State liability for systemic prison overcrowding: ministerial representation and direct tortious responsibility under ECHR Article 3

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la data de 03.09.2020, reclamantul A. a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata daunelor materiale evaluate la 100.000 euro pentru suferinţele generate de condiţiile de detenţie improprii, respectiv nerespectarea dispoziţiilor Ordinului MJ nr. 2772/2017.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

La data de 18 noiembrie 2020, reclamantul a precizat că acele condiţii inumane invocate se referă atât la condiţiile de detenţie, cât şi la comportamentul celor din cadrul Penitenciarului Iaşi.

La termenul de judecată din data de 17.06.2021, reclamantul a precizat că obiectul cererii de chemare în judecată este suma de 500.000 euro, din care suma de 100.000 euro reprezintă daune materiale şi suma de 400.000 euro reprezintă daune morale.

Prin sentinţa nr. 4206/13.04.2021, Judecătoria Iaşi, secţia civilă a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi

Prin sentinţa civilă nr. 1417/07.06.2022 Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, raportat la acţiunea în despăgubiri pentru daunele materiale şi morale suferite în cursul detenţiei, mai puţin pentru repararea prejudiciul generat de supraaglomerarea penitenciarelor, excepţie invocată de către pârât.

A respins acţiunea formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect acţiune în despăgubiri pentru daunele materiale şi morale suferite în cursul detenţiei (cu excepţia cererii ce vizează repararea prejudiciului generat de supraaglomerarea penitenciarelor) pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect acţiune în despăgubiri pentru repararea daunelor morale suferite în cursul detenţiei, daune generate de supraaglomerarea penitenciarelor.

A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 6.000 RON cu titlu de daune morale.

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi

Prin decizia civilă nr. 173 din 30 aprilie 2024 Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins cererea apelantului A. de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cerere formulată în temeiul dispoziţiilor art. 267 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene.

A respins, ca fiind neîntemeiate, apelurile formulate în cauză de A. şi de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în privinţa sentinţei civile nr. 1417/2022 pronunţată la data de 07.06.2022 de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, sentinţă pe care o păstrează.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 173 din 30 aprilie 2024 a promovat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi.

Recurentul pretinde că, atunci când a reţinut calitatea procesuală a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 36 din C. proc. civ. şi a restrâns în mod nejustificat aplicarea prevederilor legale incidente în cauză, respectiv cele ale art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor.

În cauză, fapta ilicită reclamată s-a produs în mediul penitenciar şi, prin urmare, în conţinutul raportului juridic dedus judecăţii, dreptului reclamantului de a i se asigura spaţiul minim legal de cazare şi condiţii corespunzătoare de detenţie îi corespunde obligaţia subiectului pasiv de a asigura aceste condiţii.

Făcând trimitere la prevederile H.G. nr. 756/2016, H.G. nr. 652/2009 şi OMJ nr. 2772/2017, recurentul învederează că în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanţelor nu sunt stabilite atribuţii privind asigurarea condiţiilor din spaţiile de detenţie şi, în consecinţă, acesta nu este titularul obligaţiei de a asigura reclamantului condiţii legale de detenţie privind supraaglomerarea.

Instanţa de apel reţine că "responsabilitatea supraaglomerării din penitenciare revine Statului român" însă nu motivează raţionamentul potrivit căruia se atestă fapta ilicită imputabilă Statului, prin Ministerul Finanţelor.

De altfel, analizând cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi completată ulterior cu numeroase precizări la dosarul cauzei, se poate observa că reclamantul nu indică Ministerul Finanţelor ca reprezentant al Statului Român în cauză, instanţele de judecată fiind cele care au dispus citarea nelegală a acestuia, omitând faptul că statul poate fi reprezentat şi de alte instituţii cu personalitate juridică, în speţă Ministerul Justiţiei prin Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Or, având în vedere că aceeaşi instanţă de apel constată că, potrivit H.G. nr. 756/2016 Administraţia Naţională a Penitenciarelor organizează şi coordonează activitatea din penitenciare, însă, în limita fondurilor bugetare alocate de Guvern, în speţă nu se prezintă explicit fapta prejudiciabilă a pârâtului Statul Român, respectiv, refuzul Ministerului Finanţelor la solicitarea făcută de autoritatea competentă, în cadrul politicilor bugetare, de a stabili un buget rezonabil şi necesar măsurilor adecvate, apte să soluţioneze problema supraaglomerării din penitenciare, potrivit solicitării Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Rezmires împotriva României.

