Civil action for damages from untaxed cigarette possession: appeal allowed, judgment quashed and remanded for insufficient reasoning on damage calculation

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 31.10.2022, cu numărul x/2022, reclamantul Statul Român - Autoritatea Vamală Română prin Direcţia Regională Vamală Craiova a solicitat, obligarea în solidar a pârâţilor A. şi B. la plata prejudiciului adus bugetului general consolidat al statului prin activitatea infracţională finalizată la data de 08.02.2011, de deţinere a cantităţii de 1.960.000 de ţigarete netimbrate (de contrabandă), în sumă totală de 645.599,814 RON, şi totodată obligarea la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii aferente, respectiv la plata dobânzilor şi penalităţilor datorate în condiţiile art. 173 şi urm., din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, de la data naşterii datoriei (08.02.2011) şi până la data plăţii efective. Înfiinţarea sechestrului asigurător potrivit prevederilor art. 952 şi următoarele din C. proc. civ., asupra bunurilor mobile şi imobile urmăribile ale pârâţilor C. şi D., până la concurenţa sumei totale de 645.599,814 RON, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente debitului, calculate în condiţiile art. 173, art. 174,art. 175 C. proc. civ. Fiscală; obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, -art. 148-151 art. 192, 194-195, art. 952 şi următoarele din C. proc. civ. art. 19, art. 27, art. 28 din C. proc. pen. art. 998 şi 999 din C. civ. din 1864; art. 173 - 176, din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală Decizia nr. 11/2015 pronunţată de 1. C. civ..J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală; art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 şi art. 343 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1543 pronunţată la data de 09 iunie 2023 Tribunalul Ilfov, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâţii A. şi B. ca efect al prescripţiei extinctive.

I.3. Decizia pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 686 A din data de 18.06.2024 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a admis apelul formulat de apelantul - reclamant Statul Roman - Autoritatea Vamală Română - Direcţia Regională Vamală Craiova, a anulat sentinţa civilă apelată şi, cu evocarea fondului a respins excepţia prescripţiei extinctive, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea de chemare în judecată.

A obligat pârâţii, în solidar, la plata prejudiciului adus bugetului statului, în sumă de 50.284,320 RON, precum şi a dobânzilor şi penalităţilor aferente conform art. 173 şi urm. din Legea nr. 207/2015, de la data naşterii datoriei (08.02.2011) şi până la data plăţii efective.

A luat act că intimaţii-pârâţi şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 686 A din data de 18.06.2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie au declarat recurs recurenţii-pârâţi B. şi A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 03 septembrie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluţia din data de 12 septembrie 2024, s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererile de recurs cuprind menţiunile privind numele şi domiciliul recurenţilor, indicarea hotărârii care se atacă şi semnăturile reprezentanţilor convenţionali, în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) al aceluiaşi articol, s-a constatat că recurenţii-pârâţi au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a stabilit că recurenţii-pârâţi datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 RON, ce a fost achitată conform dovezii de plată aflată la dosarul de recurs.

II.1. Motivele de recurs

1. Prin recursul formulat de pârâta B. s-a solicitat admiterea recursului în baza motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta a criticat soluţia instanţei de apel pentru faptul că aceasta a reţinut împrejurări străine de prezenta cauză.

În acest sens a susţinut că în mod greşit a reţinut instanţa de apel faptul că litigiul este reprezentat de acţiunea civilă (latura civilă) din dosarul penal format din trimiterea în judecată a pârâţilor din prezenta cauză şi a altor inculpaţi pentru acoperirea prejudiciului cauzat Statului Român deoarece din actele dosarului rezultă că recurenta nu a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea unei fapte penale, soluţia cu privire la latura penală fiind dispusă de către procuror în timpul urmăririi penale, distincţia fiind importantă atât cu privire la temeiurile de drept ce au stat la baza soluţiei dispuse cât şi cu privire la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Totodată, a învederat şi faptul că instanţa de apel a dispus obligarea sa, în solidar cu celălalt pârât din cauză, la plata unei sume de bani, fără a face vreo minimă precizare cu privire la modul în care această sumă a fost calculată, fiind preluate şi însuşite integral susţinerile reclamantei privitoare la modalitatea de calcul a pretenţiilor.

Astfel, instanţa de apel a făcut referire la un algoritm de calcul al taxelor aferente ţigărilor identificate la domiciliul pârâţilor în cursul anului 2011 şi care se regăseşte în adresa de constituire de parte civilă formulată de către reclamantă în dosarul penal.

Or, în condiţiile în care dosarul penal al cauzei a fost ataşat prezentului dosar civil, recurenta a susţinut că revenea instanţei de apel obligaţia nu doar de a îşi însuşi solicitarea şi modalitatea de calcul formulată de reclamantă în dosarul penal dar mai ales aceea de a explica modul de calcul şi compunerea respectivei sume de bani la plata căreia a fost obligată prin decizia civilă recurată.

