Timeliness of clarifying claims for monetary compensation upon loss of property; de facto expropriation and joint liability of state and administrator

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2024

I. Circumstantele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 20 noiembrie 2007, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat instanţei ca, prin hotărârea care va fi pronunţată, să se dispună obligarea pârâţilor la a-i lăsa pe reclamanţi în deplină proprietate şi liniştită posesie cu privire la terenul în suprafaţa de 589,85 mp situat în Bucureşti, Splaiul Independenţei, nr. 329, sect. 6 (fost str. x, fosta Şos. x), precum şi obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 05 octombrie 2018, instanţa a admis în principiu cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, în contradictoriu cu chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primarul general.

Prin încheierea de şedinţă din 05 aprilie 2019, instanţa a respins cererea de chemare în garanţie a Guvernului României formulată de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti prin primarul general, ca inadmisibilă.

Prin cererea depusă la data de 09 octombrie 2020, reclamanţii au precizat acţiunea în sensul restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 589,85 mp situat în Bucureşti, Splaiul Independenţei nr. 329 Sector 6 (fost Intrarea Proverbului nr. 42, fost Şoseaua x), identificat şi localizat conform expertizei D., iar, în subsidiar, în ipoteza imposibilităţii restituirii în natură, obligarea în solidar a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, şi a Serviciului de Telecomunicaţii Speciale la plata contravalorii terenului, respectiv a sumei de 231.981euro în echivalent ron, conform expertizei E..

Reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe prevederile art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1023 din 18 iunie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtul Serviciul de Telecomunicaţii Speciale Bucureşti; a respins excepţia tardivităţii cererii de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti, prin primarul general, invocată de chematul în garanţie; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primarul general, invocată de acesta; a admis excepţia tardivităţii cererii modificatoare invocată de pârâtul Serviciul de Telecomunicaţii Speciale Bucureşti; a respins cererea formulată de reclamanţii A., B. şi C. împotriva pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale Bucureşti, ca neîntemeiată; a respins cererea modificatoare formulată de reclamanţii A., B. şi C. împotriva pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale Bucureşti, ca fiind tardiv formulată; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Serviciul de Telecomunicaţii Speciale Bucureşti, în contradictoriu cu chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primarul general, ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 839 A din 07 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a admis apelul de apelanţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 1023 din 18 iunie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi intimatul-chemat în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primarul general; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins excepţia de tardivitate a cererii modificatoare din 09 octombrie 2020, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată; a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamanţi a sumei de 238.981 euro, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea imobilului teren în suprafaţă de 589,85 m.p. situat în Bucureşti, Splaiul Independenţei nr. 329 (fostă str. x, fostă Şoseaua x), datorată din culpe egale; a admis cererea de chemare în garanţie; a obligat chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primarul general, la plata către pârâtul Serviciul de Telecomunicaţii Speciale a sumei de 119.490, 50 euro, echivalent în RON la data plăţii; a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamanţi a sumei de 15.742 RON, cheltuieli de judecată la prima instanţă; a obligat chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primarul general, la plata către pârâtul Serviciul de Telecomunicaţii Speciale a sumei de 7.871 RON, cheltuieli de judecată la prima instanţă; a păstrat în rest sentinţa civilă apelată; a obligat intimaţii-pârâţi, în solidar, la plata către apelanţii-reclamanţi a sumei de 11.236 RON, cheltuieli de judecată în apel; a obligat intimatul-chemat în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primarul general, la plata către intimatul-pârât Serviciul de Telecomunicaţii Speciale a sumei de 5.618 RON, cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 839 A din 07 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, au declarat recurs principal pârâţii Serviciul de Telecomunicaţii Speciale Bucureşti, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, precum şi chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primarul general, iar recurs incident au declarat reclamanţii A., B. şi C..

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie, secţia I civilă la data de 12 martie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu, spre soluţionare, completului de filtru nr. 2.

Prin rezoluţia din 21 martie 2024, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor principale declarate de pârâtul Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primarul general, conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menţionate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., aceeaşi măsură fiind valabilă şi pentru recursul principal declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la data de 11 martie 2024, prin fax, şi recursul incident declarat de reclamanţii A., B. şi C., la data de 17 aprilie 2024.

II.1.1. Recursul principal declarat de pârâtul Serviciul de Telecomunicaţii Speciale Bucureşti a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., fiind invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa menţinerii sentinţei civile nr. 1023 din 18 iunie 2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul admiterii excepţiei tardivităţii cererii modificatoare a acţiunii introductive şi respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., prin soluţia de calificare a cererii intimaţilor-reclamanţi depusă la data de 09 octombrie 2020 ca cerere precizatoare, de vreme ce prin această cerere s-a suplimentat obiectul cererii de chemare în judecată cu un capăt subsidiar de cerere, şi anume obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, şi a Serviciului de Telecomunicaţii Speciale la plata contravalorii terenului, respectiv a sumei de 231.981 euro, în ipoteza imposibilităţii restituirii în natură.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a menţionat că, prin hotărârea atacată, instanţa de apel nu a indicat motivele pentru care a înţeles să înlăture susţinerile recurentului-pârât referitoare la faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul Tribunalului Bucureşti, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, apelanţii-reclamanţi cunoscând de la acel moment că pe terenul situat în Splaiul Independenţei, nr. 323 A, Bucureşti, (fost Splaiul Independenţei, nr. 329, fostă str. x, fostă Sos. x), identificat prin numărul cadastral x, din care face parte şi imobilul în litigiu, este amplasat sediul central al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale Bucureşti.

Mai mult, instanţa de apel nu a indicat nici motivele pentru care a înlăturat susţinerile Serviciului de Telecomunicaţii Speciale referitoare la faptul că textul art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. vizează ipoteza în care se revendică un bun care este distrus, pierdut sau înstrăinat în timpul procesului de către pârât.

Or, intimaţii-reclamanţi au cunoscut chiar de la data promovării cererii de chemare în judecată faptul că instituţia recurentă a exercitat atributul posesiei asupra imobilului în litigiu, neîntrerupt, de la momentul emiterii H.G. nr. 258/1996 privind transmiterea în administrarea Serviciului de Telecomunicaţii Speciale a terenului în suprafaţă de 26.000 mp din care face parte şi imobilul în litigiu, şi până în prezent.

A precizat că imobilul indicat este înscris în inventarul bunurilor proprietate publică a statului si în administrarea Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, în prezent fiind identificat în Anexa nr. 44 la H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului bunurilor din domeniul public al statului, cu modificările si completările ulterioare.

Ceea ce instanţa de apel avea de analizat cu prioritate era calificarea cererii intimaţilor-reclamanţi depusă la data de 09 octombrie 2020, însă, în mod eronat, aceasta a cercetat mai întâi existenţa dreptului la despăgubiri al intimaţilor-reclamanţi.

În plus, au arătat că obiectul cererii de chemare în judecată este revendicare, prin comparare de titluri, acţiune în cadrul căreia instanţa de apel nu a analizat sub nicio formă titlul de proprietate al statului şi nici actul normativ în baza căruia instituţia recurentă a dobândit dreptul de administrare asupra imobilului în litigiu.

Prin urmare, hotărârea atacată nu cuprinde motivele pentru care titlul de proprietate al intimaţilor-reclamanţi ar avea prioritate faţă de titlul de proprietate al statului şi cel în baza căruia instituţia noastră deţine dreptul de administrare asupra imobilului în litigiu.

Din contră, instanţa de apel a prezentat numai argumente care conduc la validarea titlului de proprietate al intimaţilor-reclamanţi.

În referire la aplicabilitatea dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a apreciat că cererea reclamanţilor formulată la data de 09 octombrie 2020 ar avea caracteristicile unei cereri precizatoare a acţiunii, cu aplicarea greşită a normelor de drept material, făcând trimitere la pagina 26 din considerentele deciziei atacate şi la pagina 3 din cererea de chemare în judecată din care rezultă că intimaţii-reclamanţi au cunoscut în concret situaţia terenului revendicat încă de la data introducerii cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Bucureşti.

Prin urmare, cererea acestora depusă la data de 09 octombrie 2020 este o veritabilă cerere de modificare a cererii de chemare în judecată ce a avut ca obiect revendicare imobiliară cu o cerere având ca obiect revendicare imobiliară sau despăgubiri, care nu a fost formulată cu respectarea condiţiilor impuse de art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., invocând sub acest aspect decizia nr. 4124 din 29 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2013, precum şi doctrina de specialitate.

În situaţia în care instanţa de recurs va aprecia că se impune totuşi admiterea cererii intimaţilor-reclamanţi de acordare a despăgubirilor, a solicitat să se constate faptul că este necesară diminuarea cuantumului despăgubirilor la achitarea cărora instituţia recurentă a fost obligată, în solidar cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 238.981 euro, reprezentând contravaloarea bunului imobil revendicat, stabilită prin raportul de expertiză tehnică-judiciară întocmit de domnul expert E., deşi prin cererea modificatoare depusă la data de 09 octombrie 2020, intimaţii-reclamanţi au solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, în solidar cu Serviciul de Telecomunicaţii Speciale la achitarea sumei de 231.981 euro, cu încălcarea art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

În plus, la dosarul cauzei a fost depus şi raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de către expertul-parte încuviinţat de instanţă, domnul F., în care a fost stabilită o valoare de 183.278 euro a imobilului în litigiu.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel referitoare la dreptul intimaţilor-reclamanţi la acordarea de despăgubiri băneşti, a făcut trimitere la obiectul cererii de chemare în judecată care este revendicare imobiliară, prin comparare de titluri, precizând că instanţa de apel a analizat strict titlul de proprietate al intimaţilor-reclamanţi, cu aplicarea greşită a normelor de drept material, admiţând cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta ar fi fost precizată la termenul din data de 09 octombrie 2020, cu mult peste primul termen de judecată acordat în cauză.

