Admissibility of exception of illegality against prefect's order in civil title preference action for land subject to restitution claim

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Mureş sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele U.A.T. Ungheni, reprezentată prin Primar, şi O.C.P.I. Mureş, să se dispună: obligarea pârâtei de rând unu să-i lase, în deplină proprietate şi folosinţă, imobilul înscris în C.F. nr. x Ungheni, având număr cadastral x, în suprafaţă de 10.264 m.p. în acte şi 10.685 m.p. din măsurători, înscris în A1, provenit din conversia C.F. vechi nr. x/N şi nr. top vechi x, ca urmare a constatării că titlul reclamantei este preferabil titlului de proprietate al pârâtei, înscris în C.F. nr. x Ungheni, având nr. cadastral x, provenit din conversia C. F. x/N Ungheni şi, ca urmare, să se dispună nulitatea parţială a titlului de proprietate al pârâtei, cu privire la suprafaţa deţinută de reclamantă, rămânând valid C.F. x Ungheni, pentru suprafaţa de 9.132 m.p.; să se constate că imobilul înscris în C.F. x, având număr cadastral x, în suprafaţă totală de 10.264 m.p., înscris sub A1, provenit din conversia C.F. vechi x/N se suprapune, în întregime, peste parte din imobilul deţinut de pârâta de rând unu, înscris în C.F. x Ungheni, în suprafaţă totală de 19.817 m.p., înscris în A1, provenit din C.F. vechi x/N şi nr. cad vechi, respectiv că nu se suprapune şi cu imobilul din C.F. x Ungheni, având top./cad. x, în suprafaţă de 11.836 m.p., provenit din C.F. vechi x/N şi cadastral vechi; să se dispună obligarea pârâtelor să recunoască noua poziţie a imobilului; să se dispună obligarea pârâtei de rând 2 să rectifice poziţia imobilului înscris în C.F. x, având nr. cadastral x, în suprafaţă de 10.264 m.p., înscris sub A1, provenit din conversia C.F. vechi x/N, în sensul că acesta se suprapune, în întregime, peste parte din imobilul deţinut de pârâta de rând unu şi înscris în C.F. x Ungheni, în suprafaţă totală de 19.817 m.p., înscris sub A1, provenit din C.F. vechi x/N şi nr. cad. vechi, cu cheltuieli de judecată în sarcina primei pârâte.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi următoarele din C. civ. de la 1864, pe prevederile Legii nr. 7/1996 precum şi cele ale Ordinului 700/2014.

Pârâtul O.C.P.I. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin sentinţa civilă nr. 1484/4 iunie 2020, Judecătoria Târgu Mureş, secţia civilă a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Mureş.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă în primul ciclu procesual.

Prin sentinţa civilă nr. 1412 din 28 octombrie 2021, Tribunalul Mureş, secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Mureş şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Oraşul Ungheni şi Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Mureş; a respins, ca nefondată, cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 107 A din 3 februarie 2022, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1412 din 28 octombrie 2021 a Tribunalului Mureş.

4. Decizia pronunţată de instanţa de recurs

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă prin decizia civilă nr. 238 din 9 februarie 2023 a admis recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 107/A din 3 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

A casat decizia recurată şi trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

5. Decizia pronunţată de instanţa de apel în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 626/A din 06 iunie 2024, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis excepţia inadmisibilităţii invocării excepţiei de nelegalitate.

A respins sesizarea având ca obiect excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 26/09.03.1999 emis de Prefectul Judeţului Mureş, ca inadmisibilă.

A respins apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 1412 din 28 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Mureş.

II. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 626/A din 06 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta A. S.R.L.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 23 septembrie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluţia din data de 26 septembrie 2024, s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Cu privire la cererea de recurs formulată, s-a stabilit în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) că aceasta îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ., cuprinzând: menţiunile privind denumirea, sediul social şi sediul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură ale recurentei-reclamante, indicarea hotărârii care se atacă, semnătura reprezentantului convenţional, avocat B. (împuternicire avocaţială la dosar).

În ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, se constată că recurenta-reclamantă a susţinut incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi alin. (2) teza I coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a stabilit în sarcina recurentei-reclamante o taxă judiciară de timbru în cuantum de 4.981,7 RON ce a fost achitată conform dovezilor aflate la dosarul de recurs.

1. Motivele de recurs.

În susţinerea criticilor întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a arătat că judecata apelului s-a făcut în lipsa citării societăţii reclamante aspect care atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului emis în urma acestei încălcări, adică a deciziei recurate.

În acest sens, recurenta a invocat incidenţa prevederilor art. 153 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 158 din acelaşi act normativ în contextul în care aceasta a fost citată la sediul fostului reprezentat convenţional.

Astfel, a arătat că, în faza recursului, societatea reclamantă a fost reprezentată de către avocat B., fiind depusă împuternicire avocaţială la dosarul cauzei în faţa instanţei de recurs. Aceasta a solicitat prin două cereri comunicarea hotărârii care urma să fie redactată de către Înalta Curte la sediul ales din Bucureşti, str. x, adresă la care se găseşte atât biroul avocatului, cât şi sediul social al reclamantei.

Cu toate acestea, în data de 15 aprilie 2024, Înalta Curte a dispus comunicarea hotărârii la sediul din Cluj Napoca al fostului avocat al recurentei iar actele au fost transmise Primăriei

În acest context, Curtea de Apel Târgu Mureş a comunicat citaţia la acelaşi birou al fostului avocat, fără ca această să observe schimbarea sediului ales al recurentei. Astfel, cauza s-a judecat în lipsa legalei citări a societăţii recurente fapt care, în opinia recurentei, atrage casarea hotărârii curţii de apel.

Recurenta a criticat hotărârea instanţei de apel în baza aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi din perspectiva prevederilor art. 501 C. proc. civ. care prevăd că în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.

