Nullity of cassation appeal for failing to demonstrate legal unconstitutionality in state tort liability claim

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 19.08.2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 487.343 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 161.215 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului constituind terenurile în suprafaţă de 2934 mp şi 1800 mp situate în localitatea Botoşani, jud. Botoşani, str. x şi valoarea de 648.558 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/19.10.2010, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective a debitului, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

Pârâta ANRP a formulat întâmpinare la 26.11.2021, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La data de 07.02.2022 pârâta ANRP a formulat cerere de chemare în garanţie a numiţilor S.C. A. S.R.L. şi B. având în vedere că S.C. A. S.R.L. a evaluat imobilul în litigiu, iar în raport cu B. sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză.

La termenul din data de 08.06.2022, instanţa a respins cererea de chemare în garanţie formulată de ANRP ca fiind tardiv introdusă .

La termenul din data de 10.10.2022, instanţa a constatat pârâta ANRP decăzută din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins excepţia de prescripţie a dreptului material la acţiune al reclamantului, ca tardivă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 472/20.04.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1684 A din 13 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelantul - reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 472/20.04.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2021 contradictoriu cu intimata - pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1684 A din 13 decembrie 2023 a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român.

Invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant pretinde că hotărârea atacată este rezultatul încălcării dispoziţiilor art. 998-999 din vechiul C. civ. (art. 1349 din noul C. civ.).

Făcând trimitere la condiţiile răspunderii civile delictuale, recurentul învederează că poate constitui faptă ilicită, nu numai o acţiune, dar şi o omisiune, iar orice abţinere de la îndeplinirea acelei activităţi sau de la săvârşirea acţiunii prevăzută de normele imperative ale legii constituie faptă ilicită, concluzionându-se că inacţiunea este faptă ilicită în toate cazurile când legea prevede imperativ obligaţia unei persoane de a acţiona într-un anumit fel, adică de a avea o conduită pozitivă, obligaţie care, însă, nu a fost respectată.

Recurentul arată că soluţia din apel, prin care s-a reţinut inexistenţa unei fapte ilicite a pârâtei, a fost pronunţată în condiţiile în care chiar pârâta ANRP a sesizat Ministerul Finanţelor cu privire la existenţa unui prejudiciu generat de întocmirea/validarea/valorificarea raportului de evaluare iniţial.

Validarea raţionamentului Curţii de Apel Bucureşti ar presupune că, ori de câte ori se încalcă dispoziţii legale în vigoare - cum este cazul în prezenta cauză în care prepuşii pârâtei nu au respectat/verificat dacă raportul de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul despăgubirilor este conform cu Standardele Internaţionale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării - vinovăţia să aparţină Statului, întrucât nu a luat toate măsurile pentru a evita producerea prejudiciului.

Aşadar, premisele expuse de prima instanţă, precum şi de instanţa de apel generează silogismul potrivit căruia, în toate cazurile având ca obiect răspunderea civilă delictuală, statul va fi autorul faptei ilicite constituită dintr-o inacţiune/omisiune, instanţa de apel reţinând, în esenţă, că Statul Român "răspunde pe deplin" de consecinţele faptelor "săvârşite de către o autoritate a statului în exercitarea unor atribuţii pe care statul i le-a conferit".

Acest raţionament este eronat deoarece invalidează modul de funcţionare a statului. Statul Român funcţionează cu respectarea principiilor legalităţii şi al separaţiei puterilor în stat, pentru fiecare funcţiune a sa existând instituţii şi autorităţi publice înfiinţate potrivit legii. Acestea pun în aplicare, în virtutea normelor ce le guvernează activitatea şi scopului prevăzut de lege, mecanismele necesare funcţionării societăţii în ansamblul său, conform principiilor statuate în Constituţie, astfel că respectivele instituţii şi autorităţi publice răspund pentru nerespectarea legii.

Pe de altă parte, raţionamentul instanţei de apel şi al primei instanţe nu poate fi menţinut întrucât, în materie delictuală, a se afirma, în circumstanţe precum cea de faţă, privitoare la plăţi nelegale, că titularul dreptului la acţiune (păgubitul) ar purta răspunderea pentru fapta ilicită anihilează răspunderea autorului faptei ilicite, or normele de drept trebuie aplicate, iar nu nesocotite pe cale de interpretare.