În susţinerea aceluiaşi motiv de recurs a arătat şi faptul că, între suma solicitată iniţial de către reclamantă şi suma ce a fost stabilită de către instanţa de apel există o diferenţă semnificativă (iniţial a fost solicitată suma de 645.599,81 RON iar instanţa de apel a dispus obligarea recurentei la plata sumei de 50.284,32 RON) motiv pentru care, sub acest aspect hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind complet nemotivată în ceea ce priveşte atât motivele pentru care recurenta a fost obligată la plata unei sume de bani către reclamantă cât şi în ceea ce priveşte modalitatea de calcul a respectivei sume de bani.

În baza aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta a criticat hotărârea instanţei de apel pentru reţinerea unor motive contradictorii, ca urmare a unei analize deficitare.

Recurenta a făcut precizarea că prin sentinţa penală nr. 135/27.01.2014 pronunţată de Tribunalul Argeş în Dosarul nr. x/109.2013 s-a dispus în mod definitiv restituirea cauzei la procuror, în vederea refacerii urmăririi penale, întrucât s-a constatat că actele de urmărire penală efectuate în cauză începând cu data de 03.02.2011 şi până la data de 06.04.2011 au fost efectuate de către un organ de urmărire penală necompetent, sancţiunea fiind nulitatea absolută a respectivelor acte.

Este aşadar şi cazul Proceselor Verbale de percheziţie domiciliară din datele de 04.02.2011 şi respectiv 07.02.2011 ce au fost întocmite de către organele de urmărire penală şi în cuprinsul cărora au fost menţionate diverse cantităţi de ţigarete găsite la domiciliul inculpaţilor din respectiva cauză, inclusiv la domiciliul recurentei şi care, potrivit hotărârii definitive a instanţei Tribunalului Argeş nu pot fi folosite drept probe în cadrul unui proces şi nu pot fi reţinute, în opinia recurentei, drept temei al răspunderii civile sale delictuale fiind acte şi împrejurări despre care s-a stabilit, în mod definitiv, prin hotărâre judecătorească, aceea că sunt nule absolut.

Mai mult, aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte adresele şi comunicările transmise de către organul de urmărire penală necompetent către reclamanta din prezenta cauză, acte de urmărire penală despre care instanţa Tribunalului Argeş a stabilit în mod definitiv că sunt nule.

Faţă de aceste aspecte, recurenta a susţinut că nu se poate stabili dincolo de orice îndoială rezonabilă, care a fost în mod cert numărul de ţigarete găsite la domiciliul său ori care au fost colectate, transportate ori depozitate de către aceasta.

A susţinut recurenta că ulterior pronunţării sentinţei penale nr. 135/27.01.2014 de către Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/109.2013 de restituire a cauzei către procuror pentru refacerea urmăririi penale, partea civilă nu a înţeles să formuleze o nouă cerere de constituire parte civilă în procesul penal, deşi aceasta în mod evident avea cunoştinţă despre sentinţa penală pronunţată şi care i-a fost comunicată, reclamanta fiind la acea dată parte în procesul penal.

Or, tocmai cererea iniţială de constituire de parte civilă în procesul penal a fost avută în vedere de către instanţa de apel atunci când a stabilit atât existenţa dar mai ales întinderea prejudiciului reclamat, precum şi îndeplinirea condiţiilor de atragere a răspunderii civile delictuale a recurentei, deşi toate actele de urmărire penală efectuate anterior datei de 06.04.2011 au fost stabilite ca fiind nule absolut.

După comunicarea respectivelor cantităţi de ţigarete descoperite cu ocazia percheziţiilor reclamanta din prezenta cauză a formulat cererea iniţială de constituire de parte civilă în procesul penal, având în vedere cantităţile şi tipurile de ţigarete descoperite la fiecare dintre inculpaţi însă, procesele-verbale de percheziţie domiciliară, au fost declarate nule absolut, astfel că acestea, în opinia recurentei, nu pot fi avute în vedere în nicio împrejurare.

Prin motivele de recurs formulate în baza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a susţinut că în privinţa cererii principale şi în raport de momentul la care au fost săvârşite faptele pretins ilicite (07.02.2011), în cauză sunt incidente dispoziţiile Decretului nr. 167/1959 (potrivit art. 3 şi art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum şi art. 201 din legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.).

Totodată, în cauză este aplicabil vechiul C. civ. şi întreaga legislaţie aferentă de sub imperiul acestuia, aşadar anterior intrării în vigoare a noului C. civ. (01.10.2011).

Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, ce prevăd că "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea" recurenta a susţinut că, în cauză, reclamanta a cunoscut despre existenţa pagubei şi despre cei responsabili de producerea acesteia, cel mai târziu la data de 04.07.2012, dată la care s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. x/2010

Pe cale de consecinţă, recurenta a susţinut că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune curge de la acest moment şi s-a împlinit la data de 04.07.2015 (potrivit art. 1 si art. 3 din Decretul nr. 167/1958) iar din actele dosarului nu rezultă că a intervenit nici suspendarea şi nici întreruperea cursului prescripţiei, nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 13 si art. 14, precum şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Faţă de aceste aspecte recurenta a arătat că nu se poate considera, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că ar fi incidente dispoziţiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, întrucât clasarea cauzei a fost dispusă de către procuror prin ordonanţă, astfel că dosarul nu a ajuns pe rolul unei instanţe de judecată sau la un organ de arbitraj pentru a fi incidente dispoziţiile normei mai sus menţionate.

Astfel, recurenta a susţinut că în absenţa oricăror cauze de suspendare ori de întrerupere a cursului prescripţiei, teoria prezentată şi reţinută de către instanţa de apel în considerentele deciziei civile nu poate fi primită, fiind vorba de o aplicare greşită a normelor de drept material.

Faţă de această situaţie recurenta a solicitat să se constate că reclamanta a cunoscut cel mai târziu la data de 04.07.2012, respectiv data când s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. x/2010, atât paguba cât şi pe cei responsabili de producerea ei, motiv pentru care termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 04.07.2015 (art. 1 şi 3 din decretul nr. 167/1958) şi nu a intervenit nicio cauză de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei.

De asemenea, a susţinut recurenta că, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2537 pct. 3 din Noul C. civ., potrivit cărora prescripţia se întrerupe prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei până la începerea cercetării judecătoreşti ci sunt aplicabile dispoziţiile Decretului Lege nr. 167/1958 deoarece dreptul material la acţiune s-a născut la începutul anului 2011, atunci când noul C. civ. încă nu intrase în vigoare, iar potrivit dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, recurenta a arătat că nu poate fi primit raţionamentul instanţei de apel care a reţinut că actul procedural al constituirii de parte civilă în procesul penal s-a realizat în interiorul termenului de prescripţie şi că trebuie recunoscut acesteia efectul întreruptiv asupra prescripţiei, faţa de prevederile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 prin raportare la prevederile art. 2537 din noul C. civ. care reglementează în mod expres constituirea de parte civilă drept o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie, şi astfel că prevederile din veche lege ar trebui interpretate în sensul legii noi (pag. 8 alin. (1) din considerentele deciziei civile).

În susţinerea acestei critici recurenta a precizat că dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 sunt imperative astfel că nu pot fi interpretate prin raportare la un alt act normativ.

Faţă de aceste considerente, concluzionând, recurenta a susţinut că soluţia instanţei de apel este una nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea unor norme de drept imperative.

2. Prin recursul formulat, recurentul A. a susţinut incidenţa aceloraşi motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte primul motiv de casare invocat prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a invocat, de asemenea, faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive străine de natura cauzei precum şi motive contradictorii.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel a reţinut, în mod eronat că litigiul este reprezentat de acţiunea civilă (latura civilă) din dosarul penal, format din trimiterea în judecată a pârâţilor din prezenta cauza şi a altor inculpaţi pentru acoperirea prejudiciului cauzat Statului Roman.

Recurentul a susţinut că din actele dosarului nu rezultă că a fost trimis în judecată pentru săvârşirea vreunei fapte penale, iar soluţia dispusă cu privire la latura penală a cauzei a fost dispusă de procuror în cursul urmăririi penale şi nu de către instanţă cu ocazia judecăţii.

Totodată a arătat că instanţa de apel a dispus obligarea, în solidar cu cealaltă pârâtă la plata unei sume de bani, însă fără a preciza cu privire la modul de calcul al sumei. Astfel, instanţa de apel s-a limitat doar la a face referire la un algoritm de calcul al taxelor aferente unui număr de ţigarete (152.660), care se regăseşte în anexa adresei de constituire ca parte civilă a reclamatei şi prin care se obţine valoarea totală a taxelor de 50284,320 RON, la care se vor aplica dobânzile si penalităţile legale potrivit art. 173 si urm. din Legea nr. 207/2015.

Recurentul a susţinut că hotărârea recurată este nemotivată având în vedere lipsa motivelor pentru care a fost obligat la plata unei sumei de bani, dar si lipsa unei modalităţi de calcul a sumei respective.

La stabilirea existenţei şi a întinderii prejudiciului de către instanţa de apel, aceasta a avut în vedere o cerere de constituire de parte civilă depusă în dosarul penal în care toate actele de urmărire penală efectuate anterior datei de 06.04.2011 au fost stabilite ca fiind nule absolut. Ulterior, nu a mai fost formulată alta cerere de constituire de parte civila in procesul penal.

Prin motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel admiţând apelul, a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material ce vizează instituţia prescripţiei extinctive.

Astfel, raportat la cererea principală şi la momentul la care au fost săvârşite pretinsele faptele ilicite, respectiv, 07.02.2011, recurentul a susţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile Decretului nr. 167/1959 (potrivit art. 3 si art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum şi art. 201 din legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.) precum şi dispoziţiile vechiul C. civ.