Astfel, Înalta Curte a dispus ca instanţa de apel să analizeze excepţia de nelegalitate a ordinului prefectului, invocată de recurenta-reclamantă, însă instanţa de apel a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a ordinului prefectului, excepţie pe care a admis-o cu nesocotirea indicaţiilor Înaltei Curţi din decizia de casare.

Recurenta a arătat şi faptul că, în contextul în care Înalta Curte a indicat clar că legalitatea ordinului prefectului trebuie analizată în orice stare a pricinii, conform prevederilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, Curtea de Apel Mureş explicitează în mod greşit că nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate, prevăzute de art. 4 din acelaşi act normativ, actele unilaterale care sunt exceptate de la controlul exercitat pe calea contenciosului administrativ, respectiv cele pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede prin lege organică o altă procedură judiciară. Această alegaţie vine să înfrângă obligaţia instituită de către art. 501 C. proc. civ. motiv pentru care, în opinia recurentei, instanţa de apel nu a respectat limitele rejudecării după casare, cu atât mai mult cu cât acestea sunt trasate de însăşi instanţa supremă.

De asemenea, recurenta a susţinut şi faptul că instanţa de apel a săvârşit şi o gravă eroare de logică juridică.

În acest sens, recurenta a arătat că, în cazul contestării unui act administrativ, Legea nr. 544/2004 a contenciosului administrativ este norma generală, însă, în cazul cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate, legiuitorul a stabilit, prin art. 53 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, că hotărârile comisiei judeţene asupra contestaţiilor persoanelor care au cerut reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenului, conform dispoziţiilor cuprinse în cap. II, şi cele asupra măsurilor stabilite de comisiile locale se comunică celor interesaţi prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire iar împotriva hotărârii comisiei judeţene se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Ulterior, Legea nr. 169/1997 de modificare a Legii nr. 18/1991, prin art. III, a dispus că actele administrative prin care au fost trecute în domeniul public sau privat al statului sau al localităţilor terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate privată îşi suspendă efectele cu privire la aceste terenuri până la soluţionarea cererii de către comisia de fond funciar, cu excepţia terenurilor intrate deja în circuitul civil. După validarea cererii de reconstituire, terenul trece în rezerva comisiei de fond funciar în vederea punerii în posesie.

Recurenta a făcut precizarea că antecesoarea sa în drepturi s-a aflat în situaţia reglementată de dispoziţiile legale citate având în vedere că aceasta a solicitat încă din martie 1991 reconstituirea dreptului său de proprietate asupra terenului în litigiu şi care a fost pusă în posesie, după cum rezultă din actele depuse chiar de către Prefectul judeţului Mureş la dosarul cauzei. Ulterior, prefectul nu mai avea vreun drept de a transfera proprietatea terenului ce face obiectul prezentei cauze către UAT Ungheni. De fapt, dacă ar fi făcut-o, actul administrativ şi-ar fi suspendat efectele, după cum expressis verbis este menţionat în textul de lege menţionat mai sus, până ce comisia judeţeană de fond funciar, aflată în subordinea aceluiaşi prefect, urma să emită titlul de proprietate în favoarea numitei C., antecesoarea în drepturi a recurentei. În schimb comisia judeţeană a tergiversat emiterea titlului de proprietate în favoarea persoanelor fizice îndrituite la reconstituire, dar le-a validat pe cele ale UAT, contrar principiului egalităţii în faţa legii şi al prevederilor mai sus citate.

În susţinerea aceluiaşi motiv de recurs recurenta a susţinut şi faptul că instanţa de apel a indicat dispoziţiile art. 4410 din Legea nr. 169/1997 ce prevăd că procedura instituită de Legea nr. 18/1991 nu este aplicabilă în cazul în care terţii sunt vătămaţi în drepturi prin actele emise de comisiile judeţene de fond funciar sau prefect, aceştia putând formula acţiuni în revendicare, ceea ce recurenta a şi făcut, motiv pentru care legalitatea actului administrativ trebuie să fie analizată conform prevederii legii generale respectiv Legea 554/2004 şi nu în baza Legii 18 sau 169/1997.

În ceea ce priveşte judecarea cauzei după casare, recurenta a solicitat, în baza art. 497 C. proc. civ., judecarea cauzei de către instanţa de recurs iar, în caz de casare cu trimitere spre rejudecare, a solicitat trimiterea cauzei către o altă curte de apel deoarece Curtea de Apel Târgu Mureş nu ar putea asigura o soluţionare imparţială a cauzei, în contextul dat.

Pe fondul dreptului, invocând incidenţa motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta critică soluţia instanţei de apel de comparare a titlurilor şi concluzia acesteia conform căreia titlul U.A.T. Ungheni este preferabil deoarece fusese cel dintâi înscris în cartea funciară, în contextul în care, în opinia sa, ordinul este lovit de nulitate absolută întrucât terenul trecut din proprietatea Statului Român în proprietatea privată a oraşului Ungheni făcuse anterior obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea antecesoarei în drepturi a recurentei, numita C.. Or, art. III din Legea nr. 169/1997 prevede că sunt lovite de nulitate absolută actele emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 respectiv actele de reconstituire şi constituire în favoarea altor persoane asupra vechilor amplasamente ale foştilor proprietari, solicitate de către aceştia, în termen legal.

În susţinerea motivelor de recurs, recurenta invocă şi dispoziţiile art. 11 din acelaşi act normativ susţinând că transferul în proprietatea privată a U.A.T. Ungheni ar fi trebuit suspendat, iar, la data emiterii titlului de proprietate pe numele său, dreptul antecesoarei noastre s-ar fi consolidat cu efect retroactiv.

Totodată, a arătat ca după ce este recunoscut unui fost proprietar dreptul la reconstituirea proprietăţii de către comisia de fond funciar aflată în subordinea prefectului, adică a reprezentantului guvernului/statului în teritoriu, acelaşi prefect nu poată să emită ulterior un ordin prin care să dispună trecerea în proprietatea privată a U.A.T. Ungheni, persoană juridică de drept public, acelaşi teren motiv pentru care trecerea terenului numitei C. în proprietatea privată a primăriei a reprezentat o încălcare a dreptului de proprietate protejat prin dispoziţiile articolul 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, conform actelor depuse la dosarul cauzei de către Instituţia Prefectului Judeţului Mureş la data de 17.06.2021 rezultă că cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a fost depusă de autoarea recurentei, numita C., la data de 13 martie 1991, în schimb titlul de proprietate al pârâtei reprezentat de Ordinul 26/9 martie 1999 al Prefectului Mureş - are evident dată ulterioară 09 martie 1999.

Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 9 alin. (10)-(12) din Legea 18/1991 în forma aplicabilă la data emiterii Ordinului Prefectului Mureş nr. 29/09.03.1999 precum şi prevederile art. 30 din Regulamentul de aplicare a Legii 18/1991 în baza căruia a fost emis Ordinului Prefectului Mureş nr. 29/09.03.1999 recurenta a susţinut nelegalitatea emiterii Ordinului Prefectului Mureş nr. 29/09.03.1999, în ceea ce priveşte suprafaţa de teren pentru care autoarea sa a solicitat, prin cerere, reconstituirea dreptului de proprietate, în contextul în care aceasta a fost pusă în posesie şi a stăpânit legal terenul.

Din moment ce exista cererea de reconstituire a dreptului de proprietate aceasta trebuia inclusă în tabelul privind suprafeţele de teren pentru care s-a realizat cerere de reconstituire şi, împreună cu actele doveditoare, trebuia trimis tabelul spre validarea cererilor de către Comisia Judeţeană şi Instituţia prefectului chiar în lipsa emiterii titlului de proprietate.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta invocă şi considerentele de la punctul 115 din decizia nr. 36/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie potrivit cărora sintagma "revin de drept proprietarilor" din cuprinsul art. 11 alin. (21) din Legea nr. 18/1991 nu produce consecinţe asupra obligaţiei de a depune cererea de reconstituire a dreptului de proprietate pe vechile amplasamente în termenul prevăzut în alin. (4) al aceluiaşi articol, ci asupra deciziei prefectului de a recunoaşte dreptul pretins, prin imposibilitatea acestuia de a refuza emiterea titlului de proprietate în cazul în care s-a făcut dovada îndreptăţirii petentului la reconstituire pe vechiul amplasament şi dacă este îndeplinită şi a doua condiţie din art. 11 alin. (21), aceea ca terenurile să nu fi fost atribuite legal altor persoane.

Recurenta a susţinut, astfel, că ordinul în cauză a fost emis cu încălcarea prevederilor legale, emiterea titlului de proprietate a fost amânată, iar, fără titlu, aceasta nu s-a putut terenul nu a putut fi intabulat motiv pentru care, în opinia recurentei amânarea emiterii titlului de proprietate este responsabilitatea comisiei judeţene aflate în subordinea prefectului, aşa că acesta nu avea cum să emită ulterior un ordin pentru atribuirea terenului U.A.T. Ungheni.

În final, recurenta a susţinut faptul că titlul de proprietate al pârâtei este emis şi cu încălcarea prevederilor art. 31 din Legea 18/1991 formă valabilă la data emiterii titlului de proprietate ai pârâtei astfel că titlul de proprietate al pârâtei nu putea fi emis pentru terenurile asupra cărora s-a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, chiar dacă procedura de reconstituire nu s-a finalizat la data emiterii Ordinului, prin emiterea Titlului de Proprietate.

În acest context, recurenta a susţinut că deşi titlul de proprietate al pârâtei a fost înscris în cartea funciară anterior titlului de proprietate al autoarei noastre, având în vedere motivele de nulitate exprimate mai sus, este evident că titlul autoarei noastre este preferabil titlului pârâtei, iar înscrierea iniţială a titlului UAT Ungheni este datorată amânării de către comisia judeţeană şi prefect a formalizării emiterii titlului nostru de proprietate.

Faţă de aceste considerente recurenta a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

2. Apărările formulate în cauză

La data de 16 octombrie 2024 intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară-Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Târgu Mureş - Târgu Mureş a depus întâmpinare prin care a arătat că lasă la aprecierea instanţei soluţia privind recursul formulat în cauză.

La data de 06 noiembrie 2024 intimatul-pârât Prefectul Judeţului Mureş a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ceea ce priveşte criticile recurentei referitoare la soluţia de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate a Ordinului nr. 26/09.03.1999 al Prefectului Judeţului Mureş intimatul a arătat că raportat la situaţia de fapt constatată şi a dispoziţiilor legale invocate de către recurentă şi incidente în cauză, în mod corect instanţa de apel a reţinut că printr-o lege organică, legiuitorul a stabilit în mod expres o altă procedură judiciară pentru modificarea, respectiv desfiinţarea Ordinului Prefectului şi anume prin intermediul acţiunii de drept comun.

Pe cale de consecinţă actele administrative contestate prin aceasta procedură, în speţă, cea prevăzută de art. III din Legea nr. 169/1997 nu pot fi atacate în procedura contenciosului administrativ, context în care şi excepţia de nelegalitate, invocată în baza de art. 4 din Legea nr. 554/2004, este inadmisibilă, în opinia intimatei.

Pe fondul cauzei, intimatul-pârât a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile reglementate de art. III, alin. (1) pct. ii) din Legea nr. 169/1997 invocat de către recurentă având în vedere că nu au fost solicitate amplasamentele care au fost înscrise în actul de reconstituire a cărui anulare se solicită.

Astfel, cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a fost formulată de autoarea recurentei pentru o suprafaţă de 0,71 ha teren agricole - arabil şi 0,33 teren intravilan, în total 0,74 ha iar rubricile "Fâneţe" şi "Păşuni" nu au fost completate iar din documentaţia aflată la dosar nu rezultă că aceasta a solicitat terenul cu privire la care se susţine că se suprapune cu parcela identificată în parcela x din tarla x - extravilanul localităţii Ungheni, înscrisă în anexa la OP nr. x/1999, aşa cum se menţionează în cererea de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. III alin. (1)1 din Legea nr. 169/1997 privind suspendarea efectului ordinului contestat intimatul-pârât a susţinut că acestea sunt nefondate în lipsa dovezii faptului că amplasamentele din OP nr. x/1999 au fost solicitate de antecesoarea în drepturi a recurentei.

