Requalification of nullity sanction for breach of pre-emption rights in restitution of communist-era seized land

Şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la data de 23 iulie 2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., C. S.R.L. şi Oraşul Răcari, prin Primar, în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, art. 5 din Legea nr. 54/1998, art. 563 Noul C. civ., constatarea nulităţii absolute a următoarelor contracte de vânzare-cumpărare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestora: contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.08.2004, încheiat între Consiliul Local în calitate de vânzător şi B. S.R.L. în calitate de cumpărător; actul de dezmembrare autentificat sub nr. x/05.10.2004 emis de B. S.R.L., contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.10.2004, încheiat între B. S.R.L., în calitate de vânzător şi C. S.R.L., în calitate de cumpărător. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea unităţii administrativ-teritoriale Oraşul Răcari, prin Primar, să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei următoarele suprafeţe de teren: 5.838 mp identificat cu nr. cad. x, înscris în CF x; 9.372 mp identificat cu nr. cad. x, înscris în CF x; 522 mp identificat cu nr. cad. x, înscris în CF nr. x.

Prin cererea de arătare a titularului dreptului, pârâta C. S.R.L. prin lichidator judiciar D., a solicitat introducerea în cauză, în calitate de adjudecatar al bunurilor imobile din patrimoniul său, a E. S.R.L..

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 884 din 4 mai 2023, Tribunalul Dâmboviţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Oraş Răcari; a respins excepţia inadmisibilităţii cererii; a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., C. S.R.L. prin lichidator judiciar D., E. S.R.L., Unitatea Administrativ Teritorială Oraş Răcari şi Consiliul Local Răcari; a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată; a obligat reclamanta la plata către pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Oraş Răcari a sumei de 600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; a redus cheltuielile de judecată ale pârâtei E. S.R.L. constând în onorariu avocat de la suma de 10000 RON la suma de 5000 RON; a obligat reclamanta la plata către pârâta E. S.R.L. a sumei de 5600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă

Prin decizia nr. 255 din 22 februarie 2024, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 884 din data de 4 mai 2023, pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. S.R.L., C. S.R.L. prin lichidator judiciar D., E. S.R.L., Unitatea Administrativ Teritorială Oraş Răcari şi Consiliul Local Răcari, ca nefondat.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea acestuia şi casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului. Totodată, a solicitat şi cheltuieli de judecată.

Printr-o primă critică, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi art. 14 alin. (6) C. proc. civ., având în vedere lipsa dezbaterilor contradictorii.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma din perioada notificării, emiterii dispoziţiei primarului şi încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, invocate de către apelanta-reclamantă, nu prevăd nulitatea absolută a actelor de înstrăinare a terenurilor, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare.

Or, problema privind intrarea în vigoare şi aplicarea în timp a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu a fost invocată de niciuna dintre părţi, nu a făcut obiectul apelului şi instanţa de apel nu a pus-o în discuţia părţilor.

În aceste condiţii, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind încălcat dreptul recurentei-reclamante la un proces echitabil prin faptul că nu i s-a dat dreptul de a discuta şi de a argumenta chestiunea de drept privind intrarea în vigoare şi aplicarea în timp a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

O altă critică priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) şi art. 476 alin. (1) C. proc. civ., critică subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la neanalizarea unui motiv de nulitate.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a învederat că prin cererea introductivă, cu privire la petitul având ca obiect nulitatea contractelor, a invocat trei motive de nulitate: reaua-credinţă a pârâţilor; încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001; încălcarea art. 5 din Legea nr. 54/2008.

Cu privire la primele două motive de nulitate, prima instanţă a reţinut că "nu rezultă cu claritate faptul că notificarea s-a făcut şi pentru partea din terenul imobilul înstrăinat".

Prin apelul declarat, reclamanta a arătat că "deşi nu rezultă expres, rezultă că prin acest argument instanţa a respins primele două motive de nulitate - reaua-credinţă a pârâţilor şi încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001".

În acest sens, a criticat sentinţa apelată cu privire la faptul că, aşa cum rezultă din Notificarea nr. x/2002 şi din Raportul de expertiză întocmit, "s-a solicitat restituirea F., în totalitate, respectiv domeniul aferent".

Instanţa de apel nu s-a pronunţat nici cu privire la motivul de apel privind faptul că notificarea s-a făcut pentru terenul înstrăinat şi nici cu privire la motivul de nulitate a contractelor pentru reaua-credinţă a pârâţilor.

Printr-o a treia critică, subsumată de asemenea, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 476 alin. (1) şi art. 478 alin. (2) C. proc. civ., referitor la depăşirea limitelor devoluţiunii.

A susţinut că, prin cererea introductivă, a invocat două motive de nulitate a contractelor (reaua-credinţă a pârâţilor şi încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001), prima instanţă respingând aceste motive cu argumentul că reclamanta nu a formulat notificare şi pentru imobilul cu privire la care s-a solicitat sancţiunea nulităţii.

Prin apelul declarat, reclamanta a criticat această motivare, invocând faptul că notificarea formulată vizează întreaga moşie, iar din raportul de expertiză întocmit rezultă expres suprapunerea parţială între imobilul notificat şi imobilul înstrăinat prin contractele atacate.

Instanţa de apel, depăşind limitele devoluţiunii, a respins motivul de nulitate privind încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 cu altă motivare decât aceea din sentinţa apelată, din apelul declarat şi din întâmpinarea formulată.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut şi încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi a principiului de dreptate, motiv de casare pe care l-a circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că Legea nr. 135/2014 a fost nelegal aplicată.

Astfel, cu referire la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut că "Forma invocată de apelanta-reclamantă a fost introdusă prin Legea nr. 135/15.10.2014".

Or, articolul "Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi" a fost introdus prin pct. 50 al art. I din Titlul I: Modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 din Legea nr. 247/2005.

Iniţial, acesta a fost introdus la articolul 20 din Legea nr. 10/2001, după alin. (4), ca nou alineat, alin. (41).

Legea nr. 135/2014 nu a introdus acest articol, ci, aşa cum rezultă din Avizul Consiliului Legislativ, a urmărit restrângerea interdicţiei numai la "înstrăinarea, concesionarea, locaţia în gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, schimbarea destinaţiei, precum şi grevarea sub orice formă a bunurilor mobile notificate potrivit prevederilor legii, cu excluderea închirierii sau subînchirierii în beneficiul unui nou chiriaş".

Aşa cum rezultă din Expunerea de motive, "prin iniţiativa legislativă propunem înlăturarea interdicţiei instituite prin lege privind închirierea imobilelor revendicate; o astfel de interdicţie, de interzicere a închirierii imobilelor revendicate, este, în prezent, anacronică", iar "sub aspectul tehnicii legislative utilizăm tehnica abrogării implicite" (în sensul că, din enumerarea interdicţiilor, au fost scoase închirierea şi subînchirierea).

Prin urmare, art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare în termen de 3 zile de la data publicării în M. Of. nr. 653/22.07.2005 a Legii nr. 247/2005.

În ceea ce priveşte încălcarea principiului de dreptate, recurenta-reclamantă a susţinut că art. VI din Titlul I: Modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 din Legea nr. 247/2005 prevede că "Imobilele înstrăinate cu încălcarea prevederilor legale, obiect al unor acte juridice desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, notificate potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, se restituie în natură".

În acelaşi sens, în Expunerea de motive pentru Legea nr. 247/2005 s-a arătat explicit că "în materia aplicării legilor din domeniul restituirii proprietăţilor preluate în mod abuziv de către regimul comunist să prevaleze principiul restituirii în natură".

A mai invocat recurenta-reclamantă şi Decizia nr. 357/2005 referitoare la sesizările de neconstituţionalitate a Legii privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, precum şi Decizia nr. 1563/2010 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor (similare) art. III alin. (1), (2) şi (21) din Legea nr. 169/1997.

A mai susţinut că, de vreme ce prin Legea nr. 10/2001 s-a recunoscut dreptul persoanelor îndreptăţite la restituirea imobilelor preluate abuziv, stabilindu-se o procedură specială iniţiată prin depunerea notificării, este evident că înstrăinarea - de unitatea deţinătoare - a imobilului anterior soluţionării notificării este lovită de nulitate absolută.

Faptul că textul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (în forma invocată) a fost introdus la data de 25.07.2005, nu conduce la concluzia că sancţiunea nulităţii ar fi aplicată retroactiv sau nu ar fi aplicabilă contractelor încheiate între data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Aşa cum reţine Curtea Constituţională, sancţiunea nulităţii absolute a actelor încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative rezultă din aplicarea principiului nulităţii, prevăzut în C. civ., şi principiului dreptăţii, consacrat constituţional.