Arată recurentul că din interpretarea prevederilor art. 11 alin. (1) şi alin. (2), art. 48-50 şi art. 80 din Legea nr. 254/2013, art. 1 alin. (1), art. 4 din O.M.J. nr. 2772/2017 reiese că titularii obligaţiei de a asigura condiţii corespunzătoare de detenţie, inclusiv în sensul luării de măsuri pentru evitarea supraaglomerării în penitenciare sunt unităţile de detenţie în care a fost încarcerat reclamantul, legiuitorul stabilind obligaţii directe în sarcina acestora.

Prin urmare, recurentul apreciază că, în cauză, legimitate procesuală pasivă o au Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi penitenciarele din subordine, respectiv Penitenciarul laşi, Statul Român prin Ministerul Finanţelor fiind lipsit de calitate procesuală pasivă, neexistând identitate între persoana acestuia şi cei obligaţi să răspundă în raportul juridic litigios.

Recurentul susţine că nu pot fi reţinute nici argumentele avute în vedere de instanţe referitoare la jurisprudenţa CEDO privind antrenarea răspunderii Statului Român prin Ministerul Finanţelor pentru încălcarea obligaţiei de organizare a sistemului penitenciar astfel încât să asigure respectarea demnităţii deţinuţilor, câtă vreme nu se invocă existenţa unei hotărâri prin care CEDO să fi constatat, în cazul concret al reclamantului, încălcarea de către stat a art. 3 din Convenţie.

În acest context, instanţa de apel a reţinut superficial doar faptul că "apare ca lipsit de relevanţă dacă Ministerul Finanţelor este sau nu ordonator de credite pentru organele care se ocupă de organizarea condiţiilor de detenţie" şi a încălcat dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi cele ale art. 224 alin. (1) C. civ.

Răspunderea Statului prin Ministerul Finanţelor este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate de erori judiciare, neputându-se interpreta că statul are o răspundere nelimitată şi necondiţionată. Ministerul Finanţelor răspunde în numele Statului Român numai în condiţiile normelor speciale, respectiv conform art. 538-541 C. proc. pen. sau a unor legi speciale de reparaţie care, însă, nu se regăsesc în speţă.

Împrejurarea că obligaţia de a asigura condiţiile de detenţie revine Penitenciarului Iaşi şi Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor reiese şi din sentinţa penală nr. 1518/10.07.2020 a Judecătoriei Iaşi prin care Penitenciarul Iaşi a fost obligat să îi asigure cazarea într-o cameră de deţinere care să permită cel puţin 4 metri pătraţi pentru fiecare persoană privată de libertate.

Raportat la sentinţa mai sus enunţată şi analizând raţionamentul logic al instanţei de apel, ar fi însemnat ca în măsura în care statul ar fi fost răspunzător, sentinţa penală să se fi pronunţat în contradictoriu cu acesta şi nu a Penitenciarului Iaşi, ceea ce nu este cu putinţă prin raportare la dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie şi celelalte dispoziţii legale în materie penală.

Susţine recurentul că, în raport cu prevederile art. 224 alin. (1) C. civ., statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice.

În speţă, Ministerul Justiţiei în calitate de ordonator principal de credite, are deschisă calea administrativă de a solicita alocarea de fonduri de la Ministerul Finanţelor, potrivit procedurii de deschidere de credite bugetare prevăzută de Legea nr. 500/2002. În cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanţelor îndeplineşte rolul de administrator al bugetului, repartizând ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, fără, însă, a avea atribuţii ce incumbă instituţiilor obligate să asigure condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate.

