Tort claim for defamation via social media: balance of freedom of expression and reputation, and discretionary quantification of moral damages

Şedinţa publică din data de 6 februarie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, la data de 31 mai 2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia să-şi prezinte scuze printr-o scrisoare publică, în termen de 15 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunţate în prezenta cauză, precum şi să publice hotărârea ce urmează a fi pronunţată, pe cheltuiala acestuia, într-un ziar local şi unul central de largă circulaţie, în termen de 15 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 de RON reprezentând daune morale.

În drept, a invocat art. 253 alin. (3) lit. b) şi art. 1349 din C. civ., art. 30 alin. (6) şi alin. (8) din Constituţia României, art. 10 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

La data de 25 iulie 2023, pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 148 din 22 ianuarie 2024, Tribunalul Constanţa, secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiată. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3.000 RON, reprezentând daune morale pentru încălcarea dreptului la demnitate. A respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 128C din 19 iunie 2024, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelul civil formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 148 din 22 ianuarie 2024 pronunţate de Tribunalul Constanţa, în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu pârâtul B.. A schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a obligat pârâtul să prezinte scuze reclamantului printr-o scrisoare publică pe pagina de C. a pârâtului, pentru afirmaţiile care depăşesc limitele unei comunicări rezonabile, respectiv "jigodie" şi "ţigan", în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în cauza de faţă. A menţinut celelalte dispoziţii.

4. Calea de atac declarată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 128C din 19 iunie 2024 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A., susţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul solicită admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate şi, în rejudecare, admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei civile în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată. De asemenea, solicită obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În primul rând, acesta susţine că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv art. 253, art. 1349 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 1357 din C. civ.. Astfel, aceasta a apreciat că despăgubirile de ordin pecuniar pentru prejudiciul nepatrimonial reprezintă o măsură complementară de reparaţie. Deşi a caracterizat această măsură de reparaţie ca fiind subsidiară, a aplicat măsura principală şi, aceea în mod limitat. Cuantumul derizoriu stabilit de instanţa de fond şi menţinut de către cea de apel nu reprezintă decât o încurajare a intimatului în a continua campania de denigrare.

În al doilea rând, recurentul apreciază că instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, când a reţinut că afirmaţiile denigratoare îmbracă caracterul unei opere literare. Cu excepţia apărărilor din întâmpinare, nu există niciun element de ordin ştiinţific de natură a caracteriza postările ca fiind articole de presă sau că aparţin unui gen literar. Fapta este produsă prin postări pe reţelele de socializare şi nu se bucură de protecţia textului legal european.

În al treilea rând, recurentul afirmă că instanţa de apel a apreciat greşit caracterul de judecăţi de valoare a afirmaţiilor denigratoare. Acestea vizează persoana recurentului, dar pleacă de la activitatea sa profesională. De altfel, nu toate postările au legătură cu calitatea sa de primar, sau cu activitatea desfăşurată ca ales local, pentru a fi protejate de nevoia publică de informare. În acest sens, recurentul citează câteva dintre afirmaţiile intimatului, concluzionând că nu fac parte din informaţiile care pot fi expuse public, dată fiind fosta sa calitate de ales local.

În opinia recurentului, prin motivarea deciziei atacate, instanţa de apel dovedeşte că este influenţată de dezinformările intimatului, atunci când reţine că acestea au un minim suport factual. Instanţa nu a lecturat hotărârea de condamnare. În sens contrar, ar fi sesizat că pârâtul a pierdut proprietatea terenului prin hotărâre definitivă.

În al patrulea rînd, recurentul arată că, în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a motivului de apel referitor la obligarea pârâtului la publicarea hotărârii de constatare a caracterului ilicit al faptelor sale, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că cele două măsuri au un caracter alternativ şi că se impune a se alege cea mai eficientă. În realitate, ambele sunt măsuri reparatorii, neexistând nicio diferenţiere sub aspectul eficienţei lor.

