Passive standing of privatized company for in-kind restitution under pre-amendment Law 10/2001 after void state acquisition

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele aspecte:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 29.01.2008, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. I. S.A., să se constate încălcarea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi să fie obligată pârâta la emiterea unei decizii de restituire în natură a tuturor bunurilor mobile şi imobile ce au aparţinut fostei J., situată în Bucureşti, Calea x.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 1261/04.07.2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată prin întâmpinare şi a respins cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta S.C. I. S.A., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără legitimare procesuală.

Prin decizia nr. 212/18.03.2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul reclamanţilor împotriva sentinţei nr. 1261/04.07.2008.

Prin decizia nr. 4654/22.09.2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a casat decizia instanţei de apel şi a trimis dosarul spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

3. Al doilea ciclu procesual

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 467/04.05.2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 1261/4.07.2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza, spre continuarea judecăţii, tribunalului.

Prin decizia nr. 2260/17.04.2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursul formulat de pârâtă, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

4. Al treilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 213/20.04.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul, ca nefondat. Prin încheierea din 27.10.2014, instanţa a constatat că apelanta-reclamantă G. a transmis calitatea sa procesuală prin act autentic de vânzare-cumpărare drepturi litigioase către apelantul-reclamant E..

Prin decizia nr. 2071/07.10.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamanţi, a casat decizia civilă nr. 213A/20.04.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului.

5. Al patrulea ciclu procesual

Prin decizia nr. 118A/19.02.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., E., C., D., H., B. şi F., împotriva sentinţei civile nr. 1261 din 04.07.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2008, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. I. S.A. şi a desfiinţat sentinţa apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Prin decizia nr. 1105/21.06.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâta I. S.A., a casat decizia nr. 118A/19.02.2016 a Curţii de Apel Bucureşti şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel.

6. Al cincilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 1973/A/19.12.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, apelul reclamanţilor împotriva sentinţei civile nr. 1261/04.07.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2008 şi a admis cererea de intervenţie accesorie în interesul intimatei-pârâte formulate de Direcţia de Taxe şi Impozite Locale Sector 5 Bucureşti. Prin încheierea din 11.11.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a constatat transmiterea calităţii procesual de apelanţi-reclamanţi de la E. la moştenitorii acestuia, K., L. şi M. şi de la B. la moştenitorii N., O., P..

Prin decizia nr. 1281/20.09.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamanţii H., A., Q., D., N., P. împotriva deciziei nr. 1973 A din 19 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A casat decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

A respins, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta I. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1973 A din 19 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

7. Decizia pronunţată de curtea de apel în rejudecare în al şaselea ciclu procesual

Prin decizia nr. 92 A din 29 ianuarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi H., A., Q., D., R., L. (moştenitoare ale defunctului E.), P. şi N., O., K. în contradictoriu cu intimata-pârâtă I. S.R.L. şi intimata-intervenientă Direcţia de Taxe şi Impozite Locale Sector 5 Bucureşti.

A desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza primei instanţe pentru rejudecare.

8. Recursul formulat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 92 A din 29 ianuarie 2024 a declarat recurs pârâta I. S.R.L..

Sub un prim motiv de recurs, recurenta a invocat, în esenţă, faptul că instanţa de apel, atunci când oferit propria dezlegare asupra cererii reclamanţilor, a făcut-o în lipsa unui temei legal, cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii şi prin denaturarea sensului şi scopului considerentelor reţinute de către instanţa de casare prin decizia nr. 1281 din 20.09.2023.

Astfel, instanţa supremă, în cuprinsul deciziei nr. 1281/20.09.2023, a reţinut calitatea procesuală pasivă a recurentei I. în ceea ce priveşte soluţionarea notificării transmise de către reclamanţi la data de 13.11.2001. Instanţa de casare însă nu a analizat si nici nu s-a pronunţat cu privire la măsura concretă de reparaţie (în echivalent ori în natură) ce s-ar impune în prezenta situaţie şi nici cu privire la titularul acestei obligaţii. Toate aceste chestiuni, deşi ridicate de către recurentă încă din ciclurile anterioare de judecată, nu au fost încă supuse dezbaterii (ţinând seama de caracterul lor subsecvent). Aşadar, instanţa supremă a urmărit în primul rând stabilirea cadrului procesual şi a legii aplicabile, urmând ca ulterior să se decidă cu privire la fondul dreptului pretins.