Cum corect a arătat instanţa de fond, terenul revendicat a intrat în domeniul public al statului şi face parte din patrimoniul administrat de Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, iar actul normativ în baza căruia Serviciul de Telecomunicaţii Speciale a dobândit dreptul de administrare asupra terenului în suprafaţă de 589,85 mp situat în Bucureşti, Splaiul Independenţei, nr. 329 sector 6 (în prezent Bucureşti, Splaiul Independenţei nr. 323 A, sector 6), este unul valabil.

Astfel, H.G. nr. 258/1996 a fost elaborată, avizată şi prezentată organelor în drept spre adoptare conform procedurilor legale privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi a dobândit valoare juridică, deoarece a fost adoptată în temeiul dreptului obiectiv şi în limitele acestuia. Prin urmare, este total eronată afirmaţia făcută de intimaţii-reclamanţi la judecarea fondului cauzei, potrivit căreia respectiva hotărâre nu mai există şi nu mai produce efecte juridice.

În speţă, apelanţii-reclamanţi au invocat drept titlu de proprietate sentinţa civilă nr. 202 din 06 martie 1995, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă şi irevocabilă, prin care instanţa a obligat pârâtul să-i lase domnului G., autorul apelanţilor-reclamanţi, imobilul în suprafaţă de 589,85 mp situat în Intrarea Poverbului nr. 42, Bucureşti.

Prin această sentinţă, instanţa a arătat că, prin sentinţa civilă nr. 789/1991, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, s-a constatat că domnul G. este proprietar asupra terenului în suprafaţă de 625 mp situat în Intrarea Poverbului nr. 42, Bucureşti; a mai indicat instanţa că, prin Decretul nr. 146/1983, terenul a fost expropriat şi trecut în proprietatea statului, însă scopul utilităţii publice a exproprierii nu a impus folosirea întregii suprafeţe de teren. Prin urmare, a dispus obligarea pârâtului la restituirea terenului în suprafaţă de 589,85 mp, domnului G., autorul apelanţilor-reclamanţi din prezentul dosar.

A subliniat că sentinţa civilă nr. 789 din 28 februarie 1991, a fost pronunţată în dosarul nr. x/1990 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, care a avut ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare şi în care domnul G. a solicitat instanţei să constate că a cumpărat imobilul situat în Intrarea Proverbului nr. 42, Bucureşti, de la numitul H., fiind depusă la dosar chitanţa cu care s-a cumpărat terenul în 1957, dovada achitării de atunci, la zi, a impozitului pentru circa financiară şi hotărârea prin care s-a constatat calitatea de constructor de bună credinţă a lui I. pe acest teren.

Este adevărat că apelanţii-reclamanţi A., B. şi C. au depus la dosarul cauzei actul de vânzare-cumpărare în baza căruia numitul H. a obţinut terenul de la J., autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat cu nr. x din 1946, însă nu şi documentul în baza căruia J. ar putea face dovada dreptului său de proprietate.

A precizat că hotărârile pronunţate în respectivele dosare nu îi sunt opozabile, întrucât nu a fost parte în dosarele nr. x/1990 şi nr. y/1994, iar în cadrul acţiunilor în revendicare prin comparare de titluri are preferabilitate titlul care este înscris în cartea funciară, însă imobilul în litigiu este înscris în cartea funciară având ca titular al dreptului de proprietate Statul Român, iar titular al dreptului de administrare, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale.

Astfel, H.G. nr. 258/10.04.1996, în conformitate cu care instituţia recurentă exercită dreptul de administrare asupra terenului în litigiu, are preferabilitate faţă de titlul apelanţilor-reclamanţi, apelul acestora urmând a fi respins, cu consecinţa menţinerii sentinţei civile nr. 1023 din 18 iunie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată la achitarea cărora a fost obligată, reprezentând onorariu de avocat pentru cele două stadii procesuale (fond şi apel), a arătat că instanţa de apel nu a ţinut cont de niciun argument invocat de Serviciul de Telecomunicaţii Speciale în sensul diminuării cuantumului respectivului onorariu.

Or, raportat la numărul termenelor de judecată acordate în cauză, a considerat că se impune cenzurarea onorariului solicitat de domnul avocat al intimaţilor-reclamanţi.

II.1.2. Recursul principal declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., fiind invocate motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, în vederea respingerii apelului declarat de reclamante, cu consecinţa menţinerii sentinţei pronunţate de instanţa de fond.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a arătat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, a menţionat că instanţa de apel a infirmat raţionamentul instanţei de fond, potrivit căruia cererea precizatoare formulata la data de 09 octombrie 2020, prin care reclamanţii au solicitat, în subsidiar, în ipoteza imposibilităţii restituirii în natură a terenului în cauză, obligarea în solidar a pârâţilor la plata contravalorii terenului, reprezintă o cerere modificatoare, în sensul prevederilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., şi, pe cale de consecinţă, cererea a fost formulată tardiv.

Instanţa de apel, reţinând incidenţa prevederile art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., a apreciat că reclamanţii nu au formulat o cerere modificatoare, ci o cerere precizatoare, fiind exceptată de la regula care impune depunerea cererii, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care reclamantul a fost legal citat.

Cum în speţă nu a fost exprimat un astfel de acord, cererea de judecată nu putea fi modificată după trecerea termenului menţionat la alin. (1) al art. 204 C. proc. civ., sens în care cererea modificatoare este tardivă.

A susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că solicitarea reclamanţilor s-ar înscrie in ipoteza descrisă de art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., asimilând momentul comunicării raportului de expertiză judiciară topografică cu situaţia în care bunul care face obiectul acţiunii este pierdut sau piere în cursul procesului.

Din analiza elementelor speţei, rezultă că reclamanţii aveau cunoştinţa încă de la introducerea acţiunii sau măcar ar fi trebuit să anticipeze faptul că terenul în cauză nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi restituit în natură.

Un argument în acest sens este faptul că reclamanţii au chemat în judecată, pe lângă Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, pe administratorul terenului, şi anume Serviciul de Telecomunicaţii Speciale.

Or, obiectul de activitate al acestuia este de notorietate şi reclamanţii aveau posibilitatea de a anticipa, chiar şi în lipsa unui raport de expertiză topografică, faptul că terenului i s-a dat o afectaţiune aparte, specifică domeniului de activitate al administratorului Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, astfel că restituirea în natură a acestuia era imposibilă.

Un alt argument deciziv, înlăturat de către instanţa de apel cu o motivare sumară, este acela că reclamanţii au solicitat, încă de la momentul încuviinţării probei cu expertiza topografică, introducerea unui obiectiv ce a vizat stabilirea valorii de circulaţie a terenului revendicat, deşi obiectul cererii de chemare în judecată privea în mod exclusiv restituirea în natură a terenului.

Aşadar, în speţă, nu operează ipoteza pierderii sau pieirii obiectului acţiunii în cursul desfăşurării judecaţii cauzei şi că reclamanţii cunoşteau ori puteau anticipa, încă de la declanşarea litigiului, starea de fapt cu privire la terenul în cauză.

Pe cale de consecinţă, niciunul dintre argumentele expuse de instanţa de apel pentru depunerea de către reclamanţi a cererii modificatoare după trecerea termenului prevăzut de C. proc. civ. nu este întemeiată, iar cererea este tardivă, astfel cum în mod corect a apreciat instanţa de fond.

Recurentul-pârât a arătat că hotărârea instanţei de apel este eronată şi în ceea ce priveşte obligarea acestuia, în solidar, cu intimatul-pârât Serviciul de Telecomunicaţii Speciale la plata către apelantele-reclamante a cheltuielilor de judecată, de vreme ce nu a dat dovadă de rea-credinţă sau neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului, context în care nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată ocazionate ulterior cauzei la care fac referire reclamanţii, neexistând culpa procesuală.

Cu privire la onorariul de avocat (pentru fazele de fond si apel), la plata căruia au fost obligaţi pârâţii, în solidar, a considerat că instanţa de apel ar fi trebuit să aplice dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Chiar dacă pârâtul a căzut în pretenţii, aceasta nu presupune aplicarea automată a art. 453 C. proc. civ., prin acordarea unor cheltuieli de judecată în cuantumul solicitat, fără o verificare prealabilă a caracterului rezonabil, real şi necesar al acestora. Tocmai de aceea, legiuitorul a reglementat anumite criterii pe care judecătorul este îndreptăţit să le aibă în vedere atunci când este investit cu o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată.

Art. 451 alin. (2) C. proc. civ. este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justitiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului.

În aprecierea cuantumului onorariului, instanţa trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

Prin aplicarea prevederilor mai susmenţionate, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi client, care se menţine în integralitate (drept urmare, clientul va plaţi avocatului onorariul cuvenit), ci doar apreciază în ce măsură onorariul stabilit de partea care a avut câştig de cauză trebuie suportat de partea adversă, ţinând seama de natura şi complexitatea prestaţiei avocatului acesteia.

În acest sens, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli, în temeiul art. 453 C. proc. civ., decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Or, cheltuielile de judecată solicitate sunt într-un cuantum disproporţionat faţă de munca depusă de apărătorul reclamanţilor în instrumentarea cauzei, în condiţiile în care judecata apelului a presupus doar 2 termene de judecată, primul constând în amânarea judecăţii cauzei pentru depunerea taxei de timbru.

Cu toate acestea, onorariul avocatului în faza de apel este jumătate din cuantumul onorariului de avocat pentru faza de fond a litigiului, subliniind că dacă în cazul onorariului de avocat în faza de fond, instanţa de apel a reţinut că acesta ar fi corespunzător complexităţii cauzei şi activităţii desfăşurate de avocat, în cazul onorariului aferent fazei de apel, nu mai făcut nicio apreciere.

În consecinţă, a considerat că onorariul de avocat stabilit de instanţa de apel este nejustificat în raport de complexitatea şi dificultatea litigiului, motiv pentru care a solicitat cenzurarea acestor cheltuieli de către instanţa de judecată în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

II.1.3. Recursul principal declarat de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., fiind invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul-chemat în garanţie a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a se rejudeca atât apelul reclamanţilor în contradictoriu cu posesorul neproprietar al terenului revendicat, precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâtul Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, în ceea ce priveşte temeinicia sa.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în referire la pagina 27 alin. (8), (9) şi 10, precum şi la pagina 28 alin. (1) şi (2), recurentul-chemat în garanţie a arătat că nu este motivată hotărârea instanţei de apel cu privire la soluţia pronunţată pe cererea de chemare în garanţie a acestuia formulată de către pârâtul Serviciul de Telecomunicaţii Speciale.