Sub aspect secund, considerentele instanţei de apel nesocotesc regula potrivit căreia inacţiunea este faptă ilicită în toate cazurile când legea prevede imperativ obligaţia unei persoane de a acţiona într-un anumit fel, adică de a avea o conduită pozitivă.

Aspectele invocate de Curtea de Apel Bucureşti tind să stabilească o răspundere obiectivă a statului, fără a exista obligaţii concrete pe care statul nu le-ar fi îndeplinit.

Tertio, în mod eronat, în litigiul pendinte, prima instanţă şi instanţa de apel au apreciat că ne aflăm în prezenţa unei cauze care înlătură vinovăţia, anume fapta victimei însăşi, faptă constând în aceea că prejudiciul cauzat prin supraevaluarea afirmată s-ar fi produs tocmai din cauza omisiunii de a lua măsuri adecvate pentru a înlătura astfel de situaţii. Însă, pentru a fi exoneratoare de răspundere, fapta victimei trebuie să fi fost cauza exclusivă a producerii prejudiciului - îndeplinind caracteristicile forţei majore sau pe ale cazului fortuit - ceea în cauză nu a fost probat.

Cât priveşte considerentul instanţei de apel, în sensul că "apelantul-reclamant nu a dovedit nici prejudiciul încercat", instanţa de apel apreciind că ultimul raport de evaluare a imobilului "nu respectă, la rândul său, Standardele Internaţionale de Evaluare, prin aceea că evaluatorii nu au făcut niciun demers pentru a identifica vânzări efective" recurentul arată că însăşi pârâta l-a înştiinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului, solicitându-i să întreprindă demersuri în vederea recuperării acestuia. În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, ANRP a înştiinţat recurentul despre modalitatea de calcul al acestuia, anume prin stabilirea diferenţei dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză şi cea stabilită de ultimul raport. Pârâta a recunoscut şi recunoaşte că acest ultim raport de expertiză, criticat de instanţa de apel, a stabilit valoarea reală a imobilului.

Totodată, recurentul-reclamant pretinde că hotărârea atacată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi art. 269-271 C. proc. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum şi cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1171 şi art. 1173 din vechiul C. civ., precum şi art. 1241 C. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor, recurentul a menţionat că, prin cererea de chemare în judecată, a arătat că depune înscrisuri în privinţa cărora sunt incidente prevederile art. 269-270 C. proc. civ., dat fiind faptul că acestea au fost înaintate Ministerului Finanţelor de către intimata-pârâtă.

A arătat că, noţiunea de "probă" are mai multe accepţiuni, în speţă relevant este sensul de mijloc de probă prevăzut de lege, prin care se poate dovedi un raport juridic, invocând inclusiv dispoziţiile art. 1170 din C. civ. din 1864.

Susţine că, prin "înscris" se înţelege adresele despre actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă, înscrisurile transmise Ministerului Finanţelor fiind relevante întrucât conţin informaţii necontestate anterioare ivirii litigiului şi oferă garanţii de sinceritate şi exactitate.

Invocă şi faptul că, de îndată ce a fost întocmit, înscrisul are, prin forma şi aparenţa sa exterioară, înfăţişarea unui act regulat întocmit.

De aici rezultă şi prezumţia de autenticitate de care se bucură orice înscris întocmit de un agent public în limitele atribuţiei sale - funcţionari ai intimatei-pârăte.

Susţine că efectul prezumţiei de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei. Aşadar, cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei.

De asemenea, şi în raport de dispoziţiile art. 1171 din C. civ. din 1864 (art. 1241 din C. civ. în vigoare), înscrisul autentic, din punct de vedere al forţei sale probante, se bucură de prezumţia de autenticitate şi de validitate, sarcina probei contrare revenind celui care îl contestă.

Arată că, în cauză, partea care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata-pârâtă.

Înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanţelor şi care i-au fost înaintate chiar de către intimata-pârâtă reprezintă înscrisuri autentice în sensul prevederilor art. 269 C. proc. civ.