Totodată, recurentul pretinde că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1349 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 1357-1371 din C. civ. şi a reţinut eronat în sarcina statului pretinsa faptă ilicită.

Nerespectarea condiţiilor de detenţie din penitenciare nu poate fi apreciată strict sub aspectul suprafeţelor camerelor de deţinere, acesta fiind un concept vast, iar nivelul de supraaglomerare nu conduce automat la un tratament inuman degradant.

Daunele morale au fost acordate printr-o simpla apreciere a instanţei fără, însă, ca intimatul să fi dovedit că a suferit o pierdere financiară sau o atingere a drepturilor personale nepatrimoniale.

În cauză, Statului Român prin Ministerul Finanţelor nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 1357 C. civ., nu i se poate imputa nicio culpă faţă de supraaglomerarea penitenciarului, în cauză nerezultând că s-ar fi făcut demersuri pentru transferarea deţinuţilor în alte penitenciare, supraaglomerarea fiind imputabilă fie Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor care nu a dat curs cererilor de transfer în măsura în care acestea au fost formulate, fie Ministerului Justiţiei care nu a asigurat fonduri Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, deşi a emis un ordin în care a stabilit care sunt condiţiile minime de cazare care trebuie analizate.

Recurentul invocă dificultăţile întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării conform standardelor minime a locurilor de detenţie şi arată că a actualizat legislaţia naţională cu privire la normele imperative adoptate în vederea protejării drepturilor persoanelor private de libertate, prin reglementarea cuprinsă în OMJ nr. 2772/2017 şi Legea nr. 275/2006, dovedind buna credinţă şi acţiunea concretă pentru asigurarea condiţiilor de detenţie.

Pretinde recurentul că instanţa de apel, nesocotind criteriile legale care au stat la baza stabilirii despăgubirilor morale, nu a ţinut cont de jurisprudenţa CEDO în ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, care statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, adoptă o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate, poziţie care, însă, nu a fost adoptată de instanţa de apel.

Curtea de apel, deşi reţine că "condiţiile de detenţie pe care le-a suportat reclamantul s-au datorat unor cauze pe deplin obiective pe fondul aglomerării penitenciarelor, datorate creşterii ratei criminalităţii", fără a aplica principiul proporţionalităţii, menţine în mod nelegal dispoziţia instanţei de fond prin care Statul Român a fost obligat la plata sumei de 6.000 de RON cu titlu de daune morale.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Învederează intimatul că recurentul are calitate procesuală în prezenta cauză, atât în raport cu jurisprudenţa ÎCCJ şi CEDO, cât şi justificat de faptul că Statului Român prin Ministerul Finanţelor îi revine responsabilitatea alocării sumelor de bani necesare combaterii supraaglomerării penitenciarelor, sens în care face trimitere la prevederile art. 3 alin. (1) şi alin. (2), art. 4 din OMF nr. 2772/2017 modificat prin Ordinul 796/2020.

Arată că, într-adevăr, alături de recurent, răspunderea aparţine, în solidar, şi A.N.P. şi Penitenciarului Iaşi, fiind necesară depunerea la dosar a Anexei 10.

Susţine intimatul că din jurisprudenţa CEDO reiese că despăgubirile au fost stabilite între 8 euro/zi şi 12 euro/zi, astfel că, raportat la perioada de 280 zile şi suma de 8 euro/zi ar fi rezultat prejudiciul în cuantum de 2.240 euro. Faţă de aceste motive şi de suferinţele intimatului, partea apreciază că este derizorie suma stabilită de instanţa de fond, de 6.000 RON.

Intimatul a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată şi introducerea în cauză a Penitenciarului Iaşi.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând hotărârea recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Cu titlu prealabil, se reţine că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii, deşi subsumate de către recurent dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din acelaşi cod şi vizează, pe de o parte, stabilirea cadrului procesual şi, pe de altă parte, încălcarea normelor de drept material incidente în speţă.

Astfel, o primă categorie de critici priveşte greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor. În strânsă legătură cu aceasta se află şi motivul de recurs referitor la lipsa unei fapte ilicite proprii a statului.