Sub acest aspect, a menţionat că singurele argumente ale instanţei cu privire la temeinicia cererii de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti, cerere făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată şi care trebuie să fie soluţionată ca atare, prin expunerea argumentelor de fapt şi de drept care conduc la temeinicia acesteia, respectiv la temeinicia pretenţiilor formulate în cuprinsul său, sunt cele care vizează încuviinţarea în principiu de prima instanţă a cererii, deşi fiind o veritabilă cerere de chemare în judecată nu se impune în mod cert admiterea în principiu a unei asemenea cereri, precum şi respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primarul general, măsură care s-ar bucura de putere de lucru judecat şi care nu a fost contestată.

În referire la incidenţa motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 563 şi art. 566 C. civ., în ceea ce priveşte acţiunea reclamanţilor în revendicare imobiliară, inclusiv cererea precizatoare din 09 octombrie 2020, precum şi a dispoziţiilor art. 1443 şi art. 1456 C. civ., în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut în considerente că, prin H.G. nr. 258/10.04.1996, s-a aprobat transmiterea terenului în suprafaţă de 26.000 mp, proprietate publică a statului din administrarea CLMB în administrarea STS, neexistând niciun dubiu cu privire la suprapunerea terenului reclamanţilor peste imobilul proprietate publică a Statului Român în suprafaţă de 26.000 mp, precum şi faptul că acest teren, care include şi suprafaţa de 589,85 mp aparţinând apelanţilor-reclamanţi, face parte din domeniul public al Statului Român.

Aşadar, instanţa de apel a recunoscut că terenul revendicat de către reclamanţi se află în proprietatea Statului Român încă din anul 1996, aspect confirmat şi prin H.G. nr. 229/2006 privind modificarea anexei nr. 43 la H.G. nr. 2060/2004 pentru aprobarea inventarelor din domeniul public al statului, Statul Român fiind singurul posesor neproprietar al terenului revendicat, celălalt pârât având doar un drept de administrare a terenului dobândit în anul 1996 prin H.G. nr. 258/10.04.1996, acţiunea în revendicare a reclamanţilor trebuind să fie soluţionată numai în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, singurul care are aceată calitate de posesor neproprietar.

Prin art. 563 C. civ. legiuitorul a prevăzut două ipoteze distincte, respectiv ipoteza în care proprietarul are dreptul de a revendica bunul de la posesor, cum este cazul în prezentul litigiu, singurul posesor neproprietar fiind Statul Român, cealaltă ipoteză referindu-se la dreptul proprietarului de a revendica bunul de la o altă persoană care îl deţine fără drept, iar prin art. 566 C. civ. a statuat dreptul proprietarului la despăgubiri, dacă bunul a pierit din culpa pârâtului ori a fost înstrăinat, pârâtul putând fi obligat la despăgubiri doar în aceste două situaţii, însă în speţă bunul se află în domeniul public al Statului Român.

A considerat că acţiunea în revendicare a reclamanţilor putea fi admisă doar în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, acesta fiind posesorul neproprietar al terenului revendicat, teren aflat în domeniul său public, tot în contradictoriu cu acest pârât impunându-se a fi soluţionată şi cererea precizatoare a reclamanţilor din 09 octombrie 2020, prin care s-a solicitat contravaloarea bunului a cărei restituire în natură nu este posibilă, instanţa de apel aplicând în mod total eronat aceste norme de drept material.

De asemenea, instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit şi dispoziţiile art. 1443 C. civ. şi cele ale de art. 1456 C. civ., în condiţiile în care nu există o obligaţie solidară între Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, singurul pârât care deţine în speţă calitatea de posesor neproprietar fiind Statul Român, proprietarul terenului revendicat, teren aflat în domeniul public al statului.

II.1.4. Recursul incident declarat de reclamanţii A., B. şi C., a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., fiind invocat motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, relativ la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu trimitere la conţinutul criticilor ce au făcut obiectul cererii de apel şi la considerentele hotărârii atacate, instanţa de apel a reţinut că dreptul de proprietate al reclamanţilor este necontestat, prima instanţă reţinând în mod corect acest aspect, însă a apreciat că simpla menţionare a terenului de 26.000 mp şi implicit a terenului de 589,85 mp inclus în inventarele domeniului public al Statului, aprobate prin hotărâri de guvern succesive, conferă bunului apartenenţă la domeniul public al Statului, ceea ce înseamnă că statul este recunoscut ca proprietar al bunului şi, mai mult decât atât, bunul devine şi inalienabil, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în repetate rînduri că simpla includere a unui bun în inventarele domeniului public, prin hotărâri ale autorităţilor administrative locale sau centrale, nu valorează drept de proprietate dacă bunul nu a intrat în patrimoniul statului printr-un titlu valabil (decizia nr. 561 din 07 februarie 2014), acelaşi principiu fiind enunţat şi în art. 858 C. civ.

Aşa fiind, cu încălcarea legii, prin decizia recurată s-a concluzionat că terenul de 589,85 mp aparţine domeniului public doar fiindcă el este inclus în inventarele aprobate prin hotărâri de guvern succesive care au culminat cu H.G. nr. 1705/2006, considerent în contradicţie cu celelalte argumente, potrivit cărora dreptul de proprietate al reclamanţilor, în calitate de moştenitori ai autorului acestora, sunt adevăraţii proprietari.

Astfel, devine incident şi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Elementele de imposibilitate a restituirii bunului, luate în calcul de instanţa de apel sunt chestiuni de fapt, care însă nu duc la inalienabilitate, fiindcă inalienabilitatea unui bun poate fi invocată de Stat numai dacă bunul a intrat în patrimoniul său în mod valabil, potrivit art. 859 alin. (2) C. civ.

Or, terenul de 589,85 mp nu a fost dobândit de Stat prin vreunul din modurile prevăzute de lege, dimpotrivă, Statul a fost obligat prin hotărâre judecătorească definitivă să restiuie bunul adevăratului proprietar, după care, printr-o decizie unilaterală cu caracter abuziv, a deposedat pe proprietar şi a transmis posesia terenului către STS.

În aceste condiţii, bunul nu a intrat în domeniul public al statului, nefiind dobândit în mod legal şi nu poate fi considerat inalienabil.

Este ceea ce reclamanţii au solicitat atât prin acţiunea introductivă de instanţă, cât şi în apel, dar nu li s-a admis, deşi au fost recunoscuţi ca proprietari.

Nici afectaţiunea unui bun (destinaţia ce i se dă), nu poate face acel bun nerestituibil (inalienabil) decât dacă el a fost dobândit de stat în mod valabil, prin modurile de transfer legale.

Luare din posesie şi alocarea unei destinaţii speciale bunului nu-l face pe acesta inalienabil, pentru simplul motiv că bunul nu a intrat valabil în patrimoniul statului, deci nu aparţine domeniului public.

Instanţa de apel a avut în vedere câteva elemente de fapt, care ar putea constitui motive de imposibilitate a restituirii în natură, pe considerente practice: terenul se află inclus în suprafaţa de 26.000 mp deţinută în administrare de STS, terenul face parte dintr-un teren unde s-au edificat construcţii de importanţă strategic-militară, terenul are coordonate secrete ce nu pot fi explicitate, după cum nici contrucţiile nu pot fi explicitate.

Aceste elemente, care nu conferă caracter inalienabil, fiindcă parcela de 589,85 mp nu este dobândită legal de Statul Român, pot restrânge posibilitatea de utilizare a terenului de către proprietari, ele ieşind la iveală în cursul procesului, ca urmare a expertizei topografice efectuate.

Or, instanţa de apel a asimilat aceste elemente de fapt situaţiei bunului pierdut sau pierit din punct de vedere juridic, întrucît proprietarii nu l-ar mai putea folosi în mod deplin. Aşa fiind, instanţa de apel a primit elementul subsidiar al cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. şi a considerat că se poate acorda proprietarilor despăgubiri în loc de a li se restitui bunul în natură.

Dacă, însă, se va aprecia că terenul nu poate fi considerat, din punct de vedere al imposibilităţii de folosire deplină, ca fiind pierdut sau pierit pentru proprietarii lui legitimi, atunci el trebuie să fie restituit acestora, altminteri reprezintă o încălcare gravă a dreptului de proprietate, astfel cum este considerată şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului.

Or, beneficiind de dreptul conferit de art. 497 C. proc. civ., în ipoteza admiterii recursurilor pârâţilor STS şi Statul Român, prin care au solicitat respingerea în totalitate a acţiunii, astfel cum a fost precizată, au considerat că şi recursul incident trebuie admis, cu consecinţa casării deciziei atacate.

Ca urmare a redobândirii terenului în natură, cererea de garanţie formulată de STS ar urma să fie respinsă, deoarece nu constiuie o pierdere patrimonială pentru stat sau pentru administrator restituirea bunului către adevăraţii proprietari.

Dacă celei două recursuri, al STS şi al Statului Român vor fi respinse, atunci casarea nu ar putea interveni decât în parte şi anume pentru rezolvarea cererii de chemare în garanţie, care ar trebui respinsă ca urmare a constatării că Statul Român este cel care trebuie să achite întreaga despăgubire.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea formulată de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. la recursurile declarate de pârâţii Serviciul de Telcomunicaţii Speciale şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, precum şi de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primar general, înregistrată la data de 17 aprilie 2024, în termen legal.