Având în vedere aceste aspecte, în opinia intimatului-pârât cererea recurentei privind anularea Ordinului nr. 26/09.03.1999 al Prefectului Judeţului Mureş este neîntemeiată, motiv pentru care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 28 noiembrie 2024 recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea apărărilor formulate în cauză şi admiterea recursului formulat.

3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 07 noiembrie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 11 februarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

O primă categorie de critici, care trebuie examinate împreună, au ca obiect legalitatea procedurală a deciziei instanţei de apel, cu privire la care recurenta arată că nu a fost legal citată în etapa rejudecării în apel, precum şi că instanţa de apel a nesocotit dezlegările instanţei de recurs, deşi acestea erau obligatorii cu privire la problemele de drept (art. 501 alin. (1) C. proc. civ.).

Aceste critici, care sunt subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt fondate.

În faţa instanţei de recurs, reclamanta a fost, iniţial, reprezentată de avocat D., cu domiciliul ales indicat în cuprinsul cererii de recurs, la sediul profesional al acestui avocat, în municipiul Cluj-Napoca.

Pe parcursul judecăţii în recurs, recurenta a fost reprezentată de dna avocat B., care însă nu a modificat menţiunile referitoare la schimbarea sediului procesual ales, această schimbare fiind, în etapa judecăţii în recurs, neluată în seamă, în condiţiile art. 172 C. proc. civ., ale cărui prevederi nu au fost respectate.

Cu toate acestea, anterior redactării şi comunicării deciziei instanţei de recurs, reclamanta, prin noul avocat, a depus două cereri de urgentare a redactării deciziei, în cuprinsul cărora a fost ales sediul nou pentru comunicarea actelor de procedură, în Bucureşti, str. x, persoana împuternicită cu primirea actelor de procedură fiind avocat B..

Contrar acestei solicitări, decizia a fost comunicată la fostul sediu procesual ales, iar în etapa rejudecării, citarea de către Curtea de Apel Târgu Mureş a fost realizată, în mod eronat, la sediul procesual anterior, schimbat între timp, conform cererilor adresate instanţei de recurs.

De vreme ce dispoziţiile art. 172 C. proc. civ. nu sunt aplicabile decât în faţa "aceleiaşi instanţe", se constată că, în tot cazul, sancţiunea neluării în seamă a schimbării de domiciliu ales care nu a fost comunicată, în mod cumulativ, instanţei şi părţii adverse (acesteia din urmă prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire), nu a privit şi etapa rejudecării apelului.

Prin urmare, în mod întemeiat învederează recurenta-reclamantă că nu a fost legal citată în faţa instanţei de apel, neregularitate care atrage anularea deciziei recurate, în condiţiile art. 153 alin. (2), art. 160 alin. (2) şi art. 178 alin. (2) C. proc. civ.

Pe de altă parte, pentru a da o rezolvare completă criticilor formulate şi a preveni noi tergiversări ale soluţionării cauzei, contrar dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv ale art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va examina şi celelalte critici formulate, care sunt de asemenea fondate.

Prin decizia recurată, Curtea de Apel Târgu-Mureş a reţinut inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate invocate, prin raportare la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cu care nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate prevăzută de art. 4 din acelaşi act normativ, actele unilaterale care sunt exceptate de la controlul exercitat pe calea contenciosului administrativ, respectiv, cele pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede prin lege organică o altă procedură judiciară.

S-a apreciat că, faţă de prevederile art. 4410, respectiv ale art. III din Legea nr. 169/1997, verificarea legalităţii titlului de proprietate emis în folosul intimatei-pârâte comuna Ungheni este de competenţa instanţelor de drept comun.

Pe de altă parte, instanţa devolutivă a cărei hotărâre a fost recurată a înlăturat motivele de apel referitoare la nulitatea titlului de proprietate opus de intimata-pârâtă, pe care le-a apreciat a reprezenta o cerere nouă, care nu este permisă în apel; instanţa de apel a arătat că îşi va limita examinarea la cele invocate la prima instanţă.

Recurenta-reclamantă critică şi această statuare, arătând, în esenţă, că în acest mod este nesocotită dezlegarea obligatorie a Înaltei Curţi, dată prin prima decizie de casare, dezlegare golită de conţinut. De asemenea, arată în esenţă că prevederile art. art. 4410, respectiv ale art. III din Legea nr. 169/1997 trebuie interpretate în sensul că este posibilă verificarea legalităţii titlului de proprietate pe calea dreptului comun, respectiv pe calea acţiunii în revendicare formulate, precum şi pe calea dreptului comun al verificării legalităţii actelor administrative, care este în cauză excepţia de nelegalitate, prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Aceste critici sunt fondate.

Prin efectul combinat al statuărilor evocate, instanţa de apel a încălcat dezlegările obligatorii date de instanţa de recurs în primul ciclu procesual şi a nesocotit dispoziţiile art. 478 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., prevederi referitoare la efectul devolutiv al apelului. Procedând astfel, instanţa de apel a refuzat să judece, ceea ce reprezintă o veritabilă denegare de dreptate, contrară dispoziţiilor art. 5 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

În această privinţă, se constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele U.A.T. Ungheni, reprezentată prin Primar, şi O.C.P.I. Mureş, să se dispună: obligarea pârâtei de rând unu să-i lase, în deplină proprietate şi folosinţă, imobilul înscris în C.F. nr. x Ungheni, având număr cadastral x, în suprafaţă de 10.264 m.p. în acte şi 10.685 m.p. din măsurători, înscris în A1, provenit din conversia C.F. vechi nr. x/N şi nr. top vechi x, ca urmare a constatării că titlul reclamantei este preferabil titlului de proprietate al pârâtei, înscris în C.F. nr. x Ungheni, având nr. cadastral x, provenit din conversia C. F. x/N Ungheni şi, ca urmare, să se dispună nulitatea parţială a titlului de proprietate al pârâtei, cu privire la suprafaţa deţinută de reclamantă, rămânând valid C.F. x Ungheni, pentru suprafaţa de 9.132 m.p.