În acest sens, în tot cuprinsul deciziei de casare, instanţa de recurs se referă la recurentă folosind sintagma "entitatea deţinătoare" şi nicidecum "unitatea deţinătoare", tocmai pentru a nu se suprapune cu formularea dată de art. 20 alin. (1)1 din Legea nr. 10/2001, coroborat cu Cap. II2 al H.G. nr. 250/2007 - Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

În rejudecare, deşi chestiunea calităţii procesuale pasive a recurentei fusese clar şi concis tranşată în decizia de casare, Curtea de Apel Bucureşti iniţiază în completare un raţionament propriu, fundamental eronat. Astfel, nesocotind interpretarea dată de către instanţa de recurs, instanţa de apel Curtea transmite în mod direct Tribunalului Bucureşti (instanţa de rejudecare în fond) cu titlu de judecăţi şi indicaţii faptul că recurenta are calitate de "unitate deţinătoare" conform Legii nr. 10/2001, mai exact în sensul de persoană supusă la restituirea în natură a imobilului aflat în proprietatea sa.

Între cele două expresii nu poate fi pus sensul egalităţii, într-o pretinsă sinonimie, întrucât "unitatea deţinătoare" are o conotaţie specială dată de Legea nr. 10/2001 şi Normele sale metodologice, astfel că instanţa de recurs nu întâmplător a ales să utilizeze sintagma "entitate deţinătoare", mai ales că această chestiune fusese deja statuată.

Recurenta a reiterat faptul că vocaţia efectivă a restituirii în natură sau obligaţia pârâtei la o asemenea restituire în natură, deşi ridicate în cauză, nu au fost supuse dezbaterii între părţi, nu s-a analizat legea aplicabilă şi nici măcar nu au făcut obiectul cererii de apel a reclamanţilor.

A considerat, sub acest aspect, că motivarea instanţei de apel este în contradicţie cu spiritul interpretărilor date prin decizia de casare.

Circumscris unui al doilea motiv de recurs, recurenta a susţinut că măsura restituirii în natură nu este posibilă, întrucât nu are calitatea de "unitate deţinătoare" în accepţiunea Legii nr. 10/2001 şi a Normelor metodologice.

Curtea de Apel Bucureşti era obligată să facă aplicarea dispoziţiilor Cap. 2 al H.G. nr. 250/2007 în cauză şi să constate că recurenta nu este o unitate deţinătoare ["entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituţia prefectului sau orice altă instituţie publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital de stat, organizaţii cooperatiste") care are obligaţia de a restitui în natură imobilul], astfel cum solicită intimaţii în instanţă.

Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, societatea integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu este unitate deţinătoare, chiar în condiţiile în care se face aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008, invocând în acest sens decizia nr. 5727/10.09.2013, din considerentele căreia citează (pag. 4-7 din recurs).

10. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant H. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate.

În acelaşi sens au formulat întâmpinare în cauză şi intimaţii-reclamanţi A., Q. şi D., solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, din perspectiva motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că este nefondat recursul pârâtei, pentru considerentele enunţate în continuare.

II.1. Subsumat celui dintâi motiv de recurs, recurenta afirmă, în esenţă, că au fost eludate de către instanţa de apel dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi valoarea obligatorie a chestiunilor de drept ale cauzei, a căror relevanţă a fost stabilită irevocabil de către instanţa de recurs, prin decizia de casare pronunţată. În opinia recurentei, instanţa de apel a nesocotit limitele judecăţii, prin încălcarea formelor procedurale în care trebuia să aibă loc rejudecarea apelului.