Se reţine că potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Textul de lege citat clarifică faptul că pentru a exista calitate procesuală activă ori pasivă, nu este necesar ca drepturile şi obligaţiile pretinse de reclamant, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, să existe în realitate, întrucât o atare optică ar echivala problema calităţii procesuale cu însuşi fondul cauzei. Rezultă însă chiar din cuprinsul art. 245 C. proc. civ. că excepţiile procesuale nu pun în discuţie fondul cauzei, neputând fi confundate cu acesta. Totodată, art. 36 teza a II-a C. proc. civ. disociază problema calităţii procesuale de cea a existenţei ori inexistenţei drepturilor şi a obligaţiilor afirmate, aceasta din urmă fiind o chestiune de fond.

Ce se cere, prin urmare, pentru a exista calitate procesuală activă şi pasivă este să existe o concordanţă între subiectele din raportul juridic afirmat de reclamant, respectiv dedus judecăţii de acesta şi calităţile formale de reclamant şi de pârât, nefiind, însă, necesar ca raportul pretins să şi existe în realitate, întrucât aceasta ar echivala, deja, cu rezolvarea fondului cauzei.

Calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât decurge din faptele ilicite pentru care se afirmă că este ţinut a răspunde, respectiv din raportul juridic afirmat (dedus judecăţii), în vreme ce existenţa, în concret, din punct de vedere factual şi juridic, a faptei ilicite imputabile pârâtului, a prejudiciului, a vinovăţiei (dacă este cazul) şi a legăturii de cauzalitate şi prejudiciu reprezintă însuşi fondul cauzei, care presupune tocmai stabilirea existenţei ori inexistenţei elementelor răspunderii civile.

În caz contrar, dacă analiza elementelor răspunderii ar fi translatată, contrar art. 36 şi art. 245 C. proc. civ., în cadrul analizei excepţiei lipsei calităţii procesuale, nu se vede în ce ar mai consta fondul cauzei sau, în tot cazul, ar apărea dificultăţi însemnate de delimitare între excepţie şi fond, ceea ce contravine sensului şi scopului normelor procesuale evocate. Urmează, aşadar, a se constata că argumentele care tind la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive nu pot fi primite.

Astfel, din perspectiva calităţii procesuale pasive a Statului Român, în absenţa unor norme cu caracter special prin care să se reglementeze o cale de atac internă, astfel cum prevede art. 13 din Convenţie, prin intermediul căreia o instanţă independentă şi imparţială, să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenţie, de natura celor reclamate în cauza de faţă, Înalta Curte constată că instituţia răspunderii civile delictuale prin care se tinde la angajarea răspunderii Statului Român pentru încălcările afirmate reprezintă temeiul juridic incident şi adecvat al cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea de drept comun.

Calitatea procesuală pasivă a Statului Român pentru pretenţiile deduse judecăţii derivă din constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a reţinut că statele semnatare ale Convenţiei sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestaţi şi condamnaţi respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie.

Potrivit art. 13 din Convenţie,"Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor or oficiale."

În acest cadru juridic, calitatea procesuală pasivă a statului pentru pretenţiile deduse judecăţii derivă din art. 1 coroborat cu art. 46 al Convenţiei care instituie obligaţia generală a statelor semnatare ale Convenţiei de a respecta garanţiile art. 3 din Convenţie.

Instanţa de recurs apreciază, în acord cu jurisprudenţa dezvoltată de instanţa de contencios european a drepturilor omului, că în ipoteza persoanelor private de libertate, care este ipoteza litigioasă, condiţiile de detenţie se impun a fi analizate pe terenul articolului 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, reamintind că, în cauza pilot Rezmiveş şi alţii contra României, hotărârea din 25 aprilie 2017, s-a constatat încălcarea sistematică a articolului 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru condiţiile materiale de detenţie din penitenciare, Statul Român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenţie.

Anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase, de asemenea, că, în România, condiţiile de detenţie, în special, suprapopularea, reprezintă o problemă de natură structurală.