Fără a dezvolta în drept încadrarea unor motive de nulitate, în cuprinsul cererii introductive, reclamanta a invocat, în substanţă, că terenul revendicat a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea autoarei sale, chiar de către UAT Ungheni, iar în aceste coordonate, dreptul de proprietate asupra terenului asupra căruia se dispusese punerea în posesie nu mai putea fi transferat către UAT Ungheni prin Ordinul Prefectului Jud. Mureş.

La interpelarea tribunalului, ca primă instanţă de fond, avocatul reclamantei a învederat că nulitatea este solicitată pe cale accesorie, ca o consecinţă a revendicării, însă trebuie observat că, în lipsa împuternicirii exprese de a face acte de dispoziţie, această precizare nu echivalează cu renunţarea la un capăt de cerere şi nici cu o veritabilă modificare a cererii de chemare în judecată, nefiind de altfel îndeplinite condiţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., în primul rând condiţia formei scrise.

Pe de altă parte, prin motivele de apel formulate în termen, reclamanta a dezvoltat motivele pentru care solicită deopotrivă admiterea cererii în revendicare, respectiv în constatarea nulităţii parţiale a titlului de proprietate opus în apărare de intimata-pârâtă, arătând că autoarea sa a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate încă din anul 1991, iar prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 18/1991, nu era legal posibil să se dispună trecerea în proprietatea comunei Ungheni a unui teren cu privire la care s-a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate (art. 31 din Legea nr. 18/1991).

Or, în condiţiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ., chiar dacă în apel nu pot formula pretenţii noi, părţile pot să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe.

Prin Decizia nr. 28/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept s-a reţinut cu putere obligatorie, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., că explicitarea pretenţiilor implicite în apel nu are semnificaţia modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecăţii şi al derogării de la dispoziţiile alin. (1) şi (3) ale aceluiaşi articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecăţii în primă instanţă.

În considerentele acestei decizii, s-a arătat, între altele, că:

"41. Reglementarea alin. (4) al art. 478 din C. proc. civ. este de inspiraţie franceză, preluând, în parte, dispoziţiile art. 566 din C. proc. civ. francez (text potrivit căruia părţile pot explicita pretenţiile care fuseseră cuprinse în mod virtual în cererile şi apărările formulate în primă instanţă şi să adauge la acestea toate cererile care sunt accesoriul, consecinţa acestora sau sunt complementare acestora).

42. Se observă că legiuitorul român a fost mai restrictiv, permiţând doar o explicitare a pretenţiilor implicite, nu şi formularea de cereri accesorii sau complementare în apel.

43. În privinţa posibilităţii recunoscute părţii de a aduce astfel de lămuriri în calea de atac a apelului trebuie subliniat că ele vizează pretenţiile virtuale, adică acelea a căror existenţă, chiar dacă nu şi-au găsit o exprimare expresă în cererea dedusă judecăţii în primă instanţă, putea fi dedusă din modul de formulare a pretenţiei principale (a cărei rezolvare integrală presupunea şi rezolvarea unei pretenţii virtuale sau implicite).

44. Aşa cum s-a subliniat în doctrină, textul art. 478 alin. (4) din C. proc. civ. se justifică prin două funcţii: corectarea sau precizarea formulărilor incorecte, incomprehensibile, ambigue ori insuficiente cu privire la pretenţii; aducerea în atenţia instanţei a unor cereri secundare, care derivă virtualmente din cererea principală sau din apărările făcute în raport cu această cerere. Astfel se asigură, pe de o parte, rezolvarea integrală a litigiului şi posibilitatea valorizării efective a drepturilor dobândite prin hotărâre, iar, pe de alta, plenitudinea devoluţiunii, fără a se ignora limitele acesteia.

45. De asemenea s-a arătat că o asemenea explicitare nu poate fi raportată decât la pretenţiile formulate în cererile sau apărările adresate primei instanţe, o explicitare a unor pretenţii subsecvente judecăţii în primă instanţă fiind inadmisibilă [cu rezerva, bineînţeles, a cererilor vizând dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după pronunţarea hotărârii, care fac obiect de reglementare pentru alin. (5) al art. 478 din C. proc. civ..].

46. Pentru a exista o cerere implicită sau virtualmente cuprinsă în ceea ce a fost dedus judecăţii în primă instanţă este necesar să existe o legătură strânsă, de aşa manieră încât în absenţa acesteia pretenţia principală să nu îşi poată găsi o dezlegare integrală ori o rezolvare corectă.

47. De exemplu, atunci când soluţia dată unei chestiuni litigioase presupune ca antecedent logic soluţionarea unei alte chestiuni litigioase, aceasta din urmă trebuie considerată ca implicită în cererea principală.

48. Este situaţia regăsită şi într-o contestaţie la executare în care, punându-se în discuţie legalitatea actelor executorului, se pretinde că acestea nu sunt conforme titlului executoriu care, fiind reprezentat de o hotărâre judecătorească, era susceptibil de lămuriri care să fie aduse înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului (adică, de o contestaţie la titlu) şi abia apoi să se treacă la o executare corectă a acestuia.

49. Împrejurarea că în conţinutul cererii de primă instanţă nu s-a precizat expres că, separat de contestaţia la executare se formulează şi contestaţie la titlu, deşi din argumentarea pretenţiei referitoare la nelegalitatea actelor executorului rezulta că ceea ce se contesta, prioritar, era modalitatea în care fusese înţeles titlul şi se trecuse la punerea lui în executare, impunea obligaţia pentru instanţă de a proceda, astfel cum prevede art. 22 din C. proc. civ., la calificarea şi la stabilirea corectă a cadrului judecăţii (care presupunea inclusiv aspecte legate de competenţă, faţă de jurisdicţiile diferite pe care le atrăgeau cele două forme de contestaţie).