Pentru aceste considerente, recurentul solicită admiterea căii extraordinare de atac, în sensul expus în petitul cererii de recurs.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la data de 3 octombrie 2024, intimatul B. a invocat excepţia nulităţii căii extraordinare de atac întrucât criticile formulate nu vizează legalitatea, ci temeinicia deciziei atacate. Simpla nemulţumire a părţii nu este suficientă, fiind necesar ca recurentul să-şi sprijine recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute de lege. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, faţă de faptul că postările şi articolele descriu într-o manieră mai mult sau mai puţin satirică aspecte din activitatea desfăşurată de reclamant în calitate de primar.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin rezoluţia de primire, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 6 februarie 2025, cu citarea părţilor în şedinţă publică.

La acest termen, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii căii extraordinare de atac declarate de recurentul A., invocată de intimatul B., şi a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul prezentei căi extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 128/C din 19 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, pe care reclamantul A. o apreciază ca fiind nelegală în raport de motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care "Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8.când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Înalta Curte reţine că tribunalul a fost învestit cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, prin care reclamantul A. a solicitat, în esenţă, obligarea pârâtului B. să-şi prezinte scuze, printr-o scrisoare publică, să publice hotărârea ce va fi pronunţată în cauză şi, de asemenea, să-i achite contravaloarea daunelor morale produse prin afirmaţiile calomnioase şi denigratoare făcute de pârât pe contul său de C., în calitate de jurnalist colaborator al ziarului "D.".

Fapta ilicită imputată pârâtului B. a constat în utilizarea unor afirmaţii denigratoare legate de activitatea reclamantului, în calitate de primar, şi de condamnarea penală a acestuia, afirmaţii ce ar fi adus atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei sale.

Instanţa de apel, prin decizia recurată, a reţinut că opiniile exprimate de pârât cu privire la persoana şi activitatea profesională a reclamantului au natura unor judecăţi de valoare, bazate pe un minim suport factual, însă afirmaţiile de genul "jigodie" şi "ţigan" sunt injurioase, de natură a leza demnitatea persoanei şi îmbracă forma unei fapte ilicite.

Prin recursul formulat, recurentul susţine, în primul rând, că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv art. 253, art. 1349 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 1357 din C. civ., şi a stabilit despăgubiri într-un cuantum derizoriu.

Potrivit art. 1349 din C. civ., "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…)", iar conform art. 1357 din acelaşi act normativ, "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

De asemenea, articolul 253 din C. civ. prevede că: "Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei: a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă. (2) Prin excepţie de la prevederile art. 1, în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c). (3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare; b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat. (4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive."

Procedând la verificarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării acestor norme legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare şi a jurisprudenţei, obligatorii, a instanţei europene de contencios a drepturilor omului, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapele procesuale anterioare, imposibil de reevaluat în recurs, instanţa de apel a identificat şi aplicat, în mod corect, normele incidente şi criteriile desprinse din jurisprudenţa CEDO, pe baza cărora se impunea soluţionarea pretenţiei deduse judecăţii.

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi o pretinsă încălcare a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală, recurentul critică, în realitate, cuantumul daunelor morale care au fost stabilite de către instanţa de fond şi au fost confirmate de către Curtea de Apel Constanţa, susţinând caracterul derizoriu al acestora.

Raportat la situaţia factuală reţinută în cauză se constată, însă, că nu se poate aprecia că prin acordarea daunelor morale în cuantumul apreciat de instanţa de apel a fost încălcată vreo dispoziţie legală, încălcare ce poate fi cenzurată în calea de atac a recursului. Prejudiciul moral produs recurentului a fost corect analizat de instanţele de fond, pornind de la accepţiunea legală a acestei noţiuni şi ţinând cont de specificul probator al daunelor morale.

Se reţine că, spre deosebire de acţiunea în dezdăunare pentru prejudicii materiale, în cazul căreia prejudiciul pretins trebuie să fie cert, atât în privinţa existenţei, cât şi a întinderii sale, în situaţia cererilor ce au ca obiect acordarea de daune morale certitudinea poate privi numai existenţa prejudiciului nepatrimonial, nu şi întinderea acestuia.