În concret, se arată că instanţa supremă, în cuprinsul deciziei de casare nr. 1281/20.09.2023, a reţinut calitatea procesuală pasivă a pârâtei în ceea ce priveşte soluţionarea notificării reclamanţilor din data de 13.11.2001, însă nu a analizat si nici nu s-a pronunţat cu privire la măsura concretă de reparaţie, în tot cuprinsul deciziei folosind sintagma "entitatea deţinătoare", pentru a identifica pârâta, şi nicidecum "unitatea deţinătoare", cele două noţiuni nefiind sinonime, în raport cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi cu dispoziţiile Normelor metodologice de aplicare a legii. Cu toate acestea, în rejudecare, instanţa de apel iniţiază un raţionament propriu, fundamental eronat, potrivit căruia pârâta are calitate de "unitate deţinătoare", în accepţiunea Legii nr. 10/2001, în sensul de persoană obligată la restituirea în natură a imobilului aflat în proprietatea sa. Or, vocaţia efectivă a restituirii în natură sau obligaţia pârâtei la o asemenea restituire în natură sunt noţiuni care nu au fost supuse prealabil dezbaterii părţilor, nu s-a analizat legea aplicabilă şi ele nu au făcut obiectul cererii de apel a reclamanţilor.

Toate aceste critici sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 315 din C. proc. civ. 1865 (în reglementarea valabilă la data începerii procesului), în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrarii unor probe sunt obligatorii pentru judecatorii fondului. (2) Când hotărârea a fost casata pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate inaintea instanţei a carei hotărâre a fost casata. (4) La judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispozitiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător.

În speţă, prin decizia civilă nr. 1281/20.09.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a dispus respingerea ca inadmisibil a recursului declarat de pârâta I. S.R.L., admiterea recursurilor declarate de reclamanţi, casarea deciziei nr. 1973 A din 19 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

În motivare, se statuează cu putere de lucru judecat în privinţa următoarelor împrejurări esenţiale în cauza pendinte şi chestiuni de drept:

-identitatea de sediu, de reprezentant legal şi de interese existentă între societatea notificată şi cea care este deţinătoare a bunului notificat nu lasă nicio îndoială asupra faptului că S.C. I. S.A. a cunoscut încă de la data primei notificări pretenţiile reclamanţilor şi consecinţele formulării acesteia;

- nefiindu-i direct destinată notificarea nr. x/13.11.2001, S.C. Halls S.A. se putea considera neînvestită cu soluţionarea ei; în mod cert această situaţie s-a schimbat însă odată cu revenirile la notificarea iniţială, adresate ambelor societăţi, la datele de 13.03.2003 şi 12.05.2003, ce au fost de fiecare dată însoţite de notificarea iniţială şi de înscrisuri doveditoare ale dreptului şi calităţii persoanelor îndreptăţite;

- tăcerea unităţii notificate, ca deţinătoare a informaţiilor în privinţa datelor persoanei juridice deţinătoare a imobilului notificat şi a actelor de transfer al dreptului de proprietate asupra acestuia(cu referire la pârâta S.C. I.), are semnificaţia relei-credinţe şi a unei atitudini de refuz, de obstrucţionare a încercării ori aşteptării legitime a reclamanţilor de a obţine restituirea bunului;

- prin acţiunile şi atitudinea celor două societăţi, reclamanţii au fost plasaţi într-o situaţie identică cu cea a subiectelor avute în vedere în decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008, care a declarat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005.

Drept urmare,

1. raporturi juridice specifice Legii nr. 10/2001 s-au născut între părţi în baza notificării iniţiale (notificarea nr. x din 13 noiembrie 2001, transmisă de reclamanţi către S.C. S.), ale cărei efecte au fost conservate în baza art. 21 alin. (4) forma iniţială a legii (notificarea a rămas fără niciun răspuns din partea unităţii notificate, nefiind, aşadar, soluţionată);

2. pârâta datorează soluţionarea notificării trimisă de reclamanţi la 13 noiembrie 2001, prioritar în virtutea raportului juridic format prin trimiterea şi înregistrarea notificării, iar apoi în considerarea calităţii de deţinătoare a bunului imobil notificat;