Referitor la recursul declarat de pârâtul Serviciul de Telcomunicaţii Speciale, în combaterea criticii relative la pretinsa prevalenţă a titlului Statului asupra titlului de proprietate invocat de reclamanţi, în calitate de moştenitori ai tatălui lor, recurenţii-reclamanţi au arătat că H.G. nr. 258/1996, invocată de recurent, nu constituie titlu de proprietate, fiind un act administrativ prin care statul a transmis în administraţia Serviciului de Telcomunicaţii Speciale, parcelei în suprafaţă de 589,85 mp, inclusă în suprafţa de teren de 26.000 mp.

Susţinerea conform căreia Statul este proprietar şi asupra terenului de 589,85 mp, în baza Decretului de expropriere nr. 146/1983, este infirmată de sentinţa civilă nr. 202/06.03.1995, prin care autorului reclamanţilor i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului, pe baza actelor de dobândire evocate şi, ca urmare a faptului că exproprierea a operat efectiv numai cu privire la suprafaţa de teren de 33, 65 mp, suprafaţa rămasă, de 589,65 mp a putut fi restituită în natură, prin hotărâre definitivă, cu autoritate de lucru judecat.

Invocarea existenţei dreptului de proprietate al statului pe baza H.G. nr. 1705/2006 prin care bun a fost inclus în inventarul din domeniul public al statului, nu poate fi primită, atâta vreme cât statul nu poate arăta un titlu valabil de dobândire, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, invocând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 561 din 7 februarie 2014).

Instanţa de apel a făcut referire pe larg la efectele hotărârilor judecătoreşti care au constatat calitatea de proprietar al autorului reclamanţilor, statuând şi din perspectiva art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului asupra calităţii subsemnaţilor de titulari ai unui "bun", astfel cum această noţiune a fost conturată în jurisprudenţa instanţei de contencios administrativ european.

În concluzie, critica formulată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este neîntemeiată, întrucât instanţa de apel a motivat în amănunt prevalenţa titlului de proprietate al reclamanţilor, cum de altfel a făcut-o şi instanţa de fond.

Relativ la critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., sub aspectul încălcării de către instanţa de apel a prevederilor art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. în ceea ce priveşte aprecierea că cererea formulată la 09 octombrie 2020 ar avea caracteristicile unei cereri precizatoare a acţiunii, recurenţii-reclamanţi au menţionată că o atare apreciere a avut loc în urma evaluării situaţiei de fapt apărute în cursul procesului şi anume la momentul identificării terenului în litigiu prin raportul de expertiză topografică întocmit în cauză de d-ul expert D., făcând trimitere la filele x din considerentele hotărârii recurate.

Din această perspectivă, având în vedere că un bun aparţinând reclamanţilor a fost expropriat de fapt, dar pentru adevăraţii proprietari el este pierdut sau pierit din punct de vedere juridic, iar această situaţia a apărut şi a devenit cunoscută în timpul procesului, ca urmare a administrării unei probe la care proprietarii nu ar fi putut avea acces înainte de formulare acţiunii în revendicare, rezultă că cererea formulată la 09 octombrie 2020, nu reprezintă o cerere modificatoare, ci o cerere precizatoare în condiţiile art. 204 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

Aşadar, apreciind asupra acestei chestiuni, instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt pe baza interpretării probei cu expertiză, astfel încât critica recurentului nu poate fi încadrată în art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., întrucât stabilirea de către instanţa de apel a unor împrejurări de fapt, precum şi interpretarea probelor, scapă controlului căii extraordinare de atac a recursului.

Chiar trecând peste aspectul de inadmisibilitate în recurs a acestei critici, au arătat că instanţa de apel a motivat corect acordarea despăgubirilor, plecând de la constatarea că dreptul de proprietate are caracter absolut, iar exproprierea de fapt, fără proceduri legale corecte, încălcarea abuzivă a dreptului de proprietate, nu poate fi acceptată într-un stat de drept şi o societate democratică.

Câtă vreme dreptul de proprietate nu poate fi contestat, reclamanţii sunt titularii unui "bun", iar deposedarea lor faptică, abuzivă, de acest bun, înseamnă încălcarea art. 1 a Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu consecinţa sancţionării statului român şi obligarea acestuia la despăgubiri materiale, iar în anumite cazuri şi morale.

Instanţa de apel a mai reţinut (tot ca o situaţie de fapt) că reclamanţii nu aveau cum să cunoască încă înainte de momentul formulării acţiunii împrejurarea că există anumite construcţii subterane şi/sau supraterane ce nu pot fi explicitate, că nici măcar coordonatele terenului nu pot fi cunoscute şi că terenul se află într-o poziţie care îl face inaccesibil în mod direct, din stradă.

Cât priveşte critica referitoare la cuantumul despăgubirii, întemeiată pe afirmaţia că nu s-a luat în calcul cuantumul stabilit prin raportul de expertiză efectuat de expertul parte al recurentului, care stabilea un cuantum de 183.276 euro, şi această critică este inadmisibilă, având în vedere că aduce în discuţie un aspect legat de probatoriu şi de aprecierea probelor de către instanţa de apel, care scapă controlului judiciar pe calea recursului.

Au precizat că au solicitat suma de 238.981 euro, conform celor stabilite de expertiza judiciară ordonată de instanţă, iar faptul că dintr-o eroare materială în cererea din 09 octombrie 2020 de la fond au indicat suma de 231.981 euro, nu poate conduce la ideea că s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Cât priveşte cheltuielile de judecată acordate la fond şi în apel, acestea sunt justificate cu acte, iar complexitatea şi durata procesului justifică onorariile de avocat de la fond şi din apel.

Referitor la recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, sub aspectul incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 204 pct. 3 C. proc. civ., au reiterat apărarea potrivit căreia elementele de fapt reţinute de instanţa de apel şi interpretarea probelor făcută de aceasta nu pot fi încadrate la chestiuni de nelegalitate şi nici la încălcarea unor norme de drept material, solicitând respingerea criticii, ca inadmisibilă, iar dacă se va trece peste aspectul inadmisibilităţii, ca neîntemeiată.

Totodată, au considerat că motivul de recurs privind greşita obligare a Ministerului de Finanţe în solidar la suportarea cheltuielilor de judecată, este neîntemeiat, de vreme ce nu Ministerul de Finanţe în nume propriu este obligat la plata cheltuielilor, ci Statul Român, iniţiatorul procesului de deposedare fără drept a autorului reclamanţilor.

Cât priveşte critica privind cuantumul onorariului de avocat, care nu ar fi fost cenzurat de instanţă, şi aceasta este eronată. Instanţa de apel a apreciat corect că acest cuantum a fost rezonabil, atât la fond cât şi în apel, având în vedere complexitatea şi durata procesului.

Referitor la recursul declarat de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primarul general, au înţeles să achieseze parţial la susţinerile acestuia, şi anume numai în privinţa faptului că obligaţia plăţii despăgubirii reprezentând contravaloarea bunului revendicat, revine exclusiv statului român, iniţiatorul operaţiune de expropriere faptică, abuzivă a autorului reclamanţilor.

Este real că beneficiarul acestei exproprierii de fapt este numai Statul Român care şi-a însuşit pe nedrept terenul proprietatea autorului reclamanţilor, trecându-l, iarăşi fără drept, în anexa bunurilor aparţinând domeniului public, prin includere în cei 26.000 mp atribuiţi în administrarea Serviciului de Telcomunicaţii Speciale, prin H.G. nr. 258/1996, dreptul de administrare fiind un drept drept real, corespunzător proprietăţii publice, în sensul definiţiei date de art. 866 C. civ., definit ca atare şi de art. 12 din Legea nr. 213/1998.

Or, din punct de vedere al apărării dreptului de proprietate publică, are calitate de a sta în judecată şi titularul dreptului de administrare, corespunzător proprietăţii publice, dar întotdeauna alături de titularul dreptului de proprietate sau pretinsului drept de proprietate publică, respectiv de statul român, prin Ministerul Finanţelor.

Având în vedere aceste prevederi legale, inclusiv dispoziţiile art. 1434 C. civ., astfel cum a fost invocat de recurentul Municipiul Bucureşti, Serviciul de Telcomunicaţii Speciale nu trebuie să plătească jumătate din valoarea despăgubirii, din moment ce nu patrimoniul său propriu se măreşte cu dreptul de proprietate asupra terenului, ci patrimoniul Statului.

Din această perspectivă, era corectă soluţia de obligare a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata către reclamanţi a întregii sume de 238.981 euro, ehivalent în RON la data plăţii.

Cu privire la cheltuielile de judecată (fond şi recurs), soluţia de obligare în solidar al celor doi pârâţi, Serviciul de Telcomunicaţii Speciale şi Statul Român, au considerat că trebuie menţinută, întrucât ambii pârâţi s-au opus admiterii acţiunii, în oricare din variante, astfel că din punct de vedere procesual sunt ambii în culpă.

Ca urmare a înlăturării obligării Serviciului de Telcomunicaţii Speciale la plata de despăgubiri, dispare şi obiectul cererii de chemare în garanţie, întrucât acesta nu suferă nici un prejudiciu patrimonial.

În concluzie, au solicitat respingerea celor două recursuri formulate de Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi de Statul Român, prin Ministerul de Finanţe, şi obligarea celor doi recurenţi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.570 RON, reprezentând onorariul de avocat.

De asemenea, au solicitat casarea în parte a hotărârii din apel doar din perspectiva admiterii recursului Municipiului Bucureşti, în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie ca fără obiect şi obligarea exclusiv a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata despăgubim in cuantum de 238.981 euro în echivalent RON la data plăţii.

II.2.2. Întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Serviciul de Telecomunicaţii Speciale la recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primarul general, la data de 19 aprilie 2024, prin poştă, în termen legal.

II.2.3. Întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Serviciul de Telecomunicaţii Speciale la recursul incident declarat de reclamanţii A., B. şi C., la data de 22 mai 2024, prin poştă.

Referitor la recursul incident, recurentul-pârât a solicitat, în principal, excepţia nulităţii recursului incident, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate referitoare la respingerea capătului de cerere ce vizează restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Cu privire la excepţia nulităţii recursului incident în raport de dispoziţiile art. 489 C. proc. civ., a susţinut că argumentele indicate de recurenţii-reclamanţi reprezintă o reiterare a celor susţinute în cadrul soluţionarea apelului.

