Civil delictual liability for moral damages: whether denigratory statements by a political opponent regarding property acquisition exceed the permissible dose of exaggeration for public figures under freedom of expression limits.

Şedinţa publică din data de 6 februarie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11 aprilie 2023 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 2.671.700 euro, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7232 din 11 octombrie 2023, Judecătoria Sector 5 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1520 din 15 decembrie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 571A din 22 mai 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtului B., împotriva sentinţei civile nr. 1520 din 15 decembrie 2023 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 571A din 22 mai 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul A., invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, arată că motivarea din decizia recurată este contradictorie întrucât, deşi instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu ar fi atacat considerentele primei instanţe referitoare la calitatea sa de persoană publică şi om politic, ulterior a făcut referire la critica ce a vizat depăşirea dozei de exagerare permise în cazul persoanelor publice.

De asemenea, afirmă că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1349 şi ale art. 1357 din C. civ., considerând că, în cauză, sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale.

În opinia sa, afirmaţiile denigratoare ale intimatului, făcute abuziv şi cu rea-credinţă, aduc atingere onoarei, demnităţii, reputaţiei şi dreptului la propria imagine a recurentului şi nu se încadrează în limitele libertăţii de exprimare. Sunt judecăţi de valoare lipsite de orice bază factuală întrucât i-au fost atribuite fapte determinate neadevărate, în mod tendenţios, cu intenţia de a-l discredita, a induce în eroare şi a manipula alegătorii. Aceste afirmaţii nu respectă principiul prezumţiei de nevinovăţie şi dreptul la viaţă privată a persoanelor publice.

Susţine că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se face distincţia între afirmaţiile factuale, care necesită demonstrarea adevărului, şi judecăţile de valoare, ce privesc exprimarea opiniei unei persoane cu privire la calităţile profesionale, morale sau personale. În cazul judecăţilor de valoare, nu este necesară proba verităţii.

Faptele determinate ce i-au fost imputate recurentului sunt judecăţi de valoare lipsite de orice bază factuală, afirmaţiile denigratoare reprezentând o faptă ilicită, care dă naştere obligaţiei de reparare a prejudiciului cauzat, în condiţiile art. 1357 din C. civ.

Prin urmare, în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că intimatul nu era obligat să facă dovada afirmaţiilor sale care vizau modul în care recurentul şi-a dobândit averea. Referitor la modul de dobândire a imobilului, în faţa căruia s-a efectuat înregistrarea audio-video, intimatul a susţinut că este urmarea unei infracţiuni de furt, prevăzută şi pedepsită de C. pen., ceea ce nu corespunde realităţii în condiţiile în care recurentul nu a fost condamnat niciodată pentru vreo faptă penală. Activitatea acestuia a fost verificată de organele de urmărire penală şi de alte entităţi cu astfel de atribuţii, fără a fi confirmată vreo infracţiune.

Organele de cercetare penală au dispus fie clasarea cauzei, fie neînceperea urmăririi penale împotriva recurentului, întrucât faptele penale nu au existat. De asemenea, prin sentinţa penală nr. 140 din 6 februarie 2015 a Judecătoriei Cluj Napoca, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1589 din 18 decembrie 2015 a Curţii de Apel Cluj, s-a dispus achitarea acestuia.

Prin urmare, este nefondată motivarea instanţei de apel în sensul că afirmaţiile intimatului au o bază factuală rezonabilă. Cercetările nu s-au finalizat cu vreo sancţiune penală sau administrativă.

Arată că instanţa de fond a înlăturat, din analiza faptei ilicite, Raportul de evaluare x din 19 septembrie 2023, doar pe considerentul că este ulterior datei când s-a realizat postarea intimatului. Însă, acesta a avut la baza lucrarea nr. 106773/A/II din 12 aprilie 2019, în care s-a reţinut că averea este justificată.

În ceea ce priveşte afirmaţia intimatului referitoare la valoarea de peste 3 milioane de euro a caselor, apreciază că instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, că această exagerare este justificată întrucât nu i se poate pretinde intimatului să stabilească valoarea exactă. Însă, diferenţa de valoare este mare, astfel că doza de exagerare a fost depăşită.