50. În absenţa unei asemenea clarificări în primă instanţă îi revine instanţei de apel obligaţia ca, în condiţiile art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., să solicite şi să primească lămuririle părţii în legătură cu cererile implicite pe care aceasta pretinde că le-ar fi dedus judecăţii prin actul de sesizare a instanţei.

51. Asemenea cereri virtuale sau implicite nu sunt însă cereri noi, iar instanţei îi revine obligaţia şi puterea ca, din oficiu ori la solicitarea părţii, după caz, să aprecieze dacă o anumită cerere a fost virtualmente cuprinsă în cererea reclamantului ori în apărarea pârâtului, atunci când legea însăşi nu prevede accesorialitatea sau subsidiaritatea unor cereri.

52. Aşadar, precizările care pot fi aduse pretenţiilor în faza procesuală a apelului nu pot fi pretext pentru nesocotirea limitelor devoluţiunii şi deducerea în faţa judecăţii a unor cereri noi. În acelaşi timp, asemenea precizări sau explicitări nu pot fi înlăturate sub motiv că, în absenţa pronunţării primei instanţe asupra respectivelor pretenţii, ele nu ar putea fi analizate pentru prima dată în apel întrucât s-ar încălca principiul tantum devolutum quantum iudicatum."

Aplicând aceste principii în cauza de faţă, se constată că reclamanta a solicitat explicit, nu doar virtual, constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate al pârâtului, întrucât acesta nu putea fi emis cu privire la suprafaţa asupra căreia s-a dispus reconstituirea în favoarea autoarei reclamantei.

Aşadar, dacă aplicarea art. 478 alin. (4) C. proc. civ. presupune ca instanţa de apel să expliciteze pretenţiile virtuale, adică acelea a căror existenţă, chiar dacă nu şi-au găsit o exprimare expresă în cererea dedusă judecăţii în primă instanţă, putea fi dedusă din modul de formulare a pretenţiei principale (a cărei rezolvare integrală presupunea şi rezolvarea unei pretenţii virtuale sau implicite), cu atât mai mult (a fortiori) instanţa de apel este datoare să lămurească şi să soluţioneze o cerere care a fost formulată explicit, dar într-o manieră ambiguă, perfectibilă, fiind totodată motivată într-o manieră lacunară.

Aşadar, în mod eronat şi cu nesocotirea dispoziţiilor art. 478 alin. (4) C. proc. civ., la care nici măcar nu a făcut referire, instanţa de apel a reţinut că nulitatea titlului de proprietate exhibat de pârâtă nu poate fi analizată, întrucât această chestiune nu a fost invocată la prima instanţă, deşi în realitate acesta era însuşi obiectul acţiunii, astfel cum aceasta a fost explicitată în apel.

De altfel, recurenta-reclamantă a subliniat în mod constant că, în concepţia sa, analiza nulităţii titlului de proprietate al intimatei-pârâte este inerentă soluţionării înseşi acţiunii în revendicare, constituind chiar fondul chestiunii deduse judecăţii prin această acţiune.

Mai trebuie observat că, potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, fiind aşadar dator să cunoască şi să aplice legea, chiar dacă prevederile legale incidente nu sunt menţionate, respectiv invocate de părţi.

Or, analiza legalităţii Ordinului Prefectului jud. Mureş prin care s-a dispus trecerea în proprietatea privată a unei unităţi administrativ-teritoriale un teren cu privire la care anterior s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate privată în temeiul legilor fondului funciar era inerentă examinării fondului fie şi numai al acţiunii în revendicare, care nu presupune doar o raportare formală la titlurile invocate, ci presupune şi o verificare a legalităţii şi eficacităţii acestora, pentru a determina care este preferabil.

Instanţa care soluţionează acţiunea în revendicare este în drept să verifice pe cale incidentală în ce măsură titlurile care sunt exhibate de părţi sunt valabile şi eficace, pentru a le putea compara în vederea stabilirii adevăratului proprietar, analiză care poate fi realizată chiar şi în lipsa unui capăt de cerere distinct în acest sens, în condiţiile în care sub imperiul vechiul C. civ. se admitea că nulitatea unui act juridic civil poate fi invocată şi pe cale excepţie, respectiv pe cale de apărare de fond, iar actualul C. civ. prevede expres această soluţie (art. 1.249 C. civ.), iar în ceea ce priveşte nulităţile de ordine publică, se dispune că acestea trebuie verificate şi invocate de instanţă chiar şi din oficiu (art. 1.247 alin. (3) C. civ.).

Ca urmare, în mod eronat a omis instanţa de apel analiza criticilor formulate cu privire la titlul exhibat de intimata-pârâtă, critici care constituie o chestiune esenţială pentru soluţionarea legală a acţiunii în revendicare, dar şi a cererii în nulitate, astfel cum aceasta a fost explicitată pe calea apelului declarat în cauză, în condiţiile îngăduite de art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, în mod fondat a invocat recurenta-reclamantă şi nesocotirea primei decizii de casare, prin care s-a stabilit în sarcina instanţei de apel soluţionarea excepţiei de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă în etapa procesuală a recursului, prin raportare la art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.

Prin decizia de casare pronunţată în ciclul procesual anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat următoarele:

"Din perspectiva excepţiei de nelegalitate a Ordinului nr. 26 din 9 martie 1999 emis de Prefectul judeţului Mureş, conform art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 şi deciziei preliminare nr. 36/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, rezultă că legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, cum este şi cel emis în speţă, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând, în cadrul procesului, din oficiu sau la cererea părţii interesate, excepţia de nelegalitate putând fi invocată şi direct în recurs.