Pe fondul recursului, a arătat că instanţa de fond în mod corect a respins cererea de chemare în judecată având ca obiect restituirea în natură a imobilului, reţinând că terenul revendicat se suprapune peste imobilul în suprafaţă de 26.000 mp, aflat în proprietatea a publică a Statului Român şi nu poate fi restituit în natură, nu poate face obiectul dezmembrării dreptului de proprietate şi nici nu poate fi pretinsă o servitute de trecere sau vreun drept legal de trecere faţă de scopul său strategic, întrucât este înconjurat în totalitate de terenul proprietate publică a Statului Român şi nici nu acces la drumul public.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, nu poate fi contestată sub nicio formă apartenenţa la domeniul public al statului a terenului în suprafaţă de 26.000 mp pentru a considera că nu este inalienabil.

A menţionat că, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, pe imobilul în litigiu există construcţii supraterane, cât şi construcţii subterane care aparţin pârâtului STS, construcţii ce nu pot fi explicitate, deoarece sunt supuse regimului de informaţii clasificate şi nici coordonatele punctelor de contur nu pot fi explicitate, deoarece intră sub aceeaşi incidenţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 17 alin. (3) din Legea nr. 92/1996 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, acesta primeşte si administrează bunuri proprietate publică şi privată a statului, imobilul în cauză fiind deja în domeniul public al statului şi în administrarea Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, potrivit Anexei nr. 44 la Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului.

II.3. Răspunsul la întâmpinare:

II.3.1. La data de 30 aprilie 2024, prin poştă electronică, în termen legal, recurentul-pârât Serviciul de Telcomunicaţii Speciale a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C., prin care au solicitat respingerea apărărilor acestora faţă de propriul recurs, iar în ceea ce priveşte apărările faţă de recursul declarat de recurentul-chemat în garanţie, în situaţia în care instanţa va aprecia că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească despăgubiri băneşti, a arătat că achiesează la susţinerile potrivit cărora obligaţia plăţii despăgubirilor băneşti reprezentând contravaloarea bunului revendicat revine exclusiv Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, câtă vreme beneficiarul exproprierii este numai acest din urmă pârât.

II.3.2. La data de 13 mai 2024, prin poştă electronică, în termen legal, recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinările formulate de recurentul-pârât Serviciul de Telecomunicaţii Speciale la recursul declarat de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti şi pârâtul Statul Român, prin care au solicitat înlăturarea susţinerilor acestei părţi.

II.3.3. La data de 10 iunie 2024, prin poştă electronică, în termen legal, 22 mai 2024, prin poştă, în termen legal, recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Serviciul de Telecomunicaţii Speciale la recursul acestora, prin care au solicitat respingerea excepţiei nulităţii căii de atac, ca neîntemeiată, având în vedere că argumentele încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează greşita aplicare şi interpretare a legii, precum şi motivarea contradictorie a decizie atacate, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. pe fondul căii de atac, au arătat că preluarea faptică de stat a unui bun de la o persoană, urmată de lucrări asupra bunului sau de acordarea unor destinaţii speciale nu poate conduce la inalienabilitatea pe considerentul că bunul a devenit proprietatea statului, fiindcă nici constituţia, nici legea civilă nu mai permit exproprierea faptică, fără forme legale, urmată de refuzul de a restitui bunul.

II.4. Prin notele scrise depuse de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C., în şedinţa publică din 10 decembrie 2024, au solicitat, în ipoteza în care instanţa va respinge recursurile principale, respingerea recursului incident, iar, în ipoteza în care instanţa va admite recursurile principale, au solicitat admiterea recursului incident, cu consecinţa trimiterii cauzei la instanţa de apel cu recomandarea modificării deciziei din apel în sensul restituirii terenului în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor.

Totodată, au arătat că, în ipoteza în care s-ar admite numai recursul Municipiului Bucureşti, ar achiesa la o posibilă rezolvare a cererii de chemare în garanţie în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiată, ceea ce ar duce totuşi la casarea deciziei şi trimiterea la instanţa de apel doar pentru rezolvare acestei chestiuni, rămânând neschimbate celelalte dispoziţii ale deciziei din apel.

II.5. Procedura de filtrare a recursurilor:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, la data de 04 iulie 2024 şi, respectiv, la data de 08 iulie 2024, potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar, care nu au depus punct de vedere la raport.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 18 iulie 2024, completul de filtru a stabilit termen de judecată la data de 08 octombrie 2024, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în vederea discutării admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate în cauză, termen la care instanţa a admis în principiu recursurile principale declarate de pârâţii Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primarul general, precum şi recursul incident declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 839A din 07 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, fixând termen de judecată la data de 10 decembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii recursurilor principale, prin prisma criticilor formulate de pârâtul Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., dar şi a criticii subsumate de către recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocată de recurenţii-reclamanţi, în cuprinsul întâmpinării formulate în cauză, Înalta Curte a reţinut că excepţia invocată nu reprezintă o veritabilă excepţie de procedură, de vreme ce argumentele ce o susţin se circumscriu unor chestiuni legate de fondul recursurilor, nu însăşi admisibilităţii căilor de atac, pe care instanţa le va avea în vedere la momentul soluţionării acestora.

Cu privire la excepţia nulităţii recursului principal declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi a recursului incident declarat de reclamanţii A., B. şi C., invocată în cuprinsul întâmpinărilor formulate în cauză de către recurentul-pârât Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, Înalta Curte a reţinut că această excepţie este incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile aduse de recurenţi, prin cererile de recurs, nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege, aspect care nu se verifică în speţa de faţă.

II.6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă categorie de critici, care trebuie examinate împreună, recurenţii-pârâţi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, critică soluţia de respingere a excepţiei tardivităţii cererii modificatoare formulată de reclamanţi în faţa primei instanţe şi de calificare a acestei cereri ca fiind una formulată potrivit art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., iar nu potrivit alin. (1) al aceluiaşi articol.

În această privinţă, recurenţii susţin în esenţă că reclamanţii cunoşteau ori puteau lesne cunoaşte transformarea materială a bunului revendicat (prin includerea sa în perimetrul administrat şi construit de Serviciul de Telecomunicaţii Speciale - STS) încă de la data formulării acţiunii, fiind eronată statuarea că ar fi cunoscut această împrejurare doar de la data depunerii raportului de expertiză, indicii în sensul cunoaşterii fiind atât cadrul procesual configurat prin cererea introductivă, cât şi propunerea unui obiectiv al expertizei cu privire la valoarea imobilului.

Criticile, încadrate de recurenţi în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., sunt vădit nefondate.

Potrivit art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., "cu toate acestea, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă când se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului."

Legiuitorul a reglementat această ipoteză de precizare a obiectului cererii de chemare în judecată pentru a adapta pretenţia formulată la noua realitate materială, creată prin pierderea ori pieirea bunului litigios în cursul judecăţii.

De vreme ce obiectul cererii de chemare în judecată este alcătuit atât din obiectul material (pretenţia concretă), cât şi din dreptul subiectiv invocat, se constată că, în ipoteza în discuţie, esenţa pretenţiei formulate rămâne neschimbată, întrucât reclamantul urmăreşte în continuare realizarea dreptului subiectiv afirmat, cu privire la care pretinde că a fost încălcat de pârâţi. Tocmai pentru a preveni situaţia în care cererea ar fi respinsă pentru considerente formale şi ar fi necesară iniţierea unui nou proces, legiuitorul a permis formularea acestei precizări şi pe parcursul judecăţii.

Această ipoteză de precizare a cererii de chemare în judecată îşi găseşte aplicarea, pentru identitate de raţiune, şi în situaţia în care pieirea bunului litigios a avut loc înainte de începerea procesului, dar cunoaşterea certă a acestei împrejurări a avut loc în cursul procesului.

Astfel, prin decizia recurată s-a reţinut că, potrivit raportului de expertiză tehnică specializarea topografie, întocmit de expertul D., terenul în suprafaţă de 589,85 situat în Bucureşti Spl. Independentei nr. 329 sect. 6 (fost str. x, fosta Sos. x) se regăseşte în incinta actuală a imobilului cu numărul cadastral x, imobil ce aparţine Statului Român, în administrarea Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, situat în Bucureşti, Splaiul Independenţei nr. 323A, între punctele 1-2-3-4-5-6-7. Pe acest teren există construcţii supraterane, cât şi construcţii subterane care aparţin pârâtului STS, care nu pot fi explicitate, deoarece sunt supuse regimului de informaţii clasificate . De asemenea, a mai arătat expertul, nici coordonatele punctelor de contur nu pot fi explicitate, deoarece intră sub aceeaşi incidenţă.

Terenul în suprafaţă de 26.000 m.p.,care include şi suprafaţa de 589,85 m.p. aparţinând apelanţilor-reclamanţi face parte din domeniu public al statului,aspect confirmat şi prin Hotărârea nr. 229/2006 privind modificarea anexei nr. 43 la Hotărârea Guvernului nr. 2.060/2004 pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 190 din 28 februarie 2006), datele de identificare a bunului imobil aparţinând domeniului public al statului, înregistrat la poziţia nr. M.F. 35.519 din anexa nr. 43 la Hotărârea Guvernului nr. 2.060/2004 pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.129 din 30 noiembrie 2004.

În raport de această împrejurare, Curtea de Apel a constatat că cererea precizatoare formulată de reclamanţi în data de 09.10.2020 nu reprezintă o cerere modificatoare, ci se încadrează în ipoteza prevăzută la art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. S-a reţinut că reclamanţii au cunoscut în concret situaţia terenului revendicat ca urmare a aspectelor constatate prin raportul de expertiză topografică întocmit de dl. expert D., respectiv faptul că terenul revendicat în suprafaţă de 589,85 m.p. se regăseşte în incinta actuală a imobilului cu numărul cadastral x, imobil ce aparţine Statului Român, administrat de STS.