3. lămurirea momentului formării raporturilor juridice între cele două părţi procesuale şi înseşi tranşarea prezentului litigiu sunt chestiuni de drept asupra cărora se poate statua, nefiind condiţionate de prealabilă formulare a unei cereri în constatarea nulităţii actelor juridice de transfer a bunului imobil în litigiu, încheiate între S. şi pârâta I. S.A.;

4. legea aplicabilă cererii reclamanţilor în restituirea imobilului care a aparţinut fostei J. este Legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data naşterii raporturilor juridice specifice, adică forma iniţială, aceea valabilă până la modificarea operată în baza Titlului I al Legii nr. 247/2005;

5. statuarea instanţei de apel asupra nevalabilităţii titlului de preluare al statului devine câştigată cauzei, întrucât recursul inadmisibil al părţii pârâte nu o poate înlătura.

Astfel fiind, instanţa de casare stabileşte, în mod explicit, în sarcina instanţei de rejudecare, obligaţia să aprecieze şi să dea curs cererii reclamanţilor, în acord cu îndrumările cu caracter obligatoriu ale primei decizii de casare, decizia Inaltei Curţi nr. 4654/22.09.2010 (încă rămase neatinse în evaluarea fondului de către instanţa de trimitere), precum şi pe baza elementelor litigioase ce au fost dezlegate prin cea din urmă hotărâre de casare.

Contrar celor susţinute de recurentă, dezlegarea de către instanţa de casare a aspectului ce priveşte forma legii aplicabile raporturilor juridice născute între părţile aflate în litigiu (din punct de vedere a măsurii reparatorii cuvenite) constituie o chestiune ce ţine de chiar legitimarea procesuală pasivă a pârâtei I. S.R.L., în contextul în care, în prezentul proces, prima instanţă a fondului a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar instanţa de apel a fost învestită cu soluţionarea apelului reclamanţilor, care priveşte această soluţie a primei instanţe. Incidenţa art. 29 în forma modificată prin Legea nr. 247/2005(ce exclude ipoteza reparaţiei în natură), conduce clar la lipsa de legitimare procesuală pasivă a societăţii privatizate ce deţine imobilul căreia, în sistemul legii speciale, nu îi revine vreo obligaţie de reparaţie prin echivalent. Per a contrario, aplicarea art. 29 în forma anterioară modificării(art. 27 în redactarea iniţială a Legii nr. 10/2001, valabilă şi la data notificării din 13 noiembrie 2001), ce implica posibilitatea de restituire în natură a imobilului preluat fără titlu valabil, atrage şi calitatea procesuală pasivă a deţinătorului, singurul apt a proceda la o atare măsură reparatorie.

Instanţa de casare identifică partea pârâtă în proces într-o dublă calitate: aceea de societate (persoană juridică, entitate) învestită cu soluţionarea notificării şi deţinătoare a bunului notificat, în considerarea raporturilor juridice specifice Legii nr. 10/2001, care s-au născut şi există între reclamanţi şi această pârâtă, prin efectul notificării iniţiale, aceea din 13 noiembrie 2001.

Astfel, trimiterea spre rejudecare vizează, explicit, cererea de chemare în judecată a reclamanţilor, prin care se solicită obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de restituire în natură a tuturor bunurilor mobile şi imobile ce au aparţinut fostei J., situată în Bucureşti, Calea x, şi impune cadrul judecăţii: îndrumările cu caracter obligatoriu ale primei decizii de casare (decizia ICCJ nr. 4654/22.09.2010), precum şi dezlegările obligatorii anterior enunţate.