Aceste principii sunt doar confirmate prin textul art. 21 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, în forma introdusă prin Legea nr. 247/2005 şi sunt rezultatul aplicării principiului esenţial al restituirii cu prioritate în natură a imobilelor preluate abuziv.

În aceste condiţii, de vreme ce instanţa de apel a soluţionat apelul în baza unor chestiuni de drept nesupuse dezbaterii contradictorii, iar reclamanta nu a putut invoca aceste argumente, se impune casarea hotărârii apelate.

Un alt motiv de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la încălcarea art. 486 C. civ. din 1864, respectiv încălcarea dispoziţiilor privind validitatea actelor juridice.

În susţinerea acestui motiv, recurenta-reclamantă a învederat că la data încheierii contractului de vânzare între Consiliul Local Răcari şi societatea B. S.R.L., notificarea nr. x/2002 formulată de reclamantă era depusă şi se afla în stadiu de soluţionare.

Prin urmare, pârâţii cunoşteau sau, cu diligenţe minime, puteau cunoaşte existenţa notificării reclamantei, reaua-credinţă fiind evidentă.

Consiliul Local avea obligaţia de a înştiinţa societatea B. S.R.L. că există depusă o cerere pentru restituirea în natură a imobilului şi, de asemenea, societatea cumpărătoare avea obligaţia să întreprindă minime diligenţe pentru a afla situaţia juridică a imobilului.

De asemenea, reaua-credinţă rezultă din faptul că părţile contractului au declarat că renunţă la verificarea registrelor de publicitate ale Biroului de Carte Funciară, iar Consiliul Local prin Primar şi prin Secretar au declarat doar că "nu există litigii la instanţele judecătoreşti", nuanţând declaraţia care ar fi trebuit dată că "nu există litigii".

Totodată, societatea B. S.R.L. a declarat că înţelege "să cumpărăm pe riscul nostru (...)" şi "ne declarăm de acord cu condiţiile prevăzute în prezentul contract". Dreptul de proprietate a fost întabulat în CF x a localităţii Răcari pe numele cumpărătoarei B. S.R.L. prin încheierea nr. 1222/30.08.2004, iar prin Actul de dezmembrare autentificat sub nr. x/05.10.2004, imobilul a fost dezmembrat în 10 loturi, "în vederea vânzării", loturile 1,2,3 fiind înstrăinate către C. S.R.L. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.10.2004.

Nu în ultimul rând, declaraţia vânzătoarei că "terenul pe care îl înstrăinăm nu este scos din circuitul civil" reprezintă un fals, de vreme ce terenul era afectat de o clauză de inalienabilitate şi deci (chiar dacă temporar) nu se afla în circuitul civil.

Prin urmare, buna-credinţă a pârâţilor este exclusă, în jurisprudenţă reţinându-se că "este considerat de rea-credinţă acel cumpărător care a avut cel mai mic dubiu asupra dreptul autorului său".

În acest sens a indicat şi statuările Curţii Constituţionale cuprinse în Deciziile nr. 439/2016 şi nr. 358/2020 cu privire la sintagma "rea-credinţă".

Nici prima instanţă, nici instanţa de apel nu au analizat acest motiv de nulitate a contractelor, prima instanţă reţinând nelegal că notificarea nu cuprinde şi acest imobil, iar instanţa de apel omiţând să facă vreo analiză, sens în care se impune casarea deciziei recurate.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., acest motiv fiind subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind vorba de neanalizarea unui motiv de nulitate.

S-a susţinut că, analizând motivul de nulitate a contractului privind încălcarea art. 5 din Legea nr. 54/1998, prima instanţă a reţinut, fără să pună în dezbatere contradictorie, că "potrivit art. 14 alin. (1) din acelaşi act normativ, (...) nerespectarea dispoziţiilor art. 5 şi 6 atrage nulitatea relativă a contractului". Pentru motivele expuse, instanţa a constatat că în cauză nu a rezultat intervenirea sancţiunii nulităţii absolute pentru ipotezele invocate de reclamantă".

Analizând motivul de apel formulat de reclamantă, instanţa de apel a reţinut:

"cum apelanta-reclamantă a solicitat constatarea nulităţii absolute şi nu a nulităţii relative (...) în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu a rezultat îndeplinirea cumulativă a cerinţelor instituite de lege pentru a se constata intervenirea sancţiunii nulităţii absolute pentru ipotezele invocate de reclamantă".

Or, de vreme ce, reţinând că ar fi aplicabilă instituţia nulităţii relative, instanţa nu a procedat la analiza condiţiilor acesteia, a fost încălcat art. 22 alin. (4) C. proc. civ., impunându-se casarea deciziei recurate.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la CEDO şi Deciziei nr. 33/2008, referitor la violarea dreptului de proprietate (sub forma speranţei legitime).

Pentru a respinge apelul cu privire la capătul de cerere având ca obiect acţiunea în revendicare, instanţa de apel a reţinut că "atât timp cât reclamantei nu i s-a recunoscut dreptul la restituirea bunului sau o autoritate administrativă nu a recunoscut acest drept, reclamanţii nu deţin un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la CEDO".

Această concluzie este fără legătură cu cauza, de vreme ce reclamanta a arătat că faptul că i s-a recunoscut dreptul la reconstituirea imobilelor aparţinând autorului G., calitatea de persoană îndreptăţită, singurul motiv pentru care nu s-a dispus şi restituirea celor trei imobile fiind faptul că acestea au fost înstrăinate nelegal, reprezintă baza suficientă conform căreia reclamanta dispune de o speranţă legitimă privind redobândirea dreptului de proprietate asupra acestora.

De asemenea, instanţa de apel a arătat corect că "aplicarea cu prioritate a CEDO se impune atunci când, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, se ajunge la concluzia existenţei unui conflict între legea internă şi Convenţie". Totuşi, instanţa de apel a reţinut nelegal că "o astfel de situaţie nu se regăseşte, însă, în cauza de faţă, unde procedura urmată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost una efectivă".

Este absurdă susţinerea instanţei de apel că "eventualele nemulţumiri referitoare la nerestituirea unor imobile, cele din prezenta cauză, nu au fost soluţionate din culpa acesteia", arătându-se că "notificarea nr. x/13.02.2002 nu a fost soluţionată în totalitate (...) sens în care a formulat şi o acţiune în acest sens".

Conform acestei dezlegări, rezultă că este culpa reclamantei faptul că, deşi a formulat notificarea în termen legal, unitatea deţinătoare a înstrăinat imobilul şi ulterior a lăsat notificarea nesoluţionată cu privire la acesta.

Totodată, conform dezlegării instanţei de apel în soluţionarea apelului privind capătul principal de cerere, rezultă că reclamanta nu ar putea obţine anularea contractului având ca obiect bunul notificat, dacă acest contract a fost încheiat între data depunerii notificării şi data de 25.07.2005, deoarece în această perioadă nu ar fi existat dispoziţii speciale privind nulitatea absolută a unor asemenea contracte.

Raţionamentul încalcă dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO şi Decizia ICCJ nr. 33/2008.

Sub aspect substanţial, reclamanta deţine un "bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene, respectiv o speranţă legitimă având o bază suficientă, stabilită prin reconstituirea dreptului de proprietate asupra restului de suprafaţă, ceea ce face ca textul convenţional invocat să fie aplicabil.

Sub aspect procedural, reclamanta a avut la dispoziţie căile de atac recunoscute de dreptul intern, respectiv de legile interne de reparaţie, însă aceste căi au fost doar teoretice şi iluzorii.

Aceasta, deoarece dispoziţiile din legile de reparaţie nu prevăd căi concrete şi efective pentru situaţia în care, cu încălcarea vădită a dispoziţiilor legale, unitatea deţinătoare înstrăinează, anterior soluţionării notificării, bunurile pentru care s-a formulat notificare.

Acest caracter iluzoriu rezultă din chiar soluţia instanţei de apel asupra primului capăt de cerere, de vreme ce au fost înlăturate, cu diferite motivări, motivele de nulitate a contractelor atacate.

Curtea Europeană a arătat că, deşi art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (H. şi alţii c/România, paragraf 135), totuşi, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate, într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (H. şi alţii c/România, paragraf 136).

De vreme ce conform art. VI din Titlul I din Legea nr. 247/2005, "Imobilele înstrăinate cu încălcarea prevederilor legale, obiect al unor acte juridice desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, notificate potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, se restituie în natură", însă reclamanta nu dispune efectiv de o cale de atac pentru desfiinţarea contractului de vânzare privind imobilul notificat, este evidentă violarea dreptului său de proprietate (sub forma speranţei legitime de care dispune).

