Removal of construction on state-administered land: Recurs against refusal to refer to CJEU and Constitutional Court dismissed as unfounded and inadmissible

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2025

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgovişte sub nr. x/2021 la data de 17.08.2021, reclamantul Spitalul Judeţean De Urgenţă Târgovişte, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat instanţei să dispună, obligarea pârâtei la ridicarea construcţiei situată pe terenul administrat de către reclamant, în subsidiar, să se dispună demolarea construcţiei şi ridicarea tuturor materialelor de construcţie puse în operă, care au stat la baza realizării edificiului în cauză, ridicarea/decopertarea suprafeţei de teren de 24 mp, teren din curtea SJUT de platforma betonată realizată de S.C. A. S.R.L., pe cheltuiala pârâtei; aducerea terenului la starea iniţială, anterior încheierii contractului de închiriere nr. x/13.06.2012.

Prin sentinţa civilă nr. 1888/12.05.2022, Judecătoria Târgovişte a admis cererea şi a obligat pârâta să ridice construcţia provizorie din zona adiacentă Spitalului Judeţean, str. x, Târgovişte, executată conform autorizaţiei de construire nr. x din 12.10.2006 emisă de Primăria Municipiului Târgovişte.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta A. S.R.L. înregistrat pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

Prin încheierea de şedinţă din data de 09 ianuarie 2023, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de recuzare formulată de către petenta A. S.R.L. împotriva membrilor completului de judecată învestit cu soluţionarea apelului formulat în cauză.

Prin decizia civilă nr. 519/31.10.2023, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, a constatat că nu se impune repunerea pe rol a cauzei, a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii invocată de intimata reclamantă cu privire la excepţiile şi apărările formulate în apel, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de apelanta pârâtă prin cererea de apel, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes a reclamantei, invocată de apelanta pârâtă prin cererea de apel, a respins ca nefondat apelul, a respins ca neîntemeiate cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii B. şi C. şi a păstrat sentinţa civilă apelată.

Împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare din 19 ianuarie 2023 şi a deciziei civile nr. 519 din 31 octombrie 2023, pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, a declarat recurs pârâta A. S.R.L.

I.2. Încheierile şi hotărârea pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă

Prin încheierea de şedinţă din data de 02 aprilie 2024, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins cererea formulată de recurenta-petentă de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, a amânat pronunţarea asupra excepţiei tardivităţii recursului cu privire la încheierea prin care a fost respinsă cererea de recuzare, invocată de intimatul-reclamant, şi asupra cererii formulate de recurenta-pârâtă, prin apărător, de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) raportat la art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ., la data de 09 aprilie 2024.

Prin încheierea de şedinţă din data de 09 aprilie 2024, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L., invocată de instanţă din oficiu şi excepţia tardivităţii formulării recursului declarat de pârâtă împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare pronunţată în data de 19 ianuarie 2023.

A respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. h) din C. proc. civ., ca lipsită de interes precum şi cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ca inadmisibilă.

A repus cauza pe rol în vederea punerii în discuţie a excepţiei nulităţii recursului invocate de intimatul reclamant prin întâmpinare acordând termen la data de 04 iunie 2024, cu citarea părţilor.

Prin decizia civilă nr. 231 din data de 04 iunie 2024, Curtea de apel Ploieşti, secţia I civilă a admis excepţia nulităţii recursului formulat de A. S.R.L. împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare din 19 ianuarie 2023 şi a deciziei civile nr. 519 din 31 octombrie 2023 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, motiv pentru care a constatat nulitatea acestuia.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva încheierilor de şedinţă din date de 02 aprilie 2025 şi 09 aprilie 2025 ambele pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021 a formulat recurs petenta A. S.R.L. fiind creat dosarul nr. x/2021.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 19 noiembrie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu spre soluţionare completului filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie .

II.1 Motivele de recurs

Prin recursul formulat împotriva soluţiilor de respingere a cererilor petentei de sesizare a Curţii Constituţionale precum şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, petentul a solicitat admiterea căi de atac, desfiinţarea încheierii, cu consecinţa admiterea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi adresarea întrebărilor propuse către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene precum şi suspendarea judecaţii ce este obligatorie în cazul sesizării aceste instanţe în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 340/2009.