Relativ la acest aspect, instanţa europeană de contencios a drepturilor omului a reţinut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României).

Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenţie impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane şi că modalităţile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei (cauzele Kudla împotriva Poloniei (MC), par. 94, şi Enăşoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46).

Un argument hotărâtor pentru dezlegarea acestui aspect supus judecăţii, respectiv al răspunderii pentru condiţiile de detenţie din penitenciarele din România, se regăseşte în hotărârea pilot Rezimveş şi alţii contra României, deja citată, în care Curtea Europeană a apreciat că situaţia particulară a reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncţionalitate structurală, caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (par. 110).

Se constată că prin hotărârea-pilot pronunţată în cauza Rezvimeş contra României s-a reţinut că problema supraaglomerării în penitenciare este una ce are caracter sistemic şi structural, iar Statul Român nu numai că este responsabil pentru această situaţie, dar îi şi revine obligaţia - subsecvent pronunţării acestei hotărâri - de a lua măsuri adecvate, într-un termen rezonabil, pentru remedierea menţionatei probleme.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului din memoriul de recurs privind limitele răspunderii statului -doar în temeiul art. 538-541 C. proc. pen. sau a unor legi speciale-, Înalta Curte reţine răspunderea Statului Român pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie, având în vedere că acesta nu s-a conformat recomandărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului şi nu a respectat dispoziţiile art. 46 din Convenţie, deşi, ca parte contractantă era obligat să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii, pronunţate în cauzele în care este parte.

Ca atare, în mod corect s-a reţinut în sarcina Statului Român o răspundere directă, pentru deficienţele sistemice de natură să afecteze demnitatea umană pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie, similare celor constatate de instanţa europeană.

Drept urmare, reţinând că pârâtului i s-au imputat concret fapte de natură a atrage răspunderea civilă pe tărâm delictual, respectiv cazarea reclamantului în spaţii de detenţie supraaglomerate (în perioada executării unei pedepse privative de libertate), Înalta Curte apreciază că este justă evaluarea făcută de instanţa de apel în privinţa legitimării procesuale pasive a Statului Român, astfel că această critică dedusă judecăţii de recurentul-pârât este nefondată.

Nefundamentată juridic este şi critica recurentului-pârât în ceea ce priveşte calitatea Ministerului Finanţelor de a reprezenta Statul Român în prezentul litigiu.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că această calitate de reprezentant este stabilită prin dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cu care, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens.

În mod corelativ, în H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 3 alin. (1) pct. 81 se prevede astfel:

"în realizarea funcţiilor sale, Ministerul Finanţelor Publice are, în principal, următoarele atribuţii: (...) 81. reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ."

În consecinţă, faţă de cele anterior redate, se constată că, în mod corect, s-a reţinut calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor.

Prin criticile aduse deciziei recurate, cu privire la validarea soluţiei date de tribunal asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi invocând obligaţia penitenciarului stabilită prin sentinţa penală nr. 1518 din 10 iulie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020, recurentul-pârât încearcă să deplaseze răspunderea pentru supraaglomerarea din spaţiile de detenţie în sarcina Penitenciarului Iaşi şi a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, cu efectul exonerării sale de o atare răspundere şi, implicit, de cea pentru prejudiciul pretins de intimatul-reclamant.

Se reţine că Administraţia Naţională a Penitenciarelor este dependentă de fondurile bugetare alocate de stat, iar, atât timp cât acestea sunt insuficiente, aceasta se află într-o imposibilitate obiectivă de a se conforma standardului prevăzut în legislaţia ce reglementează modalitatea de executare a pedepsei privative de libertate, prejudiciul, raportat la condiţiile inadecvate de detenţie, astfel cum au fost reţinute, fiind cauzat de împrejurări independente de posibilităţile sale de decizie şi control.

Aşadar, în sarcina Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi, cu atât mai puţin a penitenciarelor, nu poate fi reţinută o răspundere directă pentru deficienţele sistemice de natură a afecta demnitatea umană, similare celor care au fost constatate şi de instanţa europeană, răspunderea în această situaţie aparţinând Statului Român, această entitate fiind şi cea chemată în judecată de către intimatul-reclamant.