Violarea este evidentă de vreme ce unitatea deţinătoare învestită expres de legile speciale cu obligaţia soluţionării notificării formulate de reclamantă a procedat (după depunerea notificării) la înstrăinarea imobilului.

Printr-un alt motiv de recurs circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 563 din noul C. civ., ceea ce a condus la violarea dreptului la acţiunea în revendicare.

Instanţa de apel a reţinut că acţiunea este formulată în contradictoriu cu Oraşul Răcari, nefiind îndeplinite condiţiile art. 563 din noul C. civ., privind revendicarea bunului "de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept". Totodată, instanţa de apel a reţinut că legea specială exclude doar acţiunile în revendicare "care privesc bunuri aflate "în mâinile" unităţilor deţinătoare prevăzute de Legea nr. 10/2001".

În primul rând, această concluzie încalcă dezlegarea definitivă a primei instanţe, care a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii cu motivarea că "nu se poate aprecia că reclamanta nu are deschisă calea acţiunii în constatare/revendicare", dezlegare neatacată de niciuna dintre părţi.

În al doilea rând, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea în revendicare pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO şi nu pe prevederile art. 563 şi urm. din noul C. civ.

Prin apel, s-a arătat expres că "văzând şi obligaţia pozitivă de rezultat care incumbă statelor, vă solicităm să procedaţi la înlăturarea dispoziţiilor interne din cuprinsul legilor de reparaţie, ca nefiind corespunzătoare cu drepturile consacrate şi garantate prin Convenţia Europeană, respectiv cu prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 şi cu caracterul concret şi efectiv al acestor drepturi; în acest context, subsemnata invoc dispoziţiile art. 1 PI CEDO, ca normă direct aplicabilă în dreptul intern".

Or, de vreme ce reclamanta dispune de o speranţă legitimă la restituirea imobilelor, are calitate procesuală pasivă statul uzurpator, respectiv unitatea deţinătoare care ar fi trebuit să dispună restituirea imobilelor preluate abuziv.

În al treilea rând, conform art. 566 alin. (1) din noul C. civ., "Pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat".

Conform art. 892 alin. (1) C. proc. civ., "Dacă în titlu executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al valorii bunului în cazul imposibilităţii predării acestuia (...), instanţa de executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă prin hotărâre dată cu citarea părţilor, în termen scurt".

Prin urmare, problema privind modalitatea efectivă de restituire a imobilului ţine de executarea hotărârii ce se va da, nu de temeinicia acţiunii formulate.

În acest sens, chiar instanţa de apel susţine că Decizia nr. 33/2008 ar deveni relevantă "în examinarea fondului raportului juridic dedus judecăţii, la momentul aplicării criteriilor de preferinţă în etapa comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile litigante", însă arată că la această etapă "nu se va mai ajunge".

De aici rezultă explicit violarea dreptului de proprietate al reclamantei, de vreme ce nici prima instanţă, nici instanţa de apel nu au analizat fondul pretenţiilor, respectiv existenţa speranţei legitime şi încălcarea dreptului de proprietate, sens în care constatarea admisibilităţii acţiunii a reprezentat numai un aspect formal şi iluzoriu, fără efectul practic al analizării efective a pretenţiilor.

Întrucât nu s-a procedat la o analiză a fondului cauzei, aşa cum rezultă din chiar motivarea deciziei, se impune casarea hotărârii recurate.

În probaţiune, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, conform art. 492 C. proc. civ.

I.5. Apărările formulate în cauză

I.5.1. Întâmpinarea formulată de intimaţii-pârâţi UAT Oraşul Răcari şi Consiliul Local Răcari

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 05 iulie 2024, intimaţii-pârâţi UAT Oraşul Răcari şi Consiliul Local Răcari au solicitat respingerea recursului promovat de recurenta-reclamantă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind lipsa dezbaterilor contradictorii în ceea ce priveşte intrarea în vigoare şi aplicarea în timp a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, intimaţii-pârâţi au susţinut că instanţa de apel a pus în discuţie acest aspect, ocazie cu care reprezentantul convenţional al recurentei-reclamante a făcut referite la "art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 de la data încheierii acestui contract", această susţinere fiind consemnată la pagina 3, ultimul paragraf din decizie.

Prin urmare, nu se poate reţine nici lipsa unor dezbateri contradictorii în ceea ce priveşte aplicarea în timp a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nici vreo încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

De asemenea, au susţinut că dreptul recurentei-reclamante la un proces echitabil a fost respectat, iar instanţa de apel a respectat pe deplin rolul său activ, principiul contradictorialităţii şi principiul disponibilităţii.

Referitor la critica vizând neanalizarea unui motiv de nulitate a contractelor, intimaţii-pârâţi au susţinut că nici aceasta nu este întemeiată, instanţa de apel procedând la analizarea tuturor motivelor invocate de reclamantă.

Intimaţii-pârâţi au învederat că nu poate fi reţinută depăşirea limitelor devoluţiunii sau o încălcare a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât instanţa de apel a aplicat în mod corect şi legal principiul tempus regit actum, textul legal respectiv fiind menţionat de recurenta-reclamantă atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de apel în forma în vigoare la data încheierii actelor juridice a căror nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată.

Susţinerile din cererea de recurs, conform cărora textul legal invocat de recurenta-reclamantă ar fi existat în cuprinsul Legii nr. 10/2001, dar la un alt articol, respectiv art. 20 alin. (4)1, se dovedesc a fi neîntemeiate, întrucât la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare (17 august 2004 şi 5 octombrie 2004) nu exista în cuprinsul Legii nr. 10/2001 alin. (4)1 al art. 20, neprezentând relevanţă că acest alineat a fost introdus ulterior, prin Legea nr. 247/2005, atât timp cât acesta nu se aplică retroactiv, validitatea contractelor de vânzare-cumpărare fiind analizată de instanţă prin raportare la forma în vigoare a legii la data încheierii acestora.

Referitor la motivul de recurs constând în încălcarea principiului de dreptate, intimaţii-pârâţi au susţinut că recurenta-reclamantă citează dispoziţii legale neinvocate prin cererea de chemare în judecată sau prin cererea de apel - art. VI din Titlul I din Legea nr. 247/2005, art. III din Legea nr. 169/1997 (paginile 7-8 din cererea de recurs), în încercarea de a modifica temeiul de drept al cererii şi de a "acoperi" invocarea eronată a prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Prin acest motiv de recurs se tinde la completarea motivelor de nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare şi la o modificare a temeiului în drept al acţiunii, astfel încât acesta nu poate primi eficienţă având în vedere dispoziţiile art. 494 raportat la art. 478 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs vizând încălcarea art. 486 C. civ. 1864, referitor la încălcarea dispoziţiilor privind validitatea actelor juridice, intimaţii-pârâţi au susţinut că se invocă pentru prima dată în recurs dispoziţiile art. 486 C. civ. de la 1864, aspect faţă de care apreciază că recurenta-reclamantă nu poate completa temeiul de drept al acţiunii prin motivarea recursului, fiind incidente dispoziţiile art. 494 raportat la art. 478 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, art. 486 din vechiul C. civ. nici nu ar putea fi aplicat în speţă, întrucât face parte din capitolul intitulat "Despre dreptul de accesiune asupra celor produse de lucru".

În ceea ce priveşte pretinsa omisiune a instanţei de apel de a analiza motivul de nulitate a contractelor constând în reaua-credinţă a pârâţilor, intimaţii-pârâţi au susţinut că instanţa de apel a reţinut, sub acest aspect, faptul că:

"De asemenea, considerentele referitoare la primul capăt de cerere nu validează cumpărarea cu bună-credinţă a imobilelor ce fac obiectul prezentei cauze întrucât, lipsa incidenţei nulităţii absolute aşa cum a fost invocată, a determinat a nu mai fi analizate condiţiile vânzării-cumpărării".

Referitor la încălcarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ. (neanalizarea unui motiv de nulitate a contractelor), respectiv încălcarea art. 5 din Legea nr. 54/1998, intimaţii-pârâţi au învederat că, analizând partea introductivă a deciziei recurate se constată netemeinicia afirmaţiilor recurentei-reclamante, întrucât instanţa de apel a pus în discuţia părţilor, raportat la textele de lege pe care reclamanta le-a considerat aplicabile, dacă este motiv de nulitate absolută sau relativă, iar reprezentantul convenţional al recurentei-reclamante a precizat în mod expres că este vorba despre o nulitate absolută (pag. 3 antepenultimul şi penultimul paragraf din decizie).