Prezenta instanţă de recurs reaminteşte că prin decizia nr. 4654/22 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, consecutiv unei casări cu trimitere spre rejudecare, s-au dat îndrumări instanţei de apel să analizeze valabilitatea titlului de preluare a imobilului de către stat, aspect care influenţează modalitatea de soluţionare a notificării şi de acordare a măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 deoarece în funcţie de valabilitatea titlului statului este necesar a se face aplicarea sau nu a dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001 în forma de la data intrării în vigoare a acesteia şi a formulării notificării, având în vedere atât dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cât şi decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale. S-a reţinut că urmare a pronunţării deciziei menţionate a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial nr. 559 din 24 iulie 2008), imobilele preluate de stat în mod abuziv şi care se află în patrimoniul unei societăţi privatizate sunt supuse în continuare dispoziţiilor art. 29 (fostul art. 27), în redactarea avută anterior modificării aduse prin art. I pct. 60 din Legea nr. 247/2005 şi că instanţele învestite cu soluţionarea unei cereri în retrocedarea unor astfel de imobile vor putea verifica şi stabili valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, în raport cu această situaţie urmând a stabili felul măsurilor reparatorii şi, în mod implicit, debitorul obligaţiei de reparaţie.

Aşadar, prin prisma acestei decizii de casare (care a făcut aplicarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008), analiza şi stabilirea modalităţii de preluare a imobilului de către stat au consecinţe, deopotrivă, pe planul calităţii procesuale pasive şi acela al naturii măsurilor reparatorii, fiind singura raţiune pentru care s-a dispus ca instanţa de trimitere să analizeze titlul statului.

Conformându-se dezlegărilor obligatorii ale celor două decizii de casare anterior evocate, instanţa de apel a reţinut în mod corect că este învestită cu cererea de apel vizând soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei S.C. I. S.A. şi că dezlegarea acestei chestiuni presupune verificarea prealabilă a existenţei titlului statului, în vederea determinării modului de aplicare a art. 29 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării operate prin Legea nr. 247/2005.

Judecând apelul în aceste coordonate, instanţa de apel a reţinut că, în cauza pendinte, vor fi valorificate efectele juridice ale unei preluări fără titlu valabil, astfel cum a fost stabilit prin decizia din apel dată în ciclul procesual anterior(decizia nr. 1973/A/19 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă). Aceasta întrucât recursul incident al pârâtei, formulat împotriva considerentelor prin care instanţa de apel statuase asupra nevalabilităţii titlului de preluare a statului în privinţa imobilului care a făcut obiectul notificării iniţiale, a fost respins ca inadmisibil, prin aceeaşi ultimă decizie a instanţei de recurs care, admiţând recursul reclamanţilor, a casat cu trimitere spre rejudecare. Astfel fiind, dezlegarea anterioarei instanţe de apel cu privire la nevalabilitatea titlului de preluare al statului devine câştigată cauzei; în acest sens a fost statuat, de altfel, şi prin decizia de casare.

Ipoteza care se verifică, aşadar, în cauza pendinte, este aceea în care naţionalizarea J. s-a realizat cu nerespectarea Legii nr. 119/1948, astfel că, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, preluarea bunului s-a făcut fără titlu valabil.

Înalta Curte reaminteşte că, în raport cu art. art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în redactarea iniţială-aplicabilă la data notificării adresate S. în data de 13.11.2001- "Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate."

Prin textul declarat neconstituţional, art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 (prin Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, aplicabilă în cauză), art. 27 alin. (1) a fost modificat, având următorul cuprins:

"Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 20 alin. (1) şi (2) (actualul art. 21, n.red), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate".

Rezultă cu îndestulătoare claritate că legea de modificare (declarată neconstituţională) excludea din text distincţia între imobilele preluate cu titlu valabil şi cele preluate fără titlu valabil, atunci când reglementa dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele aflate la data intrării în vigoare a legii în patrimoniul unor societăţi comerciale, altele decât cele de la art. 21. Întrucât nu a fost contestată în proces împrejurarea că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, societatea în al cărei patrimoniu se găsea imobilul notificat era integral privatizată, nici una dintre situaţiile particulare reglementate de lege în art. 21 (fost 20) din lege nu este aplicabilă.

Prin urmare, textul art. 29 (fost art. 27) nu este aplicabil în cauza de faţă şi primeşte incidenţă principiul general ce guvernează legea reparatorie, acela al restituirii în natură, reglementat de art. 9 din lege, potrivit cu care:

"Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini."