Întrucât prejudiciul moral nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menţine la nivelul trăirilor psihice, cuantumul daunelor morale se apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la latitudinea judecătorului, acest lucru fiind pe deplin justificat prin faptul că acest tip de prejudiciu nu poate fi stabilit prin reguli stricte, din moment ce diferă de la o persoană la alta, în funcţie de particularităţile fiecăruia.

Aşa fiind, problema stabilirii despăgubirilor pentru prejudicii de ordin moral nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată care trebuie să acorde despăgubiri apte să constituie pentru victime o satisfacţie echitabilă şi rezonabilă.

Astfel, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are, astfel, posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă şi în ce cuantum o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Totodată, indemnizarea victimei nu trebuie să fie una speculativă, în sensul că nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă un caracter pur simbolic, ci trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu daunele suferite, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-a îndurat persoana prejudiciată. Pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la finalitatea prevăzută de lege - care trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv şi moral - spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în legătură cu prejudiciul suferit şi consecinţele concrete ale acestuia.

De aceea, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când statuează asupra daunelor morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probatoriile administrate.

Învestită fiind cu soluţionarea criticii vizând cuantumul daunelor morale acordate de tribunal, instanţa de apel, având în vedere reperele utilizate în mod constant în jurisprudenţa naţională şi jurisprudenţa CEDO, a reţinut, în speţă, că raportat la natura prejudiciului şi la valorile morale lezate, suma acordată prin hotărârea primei instanţe, cu titlul de daune morale, în favoarea recurentului, este una echitabilă.

Relativ la cuantumul reparaţiei acordate, modalitatea în care instanţa de apel a particularizat criteriile de evaluare, prin identificarea lor în situaţia de fapt dedusă judecăţii, şi a cuantificat, în consecinţă, despăgubirile constituie exclusiv o chestiune de apreciere, pe baza probelor administrate, fiind un aspect de temeinicie ce nu poate fi cenzurat pe calea controlului de legalitate efectuat în recurs.

Prin urmare, această critică, ce nu vizează criteriile de evaluare ci, exclusiv, cuantumul daunelor morale, nu corespunde exigenţelor căii de atac extraordinare a recursului, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control de legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel exclusiv pentru motivele limitativ enumerate de art. 488 din C. proc. civ.

În al doilea rând, recurentul susţine că instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, când a reţinut că afirmaţiile denigratoare îmbracă caracterul unei opere literare. În opinia sa, nu există niciun element de ordin ştiinţific de natură a caracteriza postările ca fiind articole de presă sau că aparţin unui gen literar. Fapta este produsă prin postări pe reţelele de socializare şi nu se bucură de protecţia textului legal european.

Nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Tribunalul a fost învestit cu o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, ceea ce a impus instanţelor de fond necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului reclamantului la protecţia reputaţiei sale - ca element constitutiv al dreptului la viaţă privată şi a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate - şi a dreptului jurnalistului la libertatea de exprimare.

Libertatea de exprimare şi condiţiile de exercitare a acesteia sunt reglementate atât prin norme interne, cât şi prin norme internaţionale, adoptate sau, după caz, ratificate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părţilor litigante.

Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, "mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (6) din legea fundamentală, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

S-a statuat astfel că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existenţa dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei).

Astfel, Curtea Europeană a reţinut că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit Curţii Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă îndatoriri şi responsabilităţi, a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Aceeaşi jurisprudenţă relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă un rol esenţial în exercitarea libertăţii de exprimare într-o societate democratică. Deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi, are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României).

Referitor la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, Curtea Europeană a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private.

În acest sens, a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.

În cauza de faţă, recurentul susţine că postările de pe internet ale intimatului nu se încadrează în noţiunea de operă literară şi nu se bucură ca atare de protecţia oferită de dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte trebuie, însă, să remarce că instanţa de apel nu a reţinut că afirmaţiile legate de activitatea recurentului, în calitate de primar, şi de hotărârea de condamnare ar îmbraca forma unei opere literare. Acest tip de scriere are un statut ficţional, iar scopul său nu este transmiterea de informaţii către cititori, ci se adresează sensibilităţii acestora.