Contrar celor susţinute prin cererea de recurs, instanţa de apel a pus în discuţie dacă se invocă un motiv de nulitate absolută sau relativă, iar în condiţiile în care recurenta-reclamantă a reiterat ceea ce invocase atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de apel - un motiv de nulitate absolută - respectând principiul disponibilităţii, instanţa de apel nu era ţinută să analizeze condiţiile nulităţii relative, nefiind învestită în acest scop, cu atât mai mult cu cât o atare analiză este una complexă din punct de vedere al persoanelor care o pot invoca şi termenul în care o pot invoca.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a procedat în mod legal şi a analizat dispoziţiile invocate de recurenta-reclamantă - art. 5 din Legea nr. 54/1998 (forma în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare) şi a apreciat, în acord cu cele reţinute de instanţa de fond, că sancţiunea nerespectării acestor dispoziţii este prevăzută expres la art. 14 teza a II-a din Legea nr. 54/1998 şi este vorba despre nulitatea relativă a contractului, nicidecum despre nulitatea absolută invocată de recurenta-reclamantă.

Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO şi a Deciziei nr. 33/2008 - violarea dreptului de proprietate (sub forma speranţei legitime de care ar dispune recurenta-reclamantă), intimaţii-pârâţi au arătat că suprafaţa de 54.818 m.p., obiect al contractului de vânzare-cumpărare atacat, nu este teren la care recurenta-reclamantă să fi fost îndreptăţită la restituire, nefăcând parte din Parcul Ghica, fiind vorba de cu totul alt amplasament, nici măcar neînvecinându-se cu terenurile autorilor reclamantei, fiind delimitate în mod natural de Pârâul Ilfovâţ.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a apreciat în mod legal că recurenta-reclamantă nu deţine un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la CEDO din moment ce nu i-a fost recunoscut, de o instanţă sau de o autoritate administrativă, dreptul asupra imobilelor în cauză, iar prin raportare la procedura urmată în baza Legii nr. 10/2001 şi la considerentele reţinute de instanţa de apel, apare evident faptul că aceasta este rezultatul propriei culpe, de care nu se poate prevala în cererea dedusă judecăţii.

Nu pot fi primite susţinerile recurentei-reclamante conform cărora a avut la dispoziţie căile de atac recunoscute de dreptul intern, însă acestea "au fost doar teoretice şi iluzorii", în condiţiile în care aceasta nu a dovedit că ar fi recurs la aceste căi de atac în termenele prevăzute de legiuitor şi ar fi primit o soluţie de respingere; din contră, recurenta-reclamantă a apelat la căile de atac prevăzute de legea specială abia după ce a constatat eşecul prezentei cereri, observând astfel aspectele reţinute de instanţă, invocate şi de părţile adverse.

La pagina 14 a cererii de recurs se observă aceeaşi invocare a art. VI din Titlul I din Legea nr. 247/2005, temei legal de care recurenta-reclamantă nu s-a prevalat anterior.

Referitor la încălcarea art. 563 noul C. civ. - "violarea dreptului la acţiunea în revendicare", intimaţii-pârâţi au învederat că, sub un prim aspect, recurenta-reclamantă invocă o încălcare a dispoziţiilor art. 563 din Noul C. civ., pentru ca ulterior că arate că, de fapt, şi-a întemeiat acţiunea în revendicare "pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO şi nu pe prevederile art. 563 şi urm. noul C. civ..". Or, această susţinere este contrazisă chiar de conţinutul propriei cereri de chemare în judecată, în care, la pagina 11 paragraful 2, este citat chiar textul art. 563 Noul C. civ.

Reţinând în mod corect şi legal că a fost învestită cu un petit având ca obiect revendicare, formulat în contradictoriu cu U.A.T. Oraşul Răcari, instanţa de apel a apreciat în mod just că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 563 C. civ., întrucât pârâta U.A.T. Oraşul Răcari nu are posesia imobilelor; această cerinţă ar fi putut fi îndeplinită numai în situaţia în care ar fi fost admis primul capăt de cerere, însă instanţa a apreciat ca nefiind întemeiat acest petit care viza constatarea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare, potrivit considerentelor reţinute în motivarea deciziei recurate.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut faptul că ar fi devenit relevante considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunţate de ÎCCJ în recurs în interesul legii, în examinarea fondului raportului juridic dedus judecăţii, la momentul aplicării criteriilor de preferinţă în etapa comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile litigante, etapă la care însă nu s-a mai ajuns.

Nu poate fi reţinută nici aplicabilitatea art. 566 alin. (1) C. civ. şi a art. 892 alin. (1) C. proc. civ., pe de o parte întrucât aceste dispoziţii sunt invocate pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, iar pe de altă parte dat fiind că nu sunt incidente în lipsa unei soluţii de admitere a capătului de cerere privind acţiunea în revendicare.

Astfel, se poate observa că art. 566 C. civ. este intitulat "Efectele admiterii acţiunii în revendicare", iar art. 892 face parte din Titlul III al C. proc. civ. intitulat "Executarea silită directă", ambele dispoziţii legale invocate de recurenta-reclamantă vizând ipoteza ulterioară admiterii acţiunii în revendicare, astfel încât nu poate fi pusă în discuţie o eventuală modalitate de executare a unui titlu executoriu care nu există la acest moment, aducerea în discuţie a textelor legale sus-menţionate fiind prematură.

În concluzie, faţă de argumentele prezentate, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

I.5.2. Intimatele-pârâte B. S.R.L., C. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L. nu au formulat întâmpinări.

I.5.3. Răspunsul la întâmpinare

La data de 22 iulie 2024, recurenta-pârâtă a depus la dosar note scrise prin care a solicitat respingerea susţinerilor intimaţilor-pârâţi UAT Oraşul Răcari şi Consiliul Local Răcari expuse prin întâmpinarea formulată.

I.7. Procedura de filtru derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 04 iunie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris şi procesul-verbal de repartizare aleatorie .

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ. coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. cu aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 alin. (5) şi alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 24 septembrie 2024 s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 14 ianuarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenta-reclamantă critică hotărârea instanţei de apel din perspectiva motivelor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (6), art. 22 alin. (4) şi (6), art. 476 alin. (1), art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Prima critică subsumată motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. priveşte încălcarea art. 9 alin. (2) şi art. 14 alin. (6) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă susţine lipsa dezbaterilor contradictorii cu privire la intrarea în vigoare şi aplicarea în timp a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Principiul contradictorialităţii consacrat de art. 14 C. proc. civ., principiu de bază al procesului civil, îngăduie părţilor în litigiu să participe în mod activ la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării judecării litigiului, având dreptul de a discuta şi combate susţinerile făcute de fiecare dintre ele, precum şi de a-şi expune punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. Exigenţa fundamentală a contradictorialităţii impune cerinţa ca nicio măsură să nu fie dispusă de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia părţilor.

Or, în cazul de faţă nu se poate reţine că nu s-a pus în discuţie aspectul privind intrarea în vigoare şi aplicarea în timp a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât la termenul din 22 februarie 2023, termen la care pricina a fost reţinută spre soluţionare, instanţa de apel, cu ocazia dezbaterilor asupra felului nulităţii, a interpelat partea (apelanta-reclamantă, prin avocat ales I.) despre ce formă a Legii nr. 10/2001 se discută.

În acest sens, instanţa de apel a consemnat următoarele:

"La interpelarea instanţei, precizează (n.r. avocat I.) că temeiul juridic al contractului de vânzare-cumpărare încheiat între unitatea administrativ teritorială şi societatea comercială este art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 de la data încheierii acestui contract"(pagina 3, ultimul alineat, decizia recurată).

Aşadar, nu se poate reţine că recurenta-reclamantă nu a avut posibilitatea de a discuta şi argumenta chestiunea de drept privind intrarea în vigoare a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât aceasta a beneficiat de asistenţă juridică calificată, fiind reprezentată de avocat ales la termenul din 22 februarie 2024, iar, în situaţia în care aprecia că sunt necesare lămuriri suplimentare, se putea prevala de dispoziţiile legale care îi permit să solicite amânarea pronunţării în vederea depunerii de concluzii scrise.

În consecinţă, toate aceste aspecte conduc la concluzia că au fost respectate principiile contradictorialităţii, dreptului la apărare şi egalităţii părţilor în proces, astfel că nu se poate reţine o încălcare a dreptului la un proces echitabil, cum în mod nefondat susţine recurenta-reclamantă.

Astfel, nefiind încălcate dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi art. 14 alin. (6) C. proc. civ., nu poate fi reţinută incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel fiind legală din această perspectivă.

A doua critică subsumată motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se referă la încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) şi art. 476 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanţa ar fi omis să soluţioneze un motiv de apel, respectiv motivul de apel referitor la faptul că notificarea s-ar fi făcut şi pentru terenul înstrăinat şi nici asupra motivului de nulitate a actelor juridice pentru rea-credinţă.