Invocă faptul că pârâta ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute în cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realităţii.

Or, din actele dosarului rezultă că intimata-pârâtă nu a efectuat niciun demers care să indice intenţia sa de a contesta actele întocmite de expertul verificator C., respectiv de expertul evaluator D. S.R.L. şi transmise Ministerului Finanţelor spre valorificare.

Mai mult decât atât, susţine că intimata-pârâtă a fost cea care l-a înştiinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză şi suma stabilită de expertiza efectuată de D. S.R.L. şi care i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

Rezultă că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de aceste înscrisuri, precum şi de existenţa, valoarea şi modul de calcul al prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare care a fost comunicată reclamantului chiar prin actele care emană de la intimata-pârâtă şi depuse la dosarul cauzei.

Mai mult, atât timp cât instanţa de apel nu a ţinut seama de înscrisurile depuse de reclamant la dosarul cauzei, precum şi de existenţa, valoarea şi modul de calcul al prejudiciului menţionate expres în cuprinsul acestor înscrisuri- în condiţiile în care intimata-pârâtă nu a contestat respectivele înscrisuri, neurmând procedura înscrierii în fals împotriva acestora- rezultă că decizia recurată este şi rezultatul încălcării principiului disponibilităţii, consfinţit de art. 9 C. proc. civ., instanţa de apel substituindu-se intimatei-pârâte şi, practic, încuviinţând o apărare pe care această parte nu a formulat-o.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi a arătat că înţelege să invoce excepţia de inadmisibilitate a căii de atac, raportat la faptul că reclamantul se prevalează de un argument deja statuat definitiv într-o speţă similară, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a menţinut hotărârea instanţei de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, prin admiterea excepţiei dreptului material la acţiune, făcând trimitere la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să se circumscrie cazurilor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.

Aşadar, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În consecinţă, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Prin urmare, motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al reclamantului, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

Dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenţia nelegalitatea deciziei recurate.

În speţă, se constată că recursul, deşi formal încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., nu conţine critici care să poată fi subsumate textelor legale menţionate.

Cu titlu prealabil, întrucât comportă unele aspecte comune, relative la proba cu înscrisuri administrată în faţa instanţelor fondului, criticile recurentului, întemeiate pe cele două motive de casare arătate, vor fi examinate împreună.

Astfel, deşi recurentul-reclamant invocă încălcarea de către instanţa de apel atât a dispoziţiilor procedurale reprezentate de prevederile art. 269-271 C. proc. civ., cât şi a dispoziţiilor de drept material art. 1241 C. civ., respectiv art. 1170, art. 1171, art. 1173 C. civ. de la 1864, se constată că această critică este una formală.

Prioritar, se impune menţiunea că dispoziţiile art. 1241 C. civ., potrivit cărora înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură privată sau autentic, având forţa probantă prevăzută de lege, nici nu sunt aplicabile în cauză, din moment ce acestea doar stabilesc, cu titlu de principiu, o formă de clasificare a înscrisurilor.

Privitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 269-271 C. proc. civ., se observă că recurentul-reclamant urmăreşte doar modificarea deciziei, ca urmare a unei reaprecieri a probelor.

Astfel, deşi se invocă o inversare a sarcinii probei în prezenta cauză, în realitate, critica formulată presupune reevaluarea probatoriului administrat, în sensul recunoaşterii valenţei juridice de înscris autentic rapoartelor de evaluare în discuţie.

Or, aspectele ce ţin de administrarea probatoriului în cauză sunt incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului, aprecierea acestora aparţinând puterii suverane a instanţelor de fond.

Nici critica privitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ. nu se traduce într-un veritabil motiv de nelegalitate al deciziei atacate, din moment ce aceasta tinde, de asemenea, la a pune în discuţie modalitatea în care instanţa de apel a evaluat înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

În realitate, prin invocarea nerespectării principiului disponibilităţii, recurentul înţelege să critice, de fapt, valoarea probatorie a concluziilor raportului de evaluare întocmit de D. S.R.L., în legătură cu care instanţa de apel a reţinut că "nu respectă, la rândul său, Standardele Internaţionale de Evaluare, prin aceea că evaluatorii nu au făcut niciun demers pentru a identificare vânzări efective, ci au folosit drept comparabile oferte de vânzare ale unor terenuri care nu au fost inspectate la faţa locului, fără a indica vreun criteriu în funcţie de care au selectat respectivele oferte şi fără a motiva de ce au aplicat corecţiile".