Or, obligaţia de restituire în natură incumbă societăţii care deţine bunul în patrimoniu. Relevante sub acest aspect sunt şi prevederile art. 23 şi art. 25 din Legea nr. 10/2001, în redactarea iniţială a legii, dispoziţii evocate de către instanţa de apel şi la care aceasta s-a raportat corect în analiza efectuată asupra condiţiilor cerute pentru identificarea părţii pârâte ca fiind unitate deţinătoare şi astfel legitimată procesual pasiv în cauză, şi anume:- o preluare fără titlu valabil; -anterioritatea notificării în raport cu Legea nr. 247/2005; -existenţa bunului notificat în patrimoniul societăţii notificate şi integral privatizate la data cererii de restituire.

În contextul acestei analize, subsumate calităţii procesuale pasive a părţii chemate în judecată, instanţa de apel a relevat dezlegările obligatorii ale deciziei de casare, concluzionând, în raport cu aceasta, în sensul că toate aceste condiţii sunt îndeplinite. Astfel:

1. preluarea fără titlu valabil a fost stabilită prin decizia dată în apel în ciclul procesual anterior, considerentele intrând în autoritatea lucrului judecat prin respingerea recursului incident formulat de către intimata-pârâtă, ca inadmisibil;

2.la data intrării în vigoare a Legii 247/2005, notificatorii conservau în beneficiul lor aptitudinea de a obţine restituirea bunurilor preluate fără titlu valabil, întrucât au declanşat demersul de reparaţie printr-o notificare formulată anterior, mai exact la data de 13,11,2001, pârâta din prezenta cauză, în calitate de societate controlată de entitatea notificată formal, având posibilitatea efectivă de a lua cunoştinţă de existenţa unei cereri de restituire în natură pentru imobilul şi bunurile din Calea x, numărul 157;

3.conform celor pe larg analizate prin decizia de casare, referitoare la conexiunea dintre cele două societăţi şi modul în care bunurile notificate au trecut din patrimoniul S. în cel al I., se poate reţine că intimata are calitatea de unitate deţinătoare, fiind societatea în patrimoniul căreia se aflau bunurile a căror restituire e urmărită de reclamanţi şi strâns conectată la persoana juridică notificată în anul 2001. Totodată, raportându-se la aceleaşi dezlegări obligatorii ale instanţei de casare, instanţa de apel apreciază cu privire la îndeplinirea cerinţei ca unitatea deţinătoare să fie o societate privatizată. Or, subliniază instanţa de apel, condiţia statutului de societate privatizată nu ar putea fi examinată izolat, exclusiv din perspectiva pârâtei, cu ignorarea împrejurării că aceasta este la capătul unei transmisiuni pornind de la S.- societatea privatizată, care îndeplineşte cerinţele articolului 27 alin. (1) în forma iniţială (devenit 29 după adoptarea Legii 247/2005. Pârâtă se află pe un lanţ cauzal stabilit prin decizia de casare dată în recurs, ale cărei considerente decisive nu pot fi ignorate.

Astfel, instanţa de apel a procedat la rejudecarea apelului conform celor fixate fără echivoc prin decizia de casare, urmărind, totodată, şi statuările obligatorii ale anterioarelor decizii de casare, limitele rejudecării apelului de către instanţa de apel, privind, după cum a fost arătat, cenzurarea corectei soluţionări de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive. Subsumat acestei analize, la care instanţa de casare a obligat instanţa de trimitere-identificată ca fiind instanţa de apel- a fost analizată calitatea societăţii pârâte de unitate deţinătoare.

Dezlegările în drept ale instanţei de casare, valoarea obligatorie a chestiunilor de drept ale cauzei, a căror relevanţă a fost stabilită irevocabil prin decizia de casare, au fost respectate cu prilejul rejudecării, astfel că nu poate fi constată o încălcare a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. .

Tot astfel, nu poate fi reţinută o nesocotire a cadrului judecăţii în apel, din perspectiva limitelor învestirii primei instanţe a fondului, prin cererea de chemare în judecată anterior evocată, precum şi din perspectiva efectului devolutiv al apelului declarat de reclamanţi.