Înalta Curte observă că la fila x a deciziei recurate, paragraful 8, instanţa de apel a reţinut următoarele:

"De asemenea considerentele referitoare la primul capăt de cerere nu validează cumpărarea cu bună-credinţă a imobilelor ce fac obiectul prezentei cauze, întrucât lipsa incidenţei nulităţii absolute aşa cum a fost invocată, a determinat a nu mai fi analizate condiţiile vânzării-cumpărării".

Astfel, instanţa de apel a apreciat că nefiind incidentă nulitatea absolută invocată, nu se mai impune a se analiza condiţiile vânzării-cumpărării pentru a se constata dacă a fost incidentă reaua-credinţă.

Or, aceasta nu semnifică omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra respectivului motiv, ci faptul că aceasta nu a mai considerat necesar a se impune analizarea lui, în raport cu circumstanţele cauzei.

Într-adevăr, astfel cum se observă din cuprinsul cererii de apel, recurenta reclamantă a creionat criticile referitoare la motivul de nulitate reprezentat de reaua - credinţă în mod strâns legat de aspectul referitor la interdicţia impusă de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, recurenta configurând şi justificând reaua - credinţă prin prisma existenţei unei notificări nesoluţionate, invocat a fi fost realizate (şi) cu privire la imobilul litigios, notificare de care - în opinia recurentei - părţile contractante ar fi putut lua la cunoştinţă cu minime diligenţe.

Or, atât timp cât însăşi recurenta prin cererea de apel, a subordonat justificarea relei - credinţe, aspectului existenţei notificării, în mod corect instanţa de apel, pe cale de consecinţă, a subordonat la rândul său, prin paragraful citat anterior, motivul de nulitate reprezentat de reaua - credinţă, aspectului lipsei incidenţei nulităţii absolute astfel cum a fost ea invocată de recurentă, adică prin raportare la încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel nerezervându-şi aşadar, cercetarea condiţiilor de drept comun ale vânzării - cumpărării între care se înscrie şi existenţa bunei-credinţe (privite deci, din toate unghiurile de vedere, nu doar cel invocat referitor la existenţa notificării) la încheierea actului juridic civil.

Tot în privinţa acestui motiv de recurs, Înalta Curte reţine că la pagina 18 ultimul alineat din decizia recurată, instanţa de apel a arătat:

"Curtea reţine că apărările ce privesc modalitatea de soluţionare a notificării nr. x/13.02.2002, preluarea abuzivă a imobilului, faptul că instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, nu pot fi analizate în prezenta cauză depăşind limitele investirii, instanţele fiind investite cu o acţiune în revendicare ce presupune o comparare de titluri".

Or, modul în care a fost soluţionată - respectiv total sau parţial - notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 în raport de obiectul său material concret, vizează însăşi modalitatea de soluţionare a notificării, astfel încât nu se poate aprecia nici din această perspectivă, că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra motivului de apel menţionat de recurentă.

De altfel, mai mult, se observă că în silogismul juridic al cauzei, curtea de apel a apreciat ca determinant un alt aspect, respectiv cel al neatacării pe cale judiciară de către recurent a dispoziţiei administrative emise de primar prin care s-a soluţionat notificarea. Aşadar, nu i se poate imputa instanţei de apel o omisiune de cercetare, astfel cum în mod nefondat invocă recurentul.

A treia critică subsumată motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se referă la încălcarea dispoziţiilor art. 476 alin. (1) şi art. 478 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel ar fi depăşit limitele devoluţiunii şi ar fi respins motivul de nulitate privind încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 cu altă motivare decât aceea din hotărârea primei instanţe, din apelul declarat şi din întâmpinarea formulată.

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. consacră în mod expres efectul devolutiv al apelului, efect specific acestei căi de atac, care constă în posibilitatea pe care o au părţile de a supune judecării în apel litigiul dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt şi de drept ce au fost ridicate în primă instanţă, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept.

În faţa instanţei de apel, părţile, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., nu se vor putea folosi de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Rezultă, aşadar, că apelantul se poate rezuma la a relua ideile arătate deja la prima instanţă (sub formă de critici aduse hotărârii primei instanţe) sau poate invoca motive şi argumente noi, în fapt şi în drept.

În cauza de faţă, motivul de nulitate privind încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a fost ridicat de reclamantă în faţa primei instanţe a fondului, instanţa s-a pronunţat cu privire la acest motiv, găsindu-l neîntemeiat cu argumentul că reclamanta nu a formulat notificare şi pentru imobilul cu privire la care a solicitat sancţiunea nulităţii, iar reclamanta, prin apelul exercitat, a criticat hotărârea primei instanţe şi în ceea ce priveşte soluţia dată respectivului motiv de nulitate.

Instanţa de apel, analizând motivul de nulitate privind încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, l-a găsit, în acord cu prima instanţă a fondului, neîntemeiat, reţinând că "Forma invocată de apelanta reclamantă a fost introdusă prin Legea nr. 135/15.10.2014 ulterior notificării nr. x/2002, Dispoziţiei nr. 3043/16.12.2008 a Primarului Oraşului Răcari şi încheierii contractelor de vânzare-cumpărare (pag. 17 a deciziei recurate, ultimul paragraf).

În concluzie, văzând şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) C. civ., Curtea reţine că dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma din perioada notificării, emiterii dispoziţiei primarului şi încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu prevăd nulitatea absolută a actelor de înstrăinare efectuate asupra terenurilor, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare" (pagina 18 a deciziei recurate, primul paragraf).

Or, faptul că în evaluarea temeiniciei respectivului motiv de nulitate, instanţa de apel, reţinând incidenţa principiului tempus regit actum, l-a înlăturat cu această argumentare, soluţia de înlăturare fiind comună cu cea adoptată de tribunal, nu reprezintă o depăşire a limitelor devoluţiunii, întrucât în calea de atac a apelului, instanţa de apel are obligaţia de a analiza chestiunea dedusă judecăţii care face obiectul motivului de apel, putând reţine propriile sale argumente în privinţa respectivei chestiuni, însă atât timp cât acestea, intrinseci problemei respective deduse judecăţii, sunt puse în discuţia părţilor, obligaţie procesuală pe care instanţa de apel a îndeplinit-o la termenul de judecată din data de 22 februarie 2023, astfel cum s-a ilustrat supra.

Relevante în direcţia expusă sunt prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. referitor la rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului:

"(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc".

Reţinând aşadar, toate aceste elemente conjugate expuse, coroborate şi cu faptul că aspectul criticat de recurent vizează un argument folosit în soluţionarea motivului de apel invocat de reclamantă, precum şi cu împrejurarea că art. 478 alin. (2) C. proc. civ. pe de o parte, nu cuprinde în enumerarea sa şi argumentele subsumate motivelor, mijloacelor de apărare, iar pe de altă parte, că el vizează părţile procesuale, Înalta Curte concluzionează în sensul că motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu îşi găseşte incidenţa nici din perspectiva acestor critici.

Printr-un al patrulea grup de critici, recurenta-reclamantă susţine încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi a principiului de dreptate, argumentând, în esenţă, că motivul de nulitate prevăzut de aceste dispoziţii legale se aplică şi actelor încheiate anterior intrării în vigoare a acestor dispoziţii legale, însă în final concluzionează doar faptul că această chestiune nu s-a pus în dezbaterea contradictorie a părţilor.

Procedând la analiza acestor critici, Înalta Curte constată că actele de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a solicitat au fost încheiat la datele de 17 august 2004, respectiv 05.10.2004, momente la care art. 21 din Legea nr. 10/2001 avea următorul cuprins "(1) Persoana îndreptăţită va notifica în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil. (2) Notificarea va cuprinde denumirea şi adresa persoanei notificate, elementele de identificare a persoanei îndreptăţite, elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum şi valoarea estimată a acestuia. (3) Notificarea va fi comunicată prin executorul judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află imobilul solicitat sau în a cărei circumscripţie îşi are sediul persoana juridică deţinătoare a imobilului. Executorul judecătoresc va înregistra notificarea şi o va comunica persoanei notificate în termen de 7 zile de la data înregistrării. (4) Notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unităţi decât cea care deţine imobilul.(5) Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".

Rezultă aşadar, din textul legal citat, că la momentul 2004, alin. (5) al art. 21 nu prevedea un caz de nulitate, ci o sancţiune pentru nerespectarea termenului de transmitere a notificării.