Invocând prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, recurentul a susţinut că intimata-reclamantă a cunoscut, cel târziu la data de 04.07.2012, când s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. x 7/P/2010/CM, atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea ei. Aşadar, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă de la acest moment şi s-a împlinit la data de 04.07.2015 potrivit dispoziţiilor art. 1 si art. 3 din decretul 167/1958.

A susţinut recurentul că, în cauză, nu a intervenit nici suspendarea şi nici întreruperea cursului prescripţiei, nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 13 şi art. 14, precum şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

În opinia recurentului nu se poate considera că ar fi incidente dispoziţiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, întrucât clasarea cauzei a fost dispusă de către procuror prin ordonanţa, astfel ca dosarul nu a ajuns pe rolul unei instanţe de judecată sau la un organ de arbitraj pentru a aprecia că ar fi incidente dispoziţiile normei legale mai sus menţionate.

Recurentul a susţinut că, instanţa de apel a reţinut în mod greşit aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2537 pct. 3 din Noul C. civ. în contextul în care, raportat la prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, sunt aplicabile în dispoziţiile Decretului Lege nr. 167/1958 privind prescripţia.

Concluzionând, recurentul a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că actul procedural al constituirii de parte civilă în procesul penal s-a realizat în interiorul termenului de prescripţie şi că trebuie recunoscut acesteia efectul întreruptiv asupra prescripţiei, fata de prevederile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 prin raportare la prevederile art. 2537 din noul C. civ. care reglementează în mod expres constituirea de parte civilă drept o cauza de întrerupere a termenului de prescripţie, si astfel că prevederile din vechea lege ar trebui interpretate în sensul legii noi (pagina 8 alin. (1) din considerentele deciziei civile).

În raport de toate cele expuse mai sus precum şi de dispoziţiile legale incidente, recurentul a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2 Apărările formulate în cauză

La data de 24 octombrie 2024, prin poştă, intimatul-reclamant Statul Român - Autoritatea Vamală Română - Direcţia Regională Vamală Craiova a depus întâmpinări faţă de recursurile formulate, ce au cuprins, în esenţă, apărări similare.

În combaterea motivelor de recurs formulate în baza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. intimatul-reclamant a susţinut că nu există contradicţie între considerente şi dispozitiv, iar recurenţii nu au indicat vreo critică ce ar fi rămas neanalizată de instanţa de apel, iar în disonanţă cu opinia acesteia, se poate reţine faptul că hotărârea nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, astfel că nu există temei spre a se reţine acest motiv de casare.

Cu privire la susţinerea că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că litigiul este reprezentat de acţiunea civilă (latura civilă) din dosarul penal, format prin trimiterea în judecată a pârâţilor şi a altor inculpaţi pentru acoperirea prejudiciului cauzat Statului Român, acesta a precizat că este vorba de o eroare materială în condiţiile în care prin considerentele deciziei instanţa de apel a făcut trimitere la ordonanţa din data de 20.06.2022, prin care s-a dispus clasarea cauzei în privinţa pârâţilor pentru infracţiunea de contrabandă asimilată, iar procedura îndreptării erorilor materiale din hotărâri nu poate face obiectul unor motive de recurs, fiind reglementată în mod expres de C. proc. civ.

Referitor la algoritmul de calcul al instanţei de apel, intimatul-reclamant a arătat că instanţa de apel s-a raportat la totalul numărul de ţigarete reţinute şi confiscate conform constatărilor din ordonanţa de clasare nr. 684/P/2022 din data de 20.06.2022 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 5 Bucureşti, cu privire la pârâţii din prezenta cauză, respectiv 152.660 bucăţi ţigarete (7.633 pachete de ţigări), care potrivit algoritmului de calcul depus la solicitarea instanţei conduce la suma de 50.284,32 RON (Valoarea accizelor = 76,60 euro/l.000 buc. ţigarete x 152.660 buc. x 4,3001 RON/euro).

Referitor la sentinţa penală nr. 135/27.01.2014 pronunţată de Tribunalul Argeş prin care s-a dispus restituirea cauzei la procuror invocată de către recurenţi, s-a susţinut că procesul-verbal de percheziţie domiciliară constituie act de sesizare al organelor de urmărire penală, percheziţia având loc în baza unui mandat emis de către instanţa de judecată, iar ca atare prin sentinţa penală menţionată nu s-a dispus anularea mandatului de percheziţie emis de instanţă şi nu poate fi supus nulităţii.

De asemenea, cu privire la cererea de constituire de parte civilă formulată la data de 04.07.2012 conform adresei nr. x/04.07.2012 intimatul reclamant a arătat că este un act valabil care nu poate fi înlăturat în prezenta cauză.