Referitor la afirmaţia că imobilul ce face obiect al înregistrării este esenţa furtului României, arată că instanţele au apreciat, în mod greşit, că folosirea noţiunii de furt nu a fost făcută prin raportare la infracţiunea din C. pen., ci în mod uzual, în sensul din vorbirea curentă. Prin această expresie i se impută însă recurentului săvârşirea unor fapte penale grave, neadevărate, pentru care nu a fost cercetat sau condamnat. Prin sentinţa penală nr. 7391 din 5 august 2021 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 928 din 14 aprilie 2022 a Tribunalului Bucureşti, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că acuzaţiile de furt din cadrul emisiunii TV,,100% Tu decizi" din data de 25 mai 2020 de pe postul de televiziune C. sunt fapte ilicite, care nu se încadrează în limitele libertăţii de exprimare. Prin urmare, intimatul nu a făcut dovada veridicităţii acestei informaţii, astfel că, în mod greşit, instanţele au apreciat că afirmaţia are o bază factuală suficientă.

De asemenea, s-au depăşit limitele dozei de exagerare prin folosirea cuvintelor "hulpav", "corupt", "mafiot", afirmaţiile fiind accesate de un număr de peste 17.000 de utilizatori.

Recurentul arată că este nelegală soluţia instanţelor referitoare la afirmaţiile ce le vizează pe mama şi soţia acestuia, care nu au fost analizate întrucât se refereau la persoane care nu au fost implicate în proces. Însă, cele două persoane fac parte din familia sa, iar acuzele privesc tot situaţii de natură penală, ceea ce reprezintă o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, în sensul art. 1357 din C. civ.

Apreciind că nu există fapta ilicită, instanţele nu au analizat celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale. Or, intimatul a acţionat cu intenţie, ca formă a vinovăţiei, deoarece nu a făcut verificări cu privire la veridicitatea şi temeinicia faptelor expuse, denaturând adevărul pentru discreditarea recurentului. Înregistrarea a fost accesată de peste 17.000 de utilizatori, ceea ce dovedeşte impactul foarte mare asupra publicului.

Prejudiciul reprezintă rezultatul de natură nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale recurentului. Acestuia din urmă i s-a adus o mare atingere imaginii, demnităţii, onoarei şi reputaţiei profesionale în rândul funcţionarilor publici ai Consiliului Judeţean Vrancea, care au pus sub semnul întrebării probitatea sa electorală, precum şi în rândul electoratului şi a membrilor partidului politic din care face parte. De asemenea, i s-a creat o imensă traumă psihică.

Legătura de cauzalitate este, în aprecierea sa, evidentă, decurgând din materialitatea faptelor.

În concluzie, faţă de aceste precizări, recurentul A. a solicitat admiterea recursului, în sensul arătat anterior.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la data de 26 august 2024, intimatul B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În aprecierea sa, hotărârea este motivată corespunzător şi este legală, fiind consecinţa aplicării corecte a dispoziţiilor legale aplicabile, astfel că nu este incident niciun motiv de casare. Declaraţiile ce fac obiect al litigiului nu au vizat viaţa privată a recurentului, ci au urmărit o dezbatere de interes general, în baza unor informaţii anterioare apărute în spaţiul public.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin rezoluţia de primire, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 6 februarie 2025, cu citarea părţilor în şedinţă publică.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului declarat de reclamantul A..

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul recursului este reprezentat de decizia civilă nr. 571A din 22 mai 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care recurentul A. o apreciază ca fiind afectată de motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În primul rând, acesta invocă motivul de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din actul normativ menţionat, potrivit cu care casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În cuprinsul textului de lege citat, sunt avute în vedere trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri şi anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa având obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

În cauza pendinte, Înalta Curte constată că motivarea deciziei recurate cuprinde argumente logico-juridice clare, fără contradicţii, în virtutea cărora s-a stabilit că acţiunea reclamantului nu este întemeiată.