Vocaţia acestor părţi reclamante în proces la restituirea în natură pe care au solicitat-o părţii pârâte, în raport cu forma legii reparatorii aplicabile raportului juridic specific stability prin notificarea formulată în data de 13 noiembrie 2001, precum şi în raport cu statutul societăţii pârâte, rămâne chestiunea de drept reală şi esenţială care a făcut obiectul dezbaterilor în ciclurile procesuale anterioare, astfel că nu pot fi reţinute susţinerile formulate de recurentă în sens contrar, pentru a justifica pretinsa privare de un grad de jurisdicţie.

Este adevărat că dezlegările date prin decizia instanţei de recurs priveau doar chestiunea de drept a calităţii procesuale pasive a pârâtei, apreciată în raport cu obligaţiile care îi reveneau acesteia din perspectiva dreptului substantial, însă o astfel de apreciere a impus instanţei de apel o nouă analiză a apelului, în aceste limite, analiză care a necesitat şi interpretări ale legii substanţiale incidente raportului juridic specific născut între părţi. Tot astfel, trimiterea subsecventă spre rejudecare către prima instanţă, Tribunalul Bucureşti, a fost determinată de natura imperativă a textului normativ care reglementează soluţiile instanţei de apel, art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ. din 1865, în ipoteza în care prima instanţă a fondului în mod greşit a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

În consecinţă, nu există motive justificate temeinic care să susţină nulitatea actului jurisdictional, în termenii prevăzuţi de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. din 1865, criticile subsumate acestui motiv de recurs fiind în totalitate neîntemeiate.

II.2. În egală măsură, Inalta Curte constată că nu subzistă nici motivul de recurs referitor la aplicarea greşită a legii, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

Recurenta susţine că măsura restituirii în natură nu este posibilă, întrucât nu are calitatea de "unitate deţinătoare", în accepţiunea Legii nr. 10/2001 şi a Normelor metodologice de aplicare a legii aprobate prin H.G. nr. 250/2007, a căror aplicare a fost greşit omisă de către instanţa de apel.

În considerarea unei decizii de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia societatea integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu este unitate deţinătoare, chiar în condiţiile în care se face aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008, se propune de către recurentă o interpretare a contrario a prevederilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că, pentru imobilele preluate fără titlu, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, nu este obligatorie restituirea în natură, în cazul acestor imobile, măsurile reparatorii prin echivalent, precum şi unitatea deţinătoare urmând a fi determinate potrivit dreptului comun al Legii nr. 10/2001. În aprecierea recurentei, potrivit art. 21 al legii reparatorii, Legea nr. 10/2001, societăţile comerciale integral privatizate la data intrării în vigoare a acesteia nu fac parte dintre unităţile deţinătoare, cărora să li se poată adresa notificări, iar în speţă, reclamanţii ar fi putut obţine restituirea în natură a bunurilor notificate doar în condiţiile întoarcerii lor în proprietatea statului, urmare a admiterii unei acţiuni în nulitate, formulată în condiţiile art. 46 (în prezent art. 45) din Legea nr. 10/2001.

Criticile subsumate acestui motiv de recurs sunt neîntemeiate.

Prealabil, Inalta Curte reaminteşte că limitele rejudecării apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 1261 din 4 iulie 2008 a Tribunalului Bucureşti au fost fixate prin decizia de casare nr. 1281 din 20 septembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi prin decizia de casare nr. 4654 din 22 septembrie 2010 a Inaltei Curţi, şi ele privesc cenzurarea corectei soluţionări de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, astfel că, judecând în aceste limite, instanţa de apel a lăsat în sarcina primei instanţe a fondului statuarea explicită, prin dispozitivul hotărârii, pe fondul cererii de obligare a pârâtei la emiterea unei decizii de restituire în natură a tuturor bunurilor mobile şi imobile ce au aparţinut fostei J., situată în Bucureşti, Calea x.