În combaterea motivelor de recurs formulate în baza prevederilor de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a făcut precizarea că acestea nu reprezintă critici propriu-zise subsumate acestui caz de casare, reluând într-o formă identică susţinerile din întâmpinarea la apel, care au fost deja dezlegate prin hotărârea atacată.

Totodată, s-a susţinut faptul că hotărârea recurată este legală având în vedere faptul că instanţa de apel a reţinut incidenţa prevederilor art. 16 lit. b) din Decretul-Lege nr. 167/1958, iar referirea la dispoziţiile art. 2537 din Noul C. civ. nu prezintă relevanţă, întrucât instanţa a făcut trimitere la dispoziţiile acestuia întrucât constituie o legiferare a soluţiilor jurisprudenţiale anterioare referitoare la întreruperea prescripţiei întemeiate pe vechea lege.

Cu privire la fapta ilicită, intimatul-reclamant a arătat faptul că este evidentă existenţa faptei ilicite determinată de activitatea desfăşurată de pârâţi, în legătură directă de cauzalitate cu prejudiciul produs bugetului de stat prin introducerea în mod fraudulos în România şi comercializarea pe teritoriul ţării de ţigarete (netimbrate) de contrabandă, de diferite mărci în perioada noiembrie 2010 februarie 2011.

A susţinut intimatul-reclamant faptul că instanţele penale sunt obligate să soluţioneze latura civilă a cauzei în situaţia reţinerii prescripţiei răspunderii penale, conform excepţiei de la regulă instituită prin dispoziţiile art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.. reiterând susţinerile referitoare fapta ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate şi vinovăţia a recurenţilor-pârâţi.

Concluzionând, intimatul-reclamant a arătat că neîndeplinirea obligaţiilor fiscale şi nerespectarea normelor fiscale şi vamale cu privire la regimul produselor accizabile, relevă încălcarea cu intenţie evidentă a dispoziţiilor legale în materie şi rezultă din situaţia de fapt reţinută de organul de urmărire penală.

Întâmpinările formulate au fost comunicate recurenţilor-pârâţi care nu au formulat răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 26 noiembrie 2024 s-a fixat termen de judecată la data de 11 februarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, în raport de motivele de casare invocate în ambele recursuri, acestea urmează a fi analizate împreună, dată fiind unitatea parţială a motivelor de recurs invocate de ambii recurenţi-pârâţi.

1. Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat de către recurenţii-pârâţi.

Un prim motiv de recurs a privit faptul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că obiectul acţiunii este reprezentat de acţiunea civilă din dosarul penal format din trimiterea în judecată a recurenţilor-pârâţi, în contextul în care aceştia nu au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea unei fapte penale, ci soluţia a fost dispusă de procuror în cursul urmăririi penale, iar nu de instanţa de judecată.

Astfel cum a susţinut şi intimatul-reclamant prin apărările formulate, menţiunea instanţei de apel nu echivalează cu o motivare străină de natura cauzei şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale urmând a fi respinsă ca nefondată.

Deşi instanţa de apel reţine faptul că cererea de chemare în judecată a fost formulată ca urmare a trimiterii în judecată a pârâţilor această motivare nu determină nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva motivării străine, în contextul în care în considerentele hotărârii este expusă în mod corect situaţia de fapt faţă de care a fost analizată cererea de chemare în judecată. Astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin ordonanţa din data de 24 decembrie 2021 s-a dispus clasarea cauzei în privinţa pârâţilor pentru infracţiunea de constituire de grup infracţional şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 pentru infracţiunea de contrabandă. Totodată, s-a reţinut că prin ordonanţa din data de 20 iunie 2022 s-a dispus clasarea cauzei în privinţa pârâţilor pentru infracţiunea de contrabandă asimilată, dată faţă de care instanţa de apel a calculat termenul de prescripţie aplicabil în cauză.

Prin urmare, considerentele prin care s-a reţinut faptul că recurenţii au fost trimişi în judecată nu au fost argumente care să fundamenteze soluţia instanţei de apel cu privire la excepţia prescripţiei invocată, motivul de recurs fiind astfel nefondat sub acest aspect.

Printr-o altă critică comună a recurenţilor s-a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere decizia penală nr. 135/27.01.2024 pronunţată în dosarul nr. x/2013 prin care Tribunalul Argeş a dispus restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale constatând că actele efectuate în perioada 03.02.2011-06.04.2011 au fost efectuate de către un organ penal necompetent material, motiv pentru care cererea de constituire de parte civilă formulată de intimatul-reclamant nu poate fi avută în considerare în contextul în care acesta, după anularea actelor, nu a mai depus o nouă cerere de constituire de parte civilă în procesul penal.