Faţă de susţinerile aferente primului motiv, prin care recurenta a formulat o astfel de excepţie, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la instanţa de apel în condiţiile art. 496 şi art. 497 C. proc. civ. cu referire la 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod. Înalta Curte nu va proceda la analiza excepţiei în discuţie în prezentul recurs, în contextul în care, pentru cele ce se vor arăta în continuare, aspectul legalităţii actului emis de Prefect a fost supus dezbaterii şi în apel, fără să fie examinat de instanţă şi fără a fi introdus, în cauză, emitentul actului. Prin urmare, pentru a nu priva partea interesată de un grad de jurisdicţie (apelul), cauza va fi trimisă, spre rejudecare, la instanţa de apel. Nu poate fi primită solicitarea recurentei, de a se casa ambele hotărâri şi a se trimite litigiul, spre soluţionare, la prima instanţă, deoarece o astfel de cerere nu s-a formulat în faţa Curţii de Apel, reclamanta solicitând admiterea apelului, cu reţinerea cauzei spre rejudecare."

După cum s-a arătat deja, instanţa de apel a apreciat că, faţă de prevederile art. 4410, respectiv ale art. III din Legea nr. 169/1997, verificarea legalităţii titlului de proprietate emis în folosul intimatei-pârâte comuna Ungheni este de competenţa instanţelor de drept comun.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,

(1) Legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere motivată instanţa de contencios administrativ competentă, suspendând cauza.

(4) În cazul în care instanţa de contencios administrativ a constatat nelegalitatea actului, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept a statuat cu putere obligatorie prin Decizia nr. 16/2016 că "dispoziţiile art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, permit invocarea excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual, direct în recurs."

În considerentele acestei decizii, instanţa supremă a statuat că această regulă se aplică şi în ipoteza în care recursul este exercitat împotriva deciziei instanţei de apel, prin derogare de la art. 488 alin. (2) C. proc. civ., întrucât soluţionarea litigiului "pe fond", în sensul normei speciale, are loc şi în recurs (în mod parţial, cu privire la aspectele de nelegalitate).

Cu toate că instanţa de recurs a casat decizia pronunţată în primul ciclu procesual, ca urmare a omisiunii instanţei de apel de a se pronunţa asupra excepţiei de nelegalitate, instanţa de recurs a reţinut, în cuprinsul deciziei sale, că "legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, cum este şi cel emis în speţă, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând, în cadrul procesului, din oficiu sau la cererea părţii interesate, excepţia de nelegalitate putând fi invocată şi direct în recurs."

Aşadar, prin prima decizie de casare, instanţa de recurs a dezlegat şi natura juridică a Ordinului nr. 26 din 9 martie 1999 emis de Prefectul judeţului Mureş, emis în baza prevederilor art. 44 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 şi art. 30 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 18/1991, aprobat prin H.G. nr. 131/1991, prin care a fost trecută în proprietatea privată a comunei Ungheni suprafaţa de 765,70 ha izlaz, conform anexei 16, suprafaţă defalcată pe sate, conform anexei 16A, care face parte din ordin, revocându-se Hotărârea nr. 101/04.10.1991 a Comisiei Judeţene prin care s-a aprobat suprafaţa totală de 694 ha, apreciind că este vorba despre un act administrativ cu privire la care se poate invoca excepţia de nelegalitate.

Astfel, cu privire la acest act emis de prefect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în mod explicit că este vorba despre un act administrativ individual ("cum este şi cel emis în speţă") a cărui legalitate poate fi cercetată oricând în cadrul procesului, în condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

A interpreta altfel decizia instanţei de recurs, anume că s-ar fi dispus o casare pur formală datorată omisiunii de pronunţare asupra excepţiei de nelegalitate, fără a dezlega şi admisibilitatea mijlocului procesual invocat prin raportare la actul administrativ criticat, ar însemna nesocotirea considerentelor evocate, precum şi interpretarea acestora într-un mod în care să nu producă niciun efect. Or, această interpretare reţinută de instanţa de apel cu ocazia rejudecării nu poate fi admisă, fiind contrară dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ. Ca urmare, recursul urmează a fi admis şi în considerarea nerespectării deciziei de casare sub aspectul dezlegării naturii juridice a actului contestat, precum şi a admisibilităţii excepţiei de nelegalitate invocate (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

Fondate sunt şi criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material, critici subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. III din Legea nr. 169/1997, cu modificările ulterioare, (1) Sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor legislaţiei civile, aplicabile la data încheierii actului juridic, următoarele acte emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare şi ale prezentei legi:

a) actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor care nu erau îndreptăţite, potrivit legii, la astfel de reconstituiri sau constituiri, cum sunt:

(ii) actele de reconstituire şi constituire în favoarea altor persoane asupra vechilor amplasamente ale foştilor proprietari, solicitate de către aceştia, în termen legal, libere la data solicitării, în baza Legii nr. 18/1991 pentru terenurile intravilane, a Legii nr. 1/2000 şi a prezentei legi, precum şi actele de constituire pe terenuri scoase din domeniul public în acest scop;

De asemenea, potrivit art. III alin. (1)1 din aceeaşi lege, actele administrative prin care au fost trecute în domeniul public sau privat al statului sau al localităţilor terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate privată îşi suspenda efectele cu privire la aceste terenuri până la soluţionarea cererii de către comisia de fond funciar, cu excepţia terenurilor intrate deja în circuitul civil. După validarea cererii de reconstituire, terenul trece în rezerva comisiei de fond funciar în vederea punerii în posesie.

Acest text de lege a fost invocat de recurenta-reclamantă, fiind însă omis întrutotul din analiza instanţei de apel, pentru considerentele procedurale analizate în cele ce preced şi care determină la rândul lor casarea deciziei recurate.

Trebuie observat că antecesoarea recurentei, numita C., a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor care au aparţinut autorilor săi, cooperativizate, la 12.03.1991, cererea fiind adresată Primăriei comunei Ungheni.

La o dată neprecizată, în temeiul Regulamentului de aplicare a Legii nr. 1/2000 a avut loc punerea în posesie, iar prin Titlul de proprietate nr. x/22.01.2005 emis de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Mureş s-a atestat dreptul de proprietate al numitei C. asupra terenului în suprafaţă de 1 ha 9700 mp din comuna Ungheni, sat Ungheni, jud. Mureş.