Cazul de nulitate invocat de recurenta-reclamantă a fost introdus la data de 25 iulie 2025, prin Legea nr. 247/2005, însă în cadrul art. 20, printr-un nou alineat, respectiv alin. (4) indice 1, cu următorul conţinut:

"(41) Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi".

Ulterior, la data de 2 septembrie 2005, cu ocazia republicării Legii nr. 10/2001 (Monitorul Oficial nr. 798/2005), art. 20 a primit nr. 21, iar alin. (4)1 a devenit alin. (5) al art. 21 cu următorul conţinut:

"(5) Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi".

Aşadar, cum cazul de nulitate în discuţie nu exista la data încheierii actelor juridice atacate (actul juridic primar reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.08.2004 încheiat între unitatea administrativ-teritorială şi societatea B. S.R.L., urmat de cele două acte juridice subsecvente), el nu putea fi atunci incident.

Din motivarea deciziei recurate, reiese că instanţa de apel a exercitat controlul de legalitate asupra hotărârii pronunţate de tribunal, din perspectiva criticii formulate în apel de către recurenta-reclamantă ce a vizat motivul de nulitate pentru încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin raportare la momentele încheierii actelor juridice principal şi subsecvente a căror nulitate se solicită (2004) şi la forma Legii nr. 10/2001 în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare iniţial astfel cum a precizat şi recurenta-reclamantă cu ocazia interpelării de către instanţa de apel (aspect consemnat în practicaua deciziei atacate, fila x, ultimul paragraf), ţinând seama de faptul că situaţiei litigioase i se aplică dispoziţiile legii în vigoare la momentul naşterii acesteia, dat fiind principiul tempus regit actum.

Constatarea instanţei de apel că dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, la momentul încheierii actelor juridice în discuţie, nu prevedeau nulitatea absolută a actelor de înstrăinare efectuate asupra terenurilor, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, este corectă, neavând relevanţă faptul că a consemnat că forma invocată de apelanta-reclamantă a fost introdusă prin Legea nr. 135/15.10.2014 în loc de Legea nr. 247/2005. Trebuie avută în vedere finalitatea acestei constatări, respectiv aplicarea corectă a principiului tempus regit actum, potrivit căruia actul juridic este supus formelor prevăzute de legea în vigoare la momentul întocmirii lui. Or, inclusiv momentul 2005 al modificării Legii nr. 10/2001 în sensul enunţat, moment invocat de recurentă prin cererea de apel, este tot ulterior anului încheierii actelor juridice a căror nulitate se solicită, 2004.

Înalta Curte notează că noua lege nu poate atinge situaţiile juridice definitiv formate (constituite, modificate sau stinse) şi nici efectele pe care acestea le-au produs înainte de intrarea sa în vigoare. Întrucât se aplică principiul juridic tempus regit actum, ele rămân supuse acţiunii legii vechi. De asemenea, legea nouă nu poate atribui situaţiilor juridice trecute, precum nici actelor ori faptelor juridice din care ele provin, efectele sale proprii, adică nu le poate distribui efecte pe care acestea nu le puteau produce.

Faţă de cele reţinute supra, nu poate fi primită aşadar, susţinerea recurentei-reclamante în sensul că introducerea textului art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma invocată, la data de 25 iulie 2005, nu conduce la concluzia că aplicarea sancţiunii nulităţii ar fi retroactivă dacă ar fi aplicabilă contractelor încheiate între data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

În cazul în care s-ar da eficienţă unei astfel de susţineri, ar însemna să se aplice un text de lege inexistent la momentul când a fost încheiat actul juridic cu privire la care se solicită a fi aplicată sancţiunea nulităţii, consecinţa fiind aceea a încălcării flagrante a principiului tempus regit actum, iar faptul că instanţa, legal învestită de către reclamantă, a făcut aplicarea corectă a acestui principiu, nu înseamnă că a încălcat principiul de dreptate, întrucât aplicarea legii este o obligaţie a instanţei, iar aplicarea legii nu este generatoare de nedreptate.

Înalta Curte constată de asemenea, că paragrafele citate de recurentă din cuprinsul deciziilor Curţii Constituţionale nr. 375/2005 şi nr. 1563/2010, afectate în special principiului dreptăţii, nu sunt relevante în speţă, întrucât ele vizează acte normative distincte de Legea nr. 10/2001, concret articolul său nr. 21 alin. (5).

Interdicţia impusă prin art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 modificată nu exista anterior modificării, astfel încât în mod eronat sancţiunea nulităţii absolute pe care ea o instituie este considerată de recurentă ca preexistând şi anterior intervenirii modificării legislative, prin trimitere la principiile generale ale nulităţii, dreptăţii şi al restituirii prioritare în natură, principii care nu conţin o astfel de interdicţie concretă.

Astfel cum s-a ilustrat supra, aspectul tempus regit actum a constituit obiect de dezbateri contradictorii în apel, prin prisma interpelării realizate de instanţa de apel asupra formei în timp a normei juridice invocate, astfel încât inclusiv din această perspectivă, rezultă că acest motiv de recurs susţinut este nefondat.

Recurenta-reclamantă a mai criticat decizia instanţei de apel şi din perspectiva motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând încălcarea dispoziţiilor art. 486 C. civ. de la 1864.

În ceea ce priveşte acest grup de critici referitor la încălcarea dispoziţiilor privind validitatea actelor juridice, respectiv a dispoziţiilor art. 486 C. civ. de la 1864, Înalta Curte constată că în susţinerea acestei critici recurenta-reclamantă aduce în discuţie reaua-credinţă a pârâţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Astfel, recurenta-reclamantă a susţinut: că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare între Consiliul Local Răcari şi societatea B. S.R.L., notificarea formulată de reclamantă se afla în stadiu de soluţionare; că pârâţii cunoşteau sau cu diligenţe minime puteau cunoaşte existenţa notificării reclamantei, reaua-credinţă fiind evidentă; că vânzătorul, Consiliul Local, avea obligaţia de a înştiinţa societatea B. S.R.L. că există depusă o cerere pentru restituirea în natură a imobilului şi, de asemenea, societatea cumpărătoare avea obligaţia să întreprindă minime diligenţe pentru a afla situaţia juridică a imobilului; că reaua-credinţă rezultă din faptul că părţile contractului au declarat că renunţă la verificarea registrelor de publicitate ale Biroului de Carte Funciară, iar Consiliul Local prin Primar şi prin Secretar au declarat doar că "nu există litigii la instanţele judecătoreşti", nenuanţând declaraţia care ar fi trebuit dată în sensul că "nu există litigii"; că societatea B. S.R.L. a declarat că înţelege "să cumpărăm pe riscul nostru (...)" şi "ne declarăm de acord cu condiţiile prevăzute în prezentul contract"; că dreptul de proprietate a fost întabulat în CF x a localităţii Răcari pe numele cumpărătoarei B. S.R.L. prin încheierea nr. 1222/30.08.2004, iar prin Actul de dezmembrare autentificat sub nr. x/05.10.2004, imobilul a fost dezmembrat în 10 loturi, "în vederea vânzării", loturile 1,2,3 fiind înstrăinate către C. S.R.L. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.10.2004.

Or, toate aceste aspecte expuse în dezvoltarea acestui grup de critici, anterior redate, sunt subsumabile temeiniciei cauzei deduse judecăţii, stabilite în mod definitiv de instanţa de apel în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, situaţie de care prezenta instanţă de recurs este ţinută în mod obligatoriu, întrucât ea reprezintă premisa exercitării controlului exclusiv de legalitate în recurs.

Reaua sau buna-credinţă a unei persoane reprezintă convingerea internă, psihică a acesteia în cadrul relaţiilor sociale, juridice, atitudinea sa faţă de acţiunile sale, reaua sau buna - credinţă fiind aşadar, în mod indubitabil, un element factual, subsumat situaţiei de fapt a unei cauze şi decelabil pe bază de probe.

Or, instanţa de recurs nu poate reevalua probele pentru a stabili că a existat rea-credinţă, astfel cum invocă şi solicită practic recurenta-reclamantă prin recursul declarat, întrucât acest organ judiciar efectuează exclusiv un control de legalitate a deciziei recurate şi nu unul de temeinicie, date fiind dispoziţiile imperative ale art. 488 C. proc. civ. şi art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, raportat la aceste coordonate expuse, instanţa de recurs, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului său jurisdicţional, configurate prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 din acelaşi Cod, nu ar putea să procedeze la o reevaluare a probelor administrate cauzei pentru a stabili că pârâţii au fost de rea-credinţă atunci când au procedat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi a actelor juridice subsecvente. Dacă ar proceda în acest sens, instanţa de recurs şi-ar încălca limitele exclusiv de legalitate ale controlului jurisdicţional pe care îl exercită şi ar proceda la o reevaluare a temeiniciei cauzei.