Suplimentar, recurenta-pârâtă a invocat prin memoriul de recurs şi faptul că anularea actelor de procedură din perioada 03.02.2011-06.04.2011 a avut ca efect şi anularea actelor prin care au fost stabilite cantităţile şi sortimentele de ţigarete pentru fiecare dintre inculpaţi, respectiv procesele-verbale de percheziţie domiciliară din datele de 04.02.2011, respectiv 07.02.2011, motiv pentru care nu ar putea fi reţinute drept temei al răspunderii civile delictuale acte şi împrejurări despre care s-a stabilit în mod definitiv că sunt nule absolut. Pentru aceste motive a susţinut recurenta că nu s-ar putea stabili dincolo de orice îndoială rezonabilă, care a fost numărul de ţigarete găsite la domiciliul acesteia.

Criticile, ce pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. întrucât se invocă nemotivarea hotărârii recurate, sunt nefondate.

Pe lângă faptul că aceste critici nu aduc în discuţie, în acord cu exigenţele stabilite de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., aspecte de nelegalitate, care să poată forma obiectul controlului judiciar în prezenta cale extraordinară de atac, se observă că susţinerile apar inclusiv ca fiind formulate omisso medio, contrar dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. (conform cărora motivele prevăzute la alin. (1) al aceluiaşi articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului), din moment ce recurenţii-pârâţi au omis să le deducă, spre analiză, în cadrul judecării apelului.

Prin urmare, nu poate fi criticată soluţia instanţei de apel sub aspectul nemotivării în contextul în care aceasta nu a fost investită să se pronunţe asupra chestiunilor pe care recurenţii le-au invocat direct în recurs.

În ceea ce priveşte cererea de constituire ca parte civilă, aceasta a fost formulată la data de 14 iulie 2012, ulterior perioadei pentru care s-a dispus refacerea urmăririi penale, motiv pentru care nu se poate pune în discuţie legalitatea modului de constituire a părţii civile în procesul penal.

În acelaşi mod trebuie precizat şi faptul că numărul de ţigarete reţinute şi confiscate de la cei doi recurenţi a fost stabilit prin ordonanţa de clasare nr. 684/P/2022 din data de 20.06.2022 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 5 Bucureşti, rămasă definitivă prin neexercitarea căii de atac a plângerii împotriva soluţiei procurorului de clasare.

De altfel, instanţa de apel s-a raportat la ordonanţa de clasare mai sus menţionată şi nu la procesele-verbale de percheziţie domiciliară a căror nulitate a fost invocată de către recurentă direct în calea de atac a recursului, criticile, sub acest aspect, neputând fi primite.

Printr-o altă critică comună a recurenţilor a fost criticată soluţia instanţei de fond sub aspectul modului de calcul al cuantumului prejudiciului la plata cărora au fost obligaţi aceştia în solidar.

În concret, recurenţii au arătat că instanţa de apel nu a precizat modul de calcul al sumei limitându-se a face referire la algoritmul de calcul al taxelor aferente unui număr de ţigarete care se regăseşte în anexa adresei de constituire ca parte civilă a reclamantului, la care se vor adăuga dobânzi şi penalităţi.

Suplimentar, recurenta a invocat şi faptul că instanţei de apel îi revenea obligaţia nu doar de a-şi însuşi solicitarea şi modalitatea de calcul formulată de reclamant în procesul penal dar şi aceea de a explica modul de calcul şi compunerea respectivei sume la plata cărora recurenţii au fost obligaţi, în contextul în care suma solicită iniţial de reclamantă şi suma stabilită de instanţa de apel există o diferenţă semnificativă.

Motivele de recurs, ce vor fi analizate prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt fondate.

Se reţine în prealabil, cu privire la obligaţia instanţelor judecătoreşti de a motiva hotărârile pronunţate, statornicită în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., că atât doctrina, cât şi jurisprudenţa sunt constante în a aprecia că motivarea unei hotă­râri judecătoreşti trebuie să fie clară, coerentă şi completă, să constituie pentru părţi o garanţie puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa constantă a statuat că instanţele naţionale trebuie să indice suficient de clar şi coerent motivele pe care se întemeiază, astfel încât justiţiabilul să-şi poată exercita în mod util dreptul de recurs de care dispune (cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei şi cauza Boldea împotriva României).

În speţă, se observă totodată că, în raport cu dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., constatând că prima instanţă a soluţionat greşit cauza prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a admis apelul, a anulat hotărârea atacată şi, prin aceeaşi decizie, recurată în dosarul de faţă, a evocat fondul, admiţând în parte cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că la stabilirea prejudiciului la plata cărora au fost obligaţi recurenţii în solidar, instanţa de apel a avut în vedere doar algoritmul de calcul al taxelor aferente numărului de ţigări de 152660 găsite în detenţia celor doi recurenţi conform considerentelor ordonanţei de clasare din data de 20 iunie 2022, respectiv cuantumul taxelor stabilit prin anexa cererii de constituire parte civilă a instituţiei reclamante.

În concret, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu şi-a înfăţişat propriul raţionament juridic şi argumentele de care aceasta a uzat în stabilirea prejudiciului şi a cuantumului acestuia în contextul în care s-a mărginit la a prelua considerentele prezentate de intimatul-reclamant prin anexa cererii de constituire ca parte civilă în procesul penal.