În consecinţă, este nefondată şi critica prin care recurentul-pârât a susţinut nesocotirea prevederilor H.G. nr. 756/2016, H.G. nr. 652/2009, OMJ nr. 2772/2017 şi ale Legii nr. 254/2013, în baza cărora acesta a afirmat că răspunderea pentru prejudiciul pretins de recurentul-reclamant Penitenciarului Iaşi şi Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, dispoziţii care nu sunt în măsură să înlăture temeiul în baza căruia este atrasă, în speţă, răspunderea recurentului-pârât, astfel cum acesta a fost arătat în cuprinsul analizei anterioare.

Înalta Curte reţine că, în faţa instanţei de apel, pârâtul nu a pretins că Ministerul Justiţiei ar putea avea calitate procesuală pasivă şi nici nu a criticat împrejurarea că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul nu a indicat Ministerul Finanţelor ca reprezentant al Statului Român- ci a contestat calitatea de reprezentant a Ministerului Finanţelor-, aceste critici fiind invocate omisso medio.

Or, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut obiectul analizei instanţei anterioare şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul, cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel.

Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost supuse judecăţii în apel.

Astfel, numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită cu soluţionarea căii extraordinare de atac a recursului.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Prin urmare, argumentele recurentului-pârât nu au valenţele unui viciu de nelegalitate a deciziei recurate, care să atragă incidenţa motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material privind răspunderea civilă delictuală, în circumstanţele în care, în speţă, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 1357 C. civ., afirmând, totodată, nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul modului de evaluare a daunelor morale stabilite de prima instanţă.

Criticile sunt nefondate.

În cauză, astfel cum s-a mai arătat, titularul obligaţiei pozitive de a lua măsuri pentru asigurarea integrităţii corporale şi morale a persoanelor private de libertate este Statul Român, care este răspunzător pentru disfuncţionalităţile sistemului judiciar, privite ca o consecinţă a politicii statale în materie penală, dar şi a eşecului în atribuirea resurselor materiale necesare în vederea adecvării condiţiilor de deţinere la cadrul normativ aplicabil.

Înalta Curte constată, astfel, că, în limitele cadrului procesual obiectiv determinat prin cererea de chemare în judecată, apare ca fiind esenţială, în prezenta cauză, cercetarea asupra elementelor răspunderii civile delictuale în cazul particular al Statului Român chemat în judecată prin raportare la delictul imputat (supraaglomerarea penitenciarului), ceea ce implică o analiză a conduitei acestuia faţă de producerea prejudiciului invocat, prin prisma raportului juridic dedus judecăţii, întemeiat pe principiul răspunderii civile delictuale, înţelegând prin aceasta că prevederile art. 1357 C. civ. nu pot fi interpretate în mod izolat, ci în raport cu prevederile art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, care, împreună cu dispoziţiile convenţionale, formează un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţele naţionale.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, astfel cum s-a reţinut şi de către instanţa de apel, aceasta constă în neasigurarea, pentru intimatul-reclamant, a condiţiilor minime de spaţiu în perioada în care reclamantul a fost încarcerat la Penitenciarul Iaşi, sens în care curtea de apel a reţinut că "în cauză s-a dovedit supraaglomerarea carcerală în intervalul de timp anterior menţionat, de aproximativ 7 luni si 16 zile, în sensul că reclamantului i s-a asigurat o suprafaţă ce se situează sub norma de 4 mp de persoană (stipulată şi prin dispoziţiile din Anexa 1 a Ordinului MJ nr. 2772 din 2017 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate), chiar şi după pronunţarea sentinţei 1518/10.07.2020 a Judecătoriei Iaşi".

Răspunderea statului pentru acest tip de prejudiciu trebuie raportată la problemele generale ale politicii în materie penală şi la obligaţiile care revin statului, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, de a lua toate măsurile generale/individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenţie şi derivă din omisiunea statului de a adopta măsuri adecvate în gestionarea condiţiilor de detenţie.