În ceea ce priveşte aserţiunea recurentei-reclamante din finalul acestui grup de critici, respectiv că nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu ar fi analizat motivul de nulitate pentru rea-credinţă şi că prima instanţă ar fi reţinut nelegal că notificarea nu cuprinde şi acest imobil, iar instanţa de apel ar fi omis să facă vreo analiză, Înalta Curte a expus supra considerentele sale cu privire la invocata neanalizare a acestui motiv de nulitate de către instanţa de apel, cu ocazia analizării celui de-al doilea grup de critici subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) şi art. 476 alin. (1) C. proc. civ., pe motiv că instanţa ar fi omis să soluţioneze un motiv de apel, respectiv motivul referitor la nulitatea pentru rea-credinţă şi cuprinderea imobilului litigios în cadrul notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001), astfel că nu se mai impune reluarea respectivelor considerente, pentru evitarea repetiţiei.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la neanalizarea motivului de nulitate privind încălcarea art. 5 din Legea nr. 54/1998, motiv subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât au fost încălcate dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel, analizând motivul de nulitate privind încălcarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 54/1998, nu a calificat nulitatea invocată de parte, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., ci doar a reţinut că ar fi aplicabilă instituţia nulităţii relative, fără a proceda la analiza condiţiilor acesteia.

Astfel, se observă că, în cadrul considerentelor alocate motivului de nulitate constând în încălcarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 54/1998, instanţa de apel a reţinut următoarele:

"Curtea apreciază necesar să stabilească dacă motivele şi dispoziţiile invocate se circumscriu nulităţii absolute.

În acest sens se reţine că art. 5 din Legea nr. 54/1998, la data întocmirii actelor juridice pentru care se solicită constatarea nulităţii absolute, avea următorul conţinut:

"Înstrăinarea, prin vânzare, a terenurilor agricole situate în extravilan se face cu respectarea dreptului de preempţiune al coproprietarilor, al vecinilor ori al arendaşilor".

Aşa cum reţine şi instanţa de fond sancţiunea nerespectării dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 54/1998 o regăsim în teza a II a art. 14 din acelaşi act normativ potrivit căruia "nerespectarea dispoziţiilor art. 5 şi 6 atrage nulitatea relativă a contractului".

Cum apelanta-reclamantă a solicitat constatarea nulităţii absolute şi nu a nulităţii relative (ce impun o analiză complexă sub aspectul persoanelor ce o pot invoca şi până când o pot invoca) în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu a rezultat îndeplinirea cumulativă a cerinţelor instituite de lege pentru a se constata intervenirea sancţiunii nulităţii absolute pentru ipotezele invocate de reclamantă.

Este adevărat că sunt lipsite de relevanţă considerentele instanţei de fond în ceea ce priveşte Legea nr. 17/2014 şi Decizia ICCJ nr. 24/2016, însă nu aceste considerente sunt decizorii, ci cele anterior reţinute şi confirmate de Curte.

De asemenea Curtea nu poate reţine pertinente motivele invocate de apelantă prin care susţine că din cuprinsul acţiunii, la punctul 1, lit. c) - încălcarea art. 5 din Legea nr. 54/1998, a solicitat să se constate sancţiunea nulităţii contractului, nefăcând nicio menţiune privind caracterul absolut sau relativ al acesteia iar prima instanţă trebuia să procedeze la o analiză pentru a constata dacă în cauză este incidenţă sancţiunea nulităţii relative.

Susţinerile apelantei sunt în contradicţie cu principiul disponibilităţii ce reiese din propria cerere de chemare în judecată prin care solicită "în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, art. 5 din Legea nr. 54/1998, art. 563 Noul C. civ., constatarea nulităţii absolute a următoarelor contracte de vânzare cumpărare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară". De altfel motivarea cererii de chemare în judecată, concluziile formulate la data de 01.04.2023 şi apărările celorlalte părţi se circumscriu nulităţii absolute invocate de reclamantă. În raport cu toate acestea reclamanta avea obligaţia, ca în faţa instanţei de fond, să stabilească corecta investire a instanţei, şi nu prin motivele de apel.

În raport cu cele de mai sus nu se poate reţine că prima instanţă a nesocotit dispoziţiile art. 224 C. proc. civ. atâta timp cât aceasta a respectat principiul disponibilităţii" (pagina 18 din decizia recurată, paragrafele 3-8).

Din aceste considerente se observă că instanţa de apel nu a soluţionat pe fond capătul de cerere vizând anularea actelor juridice din perspectiva cauzei de nulitate reprezentate de nerespectarea dreptului de preemţiune, ci a reţinut, în esenţă, că sancţiunea nerespectării dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 54/1998 atrage incidenţa nulităţii relative a contractului, însă recurenta-reclamantă a indicat greşit felul nulităţii, respectiv nulitatea absolută.

Acest raţionament conturează indiciile nesoluţionării acestui motiv de nulitate, instanţa de apel nerăspunzând tuturor susţinerilor pertinente ale recurentei-reclamante în această direcţie, invocate sub forma unui motiv de apel.

Astfel, în primul rând, se impune a sublinia că ambele instanţe au reţinut că sancţiunea nerespectării dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 54/1998 atrage nulitatea relativă a contractului.

În al doilea rând, Înalta Curte observă că, deşi în considerentele mai sus evocate ale instanţei de apel se reţine drept sancţiune nulitatea relativă, instanţa de apel doar constată că partea a invocat greşit felul nulităţii, fără a proceda la cercetarea efectivă a cazului respectiv de nulitate.

Or, calificarea naturii nulităţii - relativă sau absolută - ce afectează contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.08.2004 trebuia însă realizată de instanţa de apel, care trebuia să se pronunţe cu privire la această chestiune, nu doar să observe că partea a indicat greşit felul nulităţii, pentru ca în final să se constate nelegal învestită.

În aplicarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanţa de apel avea obligaţia de a restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă partea le-a dat o altă denumire; prin urmare, chiar dacă reclamanta a susţinut că actul atacat este lovit de nulitate absolută pentru încălcarea dreptului de preemţiune, instanţa era îndreptăţită a proceda la recalificarea acestor susţineri, pentru ipoteza în care aprecia că sancţiunea ce intervine pentru încălcările invocate era nulitatea relativă.

Din această perspectivă, Înalta Curte observă că particularităţile principiului rolului activ, astfel cum sunt ele dezvoltate de art. 22 C. proc. civ., impun judecătorului calificarea corectă a faptelor deduse judecăţii, chiar împotriva unei denumiri greşite utilizate de reclamantă, după o dezbatere corespunzătoare.

De aceea, chiar în prezenţa aprecierii reclamantei în sensul susţinerii nulităţii absolute, o concluzie în sensul incidenţei unei nulităţi relative atrăgea după sine o recalificare a naturii nulităţii şi o judecată corespunzătoare acestei calificări.

Apare aşadar, ca fiind contrară scopului reglementării cuprinse în art. 22 C. proc. civ. măsura nedezlegării motivului de nulitate pentru încălcarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 54/1998, pentru ipoteza în care instanţa ajunge la concluzia că nulitatea care poate opera are o altă natură decât cea invocată de partea care a învestit instanţa.

Or, în privinţa regimului juridic al nulităţii, părţile nu au un drept de dispoziţie - raportat exclusiv la perspectiva caracterului absolut sau relativ - şi, prin urmare, nici opţiunea reclamantei nu poate conduce la refuzul de a judeca.

Dimpotrivă, calificarea diferită de cea a reclamantei în ipoteza analizată trebuie să fie realizată de instanţă, adusă la cunoştinţa părţilor, care pot formula apărările sau susţinerile corespunzătoare în funcţie de o atare calificare, iar cursul procesului urmează regulile specifice.

Legat de acest aspect, se impune a sublinia că acţiunea în constatarea nulităţii absolute, respectiv cea în declararea nulităţii relative nu sunt, per se, instituţii juridice diferite, ambele fiind instituţia juridică a nulităţii actului juridic, ceea ce le distinge fiind în esenţă condiţiile concrete de invocare a nulităţii (calitatea procesuală activă) şi regimul juridic diferit al prescriptibilităţii; faţă de părţi însă, efectele admiterii acţiunii sunt aceleaşi, distincţia care valorifică teza unei ultra petita fiind aşadar, artificială şi nejustificată.

Concluzia se impune întrucât esenţial este faptul că în temeiul art. 5 din Legea nr. 54/1998, recurenta reclamantă a solicitat lipsirea de efecte juridice a actului juridic civil încheiat de intimaţi, acesta fiind pretenţia concretă a capătului de cerere dedus judecăţii şi nu felul nulităţii invocate.