Instanţa de apel nu a indicat temeiurile legale şi propriul mod de calcul a taxelor aferente cantităţii de ţigarete deţinute de către recurenţi şi nici nu a fost dispusă efectuarea în cauză a unei expertize de specialitate prin care să se stabilească, în mod nemijlocit, cuantumul prejudiciului datorat de recurenţii-pârâţi.

Altfel spus, deşi antrenarea răspunderii civile delictuale presupune certitudinea prejudiciului, atât cu privire la existenţa sa, cât şi cu privire la posibilitatea de evaluare, instanţa de apel, nemotivând în nici un fel de ce şi-a însuşit algoritmul de calcul al intimatei, a abdicat, practic, de la obligaţia ce îi incumba de a analiza acele elemente de fapt ce conturează mecanismul de producere a prejudiciului şi, în ultimă instanţă, certitudinea pagubei ce se cere a fi reparată, făcând imposibilă pe cale de consecinţă, exercitarea controlului judiciar, fiind atrasă, în această situaţie, incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Decizia recurată este, de asemenea, nemotivată în drept în sensul că nu sunt precizate temeiurile legale în baza cărora a fost calculat prejudiciul, iar astfel cum rezultă din prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. motivarea unei decizii pronunţate de către instanţa de apel nu poate privi numai împrejurările de fapt, ci ea trebuie să se refere, deopotrivă, şi la împrejurările de drept ce fundamentează soluţia.

Faţă de aceste considerente, reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se impune casare deciziei recurate pentru considerentele mai sus menţionate, urmând ca instanţa de apel să procedeze la stabilirea prejudiciului produs de recurenţii-pârâţi prin raportare la situaţia de fapt şi temeiurile de drept incidente în cauză.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel, în exercitarea rolului activ, va aprecia dacă, pentru soluţionarea justă a cauzei şi lămurirea tuturor aspectelor invocate de părţi cu privire la întinderea prejudiciului produs statului, este necesară suplimentarea probatoriului cu o expertiză de specialitate care să clarifice întinderea pretenţiilor reclamantului potrivit legislaţiei în vigoare la data producerii prejudiciului, pentru care sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

2. În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenţii au susţinut faptul că, în cauză, termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 04.07.2012, dată la care intimatul-reclamant s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. x/2010, termen ce s-ar fi împlinit la data de 04.07.2015 fără să fi intervenit o cauză de suspendare sau de întrerupere a acestuia. Totodată, au susţinut şi faptul că în mod greşit instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2537 pct. 3 din Noul C. civ. în contextul în care, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.

Recurentul a mai susţinut şi faptul că soluţia dispusă cu privire la latura penală a cauzei a fost dispusă de procuror în cursul urmăririi penale şi nu de către instanţa cu ocazia rejudecării. Cu privire la acest aspect, recurenta a susţinut că nu ar putea fi incidente prevederile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 deoarece clasarea a fost dispusă de procuror prin ordonanţă astfel că dosarul nu a ajuns pe rolul unei instanţe de judecată sau alt organ de arbitraj.

Criticile, ce pot fi subsumate motivului de casare invocat de recurenţi, sunt nefondate.

Înalta Curte constată, contrar susţinerilor celor doi recurenţi, că instanţa de apel a avut în vedere la pronunţarea hotărârii dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 faţă de data la care activitatea infracţională a fost finalizată, respectiv 08.02.2011, dată anterioară intrării în vigoare a Noului C. civ.

Astfel, potrivit art. 201 din Legea nr. Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. "Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit".

De asemenea, instanţa de apel a stabilit că la data de 14.07.2012 - dată necontestată de recurenţi - intimatul s-a constituit parte civilă în dosarul penal.

În acest context, se reţine că prin ordonanţa de clasare din data de 20.06.2022 emisă în dosarul penal nr. x/2010 s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunea de contrabandă asimilată faţă de cei doi recurenţi.

Înalta Curte reţine, totodată, că întreruperea prescripţiei extinctive operează şi prin cererea de constituire ca parte civilă, care este o formă de exercitare a acţiunii civile în procesul penal. În această situaţie, titularul dreptului la acţiune iese din pasivitatea sancţionabilă prin intermediul prescripţiei.

De aceea, trebuie reamintit că stingerea dreptului material la acţiune prin prescripţie are la bază o prezumţie de pasivitate a titularului dreptului; ori de câte ori această premisă se infirmă, iar titularul dreptului subiectiv iese din pasivitate, efectul sancţionator al prescripţiei nu se mai justifică.

Potrivit dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în răspundere delictuală de 3 ani, care începe să curgă, conform art. 8 din acelaşi act normativ, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, se întrerupe, între altele, prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă a fost introdusă la o instanţă judecătorească necompetentă, sub condiţia să nu se fi pronunţat încetarea procesului, cererea să nu fi fost respinsă, anulată, să nu se fi perimat sau cel care a introdus-o să nu fi renunţat la ea, potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din acelaşi decret.

