reglementate potrivit dispoziţiilor menţionate anterior.

Înalta Curte constată că, deşi formal încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prevederi legale care au în vedere situaţia în care instanţa a aplicat greşit normele de drept material când a recurs la textele de lege incidente pricinii, dar fie le-a încălcat, fie le-a aplicat în mod greşit, recurentul-reclamant nu a formulat, în concret, critici de nelegalitate subsumabile motivului de casare invocat.

În realitate, deşi în memoriul de recurs se fac referiri la texte de lege şi la principii ce decurg din jurisprudenţa în materie a curţii de contencios european şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, susţinerile au caracter general, fără a se arăta, în concret, modalitatea în care au fost încălcate acestea de către instanţa de apel, recurentul-reclamant urmărind, de fapt, doar o reevaluare a elementelor de temeinicie ale cauzei, care să justifice, în acest mod, incidenţa aspectelor de drept material pretinse a fi încălcate.

În ceea ce priveşte motivul ce vizează aplicarea greşită a Deciziei nr. 220/2011 a Consiliului Naţional al Audiovizualului -cu referire la art. 50 alin. (1) lit. a)- Înalta Curte constată că această critică a fost formulată omisso medio.

Or, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut obiectul analizei instanţei anterioare şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul, cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel.

Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost supuse judecăţii în apel.

Astfel, numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită cu soluţionarea căii extraordinare de atac a recursului.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Cât priveşte critica prin care se pretinde aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea civilă pentru fapta proprie, se constată că, deşi recurentul-reclamant indică textul de lege pretins a fi greşit aplicat de către instanţa de apel, art. 1357 C. civ., această susţinere are un caracter strict formal, nefiind în măsură să permită exercitarea controlului judiciar al instanţei de recurs, întrucât prin susţinerile subsumate acestei critici recurentul-reclamant tinde, în realitate, la obţinerea unei noi evaluări asupra elementelor probatorii administrate în cauză de instanţele de fond.

Aceasta întrucât recurentul-reclamant face trimitere la situaţia de fapt, respectiv la calitatea sa de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj şi la măsurile dispuse în această calitate, precum şi la împrejurările care au condus la internarea sa la Spitalul Orăşenesc Filiaşi, pentru ca ulterior să aducă în discuţie chestiuni ce tind la o nouă apreciere a bazei factuale reţinute de către instanţa de apel, ca efect al interpretării probatoriului.

În acest sens, se constată că însuşi recurentul-reclamant afirmă, în mod expres, în dezvoltarea memoriul de recurs, că "susţinerea acestuia este fără suport legal şi factual", "intimatul B. a făcut o acuzaţie concretă fără a fi dovedită...", "face o afirmaţie factuală pe care nu a demonstrat-o, deşi avea această obligaţie...", "o asemenea acuzaţie nu a fost probată de intimat".

Or, o atare atitudine procesuală nesocoteşte limitele în cadrul cărora are loc judecata în faţa instanţei de recurs, al cărei obiect este determinat strict de cercetarea conformităţii cu regulile legale a deciziei atacate, spre deosebire de calea devolutivă de atac, care presupune o nouă judecată atât în fapt, cât şi în drept.

Aşadar, exigenţele procedurale determinate de motivul de casare invocat de parte impuneau doar invocarea unei greşite interpretări şi aplicări a unor texte de lege (iar nu a unor probe din prezenta pricină), în raport cu situaţia factuală reţinută.

Astfel, se constată că recurentul-reclamant tinde, în realitate, a obţine, în mod nepermis, o nouă dezlegare în legătură cu aspectele de temeinicie ale cauzei, pentru ca, în raport cu o atare eventuală împrejurare, să poată justifica încălcarea normelor de drept substanţial şi a principiilor ce decurg din jurisprudenţa la care face referire în cuprinsul memoriului de recurs.

Însă, în speţă, instanţa de apel, în cercetarea temeiniciei soluţiei primei instanţe, a stabilit că pârâtul "doar a redat informaţii care se aflau deja în spaţiul public încă din data de 23.03.2022, făcând chiar menţiunea că aceste informaţii sunt de notorietate în mediul local", iar "afirmaţia realizată de pârât în cuprinsul dreptului la replică este o judecată de valoare întemeiată pe o bază factuală solidă, care nu poate fi considerată excesivă, scopul urmărit de pârât nefiind denigrarea reclamantului".

A afirma, aşadar, la acest moment procesual, contrariul, constituie o nesocotire a limitelor în care instanţa de recurs examinează cauza, exclusiv din perspectiva legalităţii acesteia, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., iar nu şi cu privire la faptele cauzei, astfel cum decurg din maniera de interpretare a probatoriului administrat (în temeiul căruia a fost stabilită existenţa bazei factuale, în funcţie de care s-au făcut apoi statuările în drept ale instanţei de prim control judiciar), aspecte de temeinicie a căror existenţă şi apreciere aparţin exclusiv instanţelor fondului.

Prin urmare, cum criticile recurentului-reclamant vizează, în realitate, doar o reinterpretare a elementelor de probatoriu, în legătură cu care solicită o nouă dezlegare - respectiv a afirmaţiilor intimatului-pârât - pentru ca acestea să capete valenţa unor situaţii faptice, contrar reţinerii instanţelor fondului (care nu mai pot fi supuse unei noi dezbateri în faţa instanţei de recurs), acestea nu sunt susceptibile de analiză în prezenta cale extraordinară de atac.

Situaţia factuală expusă de către recurent în calea extraordinară de atac, aceeaşi cu cea dedusă judecăţii în etapele procesuale anterioare, nu este susceptibilă de încadrare în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât nu sunt dezvoltate, pe calea prezentului recurs, critici care să contrazică raţionamentul instanţei de apel.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant readuce, spre analiză, instanţei de control judiciar, în calea extraordinară de atac, doar situaţii de fapt asupra cărora instanţa anterioară a răspuns prin hotărârea atacată, fără a combate, în mod punctual, concret şi real, dezlegările cuprinse în hotărârea recurată, ceea ce atrage imposibilitatea încadrării susţinerilor acestuia în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, fără a opune dezlegărilor curţii de apel (prin care s-a reţinut că "reiterarea unor informaţii deja publicate în mediul public despre situaţia reclamantului nu constituie faptă ilicită") critici subsumabile motivelor de casare expres prevăzute de lege, partea s-a limitat doar la a susţine că intimatul "a făcut o afirmaţie pe care nu a dovedit-o".

Prin urmare, recurentul-reclamant este nemulţumit, în esenţă, de maniera în care au fost analizate articolele anterioare de presă (în legătură cu care s-a reţinut că reprezintă baza factuală a afirmaţiilor intimatului din cuprinsul articolului "Dreptul la replică" publicat la data de 5.08.2022), precum şi că nu a fost dată o interpretare corectă afirmaţiilor intimatului atunci când instanţa de apel a reţinut că nu se poate aprecia că scopul urmărit de pârât a fost denigrarea reclamantului, ci "lămurirea aspectelor legate de articolul publicat în data de 4.08.2022".

Toate aceste susţineri se raportează, însă, aşa cum a fost arătat, în mod exclusiv, la modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în dosar, astfel încât nu pot fi subsumate motivului de casare invocat.

Astfel, prin memoriul de recurs, nu sunt formulate critici de nelegalitate, ci sunt prezentate situaţiile de fapt ale cauzei, fără a se demonstra, prin argumente susceptibile de analiză în recurs sub forma criticilor de nelegalitate, în ce ar consta dezlegarea în drept eronată a instanţei de apel.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2513 din 26 iunie 2024 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2513 din 26 iunie 2024 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 12 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.