Aşadar, respectând dezlegările obligatorii ale instanţelor de casare, dar şi decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008 (publicată în Monitorul Oficial al României după pronunţarea sentinţei apelate), instanţa de apel a stabilit că pârâta S.C. I. S.A. justifică legitimare procesuală pasivă, deoarece măsura restituirii în natură nu poate fi dispusă decât de cel care deţinea imobilul cu titlu de proprietar, la data formulării notificării. În continuare, reţinând împrejurarea că prima instanţă a soluţionat în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, fără a intra astfel în cercetarea fondului şi această ipoteză obligă la soluţia trimiterii spre rejudecare primei instanţe, în raport cu art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ. din 1865, în redactarea valabilă la data începerii procesului(29 ianuarie 2008), instanţa de apel a pronunţat soluţia desfiinţării cu trimitere spre rejudecare în fond. Totodată, a stabilit în sarcina primei instanţe să aibă în vedere, cu prilejul cercetării fondului, cererea de intervenţie accesorie formulată de către DITL Sector 5 Bucureşti, apreciind inclusiv cu privire la susţinerile intervenientei legate de inaplicabilitatea art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, faţă de cele statuate anterior prin deciziile succesive de casare. Prin urmare, să procedeze la o judecată în fond a tuturor cererilor, stabilită fiind calitatea pasivă a societăţii pârâte.

Astfel fiind, nu pot fi reţinute acele critici care vizează interpretarea normelor substanţiale, cu aplicare pe fondul cererii de chemare în judecată, atâta timp cât o statuare expresă în privinţa naturii măsurilor reparatorii nu a fost pronunţată în acest proces, ci doar dedusă, implicit, din concluziile referitoare la legitimarea procesuală pasivă.

Cu referire la pretinsa incidenţă a dispoziţiilor din Capitolul 2 al H.G. nr. 250/2007, privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, invocate de recurentă, potrivit cu care:

"În înţelesul prezentelor norme metodologice, sintagmele şi formulările prevăzute de lege au următoarele semnificaţii: - unitate deţinătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituţia prefectului sau orice altă instituţie publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital de stat, organizaţii cooperatiste)," Înalta Curte constată că în mod corect acestea au fost omise din analiza pe care instanţa de apel a realizat-o, circumscris chestiunii referitoare la calitatea procesuală pasivă a pârâtei.

Astfel, prin decizia de casare nr. 1281 din 20 septembrie 2023, a fost stabilit cu autoritate de lucru judecat că legea aplicabilă cererii reclamanţilor în restituirea bunurilor care au aparţinut fostei J. este Legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data naşterii raporturilor juridice specifice,13 noiembrie 2001, adică forma iniţială, valabilă până la modificarea operată în baza Titlului I al Legii nr. 247/2005. Or, Normele metodologice de aplicare a legii au fost edictate ulterior, ca efect al intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, în mod evident, anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008, şi nu au fost puse în acord cu aceasta. Astfel fiind, faţă de forţa obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale şi având în vedere caracterul de legislaţie secundară a Normelor metodologice, cu putere juridică inferioară legii, se poate concluziona în sensul că ele nu pot prevala faţă de dezlegările cuprinse în amintita decizie, a cărei aplicare în cauză a fost stabilită prin precedentele hotărâri de casare.

Prin aceeaşi decizie de casare în considerarea căreia instanţa de apel a procedat la rejudecare, s-a statuat cu putere obligatorie în sensul că lămurirea momentului formării raporturilor juridice între cele două părţi procesuale şi înseşi tranşarea prezentului litigiu sunt chestiuni de drept asupra cărora se poate decide, nefiind condiţionate de prealabilă formulare a unei cereri în constatarea nulităţii actelor juridice de transfer a bunului imobil în litigiu, încheiate între S. şi pârâta I. S.A. În aceste circumstanţe procesuale, nu poate fi readusă în discuţie, cu succes, necesitatea formulării unei cereri în constatarea nulităţii actelor de transfer operate între cele două societăţi, chestiunea fiind irevocabil tranşată.

În consecinţă, criticile subsumate acestui motiv de recurs, fiind în totalitate neîntemeiate, se vor respinge.

Pentru toate cele expuse anterior, aplicând prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, Inalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul pârâtei şi va menţine în tot decizia instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta I. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 92 A din 29 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 decembrie 2024.