În consecinţă, pentru motivele anterior expuse, în temeiul art. 497 C. proc. civ. în referire la art. 488 pct. 5 C. proc. civ. şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ., recursul va fi admis, cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei la instanţa de apel pentru rejudecare.

Un alt grup de critici subsumat de această dată, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., priveşte încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO şi a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, recurenta-reclamantă susţinând violarea dreptului său de proprietate sub forma speranţei legitime de care dispune.

Acest grup de critici dezvoltate scapă de asemenea, controlului de legalitate al instanţei de recurs, întrucât aspectele expuse în susţinerea acestuia implică extinse aprecieri de fapt, rezervate instanţelor de fond (prima instanţă şi cea de apel).

Astfel, în dezvoltarea acestui grup de critici, recurenta-reclamantă aduce în discuţie calitatea sa de persoană îndreptăţită, recunoaşterea dreptului său la reconstituirea imobilelor aparţinând autorului său G., precum şi faptul că deţine un "bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene, respectiv o speranţă legitimă privind redobândirea dreptului de proprietate asupra celor trei imobile nerestituite, ca urmare a faptului (alegat) că i s-ar fi recunoscut anterior dreptul la reconstituirea imobilelor, singurul motiv pentru care nu s-ar fi dispus restituirea fiind acela că au fost înstrăinate nelegal. A precizat de asemenea, că are o speranţă legitimă întrucât există o bază suficientă ca urmare a faptului reconstituirii dreptului de proprietate asupra restului suprafeţei.

Or, toate aceste aserţiuni nu reprezintă critici de nelegalitate care pot fi deduse judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ci critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanţa de recurs. Modalitatea de interpretare a probatoriul administrat în cauză pentru a se stabili dacă i-a fost recunoscut sau nu recurentei-reclamante dreptul la reconstituirea imobilelor aparţinând autorului său, calitatea de persoană îndreptăţită, dacă i s-a reconstituit sau nu dreptul de proprietate asupra imobilului litigios sau asupra restului suprafeţei, toate reprezintă chestiuni de fapt, analizabile în cadrul cercetării aspectelor legate de temeinicia cauzei.

Însă, aşa cum s-a reţinut şi în analiza unora dintre criticile anterioare, instanţa de recurs este ţinută în mod obligatoriu de situaţia de fapt a cauzei stabilită în mod definitiv de instanţa de apel, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului său jurisdicţional, configurate prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 C. proc. civ.

Or, în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a reţinut că:

"În primul rând se reţine că dispoziţia nr. x/16.12.2008 a Primarului Oraşului Răcari, pe de o parte, nu dispune restituirea imobilelor ce fac obiectul prezentei cauze, iar pe de altă parte, nu se regăsesc dispoziţii de respingere motivate de existenţa înstrăinării imobilului prin contractul de vânzare autentificat sub nr. x/17.08.2004", precum şi că:

"atâta timp cât reclamantei nu i s-a recunoscut dreptul la restituirea bunului sau o autoritate administrativă nu a recunoscut acest drept, reclamanţii nu deţin un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la CEDO". Totodată, instanţa de apel a reţinut şi faptul că unitatea administrativ teritorială nu are posesia imobilelor a căror restituire o solicită recurenta-reclamantă.

Aşadar, grefat pe situaţia de fapt decelată de instanţa de apel, nu se constată la acest moment procesual, vreo încălcare de către instanţa de apel a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO sau a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Recurenta-reclamantă mai susţine, subsumat aceluiaşi caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi încălcarea dispoziţiilor art. 563 din noul C. civ., învederând că i-ar fi fost încălcat dreptul la acţiunea în revendicare, întrucât instanţa de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 563 din noul C. civ. privind revendicarea bunului de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept.

De asemenea, recurenta-reclamantă a mai susţinut că nu şi-a întemeiat acţiunea în revendicare pe dispoziţiile art. 563 şi urm. din noul C. civ., ci pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, precum şi că unitatea deţinătoare ar fi trebuit să dispună restituirea imobilelor preluate abuziv, întrucât reclamanta dispune de o speranţă legitimă la restituirea imobilelor.

Înalta Curte constată, pe de o parte, că deşi recurenta-reclamantă susţine că nu şi-a întemeiat acţiunea în revendicare pe dispoziţiile art. 563 din noul C. civ., totuşi în cuprinsul cererii de chemare în judecată aceasta a indicat aceste dispoziţii legale. Astfel la fila x a cererii de chemare în judecată, reclamanta a menţionat "(...) în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, art. 5 din Legea nr. 54/1998, art. 563 noul C. civ., formulăm prezenta cerere de chemare în judecată prin care vă solicităm (...)"; de asemenea, acest text de lege a fost menţionat şi la fila x, paragraful 2 din cererea de chemare în judecată, cu ocazia susţinerii capătului de cerere privind acţiunea în revendicare, reclamanta redând chiar cuprinsul alin. (1) al acestui articol.

Pe de altă parte, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte constată că acţiunea în revendicare este formulată în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Răcari, capătul doi din cererea de chemare în judecată având următoarea formulare:

"2. să obligaţi unitatea administrativ-teritorială Oraşul Răcari, prin Primar, să lase în deplină proprietate şi posesie a subsemnatei următoarele suprafeţe de teren: 5.838 mp identificat cu nr. cad. x, înscris în CF x; 9.372 mp identificat cu nr. cad. x, înscris în CF nr. x; 522 mp identificat cu nr. cad. x, înscris în CF nr. x".

Or, astfel cum s-a ilustrat supra, instanţa de apel, analizând probele administrate, a reţinut că atât timp cât reclamantei nu i-a fost recunoscut de o instanţă sau de o autoritate administrativă dreptul la restituirea imobilelor, aceasta nu deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, iar unitatea administrativ-teritorială nu are posesia imobilelor a căror restituire o solicită recurenta-reclamantă.

Or, o reevaluare a probelor pentru a reţine o altă stare de fapt prin reinterpretarea acestora, astfel cum invocă şi solicită practic recurenta prin recursul declarat, nu poate fi făcută de prezenta instanţă de recurs, întrucât această instanţă efectuează exclusiv un control de legalitate a deciziei recurate şi nu unul de temeinicie şi este ţinută de situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv de instanţa devolutivă a fondului.

De asemenea, se constată faptul că argumentele instanţei de apel nu înfrâng caracterul definitiv al soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii, întrucât ele au fost arondate de către curtea de apel analizei fondului cererii de revendicare.

Aşadar, Înalta Curte consideră, grefat pe situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de către instanţa de apel, că în cauză, din perspectiva criticilor formulate de recurenta-reclamantă, s-a realizat de către instanţa de apel o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor legale incidente invocate, art. 563 C. civ., potrivit cărora proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept, criticile din recurs aferente nefiind aşadar, fondate prin raportare la situaţia de fapt reţinută până în prezent.

În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 566 alin. (1) din noul C. civ. şi art. 892 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum corect au observat şi intimaţii-pârâţi UAT Oraşul Răcari şi Consiliul Local Răcari prin întâmpinarea formulată în recurs, aceste texte de lege au fost invocate pentru prima dată în această fază procesuală, cu ignorarea principiului procesual non omisso medio, consacrat inclusiv de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 494 C. proc. civ., astfel încât nu pot fi supuse analizei instanţei de recurs.

Pentru toate aceste considerente expuse, văzând motivul de recurs care a fost considerat fondat, se va proceda aşadar, în temeiul art. 497 C. proc. civ. în referire la art. 488 pct. 5 C. proc. civ. şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ., la admiterea recursului, cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei la instanţa de apel pentru rejudecare.

În rejudecarea determinată, instanţa de apel va avea sarcina de a identifica în mod corect motivul de nulitate adecvat potrivit susţinerilor reclamantei referitoare la art. 5 din Legea nr. 54/1998 şi de a califica natura acesteia prin aplicarea corectă şi concretă a normelor de drept substanţial ce îl guvernează. Tot pe cale de consecinţă, instanţa de apel va proceda în raport de soluţia pe care o va adopta în privinţa cauzei de nulitate menţionate, şi la reevaluarea capătului de cerere privind revendicarea, în măsura în care situaţia de fapt a cauzei s-ar modifica, având în vedere că subzistenţa sau nu a titlului de proprietate reprezintă un aspect prejudicial în cadrul soluţionării unei cereri de revendicare, fie ea întemeiată pe dreptul intern sau pe dreptul european.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 255 din 22 februarie 2024 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Unitatea Administrativ Teritorială Oraş Răcari, Consiliul Local Răcari, B. S.R.L., C. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L..

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 ianuarie 2025.