În susţinerea recursului formulat împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţate la data de 09 aprilie 2024, recurenta-petentă a susţinut, că art. 94 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. face o deosebirea - fără o justificare obiectivă - şi creează un tratament diferenţiat între obligaţiile de a face, evaluabile în bani, ori neevaluabile, fiind contrar Constituţiei şi principiului nediscriminării.

Totodată, norma este neclară sub aspectul sintagmei "obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani", deoarece nu permite decelarea clară şi neechivocă a sensului, daca este vorba de conduita umană (care per se este neevaluabilă) ori, se raportează şi la finalitatea acestei conduite (distrugere unui bun economic, remiterea unei sume de bani etc.), încalcă articolul 1 din constituţia României, privind exigenţele clarităţii legii.

În susţinerea recursului formulat împotriva încheierii de şedinţă prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, recurenta-petentă a susţinut că aceeaşi prevedere legală conţinută de art. 94 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. aduce atingere şi ordinii de drept europene, fiind încălcat principiul egalităţii.

Recurenta a solicitat ca admisibilitatea exercitării căii de atac să fie analizată de către instanţa de recurs din perspectiva principiilor echivalenţei şi al efectivităţii consacrate în mod constant de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în contextul în care principiul echivalenţei interzice unui stat membru să prevadă modalităţi procedurale mai puţin favorabile pentru cererile întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii decât pentru cele aplicabile acţiunilor similare întemeiate pe o încălcare a dreptului intern, recurenta invocând în acest sens Hotărârea Weber's Wine World şi alţii pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-147/01.

În opinia recurentei, modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor destinate să asigure protecţia drepturilor conferite de dreptul Uniunii nu trebuie, să fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile acţiunilor similare de drept intern (principiul echivalenţei) şi nici să fie concepute astfel încât să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivităţii), existând astfel o diferenţă de tratament procedural între cele două proceduri, prima întemeiată pe dreptul uniunii a doua întemeiată pe dreptul naţional.

În acest sens, s-a susţinut că, în practică modalităţile procedurale sunt mai puţin favorabile pentru cererile întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii decât pentru cele aplicabile acţiunilor similare întemeiate pe o încălcare a dreptului intern, în contextul în care în cazul procedurii de sesizare a Curţii Constituţionale se poate formula recurs împotriva refuzului de a sesiza instanţa de contencios constituţional, în timp ce, în cazul unei cereri similare de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene un astfel de refuz nu este recunoscut în mod expres.

Faţă de considerentele expuse recurenta-petentă a considerat că se încalcă astfel, dreptul Uniunii Europene, prin nerecunoaşterea expresă a unui drept de a contesta un refuz de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

În susţinerea recursului, recurenta a invocat jurisprudenţa instanţei de contencios european potrivit căreia articolul 2 al Tratatului Uniunii Europene, încredinţează instanţelor naţionale şi Curţii sarcina de a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii în toate statele membre, precum şi protecţia jurisdicţională pe care dreptul menţionat o conferă justiţiabililor.

Deopotrivă, Curtea a statuat că, spre deosebire de tratatele internaţionale obişnuite, tratatele comunitare au instituit o nouă ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a tratatelor şi care este obligatorie pentru instanţele lor.

Principiul supremaţiei dreptului Uniunii impune instanţei naţionale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenţei proprii, a dispoziţiilor dreptului Uniunii Europene ca în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naţionale care să fie conformă cu cerinţele dreptului Uniunii, să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naţionale pe cale legislativă.

Prin urmare, respectarea acestei obligaţii de a aplica integral orice dispoziţie de drept al Uniunii care are efect direct trebuie considerată ca fiind indispensabilă pentru a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii în toate statele membre astfel cum impune articolul 19 alin. (1) din Tratatul Uniunii Europene, ci, cum s-a reţinut, revine instanţelor naţionale atribuţia de a asigura protecţia juridică a drepturilor pe care justiţiabilii le au în temeiul dispoziţiilor dreptului Uniunii şi de a garanta efectul deplin al acestor dispoziţii.

II.2. Apărările formulate în cauză

În cauză nu a fost depusă întâmpinare, recursul fiind comunicat intimaţilor a data de 29 noiembrie 2024.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ. coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) din acelaşi cod.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 25 noiembrie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 11 februarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând încheierile recurate, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În cauză, la termenul de judecată din data de 02 aprilie 2024, în soluţionarea recursului formulat de petenta A. S.R.L., Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, faţă de obiectul cauzei, respectiv obligaţia de a face şi prevederile art. 483 alin. (2) raportat la art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ., a invocat din oficiu şi a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii recursului, cu privire la caracterul evaluabil în bani sau neevaluabil în bani a cererii, chestiune care urma să determine dacă excepţia invocată este admisibilă sau nu.