Potrivit deciziei recurate, faptul că reclamanţii la momentul încuviinţării probei cu expertiza topografică au solicitat ca obiectiv şi stabilirea valorii de circulaţie a terenului revendicat, obiectiv încuviinţat de instanţă, nu poate duce la concluzia, cum eronat a invocat intimatul-pârât Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, că aceştia ar fi cunoscut de la data formulării acţiunii că terenul nu se putea restitui în natură, şi că ar fi putut solicita din acele moment contravaloarea terenului. Solicitarea unei probe nu poate duce la concluzia că reclamanţii ar fi avut reprezentarea clară a situaţiei terenului, ci numai în urma administrării probei cu expertiza topografică a devenit lămuritoare situaţia terenului în litigiu.

În coordonatele expuse, se constată că instanţa de apel a motivat suficient de ce a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., iar nu a prevederilor alin. (1) din cuprinsul aceluiaşi articol. Împrejurarea că decizia recurată nu îşi însuşeşte raţionamentul propus de recurenţii-pârâţi şi nu reţine concluziile dorite de aceştia cu privire la situaţia de fapt relevantă nu face incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în cauză decizia recurată fiind motivată într-o manieră adecvată, aptă a susţine calificarea cererii ca fiind una întemeiată pe art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. Ca atare, exigenţele rezultate din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. sunt respectate.

De asemenea, deşi în susţinerea acestor critici se indică în mod eronat şi prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acest caz de casare nu are incidenţă, motivul de recurs incident (şi de altfel indicat) fiind cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care priveşte neregularităţile procedurale, în sensul larg al termenului.

Or, faţă de considerentele de principiu expuse anterior în cuprinsul prezentei decizii, se constată că în mod legal a calificat instanţa de apel cererea depusă la 9.10.2020 ca fiind una precizatoare, formulată în termen prin raportare la data cunoaşterii certe şi efective a imposibilităţii reale a restituirii în natură a imobilului, respectiv la primul termen după depunerea raportului de expertiză topografică.

Sunt neavenite criticile ambilor recurenţi care tind la a acredita altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel, instanţa devolutivă fiind suverană în ceea ce priveşte aprecierea probelor. Ca urmare, de vreme ce s-a reţinut că reclamanţii au avut reprezentarea clară a situaţiei juridice şi materiale a terenului doar după administrarea probei cu expertiză topografică, art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. se aplică, întrucât acesta priveşte pentru identitate de raţiune şi situaţia în care pieirea bunului este cunoscută cert pe parcursul procesului.

Este de altfel întrutotul judicioasă constatarea Curţii de Apel, având în vedere că reclamanţii au urmărit cu prioritate recuperarea materială a bunului şi doar în subsidiar obţinerea echivalentului său valoric, această cerere fiind formulată de reclamanţi, în mod alternativ, doar când imposibilitatea restituirii în natură a rezultat cu puterea evidenţei. De altfel, a cere reclamanţilor să anticipeze situaţia materială a unui bun la care, deşi le aparţine de drept, nu au acces şi care se află în posesia nelegitimă a recurentului-pârât STS constituie un evident sofism, care nu corespunde cerinţei de exercitare a drepturilor procesuale cu bună-credinţă (art. 12 C. proc. civ.), cu atât mai mult cu cât nici expertul judiciar nu a evidenţiat o situaţie detaliată, întrucât aceasta intră sub regimul informaţiilor clasificate.

Trebuie observat că în cauză transformarea materială esenţială a imobilului revendicat, pe care au fost edificate construcţii şi instalaţii relevante pentru siguranţa naţională în domeniul telecomunicaţiilor, echivalează în drept cu o pieire a bunului revendicat, în sensul dispoziţiilor legale citate,care anterior era un teren obiect al proprietăţii private a recurenţilor-reclamanţi iar în prezent este afectat uzului şi interesului public, fiind înconjurat de un imobil mai mare aflat în proprietatea publică a statului, imobil de care nu mai poate fi disociat în mod concret.

Ca urmare, sunt nefondate şi vor fi înlăturate toate criticile care privesc greşita calificare a cererii având ca obiect plata echivalentului imobilului revendicat ca fiind o cerere precizatoare, în sensul art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., această calificare fiind legală şi judicioasă.

De altfel, această calificare este în deplină concordanţă cu prevederile art. 563 C. civ., potrivit cărora proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul. În sensul acestui text de lege, proprietarul unui bun îl poate revendica şi poate obţine echivalentul său bănesc, dacă restituirea materială a bunului respectiv către proprietar a devenit imposibilă.

Ca urmare, obţinerea echivalentului bunului revendicat este un remediu intrinsec, specific acţiunii în revendicare în procese precum cel de faţă. De vreme ce scopul dreptului procesual este de a facilita, iar nu de a împiedica realizarea drepturilor subiective încălcate ori contestate, desigur cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale şi a echităţii procesului, dispoziţiile de drept procesual trebuie interpretate într-o manieră concordantă cu acest obiectiv fundamental al procedurii, care nu constituie niciodată un scop în sine.

În cauză, sunt îndeplinite condiţiile acţiunii în revendicare, fiind neîntemeiate criticile formulate de recurentul STS împotriva soluţiei date pe fond acţiunii respective, atât din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6, cât şi ale pct. 8 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor lipsite de fundament ale recurentului, instanţa a avut în vedere şi titlul exhibat de recurenţii-pârâţi, apreciindu-l lipsit de eficacitate în condiţiile în care, la data la care Guvernul României a transferat prin Hotărâre de Guvern administrarea bunului imobil către Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, hotărârea judecătorească prin care acţiunea în revendicare formulată de proprietarul persoană fizică fusese admisă în mod irevocabil (definitiv, conform actualului sistem procesual).

În această privinţă, instanţele devolutive, care sunt suverane în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt, au reţinut că prin sentinţa civilă nr. 789/28.02.1991 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în dosar nr. x/1990 s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul G. şi s-a constatat că G. este proprietarul terenului în suprafaţă de 624 mp situat în fosta stradă a Virtuţii 42, actualmente Intr. Proverbului 42, în baza chitanţei intitulată act de vânzare-cumpărare din 1957, încheiată cu H. .

Prin sentinţa civilă nr. 202/06.03.1995 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosar nr. x/1994 s-a admis acţiunea reclamantului G. şi a fost obligat pârâtul Consiliul Local al Municipiului Bucureşti să restituie reclamantului în deplină proprietate terenul în suprafaţă de 589,85 mp situat în Strada x nr. 42, Sector 6 .

În executarea sentinţei civile nr. 202/06.03.1995, Primarul General al Municipiului Bucureşti a emis Dispoziţia nr. 1181/02.08.1995 prin care a dispus restituirea în proprietatea domnului G. a terenului în suprafaţă de 589,85 mp situat în Bucureşti, str. x, cu următoarele vecinătăţi: N-teren viran; E-teren viran,trotuar şi parcaj; D-teren viran,trotuar,parcaj şi V-teren viran .

Prin procesul-verbal nr. x/11.10.1995 încheiat de Direcţia de Administrare a Fondului Imobiliar din cadrul C.L.M.B.,reprezentată de S.C. K. S.A. în baza sentinţei civile nr. 202/06.03.1995 şi a Dispoziţiei nr. 1181/02.08.1995 a Primarului General s-a procedat la predarea -primirea terenului în suprafaţă de 589,85 m.p. din str. x în proprietatea lui G..

Cu toate acestea, în fapt, autorul reclamanţilor din prezenta cauză, G., nu a intrat niciodată în posesia terenului revendicat, întrucât acest teren a fost dat în administrarea Serviciului de Telecomunicaţii Speciale

Din cuprinsul sentinţei civile nr. 202/06.03.1995 rezultă că terenul în litigiu a intrat în proprietatea Statului prin Decretul nr. 146/30 mai 1983 .

Prin Hotărârea Guvernului nr. 258/10.04.1996 s-a aprobat transmiterea terenului în suprafaţă de 26.000 m.p., proprietatea publică a statului,situat în zona Şoseaua Virtuţii-Spaliul Independenţei din municipiul Bucureşti, din administrarea Consiliului local al municipiului Bucureşti în administrarea Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, predarea-primirea terenului urmând a se efectua pe bază de protocol încheiat între cele două părţi, Protocol încheiat la data de 29.05.1996 .

Prin Dispoziţia nr. 1351/04.09.1996 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti s-a stabilit componenţa comisiei pentru predarea terenului către Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, precum şi obligaţia acesteia de a încheia împreună cu reprezentanţii Serviciului de Telecomunicaţii Speciale un proces-verbal şi un protocol de predare-primire a terenului situat în Sos. Virtuţii - Splaiul Independenţei, Bucureşti .

Nu poate fi primită critica recurentului STS, potrivit cu care hotărârea recurată nu cuprinde motivele pentru care titlul intimaţilor-reclamanţi este preferabil titlului statului.

Prin decizia recurată s-a reţinut că dreptul de proprietate al autorului reclamanţilor este preferabil, fiindu recunoscut prin hotărâri judecătoreşti irevocabile (sentinţa civilă nr. 789/28.02.1991 şi sentinţa civilă nr. 202/06.03.1995 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosar nr. x/1994 prin care s-a admis acţiunea reclamantului G. şi a fost obligat pârâtul Consiliul Local al Municipiului Bucureşti să restituie reclamantului în deplină proprietate terenul în suprafaţă de 589,85 mp situat în Strada x nr. 42, Sector 6).

La momentul soluţionării dosarului având ca obiect acţiunea în revendicare (prin sentinţa civilă nr. 202/06.03.1995) terenul în suprafaţă de 625 m.p. aparţinând autorului reclamanţilor (G.) fusese expropriat şi trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 146/1983, iar pentru realizarea scopului exproprierii din suprafaţa de 623,5 m.p. a fost folosită numai suprafaţa de 33,65 m.p., constatându-se prin sentinţa menţionată că restul suprafeţei de teren de 589,85 m.p. este liberă şi poate fi restituită.