Instanţele devolutive au apreciat că în cauză ar fi vorba despre titluri provenite de la un autor comun, respectiv statul, iar intimata-pârâtă comuna Ungheni ar avea câştig de cauză, întrucât Ordinul Prefectului Jud. Mureş a fost mai întâi intabulat în cartea funciară.

În cauză nu este însă vorba despre un teren care să fi fost proprietate socialistă de stat, în sistemul anterior anului 1990, ci despre un teren care a făcut obiectul proprietăţii cooperatiste, care a aparţinut cooperativei agricole de producţie (C.A.P.).

Legea nr. 18/1991 a fondului funciar reglementa, în forma sa iniţială, în mod distinct terenurile aflate în patrimoniul cooperativelor agricole de producţie, cu privire la care s-a reglementat, în ordine, reconstituirea dreptului de proprietate privată în favoarea foştilor cooperatori, respectiv constituirea dreptului de proprietate cu privire la terenurile care nu au făcut obiectul reconstituirii (cap. II), precum şi terenurile aflate în proprietate de stat (cap. III).

Aşadar, în mod eronat au asimilat instanţele devolutive situaţia juridică a terenurilor care fac obiectul litigiului şi cu privire la care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea autoarei recurentei-reclamante, fiind în realitate terenuri cooperatiste, cu terenurile proprietate de stat, care erau supuse unui regim juridic distinct.

În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 169/1997, Legea nr. 18/1991, republicată în anul 1998, a prevăzut în cuprinsul art. 31 că terenurile proprietatea statului aflate în exploatarea cooperativelor agricole de producţie sunt al dispoziţia comisiilor prevăzute la art. 12, în vederea atribuirii lor în proprietatea celor îndreptăţiţi, conform legii. Terenurile neatribuite, rămase la dispoziţia comisiei, vor trece în domeniul privat al comunei, oraşului sau al municipiului.

Aşadar, trecerea în domeniul privat al comunei Ungheni putea fi făcută doar dacă terenurile care fac obiectul Ordinului nr. 26 din 9 martie 1999 emis de Prefectul judeţului Mureş nu făceau obiectul reconstituirii, inclusiv al unei cereri de reconstituire nesoluţionate.

Prioritatea procedurilor de reconstituire faţă de alte proceduri a fost subliniată şi prin art. III alin. (1)1 din Legea nr. 169/1997, actele administrative prin care au fost trecute în domeniul public sau privat al statului sau al localităţilor terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate privată îşi suspenda efectele cu privire la aceste terenuri până la soluţionarea cererii de către comisia de fond funciar, cu excepţia terenurilor intrate deja în circuitul civil. După validarea cererii de reconstituire, terenul trece în rezerva comisiei de fond funciar în vederea punerii în posesie.

Cu toate că acest text de lege a fost introdus prin Legea nr. 247/2005, el subliniază principiul priorităţii reconstituirii, existent şi la data emiterii Ordinului nr. 26 din 9 martie 1999 emis de Prefectul judeţului Mureş, textele cuprinse în art. III din Legea nr. 169/1997 neavând caracter novator, astfel cum rezultă şi din jurisprudenţa constantă a instanţelor judecătoreşti.

De asemenea, potrivit art. 60 din Legea nr. 18/1991, republicată în anul 1998 (echivalentul fostului art. 4410 din Legea nr. 18/1991, introdus prin Legea nr. 169/1997), terţii care au fost vătămaţi în drepturile lor prin hotărârea comisiei judeţene sau prin ordinul prefectului ori în alt mod, prin acte administrative prealabile ordinului, cum este cazul propunerilor primarului, şi care nu aveau interes de a se adresa acestor organe, având deja un titlu de proprietate privată asupra terenului, ori li se recunoscuse un asemenea drept, potrivit legii, nu pot folosi decât calea acţiunilor de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, în special revendicarea, şi nu procedura prevăzută în acest capitol.

Acest text de lege trebuie interpretat în sensul că în situaţii precum cea de faţă, în care un terţ care invocă o vătămare a propriilor sale drepturi, între altele, prin ordinul prefectului, nu se va aplica procedura specială reglementată de Legea nr. 18/1991, a plângerii îndreptate împotriva hotărârilor comisiilor judeţene de fond funciar (art. 53-54 din Legea nr. 18/1991), ci calea dreptului comun al acţiunilor petitorii (printre care şi acţiunea în revendicare formulată în prezentul litigiu). De altfel, referindu-se anume la acţiunea în revendicare, prin sintagma "nu pot folosi decât calea acţiunilor de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, în special revendicarea", legiuitorul a dispus ca eventualele vicii de nelegalitate a actelor anume menţionate (hotărâri ale comisiilor judeţene de fond funciar, respectiv ordinele prefectului) să fie analizate în cadrul acţiunii în revendicare, ca vehicul propice pentru a evalua în ce măsură dreptul terţului care se pretinde vătămat este unul preferabil (e.g., pentru că are un drept prioritar la reconstituirea dreptului de proprietate, în condiţiile legilor fondului funciar). Şi din această perspectivă, maniera în care instanţele devolutive au omis să analizeze fondul chestiunii litigioase este de natură să încalce prevederile de drept material şi procedural evocate, fiind aşadar incident şi cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Va fi prin urmare dispusă casarea deciziei recurate, în condiţiile art. 497 alin. (1) C. proc. civ. Cu toate că este a doua casare dispusă, în cauză, sunt incidente statuările Deciziei nr. 79/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, potrivit cu care "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va reţine cauza spre judecare în fond numai atunci când nu ar fi pusă în situaţia de a proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanţa de apel sau, după caz, la prima instanţă." Or, în cauză se impune o analiză completă a situaţiei de fapt, precum şi calificarea juridică a faptelor prin raportare la dezlegările arătate în cele ce preced, motiv pentru care va fi trimisă cauza spre rejudecare instanţei de apel, care va avea în vedere, de această dată, dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 626/A din 06 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2025.