În privinţa vinovăţiei, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că, potrivit art. 1357 alin. (2) C. civ., autorul răspunde pentru cea mai uşoară culpă, şi, pe de altă parte, că, fiind în prezenţa unui drept ocrotit de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv de art. 3, nu există motive care să justifice fie şi cea mai mică ingerinţă a statului, prin instituţiile sale, în acest drept.

Având în vedere legislaţia naţională în materie, obligaţiile asumate de Statul Român, ca semnatar al Convenţiei, precum şi hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a condamnat, în repetate rânduri, România, pentru condiţiile improprii de detenţie, recurentul-pârât avea obligaţia de a lua măsuri apte să asigure în concret condiţii minime de detenţie pentru intimatul-reclamant, prin remedierea deficienţelor constatate şi recunoscute în mod oficial, care să asigure respectarea demnităţii umane.

Ca atare, în mod legal instanţa de apel a reţinut că fapta pretinsă de intimatul-reclamant se încadrează în noţiunea de delict, din perspectiva art. 1349 şi a art. 1357 alin. (1) C. civ., precum şi a art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În privinţa prejudiciului, curtea de apel a reţinut că, din probele din dosar, reiese existenţa prejudiciului cert şi actual suferit de intimatul-reclamant, care a fost afectat de condiţiile improprii de detenţie, iar o reapreciere asupra probelor deja administrate de instanţele devolutive, în raport cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu este permisă în recurs, întrucât vizează aspecte de temeinicie a hotărârii atacate.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită, se reţine că prejudiciul evocat este rezultatul faptei ilicite a recurentului-pârât care nu a luat măsuri pentru evitarea supraaglomerării.

Referitor la cel de-al doilea aspect criticat, relativ la modul de evaluare a daunelor morale stabilite în cauză, Înalta Curte observă că recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel nu a aplicat criteriile echitabile, ce rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate intimatului-reclamant la suma de 6.000 RON.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia.

Din această perspectivă, în cauză, la evaluarea despăgubirilor datorate intimatului-reclamant, instanţa de apel, ţinând seama de suferinţele morale susceptibile în mod rezonabil a fi fost cauzate acestuia prin faptul cazării într-un loc de detenţie ce nu a pus la dispoziţie condiţii corespunzătoare, a apreciat că suma acordată acestuia cu titlu de daune morale de prima instanţă a fost corect dimensionată prin raportare la durata avută în vedere şi la intensitatea resimţită de acesta, în concordanţă cu nivelul daunelor stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze similare, despăgubirile astfel stabilite având rolul de a oferi reclamantului o satisfacţie echitabilă.

Cum, contrar susţinerilor recurentului-pârât, considerentele deciziei recurate relevă o analiză atentă a criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor morale, ce rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată legalitatea hotărârii instanţei de apel, în raport cu această critică, care se dovedeşte a fi nefondată.

În plus, cuantumul efectiv al despăgubirilor nu poate fi cenzurat în această fază procesuală, în raport cu cele susţinute de recurentul-pârât, întrucât o atare analiză nu vizează legalitatea soluţiei pronunţate de curtea de apel, ci implică o veritabilă verificare a temeiniciei concluziei la care a ajuns instanţa devolutivă în urma aprecierii probelor administrate, ceea ce nu este permis, în recurs, partea putând valorifica doar critici de nelegalitate dintre cele enumerate în mod expres de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, faţă de toate cele anterior reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi împotriva deciziei nr. 173 din 30 aprilie 2024 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Cât priveşte solicitarea intimatului-reclamant A., de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, se constată că, deşi a formulat respectiva cerere în cuprinsul întâmpinării, la dosarul cauzei nu se regăseşte vreo dovadă în acest sens, astfel încât cererea va fi respinsă, nefiind îndeplinite cerinţele prevederilor art. 452 C. proc. civ., potrivit cărora partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi împotriva deciziei nr. 173 din 30 aprilie 2024 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Respinge, ca neîntemeiată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 12 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.