Recurentul pretinde existenţa unei motivări contradictorii faţă de faptul că instanţa de apel, deşi a reţinut că prin cererea de apel nu s-au criticat considerentele primei instanţe referitoare la calitatea sa de persoană publică şi om politic, ulterior a analizat critica ce a vizat depăşirea dozei de exagerare permise în cazul persoanei publice.

Înalta Curte constată că acesta porneşte de la o premisă greşită, având şi o abordare eronată a celor două criterii stabilite de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care au fost analizate de către instanţa de fond, în verificarea temeiniciei demersului său judiciar, respectiv calitatea de persoană publică şi doza de exagerare permisă în cazul acesteia. În realitate, în considerentele deciziei recurate s-a reţinut că reclamantul a criticat, prin cererea de apel, doar o parte dintre condiţiile analizate de către instanţa de fond, astfel că instanţa de apel a fost ţinută să verifice legalitatea şi temeinicia sentinţei prin raportare la ceea ce s-a susţinut în calea de atac. În consecinţă, nu a mai analizat calitatea de persoană publică a acestuia, aspect care a dobândit autoritate de lucru judecat, ci argumentele referitoare la depăşirea dozei de exagerare permise în cazul unor astfel de persoane. Astfel, aceste considerente nu se contrazic.

Prin urmare, motivarea instanţei de apel răspunde exigenţelor legale anterior menţionate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În al doilea rând, se invocă motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi act normativ, potrivit cu care "Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Înalta Curte reţine sub acest aspect că tribunalul a fost învestit cu o acţiune în răspundere civilă delictuală prin care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata daunelor morale produse prin afirmaţiile calomnioase şi denigratoare făcute de acesta prin postarea pe reţeaua de socializare D., la data de 19 martie 2023, a unei înregistrări audio-video efectuate în faţa imobilului din Boloteşti, jud. Vrancea, proprietatea mamei reclamantului.

Fapta ilicită imputată pârâtului B. a constat în realizarea unei filmări în cadrul căreia ar fi utilizat afirmaţii denigratoare ce ar fi adus atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei reclamantului.

În acest context factual, s-a impus instanţelor de fond necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului reclamantului la protecţia reputaţiei sale - ca element constitutiv al dreptului la viaţă privată şi a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate - şi a dreptului pârâtului, om politic, la libertatea de exprimare.

Instanţa de apel a reţinut că dreptul la libera exprimare a fost exercitat în limitele sale interne, sens în care nu i se poate imputa intimatului săvârşirea unei fapte ilicite.

Prin recursul formulat, recurentul susţine că instanţa de apel, apreciind că nu există faptă ilicită, a aplicat greşit dispoziţiile art. 1349 şi ale art. 1357 din C. civ.

Potrivit art. 1349 din C. civ., "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…)", iar potrivit art. 1357 din acelaşi act normativ, "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare şi dreptul la viaţă privată, în acord atât cu dispoziţiile constituţionale şi cu cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, dispoziţii convenţionale care, împreună cu jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, formează un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţe şi celelalte instituţii ale statului.

Art. 70 din C. civ. prevede că:

"Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75", iar art. 71 alin. (1) şi alin. (2) din acelaşi act normativ stipulează că:

"Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75."

Conform dispoziţiilor art. 72 din C. civ.:

"(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75".

În acest sens, art. 75 din actul normativ menţionat, prevede că:

"(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune".

Potrivit art. 252 din C. civ.:

"Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică.".

Procedând la verificarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european al drepturilor omului, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs, instanţa de apel a reţinut că postarea realizată de intimat, pe reţeaua de socializare D., a unui material audio-video în cadrul căruia se fac afirmaţii cu privire la modul de dobândire a imobilelor, numărul şi valoarea acestora, nu îmbracă forma unei fapte ilicite.

Recurentul susţine că aceste afirmaţii nu se încadrează în limitele libertăţii de exprimare, stabilite de Convenţia europeană, fiind denigratoare, de natură a aduce atingere onoarei, demnităţii, reputaţiei şi dreptului său la imagine.

Aceste susţineri nu sunt fondate.

Libertatea de exprimare şi condiţiile de exercitare a acesteia sunt cuprinse atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părţilor litigante.

Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, "mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (6) din legea fundamentală, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Curtea Europeană a statuat că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existenţa dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra chiar împotriva democraţiei însăşi.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei).

Astfel, Curtea Europeană a reţinut că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit Curţii Europene, orice persoană fizică, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă îndatoriri şi responsabilităţi, a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Curtea Europeană a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private.

Or, în cauza pendinte, instanţele devolutive au constatat că există un echilibru între libertatea de exprimare reglementată de dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dreptul la respectarea vieţii private, garantate de prevederile art. 8 din acelaşi act normativ european. Materialul audio-video şi informaţiile transmise prin intermediul acestuia au avut în vedere aspecte legate de activitatea profesională a recurentului, persoană publică, om politic, care a avut funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean Vrancea, şi modul de dobândire a unor bunuri de o valoare foarte mare. Fiind judecăţi de valoare care nu au depăşit doza de exagerare permisă persoanelor publice, aceste afirmaţii se încadrează în limitele libertăţii de exprimare.

Recurentul susţine că faptele determinate ce i-au fost imputate, informaţiile neadevărate prezentate de intimat, sunt judecăţi de valoare lipsite de orice bază factuală. Astfel, prin asocierea modului de dobândire a imobilului cu infracţiunea de furt, recurentului i s-a adus o acuzaţie gravă, i s-a atribuit o infracţiune pe care nu a săvârşit-o, pentru care nu a fost condamnat şi i s-a încălcat prezumţia de nevinovăţie. În acest sens, prezintă detaliat dosarele în care a fost cercetat şi judecat, dar care nu s-au finalizat cu vreo condamnare. De asemenea, expune şi celelalte verificări la care a fost supus, de-a lungul timpului, şi care nu au condus la concluzia că şi-ar fi dobândit averea în mod ilicit.

Înalta Curte reţine că faptul de a expune informaţii de interes public, cu privire la persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.

În acelaşi timp, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi expunerea unor judecăţi de valoare, apreciind că, dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă a probei este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României).

În ceea ce priveşte judecăţile de valoare, s-a reţinut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calităţile profesionale şi personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federaţia Rusă, Feldek contra Slovacia, Marônek contra Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare şi faptele ce stau la baza sa, poate să varieze de la caz la caz în funcţie de circumstanţele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei), respectiv a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecăţii de valoare este mai puţin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek contra Slovaciei, Observer şi The Guardian contra Regatului Unit).

Testul "necesităţii într-o societate democratică" impune Curţii să determine dacă "interferenţa" în privinţa libertăţii de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru justificarea sa au fost "relevante şi suficiente".

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv a dreptului la imagine şi a dreptului la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma, stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmaţia (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României).

Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, instanţele devolutive au aplicat corect principiile jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului anterior evocate. Tribunalul a reţinut că afirmaţiile în cauză sunt judecăţi de valoare, aspect care nu a fost criticat prin cererea de apel, bucurându-se de autoritate de lucru judecat. Ulterior, Curtea de apel a procedat la analiza afirmaţiilor intimatului, în limitele învestirii sale, pentru a stabili dacă au sau nu bază factuală.

Verificând afirmaţiile făcute, instanţa de apel a reţinut că, fiind judecăţi de valoare, intimatul nu era obligat să facă dovada afirmaţiilor sale, ci doar să aibă o bază factuală rezonabilă.

Or, sub acest aspect, s-a stabilit că situaţiile care rezultă din actele aflate la dosarul cauzei, referitoare la dezbaterile publice anterioare şi cercetările penale şi administrative la care a fost supus recurentul constituie o astfel de bază factuală.

Aceste verificări au fost expuse, pe larg, de recurent în cuprinsul cererii de recurs, pentru a se justifica caracterul denigrator al expresiei "esenţa furtului României", criticând împrejurările reţinute în apel, şi, totodată, acesta, în contextul arătat, a dezvoltat chestiunea valorii imobilelor, care ar fi mult mai mică decât cea precizată de intimat. Înalta Curte reţine însă că în cadrul căii de atac extraordinare a recursului nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ci se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Instanţa de apel a argumentat pertinent care sunt împrejurările care constituie baza factuală ce a stat la baza dezvoltării judecăţilor de valoare apreciind că maniera în care a procedat intimatul, tot om politic, este una corespunzătoare, care nu încalcă dreptul recurentului la imagine şi nici nu afectează prezumţia de nevinovăţie, în cazul acestuia.