În raport de excepţia inadmisibilităţii invocată de către instanţa de recurs, recurenta-petentă a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 94 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., pe care le-a apreciat ca fiind neconstituţionale, în măsura în care fac deosebirea între acţiunile în obligaţia de a face, evaluabile în bani şi neevaluabile în bani, creând un tratament discriminatoriu între persoane aflate în aceiaşi postură juridică.

Totodată, prin raportare la aceeaşi prevedere legală, recurenta a formulat şi o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarea întrebare preliminară: dacă dreptul Uniunii Europene, cu raportare la principiul egalităţii, la principiul dreptului la un proces echitabil şi, la dispoziţiile art. 47 şi 48 din Carte, care se opun unei reglementări naţionale care ar crea un tratament discriminatoriu, diferenţial, de fapt, între persoane aflate în aceiaşi postură juridică.

Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a fost respinsă, prin încheierea de şedinţă din data de 02 aprilie 2024, instanţa de recurs reţinând că este obligată să sesizeze Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu o problemă în legătură cu interpretarea dreptului Uniunii Europene în cazul în care apreciază că o astfel de decizie poate aduce o lămurire în legătură cu cauza pe care o are de judecat, ori în legătură cu ce s-a invocat în prezenta cauză, raportat la normele de drept intern, aceasta a apreciat că nu este necesară învestirea instanţei europene în vederea lămurii aspectelor legate de această excepţie.

Prin încheierea de şedinţă din data de 09 aprilie 2025, Curtea de apel Ploieşti, secţia I civilă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 94 pct. (1) lit. h) C. proc. civ. ca fiind lipsită de interes, motivat de faptul că, prin aceeaşi încheiere a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului.

Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 09 aprilie 2024.

În susţinerea recursului formulat împotriva încheierii de şedinţă din data de 09 aprilie 2024, petenta a arătat că prevederile art. 94 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., în temeiul cărora a fost invocată din oficiu excepţia inadmisibilităţii căii de atac, sunt neconstituţionale în măsura în care fac deosebirea între acţiunile în obligaţia de a face, evaluabile în bani şi neevaluabile în bani, creând un tratament discriminatoriu între persoane aflate în aceiaşi postură juridică.

Criticile sunt nefondate.

Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi, sau din oficiu, de către instanţă ori de procuror în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale, printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată.

În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

În ceea ce priveşte primele trei condiţii, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepţia a fost invocată de petentă într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 94 pct. (1) lit. h) C. proc. civ., în vigoare, iar textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a fost formulată în raport de excepţia inadmisibilităţii căii de atac ce a fost invocată din oficiu de către instanţa de recurs în temeiul art. 483 alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -j3) (...)" coroborat cu art. 94 pct. (1) lit. h) din acelaşi cod ce dispune că "Judecătoriile judecă: în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: (...) lit. h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe."

În contextul în care excepţia de neconstiţionalitate a fost invocată cu scopul de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiate pe o prevedere legală neconstituţională, respectiv pentru a preîntâmpina o eventuală admitere a excepţiei inadmisibilităţii recursului invocată din oficiu, recurenta-pârâtă nu mai are un interes actual şi determinat în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale deoarece dispoziţiile contestate nu mai pot influenţa soluţionarea cauzei întrucât excepţia de inadmisibilitatea a căii de atac întemeiată pe dispoziţiile apreciate ca fiind neconstituţionale de către recurentă, a fost respinsă de către instanţa de recurs.

Astfel, prin respingerea excepţiei inadmisibilităţii, demersul recurentei a rămas fără o finalitate practică din punct de vedere juridic, interesul procesual trebuind să existe pe tot parcursul judecăţii.

Contrar susţinerilor recurentei-petente, pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional, doar pentru că, la un anumit moment procesual recurenta ar fi avut interes să o invoce, în contextul în care, la momentul soluţionării excepţiei ridicate, acesta nu mai este justificat.

Scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiate pe o prevedere legală neconstituţională.

Sunt de remarcat dezvoltarea jurisprudenţială şi statuarea expresă a condiţiei interesului în ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională respingând ca inadmisibilă o excepţie de neconstituţionalitate şi reţinând, între altele, că "autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu are un interes real, personal în promovarea acesteia. Astfel, posibila admitere a excepţiei nu ar schimba cu nimic situaţia acestuia, ci ar privi numai drepturile altor persoane" (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014).