Curtea de Apel Constanţa a constatat, în mod corect, că postările în cauză reprezintă un demers editorial, chiar dacă nu îmbracă forma clasică a articolului de presă, şi transmit publicului informaţii de interes public. Prin urmare, acestea intră sub incidenţa textului normativ european indicat în cererea de recurs, ce vizează libertatea de opinie şi libertatea de a comunica informaţii.

În al treilea rând, recurentul afirmă că instanţa de apel a apreciat greşit calificând drept judecăţi de valoare afirmaţiile denigratoare, acestea referindu-se la persoana recurentului, la caracterul său şi la activitatea sa profesională.

Nici acest motiv de recurs nu este fondat.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi expunerea unor judecăţi de valoare, apreciind că, dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă a probei este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României).

În ceea ce priveşte judecăţile de valoare, s-a reţinut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calităţile profesionale şi personale ale unei persoane (cauzele Grinberg contra Federaţiei Ruse, Feldek contra Slovaciei, Marônek contra Slovaciei). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare şi faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcţie de circumstanţele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei), respectiv a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecăţii de valoare este mai puţin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek contra Slovaciei, Observer şi The Guardian contra Regatului Unit).

Tot astfel, posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informaţiilor, se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informaţiei, iar pe de altă parte, prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenţia publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (cauza Dalban contra României).

Testul "necesităţii într-o societate democratică" impune Curţii să determine dacă "interferenţa" în privinţa libertăţii de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru justificarea sa au fost "relevante şi suficiente".

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv a dreptului la imagine şi a dreptului la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma, stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmaţia (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României).

Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, decizia atacată cu recurs reflectă o aplicare corectă a principiilor jurisprudenţei CEDO anterior evocate. Contrar susţinerilor din cererea de recurs, instanţa de apel a procedat la o analiză a afirmaţiilor intimatului de pe reţeaua de socializare C., sub sigla publicaţiei "Atac" pentru a stabili dacă sunt acuzaţii de fapt sau judecăţi de valoare.

Astfel, verificând, în concret, afirmaţiile făcute, cu luarea în considerare a principiilor expuse anterior, instanţa de apel a reţinut că opiniile exprimate de intimat cu privire la persoana şi activitatea recurentului au natura unor judecăţi de valoare bazate pe un minim suport factual.

Relatările jurnalistice au pornit de la activitatea profesională a recurentului, în calitatea sa de primar şi, ulterior, de la hotărârea acestuia de condamnare pentru infracţiunea de fals intelectual, iar unui articol de presă nu i se poate solicita gradul de acurateţe juridică al unui rechizitoriu ori al unei hotărâri judecătoreşti, cu atât mai mult cu cât, potrivit considerenteleor mai sus enunţate, demersurilor jurnalistice le este recunoscut un anume grad de exagerare sau provocare.

Mai mult, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, problema dezbătută de intimat era una de interes general pentru comunitate, recurentul fiind o persoană ce ocupa o funcţie publică, iar afirmaţiile care l-au vizat au îmbrăcat forma unor judecăţi de valoare, întemeiate pe o bază factuală, astfel că pentru toate argumentele reţinute anterior, în privinţa informaţiilor respectivelor postări, intimatul beneficiază de garanţia libertăţii de exprimare oferite de art. 10 din Convenţie.

Recurentul mai susţine, în cadrul acestui motiv de recurs, că instanţa de apel nu a lecturat hotărârea de condamnare şi a fost influenţată de dezinformările intimatului, atunci când a reţinut că afirmaţiile au un minim suport factual.

Or, în cadrul căii de atac extraordinare a recursului, nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ci se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Având deci în vedere aceste coordonate ale controlului judiciar specific recursului, Înalta Curte constată că, invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia libertăţii de exprimare, contrapusă dreptului la ocrotirea vieţii private, instanţa de apel a enunţat standardele de protecţie pe care aceasta le-a stabilit, în ceea ce priveşte ocrotirea drepturilor şi libertăţilor în această materie, descriind care sunt limitele pe care, în exercitarea libertăţii de exprimare, jurnalistul le poate atinge fără a se considera că încalcă dreptul la viaţa privată, onoarea şi demnitatea unei persoane subiect al investigaţiei jurnalistice. Reperele rezultate din jurisprudenţa menţionată vizează, aşa cum s-a dezvoltat anterior, distincţia ce trebuie operată între fapte şi judecăţi de valoare, echilibrul dintre libertatea de exprimare şi dreptul la reputaţie, existenţa unei baze factuale şi în cazul emiterii unor judecăţi de valoare, verificarea informaţiilor şi dreptul la replică, buna credinţă în demersul jurnalistic şi doza de exagerare şi provocare admisibilă.