Recurentul mai susţine că au fost depăşite limitele dozei de exagerare permis în cazul persoanelor publice, prin folosirea termenilor "hulpav", "corupt" şi "mafiot".

Înalta Curte trebuie să remarce că, dacă există o bază factuală suficientă, în jurisprudenţa europeană se consideră drept acceptabilă doza de exagerare, limbajul şi termenii folosiţi fiind meniţi să stârnească interesul cititorilor (publicului).

În ceea ce priveşte limitele criticii admisibile, aşa cum a apreciat şi instanţa de apel, ele sunt mai largi cu privire la un om politic, care acţionează în calitatea sa de persoană publică, decât cu privire la un simplu cetăţean. Astfel, un om politic se expune inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale din partea presei şi trebuie să arate o mai mare toleranţă în această privinţă. El are, desigur, dreptul la protejarea reputaţiei sale, dar imperativele acestei protecţii trebuie să fie puse în balanţă cu interesele liberei discutări a chestiunilor politice, excepţiile la libertatea de exprimare impunând o interpretare restrictivă (Cauza Oberschlick c. Austriei, Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs şi Gubi c. Austriei).

Prin urmare, stabilind existenţa unei baze factuale suficiente, coroborat cu caracterul notoriu al persoanei vizate şi subiectul de interes general, instanţa de apel a constatat, corect, că afirmaţiile făcute în materialul audio-video nu au depăşit limitele libertăţii de exprimare.

În concluzie, nici aceste critici nu pot fi primite.

Recurentul afirmă, totodată, că instanţa de apel a reţinut, nelegal, că susţinerile care le vizează pe mama şi soţia sa, nu îl afectează în mod direct. În realitate, în opinia sa, şi acestea sunt fapte ilicite, în înţelesul art. 1357 din C. civ., întrucât se referă la săvârşirea unor fapte de natură penală şi instigă opinia publică şi alegătorii la ură şi discriminare.

Raportându-se şi la aceste chestiuni de care se prevalează recurentul pentru a susţine incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., precum şi la aspectele care se regăsesc în cadrul considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte reţine că raţionamentul juridic al instanţei de apel este în concordanţă cu dispoziţiile legale evocate.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a constatat, în mod corect, că cele două persoane din familia recurentului nu au fost părţi în cauză, astfel încât nu se pot face aprecieri cu privire la atingerea adusă drepturilor lor nepatrimoniale. Mai mult, afirmaţiile intimatului cu privire la cele două persoane nu îmbracă forma unei fapte ilicite întrucât au fost făcute în acelaşi context al unei dezbateri publice şi politice referitoare la modul de dobândire a averii recurentului, fără a se urmări denigrarea şi discreditarea acestuia.

În ceea ce priveşte susţinerile subsumate de recurent aceluiaşi motiv de recurs, referitoare la lipsa unei argumentaţii a instanţei de apel cu privire la prejudiciu, vinovăţie şi legătura de cauzalitate, se constată că acestea nu opun veritabile aspecte de nelegalitate a deciziei atacate. Lipsa faptei ilicite a determinat şi neanalizarea celorlalte cerinţe necesare răspunderii civile delictuale, cerinţe care trebuie întrunite cumulativ. Astfel, recurentul înţelege să supună judecăţii critici care nu se grefează pe considerentele instanţei de apel, iar instanţa de recurs nu le poate examina în mod efectiv, nefiind în măsură a cerceta conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile, cât timp acestea nu au fost însoţite, practic, de o critică propriu-zisă de nelegalitate cu corespondent în considerentele deciziei atacate.

În concluzie, nici aceste susţineri nu pot fi primite.

Prin urmare, dat fiind că dispoziţiile legale indicate de recurent au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând pentru considerentele expuse, că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 571A din 22 mai 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 571A din 22 mai 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată, astăzi 6 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.