Aşadar, ultima instanţă devolutivă a avut în vedere titlul statului, constituit de exproprierea dispusă prin Decretul nr. 146/30 mai 1983, însă a avut în vedere şi evoluţiile juridice subsecvente. Astfel, instanţa care a admis acţiunea în revendicare a constatat că, la momentul judecăţii respective, pentru realizarea scopului exproprierii din suprafaţa de 623,5 m.p. a fost folosită numai suprafaţa de 33,65 m.p., constatându-se prin sentinţa menţionată că restul suprafeţei de teren de 589,85 m.p. este liberă şi poate fi restituită.

Prin urmare, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă şi intrată în autoritatea lucrului judecat faţă de Municipiul Bucureşti, care administra la acel moment bunul proprietate de stat, s-a judecat că este supusă restituirii în deplina proprietate a titularului iniţial suprafaţa liberă şi care nu fusese folosită în scopul pentru care s-a dispus exproprierea. Această statuare nu ar mai putea fi cenzurată, direct ori indirect, în cadrul procesului de faţă, reţinându-se, bunăoară, că titlul statului ar fi unul preferabil faţă de cel al recurenţilor-reclamanţi ori că nu că aceştia, ci Statul este proprietarul bunului. O asemenea statuare ar fi în flagrantă contradicţie cu principiul securităţii juridice, componentă esenţială a statului de drept, a cărui trăsătură fundamentală este preeminenţa dreptului (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Brumărescu c. României).

Urmează a fi aşadar înlăturate ca vădit nefondate toate motivele prin care se invocă o pretinsă lipsă de motivare cu privire la temeinicia acţiunii în revendicare ori o pretinsă eroare de drept în aplicarea regulilor acţiunii în revendicare, întrucât titlul recurentului Statul Român ar fi preferabil.

Contrar aserţiunilor recurentului STS, hotărârile enunţate în cele ce-i preced sunt opozabile cel puţin în sensul prevăzut de art. 435 alin. (2) C. proc. civ., respectiv ca mijloace de probă faţă de care nu a făcut în niciun fel dovada contrară.

Înalta Curte reţine însă că recurentul STS, ca titular al dreptului de administrare constituit pe temeiul dreptului de proprietate publică al recurentului Statul Român, nu este doar un terţ, ci un având cauză al Statului, având calitatea de succesor în drepturi al acestuia. Ca urmare, faţă de ambii recurenţi, hotărârile judecătoreşti anterioare sunt obligatorii, în sensul art. 435 alin. (1) C. proc. civ., întrucât faţă de stat s-a judecat în mod definitiv că bunul trebuie restituit proprietarilor iniţiali (fiind astfel neavenite şi apărările cu privire la titlul autorilor lui G.), simplele schimbări ulterioare ale regimului juridic al bunului (în sensul trecerii sale din patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale în cel al statului, respectiv în administrarea STS) nu pot eluda autoritatea de lucru judecat şi efectele obligatorii ale hotărârilor judecătoreşti anterioare, care nu pot fi ştirbite direct ori indirect în prezenta cauză decât cu încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv ale art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la această Convenţie.

Astfel, de vreme ce hotărârea de admitere a acţiunii în revendicare a devenit irevocabilă ulterior intrării în vigoare, pentru România, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în mod pe deplin legal şi judicios a reţinut instanţa de apel că reclamanţii au un drept de proprietate asupra terenului revendicat, drept garantat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind titularii unui "bun", în sensul norme de drept internaţional cuprinsă întrun tratat la care România este parte şi care face parte din dreptul intern, în coordonatele stabilite de art. 11, respectiv de art. 20 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

Mai mult, în mod legal a statuat instanţa de apel că privarea de proprietate a reclamanţilor, prin preluarea terenului în administrarea STS după ce acesta fusese restituit, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, autorului acestora, şi prin edificarea unor construcţii şi instalaţii ale STS echivalează cu o privare de proprietate, respectiv cu o veritabilă expropriere de fapt, în sensul jurisprudenţei CEDO.

Astfel, prin Hotărârea Guvernului nr. 258/10.04.1996 s-a aprobat transmiterea terenului în suprafaţă de 26.000 m.p. (care includea şi suprafaţa de 589,85 m.p. proprietatea reclamanţilor), proprietatea statului, situat în zona Şoseaua Virtuţii - Splaiul Independenţei din municipiul Bucureşti, din administrarea Consiliului local al municipiului Bucureşti în administrarea Serviciului de Telecomunicaţii Speciale

În aceste condiţii, nu s-a realizat predarea terenului către apelanţii-reclamanţi, în pofida dispoziţiilor hotărârii judecătoreşti irevocabile,ceea ce a generat imposibilitatea reclamanţilor de a exercita deplin atributele dreptului de proprietate cu privire la acest teren, teren care se află în folosinţa intimatului Serviciul de Telecomunicaţii Speciale care, potrivit atribuţiilor stabilite prin Legea nr. 92/1996 administrează şi exploatează reţelele de telecomunicaţii speciale, folosind echipamente ce utilizează spectre de frecvenţă şi reţele de transport şi de distribuţie a telecomunicaţiilor, fiind efectuate lucrări de investiţii care constau în construcţii şi sisteme de telecomunicaţii speciale făcute în conformitate cu standardele naţionale de profil, care să asigure compatibilitatea cu sistemele similare ţările membre NATO şi UE.

Instanţa de apel a dat o bază legală adecvată deciziei sale, atunci când a statuat că în lipsa unui act formal de expropriere (exproprierea iniţială fiind judecată a fi ineficace, bunul fiind restituit proprietarului iniţial, iar o nouă expropriere nu a mai avut loc), situaţia reclamanţilor nu poate fi considerată ca fiind "previzibilă" şi corespunzătoare cerinţei "principiului securităţii juridice", drept pentru care se reţine existenţa unei privări de proprietate, care poate fi calificată drept "expropriere de fapt".

Cum ingerinţa litigioasă produsă în cauză nu este compatibilă cu principiul legalităţii, reclamanţilor fiindu-le încălcat dreptul la respectarea bunurilor lor, consacrat atât de normele legale interne, cât şi de cele convenţionale, această încălcare trebuie să aibă consecinţe juridice ce reclamă acordarea unei reparaţii (în una dintre modalităţile pretinse de părţi, în condiţiile prevăzute de lege) de natură să respecte principiul proporţionalităţii. De altfel, circumstanţele cauzei sunt similare celor constatate şi sancţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârile în cauzele Vergu c. României; Sporrong şi Lonnroth c. Suediei; James şi alţii c. Regatului Unit; Burghelea c. României; Belvedere Alberghiera S.R.L. c. Italiei. Astfel, în cauza Vergu c. României, instanţa de contencios european a reţinut că "reclamantul a pierdut în totalitate şi definitiv dispoziţia asupra parcelei în litigiu din cauza ocupaţiei de către Administraţia Naţională a Drumurilor care a transformat-o iremediabil construind o reţea de evacuare a apelor. Deşi nu a existat un act de expropriere formală şi deşi reclamantul păstrează posibilitatea teoretică de a vinde acest teren, Curtea consideră că limitările aduse dreptului său de proprietate au fost atât de grave încât pot fi asimilate unei exproprieri de fapt care reiese din a doua frază a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1".

Concluzia instanţei de apel este corectă, de vreme ce statul a nesocotit pur şi simplu hotărârea judecătorească pronunţată împotriva unei entităţi de drept public care reprezenta drepturile statului cu privire la teren în acea perioadă, dând terenul autorului reclamanţilor în administrarea STS. Or, astfel cum a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului, o asemenea situaţie constituie o negare a activităţii instanţelor, vădit incompatibilă cu exigenţele statului de drept (a se vedea e.g. cauzele Păduraru c. României, Străin c. României).

Această jurisprudenţă este pe deplin aplicabilă în cauză, iar instanţa de apel a dat eficienţă deopotrivă dreptului intern, respectiv dispoziţiilor art. 563 C. civ., şi dreptului european al drepturilor omului, respectiv art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului atunci când a dispus repararea prejudiciului cauzat prin privarea de proprietate, prin plata unei sume care reprezintă (inclusiv potrivit poziţiei procesuale a recurenţilor-reclamanţi) valoarea de circulaţie actuală a bunului revendicat şi de care aceştia au fost privaţi fără fundament legal.

Astfel cum înşişi recurenţii-pârâţi afirmă cu tărie, afectarea funcţională a terenului reclamanţilor prin elemente care servesc utilităţii publice, respectiv sediu şi instalaţii STS, face ca acesta să fie imposibil de restituit în natură.

În aceste coordonate, singura soluţie legală şi necesară este cea dispusă de instanţa de apel, care a dispus obligarea solidară a recurenţilor-pârâţi la plata echivalentului bănesc al bunului revendicat.

Privarea de proprietate reprezintă o faptă ilicită a ambilor recurenţi, neavând nicio importanţă că STS invocă doar un drept de administrare asupra bunului. Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege (art. 555 alin. (1) C. civ.), terţii fiind obligaţi să se abţină de la orice act de natură a afecta plenitudinea prerogativelor proprietarului; or, exercitarea dreptului de administrare şi a actelor de stăpânire şi de dispoziţie materială asupra terenului de către recurentul STS îndreptăţeşte cu prisosinţă concluzia că acesta, împreună cu Statul, a încălcat în mod ilicit dreptul de proprietate al recurenţilor-reclamanţi, motiv pentru care în mod legal a fost angajată răspunderea solidară a acestora pentru repararea întregului prejudiciu, astfel cum dispune art. 1.003 C. civ. anterior, respectiv art. 1382 C. civ. în vigoare (fapta ilicită fiind continuă până la data prezentei decizii, prin care a operat o transformare a situaţiei juridice a bunului, astfel cum se va arăta).