De asemenea, prin Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, Curtea Constituţională a precizat că incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat.

Curtea Constituţională a precizat că excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale incidente într-o anumită fază procesuală trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cererii în cadrul căreia a fost invocată această excepţie. (Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015

Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea ei impune justificarea unui interes, a cărui existenţă se stabileşte prin verificarea pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit şi care trebuie să fie născut şi actual, neputând îndeplini această condiţie un interes anterior sau viitor, motiv pentru care Înalta Curte apreciază, în acord cu prima instanţă, că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale.

Totodată, în baza aceloraşi considerente, Înalta Curte reţine că, în raport de soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii căii de atac, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate a fost invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei, nefiind astfel îndeplinită nici ultima condiţie prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de petenta A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 09 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021.

Cu privire la recursul formulat împotriva încheierii de şedinţă din data de 02 aprilie 2024.

Analizând memoriul de recurs, Înalta Curte reţine că unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil este cel al legalităţii căilor de atac şi presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, de alte mijloace procedurale în afară de cele prevăzute de lege, astfel că nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii.

În speţă, prin încheierea recurată s-a respins o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată în faza de recurs, deci într-o etapă procesuală în care hotărârea asupra fondului este definitivă în conformitate cu dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. astfel că şi încheierea de respingere a cererii de sesizare este, de asemenea, definitivă.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 483 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se desprinde concluzia că hotărârile date în recurs, fiind definitive, nu pot fi atacate cu recurs.

Întrucât, în speţă, hotărârea asupra fondului, respectiv decizia civilă nr. 231 din data de 04 iunie 2024 prin care Curtea de apel Ploieşti, secţia I civilă a constatat nulitatea recursului cu care a fost învestită, are caracterul de hotărâre definitivă, nesusceptibilă de exerciţiul căii de atac a recursului, nici încheierea de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu poate fi atacată cu recurs, fiind şi ea definitivă.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, se observă prevederile Legii speciale nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Aşadar, se impune a se stabili dacă dispoziţiile menţionatei legi prevăd posibilitatea atacării cu recurs a respingerii cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu soluţionarea unor întrebări preliminare.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 340/2009 "(1) Instanţa de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză. (2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză. (3) n cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecăţii este obligatorie."

Totodată, alin. (5) al aceluiaşi articol stipulează în sensul că "Încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii poate fi atacată cu recurs la instanţa ierarhic superioară (. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .)".

Ca atare, se constată că legea specială deschide calea recursului numai împotriva încheierii prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii, concomitent sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Or, în speţă, prin măsura dispusă, obiect a recursului, instanţa a constatat că nu se impune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea lămurii aspectelor legate de excepţia inadmisibilităţii recursului invocate în cauză.

Prin urmare, soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu se circumscrie dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, legea nejustificând admisibilitatea recursului exercitat în cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la legalitatea căii de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta.

Modul de reglementare a căilor de atac nu este de natură să afecteze procedura judiciară echitabilă, astfel cum este consacrată prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât dreptul la un tribunal nu impune obligativitatea dublului grad de jurisdicţie în materie civilă sau instituirea căii extraordinare de atac a recursului în toate materiile, dacă accesul la un tribunal cu plenitudine de jurisdicţie este efectiv, statele având o marjă de apreciere în organizarea sistemului căilor de atac.

Aşadar, accesul liber la justiţie nu presupune accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate gradele de jurisdicţie, acest drept putând fi supus unor condiţionări de formă şi de fond, iar existenţa uneia ori a multor căi de căi de atac nu este impusă, pentru toate cazurile, nici de Constituţie şi nici de vreun tratat internaţional la care România este parte.

Faţă de prevederile legale menţionate, soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu este supusă recursului, iar exercitând calea extraordinară de atac, partea nu s-a conformat unei condiţii specifice de admisibilitate a recursului.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi, din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.

În consecinţă, având în vedere cele anterior reţinute, fiind învestită cu judecata unei căii de atac neprevăzute de lege, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petenta A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 02 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021, împrejurare faţă de care nu se mai impune evocarea şi analizarea motivelor de recurs faţă de prevederile art. 499 teza finală C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 09 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petenta A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 02 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2025.