După fixarea limitelor analizei, instanţa de apel a procedat, în mod concret, la verificarea respectării acestora în litigiul dedus judecăţii, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudenţa enunţată, reţinând, din conduita jurnalistică, elementele necesare de natură a-i susţine concluzia că afirmaţiile au fost bazate pe mijloace adecvate de demonstrare, prin urmare sursele fiind credibile. Aceasta cu atât mai mult, aşa cum se menţionează expres în decizia recurată, că parte din afirmaţii, aflate în marja de exagerare şi provocare, au la bază o hotărâre penală definitivă de condamnare.

Astfel, instanţa a argumentat care sunt împrejurările care constituie baza factuală ce a stat la baza dezvoltării judecăţilor de valoare apreciind că, sub acest aspect, maniera în care a procedat jurnalistul este una corespunzătoare.

În al patrulea rînd, recurentul arată că, în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a motivului de apel referitor la obligarea pârâtului la publicarea hotărârii de constatare a caracterului ilicit al faptelor sale, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că cele două măsuri au un caracter alternativ şi că se impune a se alege cea mai eficientă. În opinia sa, ambele sunt măsuri reparatorii, neexistând nicio diferenţiere sub aspectul eficienţei lor.

Nici acest motiv de recurs nu este fondat.

În materia apărării drepturilor nepatrimoniale, legiuitorul a reglementat expres posibilitatea celui vătămat într-un drept al său de a solicita pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat atât o reparaţie nepatrimonială, cât şi una patrimonială.

Astfel, art. 253 din C. civ. reglementează un sistem mixt de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale, fiind prevăzute atât măsuri cu caracter nepatrimonial pentru restabilirea drepturilor nepatrimoniale încălcate sau ameninţate [cele de la alin. (1) şi (3)], cât şi măsuri cu caracter patrimonial [conform alin. (4)].

Pe cale de consecinţă, instanţele nu sunt obligate în a opta pentru o anumită reparaţie a unui drept personal nepatrimonial încălcat, întrucât, în funcţie de circumstanţele cauzei, de gravitatea încălcării drepturilor nepatrimoniale şi de întinderea prejudiciului moral cauzat de fapta ilicită reţinută, au la dispoziţie mai multe forme de sancţiuni civile pentru repararea prejudiciului moral, pe care le pot aplica alternativ sau cumulativ.

În acest context, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că nu se impun două forme de reparaţie nepatrimonială, aşa cum a solicitat recurentul prin cererea cu care a învestit instanţa de judecată, întrucât ambele tind către acelaşi efect reparator, şi anume recunoaşterea caracterului defăimător al afirmaţiilor postate. Prin publicarea unei scrisori de retractare se asigură deci, într-o măsură suficientă, reparaţia prejudiciului de imagine suferit de recurent prin fapta culpabilă a intimatului, care a folosit termeni injurioşi.

Această măsură are aptitudinea de a satisface exigenţele impuse de dispoziţiile art. 253 din C. civ., efectul prejudiciator fiind contracarat prin dispunerea unei măsuri în oglindă, proporţională cu cea vătămătoare.

Aşadar, dispoziţiile legale naţionale şi cele convenţionale europene, precum şi jurisprudenţa CEDO în materie au fost aplicate, în mod corect, de către Curtea de Apel Constanţa, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 128/C din 19 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., îl va obliga pe recurent, aflat în culpă procesuală, la plata către intimatul B. a sumei de 1.300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reţinând că dovada efectuării acestora este depusă la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 128/C din 19 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Obligă recurentul la plata sumei de 1.300 RON, către intimat, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată, astăzi 6 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.