În ceea ce priveşte criticile referitoare la cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubiri, acestea exced dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu privesc o chestiune de aplicare a normelor de drept material, ci se invocă o critică de netemeinicie (cuantumul mai redus rezultat din opinia expertului parte), respectiv de pretinsă nelegalitate procedurală (faptul că s-a dat mai mult decât s-a cerut). Or, de vreme ce legiuitorul nu a mai reluat fostul art. 304 pct. 6 C. proc. civ. 1865 (instanţa a acordat mai mult ori altceva decât s-a cerut) în cuprinsul art. 488 C. proc. civ. în vigoare, rezultă fără echivoc intenţia ca această chestiune să nu mai constituie motiv de recurs (ci doar de revizuire). Pe de altă parte, referirea în cuprinsul cererii precizatoare la suma de 231.981 euro, în loc de 238.981 euro este o vădită eroare materială, fiind relevată intenţia reclamanţilor de a cere plata sumei "conform expertizei E." .

În raport de cele ce preced, nu pot fi primite susţinerile potrivit cărora statul ar avea un titlu preferabil faţă de cel al recurenţilor-reclamanţi, de vreme ce titlul acestora este reprezentat de hotărâri judecătoreşti irevocabile şi intrate în autoritatea lucrului judecat, care sunt opozabile celor doi recurenţi-pârâţi. Nefondate sunt şi apărările întemeiate pe întabularea dreptului statului în cartea funciară, întabulare care nu conferă caracter preferabil ori inatacabil dreptului înscris. Astfel, potrivit art. 79 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului C. civ., în cazul în care, pentru prima dată, s-au înscris în cartea funciară, fără cauză legitimă, drepturi reale potrivit art. 581din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, terţii dobânditori cu titlu oneros ai vreunui drept real imobiliar, întemeindu-se, cu bună-credinţă, pe cuprinsul cărţii funciare, nu se pot prevala contra adevăraţilor proprietari, străini de cartea funciară, de dispoziţiile art. 901 din C. civ. sau ale art. 31 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după caz, cât timp nu s-a împlinit termenul de uzucapiune tabulară prevăzut de C. civ. sau dacă în acest termen s-a înscris o acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare. Această prevedere legală nu are caracter novator, soluţia pe care o cuprinde fiind aplicabilă pentru identitate de raţiune şi înscrierilor anterioare Noului C. civ., înscrieri care nu pot fi opuse adevăratului proprietar, străin de cartea funciară.

Ceea ce conferă Statului un veritabil drept de proprietate (publică) asupra terenului reclamanţilor nu este aşadar simpla deposedare a acestora, ci chiar hotărârea recurată, confirmată prin prezenta decizie, prin care dreptul de proprietate al recurenţilor se strămută de la bunul imobil asupra sumei de bani primite cu titlu de echivalent al bunului transformat în mod esenţial, echivalent care constituite totodată o despăgubire justă, în sensul art. 44 alin. (3) din Constituţie. Din momentul plăţii echivalentului imobilului către reclamanţi, dreptul de proprietate al acestora asupra terenului se stinge, fiind strămutat asupra despăgubirii efectiv încasate.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, acestea sunt nefondate, de vreme ce aceştia au căzut în pretenţii, respectiv au pierdut procesul, astfel cum prevede art. 453 alin. (1) C. proc. civ. În schimb, criticile referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată şi la neaplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. sunt unele de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, fiind inadmisibile în calea extraordinară de atac, astfel cum a decis de altfel Curtea de Casaţie cu putere obligatorie prin decizia în interesul legii nr. 3/2020.

Vor fi prin urmare respinse, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-pârâţi (art. 496 alin. (1) C. proc. civ.).

În raport de această soluţie, care definitivează obligaţia solidară a celor doi pârâţi care au încălcat proprietatea recurenţilor-reclamanţi de a-i despăgubi pe aceştia la valoarea de circulaţie stabilită prin expertiză, va fi respins ca nefondat şi recursul incident declarat de reclamanţi. Curtea va ţine seama de poziţia procesuală a acestora, din care rezultă că solicită păstrarea deciziei recurate, dacă vor fi respinse şi recursurile-pârâţilor îndreptate împotriva soluţiei date cererii principale. Or, aceasta este soluţia dispusă în cele ce preced, pentru considerente care nu vor mai fi reluate. În mod judicios arată reclamanţii că simpla preluare a imobilului nu este suficientă pentru a se reţine apartenenţa acestuia la domeniul public, acelaşi considerent fiind valabil chiar şi cu privire la inventariere, respectiv înscrierea în cartea funciară. Având însă în vedere transformarea materială a bunului şi pentru a nu-i expune pe reclamanţi la o nouă procedură anevoioasă de expropriere, în prezentul litigiu se dispune definitiv despăgubirea acestora bănească în locul bunului, care devine astfel, în final, bun proprietate publică, trecând în proprietatea statului prin efectul plăţii despăgubirii stabilite de instanţa de apel.

Este în schimb fondat recursul declarat de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva soluţiei prin care instanţa de apel a admis pe fond cererea de chemare în garanţie.

Potrivit art. 72 alin. (1) C. proc. civ., partea interesată poate să cheme în garanţie o terţă persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în despăgubiri.

Cu privire la fondul cererii de chemare în garanţie, instanţa de apel s-a rezumat să arate următoarele:

"Cât timp s-a reţinut cu putere de lucru judecat calitatea procesuală pasivă a chematului în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primar General, iar pârâtul Serviciul de Telecomunicaţii Speciale care a formulat această cerere de chemare în garanţie a căzut în pretenţii pentru suma de 119.490,50 Euro, în baza art. 74 C. proc. civ. chematul în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primar General va fi obligat la plata către pârâtul Serviciul de Telecomunicaţii Speciale a sumei de 119.490, 50 Euro, echivalent în RON la data plăţii."

Astfel cum învederează recurentul, simpla referire a instanţei de apel la încuviinţarea în principiu a cererii de chemare în garanţie, respectiv la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive nu echivalează cu o soluţionare a fondului raportului juridic litigios dedus judecăţii prin această cerere incidentală.

Cu ocazia admiterii în principiu, instanţa nu verifică dacă raportul juridic afirmat de titularul acestei cereri, în conţinutul căruia intră obligaţia de dezdăunare în cazul în care titularul cererii cade în pretenţii în cererea principală, ci se verifică doar dacă un astfel de raport juridic este afirmat, respectiv argumentat în mod plauzibil, cel puţin prima facie. În mod similar, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive se raportează tot la raportul juridic afirmat, astfel cum acesta a fost dedus judecăţii, existenţa ori inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor pretinse fiind o chestiune de fond (art. 36 C. proc. civ.).

Ca urmare, soluţiile la care instanţa de apel face trimitere nu îndreptăţesc lipsa oricărei analize a fondului cererii incidentale, analiză care era obligatoriu să fie făcută cu ocazia soluţionării sale, în coordonatele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Această eroare de judecată constând în lipsa oricărei motivări pe fond atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi determină, potrivit art. 497 C. proc. civ., casarea în parte a deciziei recurate, numai în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie. Înalta Curte subliniază că rejudecarea cererii de chemare în garanţie nu are nicio înrâurire asupra cererii principale, soluţionată definitiv prin prezenta decizie, obligaţia de plată stabilită de instanţa de apel în sarcina pârâţilor fiind exigibilă, iar hotărârea instanţei de apel, păstrată în privinţa cererii principale, are caracter executoriu.

În ceea ce priveşte rejudecarea cererii de chemare în garanţie, se constată că prin această cerere, recurentul-pârât STS s-a raportat la "contribuţia majoră a Primăriei Municipiului Bucureşti, ca semnatară a Dispoziţiei nr. 1181/02.08.1995 privind retrocedarea imobilului în litigiu către autorul reclamanţilor, domnul G.. Mai mult, aceeaşi instituţie avizează, respectiv contrasemnează, prin Primarul General al Municipiului Bucureşti, Nota de Fundamentare şi HGR nr. 258/1996 (material anexat), semnează Protocolul aferent încheiat cu instituţia pârâtă în data de 29.05.1996 şi emite Dispoziţia nr. 1351/04.09.1996 privind predarea terenului situat în Bucureşti, Şoseaua Virtuţii - Splaiul Independenţei, aflat în administrarea Direcţiei de Administrare a Fondului Imobiliar (material anexat)."

Nu rezultă totuşi cu precizie care este raportul juridic în temeiul căruia se solicită plata despăgubirilor în temeiul cererii de chemare în garanţie şi care este calificarea juridică a cererii astfel formulate, această calificare urmând a fi dată de instanţa de rejudecare, în temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ., după ce pune această chestiune în discuţia părţilor, în coordonatele rezultate din art. 14 C. proc. civ. Trebuie verificat dacă există vreun fundament legal, contractual ori de altă natură care să oblige recurentul-chemat în garanţie Municipiul Bucureşti la plata vreunei despăgubiri către titularul dreptului de administrare constituit prin H.G. nr. 258/1996, în condiţiile în care Municipiul Bucureşti era obligat să pună în executare hotărârea pronunţată împotriva sa. De asemenea, nu rezultă, cel puţin în prezent, din actele dosarului că între Municipiul Bucureşti şi STS ar exista un raport juridic voliţional în temeiul căruia prima entitate să-şi fi asumat o obligaţie de garanţie similară unei garanţii pentru evicţiune, specifică contractelor translative de drepturi reale; rezultă că Statul Român, ca titular al ostensibilului drept de proprietate publică arogat la acea vreme, a schimbat titularul dreptului de administrare. Or, nu s-a învederat în niciun fel dacă între titularii succesivi ai unui astfel de drept de administrare ar exista o garanţie de natura celei menţionate anterior. De asemenea, în măsura în care s-ar invoca o faptă de ordin delictual, trebuie verificat în ce măsură o atare calificare este posibilă în contextul punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti şi care sunt, în concret, elementele răspunderii care ar da naştere unei astfel de obligaţii.

Aceste aspecte urmează a fi clarificate în etapa rejudecării apelurilor declarate, în măsura în care privesc cererea de chemare în garanţie, instanţa de apel urmând să evoce fondul acestei cereri, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile trimiterii spre rejudecare primei instanţe (art. 480 alin. (3) C. proc. civ.).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile principale declarate de pârâţii Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 839A din 07 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva aceleiaşi decizii.

Admite recursul principal declarat de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva aceleiaşi decizii.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie.

Menţine restul dispoziţiilor deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2024.