Cum a fost arătat şi în cele ce preced, un atare context de evaluare nu permite o reapreciere a probelor, astfel încât criticile prin care reclamantul tinde la a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exerciţiul dreptului la recurs.

Totodată, cu trimitere la motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant pretinde că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor art. 998-999 din C. civ. de la 1864 (art. 1349 din noul C. civ.).

Verificând ansamblul susţinerilor formulate prin memoriul de recurs, se constată că, deşi formal încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac, din moment recurentul-reclamant a reluat criticile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicţională din partea instanţei devolutive de control judiciar.

Recurentul, cu o motivaţie identică sub aspectul pretinsei fapte ilicite a pârâtei, ce nu este aptă să răspundă cerinţelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu poate provoca o nouă devoluţiune a cauzei, demers căruia îi corespunde, în realitate, cererea sa de recurs, având în vedere că nu sunt formulate veritabile critici ale considerentelor prezentate de instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate.

Anume, referitor la inexistenţa faptei ilicite a intimatei, recurentul a preluat motivul de apel potrivit căruia însăşi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a sesizat Ministerul Finanţelor cu privire la existenţa prejudiciului.

Or, instanţa de apel a răspuns acestei critici şi a concluzionat în sensul că "contrar susţinerilor apelantului, în speţă este vorba de fapte săvârşite de către o autoritate a statului în exercitarea unor atribuţii pe care statul i le-a conferit şi de ale căror consecinţe statul răspunde pe deplin".

Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Această exigenţă legală nu este îndeplinită de memoriul formulat de reclamant împotriva hotărârii din apel în contextul în care invocă argumente care ignoră coordonatele judecăţii înfăptuite în etapa procesuală a apelului.

Curtea de apel a analizat obligaţia Statului de a exercita supravegherea şi controlul modului în care instituţiile care acţionează în reprezentarea sa îşi îndeplinesc atribuţiile în procedura administrativă de restituire de către ANRP, iar partea reclamantă nu a expuse critici concrete privind aplicarea eronată a unor norme de drept material de către instanţa de apel.

Reiterarea situaţiei particulare a litigiului şi prezentarea argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigenţelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi.

Cu privire la prejudiciul pretins, instanţa de apel a reţinut, în plus faţă de prima instanţă, că "apelantul-reclamant nu a dovedit nici prejudiciul încercat" iar prin memoriul de recurs reclamantul pretinde că existenţa şi întinderea prejudiciului au fost aduse la cunoştinţă chiar de către intimată, prin determinarea "diferenţei dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză şi cea stabilită de ultimul raport de expertiză".

Or, asemenea consideraţii nu reflectă o situaţie dintre cele reglementate de motivul de casare evocat, ci relevă, de fapt, o solicitare de reanalizare a probatoriilor (instanţa de apel stabilind că raportul de evaluare din anul 2020 nu dovedeşte prejudiciul), ceea ce excedează verificărilor instanţei de recurs.

În calea extraordinară de atac a recursului, ceea ce constituie obiect al judecăţii este exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept, iar în lipsa dezvoltării unor argumente care să situeze criticile formulate în sfera temeiurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanţa de recurs nu este posibilă.

În alţi termeni, întinderea controlului judiciar al instanţei de recurs este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, astfel încât nemulţumirea părţii cu privire la soluţia pronunţată nu poate constitui obiectul analizei instanţei de recurs.

Drept urmare, nefiind susţinute critici de nelegalitate, în sensul real al acestei noţiuni, controlul de legalitate specific instanţei de recurs nu poate fi realizat, iar cererea de recurs este lovită de nulitate, în sensul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1684 A din 13 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1684 A din 13 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 12 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.