Astfel, legea civilă asimilează cazului de întrerupere al prescripţiei şi ipoteza constituirii ca parte civilă în procesul penal, expres prevăzut de lege, şi pe cel în care sesizarea organelor penale cu o pretenţie civilă, derivată din fapta cercetată ca infracţiune, a rămas nesoluţionată de instanţa penală.

În această situaţie, constituirea de parte civilă în procesul penal semnifică ieşirea din pasivitate a subiectului activ prin afirmarea dreptului încălcat prin fapta cercetată penal, iar consecinţele asupra prescripţiei sunt cele stabilite prin art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Condiţiile cerute de art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, pentru a se produce efectele întreruptive de prescripţie, constau în formularea unei cereri de chemare în judecată care să vizeze fondul dreptului subiectiv a cărui acţiune se prescrie, chiar introdusă fiind la o instanţă judecătorească sau organ de arbitraj necompetent şi sub condiţia admiterii acesteia, conform alin. (2) al art. 16 din acelaşi Decret.

Astfel, cererea de constituire parte civilă în procesul penal poate fi asimilată unei cereri în sensul dispoziţiilor art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 deoarece reprezintă, în fapt, acţiunea civilă a persoanei vătămate care aceasta aduce în dezbatere dreptul subiectiv civil, în acest caz neputându-i-se reproşa părţii lipsa de diligenţă în rezolvarea pretenţiilor civile (pentru ca apoi să-i poată fi paralizat demersul prin opunerea efectului prescripţiei).

Fiind stabilită ca şi caz de întrerupere a prescripţiei extinctive, prin art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, această împrejurare a fost reţinută în mod corect de instanţa de apel ca fiind o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie.

Înalte Curte, reţine, de asemenea, că art. 17 din Decretul nr. 167/1958, statuează că actul întrerupător de prescripţie şterge prescripţia începută anterior şi o nouă prescripţie, de aceeaşi durată, începe să curgă după pronunţarea unei hotărâri definitive a instanţei penale.

Or, astfel cum rezultă din actele cauzei, intimatul-reclamant s-a constituit parte civilă în procesul penal, iar de la data soluţionării definitive a acestuia a început, potrivit legii, să curgă un nou termen de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiunea în despăgubiri în contextul în care acţiunea civilă a rămas nesoluţionată în procesul penal.

Împrejurarea că în dosarul penal s-a dispus clasarea faţă de recurenţi pentru intervenirea prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunile ce au făcut obiectul cercetării penale, în condiţiile în care reclamantul se constituise parte civilă în cursul urmăririi penale, nu este de natură să paralizeze dreptul acestuia de a sesiza instanţa civilă cu o acţiune în despăgubiri, câtă vreme latura civilă a rămas nesoluţionată ca urmare a soluţiei date în procedura judiciară penală. Prin urmare, contrar susţinerilor recurenţilor, în cauză nu are relevanţă faptul că încetarea procesului penal nu s-a dispus de instanţa de judecată ci de către organul de urmărire penală.

Dreptul de a învesti instanţa civilă, pentru validarea jurisdicţională a pretenţiilor sale civile, s-a născut pentru reclamant abia în momentul în care acesta a luat cunoştinţă de faptul că latura civilă a procesului penal nu mai poate fi soluţionată, iar de la data ordonanţei de clasare a început să curgă termenul de 3 ani în care putea fi sesizată instanţa civilă pentru valorificarea pretenţiilor în temeiul răspunderii civile delictuale, cum de altfel a reţinut şi instanţa de apel.

În acest context, efectul întreruptiv al prescripţiei s-a manifestat pe toată perioada cuprinsă între 14 iulie 2012 (data constituirii de parte civilă în dosarul penal) şi data finalizării procesului penal, 20 iunie 2022, motiv pentru care, în mod corect instanţa de apel a reţinut că cererea introductivă de instanţă, din 26 octombrie 2022, a fost formulată înăuntrul termenului de prescripţie, contrar susţinerilor recurenţilor.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 2537 pct. 3 din Noul C. civ., Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de apel, în ceea ce priveşte efectul întreruptiv al cererii de constituire parte civilă în procesul penal, nu s-a întemeiat pe aceste prevederi ci pe prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Instanţa de apel a făcut referire la dispoziţiile art. 2537 pct. 3 C. civ. doar ca argument în susţinerea modalităţii de interpretare jurisprudenţială a aplicabilităţii dispoziţiilor art. 16 lit. b) din vechea reglementare în ceea ce priveşte cererile de constituire ca parte civilă în procesul penal, criticile fiind, şi sub acest aspect, nefondate.

Pentru considerentele arătate, criticile circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt fondate, pentru motivele arătate în analiza acestui motiv de casare, drept pentru care, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta B. şi recursul declarat de pârâtul A., va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 686A din data de 18 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2025.